Actiune in raspundere delictuala. Decizia nr. 1805/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1805/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 02-12-2014 în dosarul nr. 1805/2014
Dosar nr._
(_ )
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ nr.1805
Ședința publică de la 02.12.2014
Curtea constituită din :
PREȘEDINTE - I. S.
JUDECĂTOR - C. G.
JUDECĂTOR - M. H.
GREFIER - S. R.
Pe rol fiind soluționarea recursului declarat de recurenta – reclamantă S. I., împotriva 697 A din data de 23.05.2014, pronunțate de către Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații – pârâți M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL și S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE prin DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE A MUNICIPIULUI BUCUREȘTI.
Obiectul pricinii – acțiune în răspundere delictuală.
La apelul nominal făcut în ședință publică se prezintă avocat C. P., în calitate de reprezentant al recurentei – reclamante S. I., în baza împuternicirii avocațiale nr._/2014, emise de Baroul București (fila 10) și consilier juridic M. I., în calitate de reprezentant al recurentului – pârât M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL, în baza delegației pe care o depune, lipsind reprezentantul intimatului – pârât S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE prin DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE A MUNICIPIULUI BUCUREȘTI.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care:
Reprezentanții părților, având pe rând cuvântul, susțin că nu mai au alte cereri de formulat, probe de propus și administrat ori excepții de invocat.
Nemaifiind alte cereri de formulat, probe de propus și administrat ori excepții de invocat, Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea recursului.
Recurenta – reclamantă S. I., prin apărător, având cuvântul, solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat și motivat, modificarea hotărârii recurate, admiterea apelului, schimbarea hotărârii primei instanțe, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată, având în vedere următoarele argumente:
Sub un prim aspect, solicită a se reține că marja de apreciere a statului în acordarea măsurilor reparatorii, se exercită la momentul la care statul decide să adopte o legislație internă în acest sens. S. R. a adoptat legislația internă, însă marja de apreciere nu se exercită la momentul punerii în aplicare a acestor legi. S. R. a consacrat, spre deosebire de alte state aflate în această situație, principiul reparării integrale a prejudiciilor cauzate din preluările din timpul regimului comunist, astfel cum a reținut Curtea Europeană a Drepturilor Omului într-o hotărâre pilot. În prezent S. R. nu mai are marja de apreciere să-și execute sau nu propriile dispoziții legale adoptate la nivel intern, marja a fost exercitată la momentul adoptării dispozițiilor legale.
Pe de altă parte, arată că S. R. a adoptat o legislație mai favorabilă decât standardul minim impus de Convenția Europeană, deși nu avea obligația de a adopta această legislație. În acest condiții sunt aplicabile dispozițiile art. 53 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului ce au reținut că nivelul european reprezintă un standard minim și statele sunt libere de a adopta un standard superior, ceea ce a și făcut S. R. prin adoptarea principiului reparării integrale.
Față de cel de-al treilea motiv, Tribunalul București a reținut că nici Legea nr.10/2001 și nici alte legi speciale nu prevăd posibilitatea reparării prejudiciului decurgând din lipsa de folosință a imobilului.
În acest sens, susține că legea specială derogă de la generală, faptul că într-o lege specială nu este prevăzută o derogare de la legea generală, nu înseamnă că acea derogare există; în Legea nr.10/2001 nu s-a înlăturat aplicabilitatea dispozițiilor art.480 și art.998 din Codul civil, astfel aceste texte sunt aplicabile.
Susține că repararea integrală nu presupune doar restituirea în natură sau prin echivalent a imobilului preluat abuziv, ci și alocarea de daune interese pentru pierderile suferite.
Își rezervă dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.
Intimatul – pârât M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL, având cuvântul, solicită respingerea recursului, ca nefondat și menținerea ca legală și temeinică a hotărârii atacate, raportat strict la temeiul de drept invocat.
CURTEA
Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 5 București în data de 23.06.2011, reclamanta S. I. a chemat în judecată pe pârâții M. București prin Primar General și S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând obligarea acestora în solidar, la plata sumei de 160.800 lei, reprezentând despăgubiri bănești pentru prejudiciul rezultat din lipsa de folosință a imobilului teren în suprafață de 396 mp situat în București, ..48, sector 1, pentru perioada noiembrie_11; cu cheltuieli de judecată.
Prin sentința civilă nr.3482/18.04.2012, instanța de fond a respins excepția lipsei calității procesual pasive invocate de pârâtul S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice, ca neîntemeiată; a respins acțiunea formulată de reclamantă ca neîntemeiată; s-a respins cererea de acordare a cheltuielilor de judecată ca neîntemeiată.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că în soluționarea excepției, trebuie pornit de la temeiul pretențiilor reclamantei, și anume răspunderea delictuală pentru fapta statului de a prelua și deține bunul în mod abuziv, respectiv posesia de rea-credință.
Cum . statului a avut loc prin Decretul nr.341/30.11.1976 emis de Președintele României, imobilul devenind proprietatea de stat (la nivelul anului 1976 nefăcându-se distincția între domeniul public/privat al statului sau între bun de interes local sau național), nu există o altă autoritate care să răspundă.
Din interpretarea art.37 din Decretul nr. 31/1954, rezultă că statul răspunde ori de câte ori nu există un alt organ/instituție cu personalitate juridica căruia să îi fie imputată o anumită conduită ilicită.
Apărarea pârâtului în sensul invocării dispozițiilor din noul cod civil nu poate fi avută în vedere, întrucât nu sunt aplicabile, acțiunea fiind introdusă anterior intrării în vigoare a Legii nr. 289/2009. De altfel, art. 224 din noul Cod Civil reprezintă o transpunere a prevederilor art.37 din Decretul nr.31/1954.
Pentru aceste motive, a fost respinsă excepția lipsei calității procesuale pasive, ca neîntemeiată.
Pe fond, instanța a reținut că prin dispoziția nr. 4498/08.09.2005 emisă de Primăria Municipiului București, s-a recunoscut în favoarea numiților B. C. V. L., Hahaianu H. și Hahaianu D., dreptul la măsuri reparatorii în echivalent pentru terenul în suprafață de 396 mp din București, .. 48, sector 1, ce nu putea fi restituit în natură.
Prin contractul de novație prin schimbare de obiect din 20.02.2006 atestat de avocat A. M. D., modificat prin actul adițional din 27.06.2006, numitul Hahaianu H. a cedat către B. C. cota de 25% care îi revenea din creanța constând în măsurile reparatorii acordate în temeiul Legii nr. 10/2001, în baza dispoziției nr. 4498/08.09.2005 emise de Primăria Municipiului București.
În aceste condiții, prin contractul de cesiune autentificat sub nr. 3462/07.11.2006 de către BNP R. D. și M. P., încheiat între reclamantă și B. C. S., acesta din urma nu îi putea transmite mai multe drepturi decât dobândise în patrimoniu, respectiv cota de 25% din cuantumul despăgubirilor. De altfel, și obiectul procurii autentificate sub nr.3447/03.11.2006 de către BNP R. D. și M. P., în temeiul căreia s-a încheiat contractul de cesiune nr. 3462/07.11.2006, vizează doar cesionarea cotei de 25% din sumele ce urmau a fi plătite conform dispoziției nr. 4498/08.09.2005, iar nu și alte drepturi cum ar fi despăgubiri pentru lipsa de folosință a imobilului-teren începând cu data naționalizării bunului.
Astfel, reclamanta-cesionară nu a dobândit de pe urma lui Hahaianu H. vreun drept la obținerea altor despăgubiri decât cele izvorâte din Dispoziția nr. 4498/2005.
De asemenea, în baza contractului de cesiune autentificat sub nr.871/09.05.2008 și nr. 1044/02.06.2008 de către BNP I. A., încheiat între B. C. V. L. și Hahaianu D. și reclamantă, aceasta din urmă a dobândit doar dreptul de creanță izvorând din dispoziția nr. 4498/08.09.2005 și orice despăgubiri în legătură cu imobilul și procedura inițiată în baza Legii nr.10/2001.
Prin contractele de cesiune nu s-au înstrăinat drepturile la despăgubiri întemeiate pe alte cauze (cum ar fi preluarea abuzivă a bunului, posesia de rea-credință).
Din această perspectivă, reclamanta nu are dreptul la despăgubiri constând în lipsa de folosință a terenului de la momentul naționalizării și până la data plății despăgubirilor, pe temeiul posesiei de rea-credință și a preluării imobilului în mod abuziv.
Chiar și în ipoteza în care s-ar aprecia că reclamanta justifică dreptul la despăgubiri pe temeiurile indicate (art.485 Cod Civil și art. 998-999 Cod civil), instanța a considerat că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de aceste texte.
Referitor la temeiul reprezentat de răspunderea delictuală, reclamanta susține că fapta ilicită constă în dobândirea și deținerea imobilului – teren din București, . 48, sector 1 în mod abuziv de către stat.
Însă, această afirmație nu este reală.
Conform Decretului nr. 341/1976, imobilul a intrat în patrimoniul statului prin expropriere în vederea construirii de blocuri și a unor creșe/grădinițe, obiective ce au fost realizate, având în vedere că din cuprinsul Dispoziției nr.4498/2005, reiese că terenul este afectat de sistematizare (curte creșă).
Astfel, . statului nu a fost făcută în mod abuziv.
De altfel, nici în dispoziția nr. 4498/2005, nici în actele administrative subsecvente (decizia nr. 3610/14.10.2008 a Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, titlul de conversie nr. 2167/15.12.2008 al Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților - filele 14,16), nici în sentința civilă nr. 313/29.06.2010 a Curții de Apel București pronunțată în dosarul nr._/3/2009 (fila 59), nu se face referire la caracterul abuziv al preluării terenului.
Motivul pentru care s-a declanșat procedura pe Legea nr. 10/2001 a fost faptul că nu s-au acordat despăgubiri (a se vedea adresa nr. 2127/09.04.2003 a .>
Din această perspectivă, nici deținerea bunului nu este abuzivă.
În condițiile în care nu există fapta ilicită, nu se poate vorbi nici de vinovăție sau de legătura de cauzalitate între fapta ilicită și vinovăție, exproprierea terenului fiind justificată de cauze obiective, și anume construirea unor blocuri de locuințe, creșe și grădinițe.
În ceea ce privește cel de-al doilea temei indicat de reclamantă, și anume art. 485 Cod Civil, acest text prevede că posesorul de rea-credință este obligat să restituie adevăratului proprietar, fructele/productele obținute împreună cu bunul revendicat.
Însă, având în vedere cele reținute mai sus, în sensul că bunul nu a fost preluat abuziv, ci în baza unui act administrativ valabil (neanulat sau modificat), în vederea atingerii unui scop licit (construirea unui cartier), nu se poate considera că posesia a fost exercitată cu rea-credință.
De asemenea, nu se poate aprecia nici că statul ar fi obținut anumite câștiguri (cu titlu de fructe) în urma exproprierii terenului, întrucât acesta a servit drept curte a unei creșe (care constituia obiectiv al decretului de expropriere).
Cât privește invocarea de către reclamantă a jurisprudenței CEDO (Cauzele R. I., P., Faimblat, Rabinovici împotriva României), precum și a Convenției Europene a Drepturilor Omului, instanța de fond a reținut că nu poate acorda despăgubirile solicitate în temeiul acestora.
În primul rând, la momentul preluării și deținerii bunului, Convenția nu era în vigoare, S. român aderând abia la 20 iunie 1994, astfel încât nu se poate aplica rationae temporis retroactiv.
În altă ordine de idei, în nici una din cauzele amintite, Curtea nu susține că foștii proprietari ar trebui să fie despăgubiți și pentru lipsa de folosință a bunului de la momentul preluării și până la data restituirii.
Afirmațiile Curții în sensul că statul nu a luat în considerare prejudiciul suferit de persoanele private de bunuri ca urmare a absenței îndelungate a oricărei despăgubiri se referă la faptul ca Legea nr. 10/2001 și ulterior Legea nr. 247/2005 nu conțin nici o prevedere care să compenseze omisiunea de soluționare a notificărilor într-un termen rezonabil, întrucât instanța europeană a sesizat faptul că între data notificării autorităților administrative și până la darea unei soluții trece o perioadă îndelungată.
În această cheie trebuie citit paragraful 34 din hotărârea P. contra României din 16.02.2006, care are următorul conținut: ”Curtea remarcă faptul că la 22 iulie 2005 a fost adoptată Legea nr.247/2005 de modificare a Legii nr. 10/2001. Această nouă lege oferă persoanelor care se află în aceeași situație ca reclamanta, cel puțin teoretic, un drept la o despăgubire la nivelul valorii comerciale a bunului care nu poate fi restituit. Cu toate acestea, în cazul în speță, noua lege (recte Legea nr. 247/2005, n.n) nu a ajuns până astăzi la acordarea efectivă a unei despăgubiri. Părțile nu au oferit informații asupra perspectivelor unei proceduri întemeiate pe noua lege. În plus, aceasta din urmă (recte Legea nr. 247/2005-n.n.) nu ia în calcul prejudiciul suferit de persoanele private astfel de bunurile lor, înainte de ., din cauza unei absențe prelungite a despăgubirii”.
În speță, reclamanta a solicitat despăgubiri pentru fapta ilicită de preluare abuzivă a terenului și pentru exercitarea cu rea-credință a posesiei, iar nu pentru nesoluționarea notificării în termenul prevăzut de lege.
Pentru toate aceste considerente, apreciind că nu sunt întrunite condițiile răspunderii delictuale sau a răspunderii pentru exercitarea cu rea-credință a posesiei, instanța a respins pretențiile reclamantei ca neîntemeiate.
Pe cale de consecință, în temeiul art.274 Cod de procedură civilă, a respins și cererea referitoare la cheltuielile de judecată, având în vedere că acestea pot fi acordate doar în situația în care partea are câștig de cauză.
Împotriva acestei sentințe, cât și a încheierilor de ședință din data de 18.01.2012 și din data de 13.03.2013 pronunțate de Judecătoria Sector 5 București a declarat apel reclamanta.
În dezvoltarea motivelor de apel apelanta reclamantă a arătat în esență, că încheierile de ședință din data de 18.01.2012 și 13.02.2012 sunt nelegale, fiind pronunțate cu încălcarea prevederilor art. 15 lit. r) din Legea nr. 147/1997, art. 6 CEDO și jurisprudenței Curții Europene.
Prezenta acțiune constituie cerere accesorie pentru cererea formulată privind restituirea imobilului respectiv, având în vedere că urmărește alături de redobândirea imobilului, în natură sau prin echivalent, repararea integrală a violării dreptului de proprietate suferit de apelantă.
Conform jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, cea mai bună formă de reparație pentru fostul proprietar este luarea tuturor măsurilor pentru încetarea violării și înlăturarea tuturor consecințelor acesteia.
Simpla restituire a imobilului nu semnifică redobândirea posesiei retroactiv de adevărații proprietari, ci numai redobândirea posesiei pentru viitor, ceea ce îi îndreptățește pe aceștia să obțină despăgubiri bănești pentru perioada în care, deși aveau calitatea de proprietari, nu au avut folosința bunului, fiind lipsiți nelegal de posesia acestuia.
A precizat apelanta că numai prin cumularea celor două modalități de reparare - restituirea imobilului și despăgubirea pentru lipsa folosinței - se realizează o adevărată reparație integrală a prejudiciului suferit de proprietari prin violarea dreptului de proprietate.
Având în vedere că prezenta acțiune și cererea având ca obiect restituirea imobilului sunt intim legate, dreptul la repararea prejudiciului contând în lipsa de folosință născându-se la data recunoașterii dreptului la restituirea imobilului, rezultă că sunt aplicabile dispozițiile art. 15 lit. r) din Legea nr. 146/1997.
Pentru aceste motive, a solicitat apelanta să se constate că art. 2 din Legea nr.146/1997 este inaplicabil în cauza de față, de vreme ce aplicarea acestuia ar conduce la violarea art. 6 din CEDO.
Prima instanță a reținut că apelanta reclamantă nu ar fi dobândit de la cedenții B. C. V. L., H. D. și H. H., dreptul la despăgubiri constând în lipsa de folosință, ci numai dreptul de a încasa despăgubirile constând în măsurile reparatorii prin echivalent.
Niciodată pe parcursul desfășurării dezbaterilor, prima instanță nu a pus în discuție aspectele reținute cu privire la contractele de cesiune, respectiv privind calitatea procesuală activă a apelantei reclamante.
Conform Dispoziției nr. 4498/08.09.2005, Primăria Municipiului București a recunoscut calitatea de persoane îndreptățite a numiților B. C. V. L., H. D. și H. H. cu privire la terenul în suprafață de 396 m.p., situat în .. 48, sector 1 - București, cu toate consecințele juridice care decurg din această calitate.
Prin emiterea acestei dispoziții li s-a recunoscut un nou drept de proprietate asupra imobilului, așa cum reține Curtea Europeană în hotărârea pronunțată în cauza pilot, care s-a materializat prin acordarea de măsuri reparatorii, iar nu prin restituirea imobilului.
În al doilea rând, în considerarea faptului că pentru o perioadă îndelungată, au fost privați de folosința bunului, B. C. V. L., H. D. și H. H. au dobândit și un drept de creanță, accesoriu dreptului de proprietate.
Aceasta deoarece una din prerogativele dreptul de proprietate este și dreptul de folosință, iar pentru faptul că pentru o perioadă îndelungată titularii dreptului nu și-au putut exercita această prerogativă, s-a creat un prejudiciu care trebuie reparat.
Prejudiciul cauzat prin lipsirea de folosința imobilului, nu a fost reparat prin acordarea măsurilor reparatorii.
Prin urmare, prin Dispoziția nr. 4498/08.09.2005, autorii apelantei au dobândit un drept de proprietate și un drept de creanță.
Potrivit art.1 din contractul de cesiune autentificat sub nr.1044/02.06.2008 de către B.N.P. I. A., reclamanta a dobândit de la cedenta B. C. V. L., toate drepturile pe care le are în conformitate cu Dispoziția nr.4498/08.09.2005 emisă de Primarul Municipiului București, precum și orice despăgubiri pentru imposibilitatea de restituire a acestuia și corelativ acestor calități, toate drepturile asupra imobilului.
Prin urmare, prin utilizarea sintagmei „toate drepturile aferente Dispoziției nr. 4498/08.09.2005 și imobilului”, rezultă fără echivoc faptul că reclamanta a dobândit de la cedenta B. C. V. L., inclusiv dreptul de a solicita și încasa despăgubirile pentru prejudiciul rezultat din lipsa de folosință a imobilului.
Aceeași este situația și în ceea ce privește contractul de cesiune autentificat sub nr. 871/09.05.2008 de către B.N.P. I. A., încheiat cu cedentul H. D., potrivit cu care reclamantei i s-au transmis toate drepturile pe care le are în conformitate cu Dispoziția nr. 4498/08.09.2005 emisă de Primarul Municipiului București, precum și orice despăgubiri pentru imposibilitatea de restituire a acestuia și, corelativ acestor calități, toate drepturile asupra imobilului.
Conform contractului de novație atestat sub nr. 1/20.02.2006 de către avocat A. D., debitorul H. H. a cesionat creditorului B. C., cota sa parte de 25% din măsurile reparatorii prin echivalent, pe care debitorul o deține în baza Dispoziției nr. 4498/08.09.2005 emise de Primarul Municipiului București.
Potrivit contractului de cesiune autentificat sub nr. 3462/07.11.2006 de către B.N.P.A R. D. și Naria P., încheiat cu cedentul B. C., apelantei reclamante i s-au transmis toate calitățile procesuale izvorâte din Dispoziția nr. 4498/08.09.2005 emisă de Primarul Municipiului București, precum și orice despăgubiri pentru imposibilitatea de restituire a acestuia și, corelativ acestor calități, toate drepturile asupra imobilului.
În aceste condiții, reținând că „prin contractele de cesiune nu s-au înstrăinat drepturile la despăgubirile întemeiate pe alte cauze cum ar fi preluarea abuzivă a bunului, posesia de rea-credință”, prima instanță a schimbat – în opinia apelantei - înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al contractelor de cesiune și de novație, pronunțând o hotărâre nelegală.
În subsidiar, în măsura în care se va considera că, în ceea ce îl privește pe H. H., acesta nu ar fi cesionat și dreptul la despăgubiri pentru prejudiciul rezultat din lipsa de folosință, văzând și faptul că acesta deținea o cotă de 25% din măsurile reparatorii, a solicitat apelanta să se constate faptul că este îndreptățită la 75% din valoarea despăgubirii pentru prejudiciul rezultat din lipsa de folosință, așa cum au fost determinate prin raportul de expertiză întocmit în cauză.
Prima instanță a reținut că motivul pentru care s-a declanșat procedura instituită de Legea nr. 10/2001 ar fi fost reprezentat nu de caracterul abuziv al preluării, ci de faptul că la momentul preluării nu s-au acordat despăgubiri, conform adresei nr. 2127/09.04.2003 emisă de S.C. Rom Vial S.A.
Această apreciere a primei instanțe este considerată de apelantă, netemeinică și nelegală.
Demersurile privind restituirea imobilului în cauză au urmat procedura instituită de Legea nr. 10/2001. Însuși titlul Legii nr. 10/2001 arată că legea privește imobilele preluate abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, rezultând fără echivoc faptul că, dacă imobilul nu ar fi fost preluat abuziv, Legea nr. 10/2001 nu ar fi fost aplicabilă.
De vreme ce procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 a fost parcursă și s-a ajuns până la primirea de măsuri reparatorii pentru imobilul preluat abuziv, este nelegală aprecierea instanței în sensul că imobilul ar fi fost preluat neabuziv.
A precizat apelanta că în aceste condiții, este nelegală aprecierea primei instanțe potrivit cu care restituirea fructelor nu s-ar impune ca urmare a faptului că terenul a servit drept curte a unei creșe care constituia obiectiv al decretului de expropriere. Indiferent dacă scopul pentru care s-a efectuat preluarea era unul nobil sau josnic, esențială pentru caracterizarea posesiei de rea-credință este credința posesorului că bunul îi aparține legal, dobândirea acestuia făcându-se cu respectarea drepturilor persoanelor și procedurilor legale. Or, acest lucru nu se poate susține în cauza de față, de vreme ce preluarea s-a realizat cu încălcarea dreptului de proprietate al autorilor apelantei reclamante, aspect stabilit definitiv prin recunoașterea calității acestora de persoane îndreptățite conform Legii nr. 10/2001.
Prin urmare, având în vedere că preluarea imobilului este abuzivă, rezultă că posesia este de rea-credință, astfel încât pârâții trebuie să restituie toate fructele, percepute sau nepercepute, de la data dobândirii posesiei, respectiv de la 30.11.1976.
Pentru toate aceste motive, a solicitat admiterea apelului, schimbarea în tot a încheierilor atacate, în sensul constatării faptului că prezentul litigiu este scutit și de plata taxei de timbru, și în parte, a sentinței apelate, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată, cu obligarea în solidar a pârâților la plata sumei 280.000 lei reprezentând despăgubiri bănești pentru prejudiciul rezultat din lipsa de folosință a imobilului teren în suprafață de 396,00 m.p., situate în .. 48, sector 1 - București, pentru perioada 30.11._11, cu cheltuieli de judecată.
Prin decizia civilă nr. 277/21.03.2013, Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă a dispus în sensul respingerii ca nefondat, a apelului declarat.
În motivarea deciziei s-a reținut în esență, că prin contractele de cesiune încheiate, apelanta nu a dobândit alte drepturi față de cele izvorâte din Dispoziția nr. 4498/2005, nefiind îndreptățită la despăgubiri pentru lipsa de folosința a imobilului teren de la data naționalizării, astfel cum se susține în apelul declarat.
Împotriva deciziei instanței de apel a formulat recurs reclamanta S. I., criticând nepronunțarea instanței asupra apelului declarat împotriva încheierilor din datele de 18.01.2012 și 13.02.2012; motivarea sumară și concluzia greșită trasă de instanța de apel cu privire la îndreptățirea reclamantei de a primi și alte despăgubiri în afara măsurilor reparatorii stabilite prin dispoziția primarului, o atare îndreptățire rezultând din contractele de cesiune încheiate.
Prin decizia civilă nr. 1595/15.10.2013, Curtea de Apel București – Secția a III-a Civilă și pentru Cauze cu Minori și de Familie a admis recursul formulat de recurenta-reclamantă S. I., a casat decizia civilă recurată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.
Pentru a decide astfel, Curtea a apreciat că prin cererea de apel, recurenta apelantă a indicat explicit faptul că hotărârile vizate de respectiva cale de atac sunt două încheieri de ședință (cele pronunțate la data de 18.01.2012, și la data de 13.02.2012), precum și sentința civilă nr. 3842/18.04.2012.
Având în vedere că cererea astfel formulată stabilea limitele investirii instanței de apel, corespunzător exigențelor impuse prin dispozițiile art. 129 alin. ultim Cod procedură civilă (care consacră principiul disponibilității propriu procesului civil) și art. 295 alin. 1 din Cod procedură civilă (care stabilește limitele devoluțiunii în apel), se impunea ca instanța de apel să analizeze apelul sub aspectul admisibilității căii de atac în raport de fiecare dintre hotărârile apelate, respectiv sub aspectul temeiniciei criticilor formulate cu respectarea exigențelor impuse prin art. 282 și urm. din Cod procedură civilă.
Din analiza deciziei recurate – decizie prin care instanța de apel s-a dezînvestit de soluționarea căii de atac formulate în coordonatele menționate anterior - Curtea a constatat că motivarea/considerentele acesteia privesc exclusiv legalitatea și temeinicia sentinței primei instanțe, lipsind orice analiză relativă la calea de atac îndreptată împotriva celor două încheieri de ședință indicate în cererea de apel.
Pe de altă parte, potrivit dispozitivului deciziei recurate, soluția pronunțată de instanța de apel a fost aceea de respingere a apelului formulat împotriva încheierii de ședință din data de 18.01.2012.
După casare, cauza a fost reînregistrată pe rolul Tribunalului București - Secția a IV-a Civilă sub nr._, la data de 05.12.2013.
Cu ocazia rejudecării nu au fost administrate probe noi.
Prin decizia civilă nr.697 A/23.05.2014, Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă a admis apelul declarat de apelanta-reclamantă S. I., împotriva încheierilor de ședință pronunțate de Judecătoria Sectorului 5 București la datele de 18.01.2012, respectiv 15.02.2012, a schimbat în parte aceste încheieri, în sensul că a înlăturat dispozițiile referitoare la plata taxei judiciare de timbru în cuantum de 4.827 lei și a timbrului judiciar de 5 lei, cererea fiind scutită de taxa de timbru și de timbru judiciar și a respins ca nefondat apelul declarat de apelanta-reclamantă S. I., împotriva sentinței civile.
Analizând materialul probator administrat în cauză, tribunalul a constatat următoarele:
1) Asupra apelului declarat împotriva încheierilor de ședință pronunțate de Judecătoria Sectorului 5 București la datele de 18.01.2012, respectiv 15.02.2012:
Tribunalul a constatat că în cauză au fost solicitate despăgubiri constând în contravaloarea lipsei de folosință a imobilului situat în .. 48, sector 1, invocându-se principiul reparației integrale a prejudiciului cauzat prin preluarea imobilului preluat abuziv de stat și reparat doar în parte prin acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent prevăzute de Legea nr. 10/2001, rezultat, potrivit reclamantei, din dispozițiile dreptului comun, ale legii speciale și ale Convenției Europene al Drepturilor Omului.
Or, independent de chestiunea de a ști dacă acordarea unei astfel de despăgubiri este sau nu prevăzută de lege (în sensul cel mai larg al noțiunii, incluzând întregul edificiu normativ, inclusiv normele juridice cu forță supralegislativă), care este o problemă de fond, tribunalul a constatat că în cauză erau aplicabile prevederile art. 50 alin.1 din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora cererile sau acțiunile în justiție, precum și transcrierea sau intabularea titlurilor de proprietate, legate de aplicarea prevederilor prezentei legi și de bunurile care fac obiectul acesteia, sunt scutite de taxe de timbru. Față de formularea largă a legii, sunt scutite de taxă de timbru nu doar cererile vizând măsurile reparatorii expres prevăzute de lege (rămâne de văzut dacă și limitativ), ci și cererile aflate într-o conexiune suficient de caracterizată cu aceste măsuri reparatorii și cu bunurile la care se referă acestea, condiție îndeplinită în prezenta cauză.
2) Asupra apelului declarat împotriva sentinței civile nr. 3482/18.04.2012 de Judecătoria Sectorului 5 București, a arătat:
O primă chestiune care trebuie lămurită este cea a calității procesuale active a apelantei-reclamante S. I., întrucât, chiar dacă prima instanță a respins cererea ca neîntemeiată și a analizat în cuprinsul cererii sale și fondul pretenției deduse judecății, a reținut totodată că apelanta-reclamantă nu a cesionat decât dreptul la obținerea despăgubirilor izvorâte din Dispoziția nr. 4498/2005, nicidecum dreptul la despăgubiri întemeiate pe alte cauze, precum preluarea abuzivă a bunului ori posesia de rea-credință a acestuia de către Stat. Or, această motivare tinde la a reține lipsa calității procesuale active a apelantei-reclamante.
S-a constatat însă că, după cum rezultă din contractele de cesiune autentificate sub nr.871/09.05.2008 și nr. 1044/02.06.2008 de către BNP I. A., încheiate între B. C. V. L. și Hahaianu D. și apelanta reclamantă, în temeiul lor, apelanta este îndreptățită nu doar la despăgubirile izvorâte din titlul reprezentat de Dispoziția nr. 4498/08.09.2005, ci și la alte despăgubiri aflate în legătură cu imposibilitatea de restituire în natură a imobilului, precum contravaloarea lipsei de folosința a imobilului expropriat. Ca urmare, cauza nu poate fi soluționată prin admiterea excepției lipsei calității procesuale active (cum ar fi fost corect, dacă apelanta ar fi cesionat exclusiv drepturile patrimoniale născute din Dispoziția nr. 4498/8.09.2005).
În ce privește criticile referitoare la neacordarea despăgubirilor solicitate, tribunalul a constatat că imobilul a fost preluat de statul comunist în mod abuziv, în sensul dispozițiilor art. 2 din Legea nr. 10/2001, ceea nu echivalează însă în mod necesar cu o preluare a imobilului fără titlu valabil, astfel cum susține apelanta, care pare a confunda cele două noțiuni juridice, deși acestea sunt distincte.
Astfel, după cum rezultă foarte limpede din dispozițiile art. 2 din Legea nr. 10/2001, legiuitorul grupează în noțiunea generică de preluare „abuzivă” atât imobilele preluate „cu titlu valabil” și care sunt trecute ca atare, în proprietatea statului (conform art. 2 alin.1 lit.h) din Legea nr. 10/2001), cât și cele preluate „fără titlu valabil” și în cazul cărora se poate vorbi numai despre o preluare în fapt, respectiv despre o deposedare ilicită a proprietarului de drept.
Desigur, legiuitorul prezumă toate preluările efectuate în temeiul actelor normative menționate la art. 2 ca fiind „abuzive”, această noțiune sugestivă fiind rezultatul unei judecăți de valoare de natură politică și juridică, întrucât din perspectiva statului de drept actual inclusiv preluările „cu titlu valabil”, adică în temeiul și cu respectarea Constituțiilor și legilor din perioada regimului comunist sunt susceptibile de rezerve însemnate.
Or, în măsura în care, într-adevăr, pentru exproprierea dispusă prin Decretul prezidențial nr. 341/1976 (fila 32 dosar fond) nu s-au acordat despăgubiri, astfel cum pare a rezulta din copia totuși greu lizibilă a adeverinței emise de ., aflate la fila 34 dosar fond), preluarea nu poate fi considerată a fi cu titlu valabil, câtă vreme Constituția din 1965 impunea plata unei despăgubiri în cazul exproprierii.
Însă, contrar susținerilor apelantei, nici dreptul intern și nici Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu impun acordarea altei reparații față de cele expres și limitativ prevăzute de Legea nr. 10/2001 și de celelalte legi speciale în materia restituirii imobilelor preluate abuziv de statul totalitar comunist.
Prin legile speciale în materie, S. a consacrat principiul restituirii imobilelor naționalizate în natură și, în măsura în care aceasta nu mai era posibilă, acordarea de despăgubiri în echivalent.
Prin urmare, aceasta este singura măsură reparatorie recunoscută de S. R. în materia imobilelor preluate abuziv, nefiind prevăzute și măsuri pentru acoperirea altor prejudicii decurgând din această preluare.
Astfel cum a statuat și Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza M. A. c. României, restituirea nu este un drept absolut și poate fi supusă unor limitări numeroase. Astfel, Statele au avut libertatea de a opta în sensul adoptării măsurilor de restituire, sau, dimpotrivă, în sensul de a nu adopta nici o măsură reparatorie. Chiar și în cazul celor din prima categorie, Curtea Europeană a statuat faptul că statele au posibilitatea de a limita cuantumul despăgubirilor acordate ca echivalent al bunului preluat, pot restrânge categoriile de persoane îndreptățite la restituire sau bunurile care fac obiectul acesteia. A fortiori, dacă statul este îndreptățit să plafoneze despăgubirile, acordând o valoare inferioară valorii reale a bunului, rezultă că acesta nu este în nici un fel ținut să acorde despăgubiri suplimentare, precum contravaloarea lipsei de folosință pe durata deținerii bunului, despăgubiri care ar constitui o sarcină exorbitantă și disproporționată față de colectivitatea prezentă a celor care contribuie la formarea resurselor publice actuale, care nu poate fi ținută să compenseze pecuniar în mod nelimitat nedreptățile trecutului.
Din toate aceste considerente, rezultă așadar, că opțiunea Statului R. de a recunoaște ca măsură reparatorie numai restituirea bunului în natură sau echivalent, nu aduce atingere nici unui drept garantat de Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
În cauză, reclamanta și-a întemeiat cererea de despăgubiri pe răspunderea civilă delictuală, invocând caracterul ilicit al preluării imobilului, dar și dispozițiile art. 485 Cod Civil 1864.
În ce privește acest din urmă text de lege, acesta este vădit inaplicabil, întrucât în speță nu s-a admis nici o „acțiune în revendicare” și nu s-a dispus restituirea bunului în natură, ci numai prin echivalent, tocmai ca urmare a imposibilității restituirii sale în natură. S-a constatat de altfel, o incompatibilitate între măsura reparatorie stabilită cu privire la imobil și necontestată ori contestată fără succes, respectiv restituirea prin echivalent, în limitele legii speciale (de care reclamanta a beneficiat) și acordarea de despăgubiri pentru lipsa de folosință a unui bun care nu va fi niciodată restituit persoanelor îndreptățite la măsuri reparatorii sau succesorilor lor în drepturi, dreptul substanțial neprevăzând, în cazuri similare celui din speță, soluția restituirii în natură.
Tribunalul a constatat însă, că nici Legea nr. 10/2001 și nici celelalte legi de reparație nu au prevăzut posibilitatea reparării prejudiciului decurgând din lipsa de folosință a imobilului, așa încât, având în vedere regimul juridic special al bunului, precum și cele expuse cu privire la libertatea statului de a opta pentru natura și cuantumul reparației, cererea de chemare în judecată este neîntemeiată, nefiind întrunite condițiile răspunderii civile delictuale ori ale obligării posesorului la plata contravalorii fructelor.
În raport de aceste considerente, apărările intimatei în sensul că Legea nr. 10/2001 nu înlătură aplicarea dispozițiilor art. 485 Cod Civil și art. 998 Cod Civil au fost găsite neîntemeiate. Dimpotrivă, având în vedere regimul juridic special al bunului - bun preluat abuziv, cu privire la care statul și-a asumat obligația de acorda numai anumite măsuri reparatorii, tribunalul a apreciat că în prezenta cauză nu sunt incidente dispozițiile dreptului comun invocate de apelantă.
Împotriva deciziei civile nr.697/A/23.05.2014 a declarat recurs reclamanta S. I., prin care a solicitat admiterea recursului, modificarea hotărârii recurate, în sensul admiterii apelului reclamantei împotriva sentinței civile și schimbării acesteia, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată și obligării în solidar, a pârâților, la plata sumei 280.000 lei, reprezentând despăgubiri bănești pentru prejudiciul rezultat din lipsa de folosință a imobilului, cu cheltuieli de judecată în toate fazele procesuale, pentru următoarele motive de fapt și de drept:
Recurenta – reclamantă critică hotărârea recurată pentru nelegalitate.
După ce a expus situația de fapt din cauză, recurenta, abordând partea de drept, a arătat că într-adevăr, Legea nr. 10/2001 nu prevede expres posibilitatea acordării de despăgubiri pentru lipsa de folosință a imobilului.
Totuși, aceeași lege specială nu înlătură de la aplicare sub acest aspect dispozițiile art. 485 și art. 998 Cod civil, ci dimpotrivă prevede explicit principiul reparării integrale a prejudiciului suferit, însăși Curtea Europeană arătând că, punând în aplicare o legislație specială de restituire și de despăgubire, S. R. a optat - spre deosebire de alte state care au suferit o schimbare similară de regim politic în 1989 - pentru principiul despăgubirii integrale pentru privările de proprietate care au avut loc în perioada regimului comunist (M. A. și alții c/ România, § 178).
Or, principiul restitutio în integrum obligă la repararea tuturor consecințelor violării, care nu se limitează numai la restituirea bunului (care se poate face în natură sau prin echivalent), ci trebuie să includă și despăgubiri pentru pierderile suferite, care nu ar fi acoperite de restituirea în natură sau de plata care se face în focul acesteia".
În acest sens, încă prin hotărârea pronunțată de Curtea Permanentă Internațională de Justiție în cauza Uzina Chorzow (13.09.1928, internet www.icj-cij.org/pcij), aceasta a arătat că este un principiu de drept internațional, chiar o concepție generală a dreptului că orice violare a unei obligații presupune obligația de reparație într-o formă adecvată. Acest principiu a devenit regulă de drept cutumiar în dreptul internațional, arătându-se că "principiul esențial (...) este că reparația trebuie, în măsura posibilului, să șteargă toate consecințele actului ilegal și să restabilească situația care ar fi existat probabil dacă actul nu ar fi fost comis. Restituirea în natură sau, dacă nu este posibilă, plata unei sume corespunzând valorii unei restituiri în natură; alocarea, dacă este cazul de daune-interese pentru pierderile suferite, care nu ar fi acoperite de restituirea în natură sau de plata care se face în locul acesteia: acestea sunt principiile din care trebuie să se inspire determinarea cuantumului indemnizației datorate urmare a unui fapt contrar dreptului internațional".
Prin urmare, rezultă că prin legea internă s-a recunoscut explicit dreptul la repararea integrală a prejudiciului, prin restituirea bunului (în natură sau prin echivalent) - conform legii speciale și prin restituirea fructelor civile - conform art. 485 Cod civil ori prin repararea beneficiului nerealizat - conform art. 998 Cod civil.
Acest lucru conduce conform art. 53 CEDO, la aplicarea art. 1 din Protocolul 1 al CEDO, de vreme ce conform Legii nr. 10/2001, reclamantei i s-a recunoscut calitatea de persoană îndreptățită.
Or, conform art. 53 CEDO, nici una dintre dispozițiile Convenției Europene nu poate fi interpretată ca limitând sau aducând atingere drepturilor omului și libertăților fundamentale care ar fi recunoscute conform legilor interne ale Statelor Parte.
Rezultă evident că CEDO impune un standard minimal pentru respectarea drepturilor omului, cu privire la dreptul de proprietate Curtea Europeană arătând explicit că art. 1 din Protocolul nr.1 al CEDO nu poate fi interpretat în sensul că ar impune statelor contractante o obligație generală de a restitui bunurile ce le-au fost transferate înainte să ratifice Convenția (M. A. și alții c/ România, § 135).
Totuși, în măsura în care S. înțelege să adopte o legislație internă favorabilă, prin care depășește limitele minime impuse de CEDO, atunci art. 1 din Protocolul nr.1 al CEDO devine aplicabil cu privire nu doar la standardul minim impus de Convenție, ci prin raportare la standardul superior recunoscut la nivel intern.
În acest sens, este greșită susținerea instanței că, fiind acceptată posibilitatea limitării cuantumului despăgubirilor, este exclusă posibilitatea acordării altor măsuri reparatorii decât restituirea imobilului în natură sau prin echivalent.
Opțiunea Statului R. nu este - așa cum susține instanța de apel -- de a recunoaște ca măsură reparatorie numai restituirea bunului în natură sau prin echivalent, de vreme ce, pe de o parte, nu a limitat expres măsurile reparatorii la aceste două măsuri, iar, pe de altă parte, a consacrat expres principiul reparării integrale a prejudiciului.
Pentru aceste motive, acțiunile în acordarea de despăgubiri bănești pentru imobilele preluate abuziv nu ar putea fi confundate cu acțiunile în acordarea de despăgubiri pentru lipsa de folosință a imobilelor preluate abuziv, deoarece cele două au temeiul în acte normative diferite, având finalități total diferite.
Prejudiciul efectiv în urma preluării abuzive constă în pierderea bunului, care s-a reparat în cauza noastră conform legii speciale, prin acordarea de despăgubiri bănești, față de imposibilitatea restituirii imobilului în natură.
Prejudiciul constând în pierderea fructelor, respectiv beneficiul nerealizat, urmează să se repare conform legii comune:
- fie prin restituirea fructelor produse pe perioada deținerii imobilului de posesorul neproprietar;
- fie prin plata unei sume egale cu beneficiul nerealizat pe perioada deținerii imobilului de posesorul neproprietar.
Or, repararea numai parțială a prejudiciului, exclusiv prin restituirea bunului, reprezintă o ingerință în dreptul de proprietate recunoscut de însăși Curtea Europeană care, recunoscând neconvenționalitea legii speciale pentru faptul că „nu ia în considerare prejudiciul suferit de către persoanele care au fost în acest mod private de bunurile lor, înainte de . legii, din cauza absenței îndelungate a oricărei despăgubiri" (R. lonescu c. România, P. c. România, Rabinovici c. România).
Totuși, recunoașterea dreptului proprietarului neposesor la dobândirea fructelor civile de la posesorul neproprietar, respectiv repararea beneficiului nerealizat prin lipsa de folosința a imobilului, suplinește această deficiență structurală și, conform principiului subsidiarității, conduce la obligația reparării prejudiciului la nivel intern.
Prin urmare, prin legea internă s-a recunoscut explicit dreptul la repararea integrală a prejudiciului, prin restituirea bunului (în natură sau prin echivalent) - conform legii speciale și prin restituirea fructelor civile - conform art. 485 Cod civil ori prin repararea beneficiului nerealizat - conform art. 998 Cod civil. Acest lucru conduce, conform art. 53 CEDO, la aplicarea art.1 din Protocolul nr.1 al CEDO, de vreme ce conform Legii nr. 10/2001, reclamantei i s-a recunoscut calitatea de persoană îndreptățită. Totodată, însăși Curtea Europeană recunoaște principiul restitutio în integrum, care, cu aplicare concretă la cazul României și la violarea dreptului de proprietate, se traduce prin obligația plății unei despăgubiri pentru pierderile suferite neacoperite de plata care se face în locui restituirii în natură, respectiv de prejudiciul suferit înainte de . legii, din cauza absenței îndelungate a oricărei despăgubiri.
Concluzionând, recurenta – reclamantă arătă că prezenta acțiune se bazează pe faptul că legile speciale nu au prevăzut că măsurile reglementate reprezintă singurele măsuri pentru repararea prejudiciului suferit de persoanele îndreptățite și că există în legislația internă dispoziții legale care prevăd dreptul proprietarului deposedat nelegal, la restituirea fructelor civile/la repararea beneficiului nerealizat.
În acest sens, recurenta – reclamantă a invocat prevederile art. 485 Cod civil, arătând că procedura administrativă a Legii nr. 10/2001 are caracterul unei acțiuni în revendicare astfel încât recunoașterea calității de persoană îndreptățită trebuie să producă aceleași efecte ca și admiterea acțiunii în revendicare, printre care și obligația posesorului neproprietar de a restitui proprietarului neposesor lucrul revendicat și câștigat, împreună cu toate fructele produse, percepute sau nepercepute ori valoarea acestora dacă le-a consumat sau a neglijat să Ie perceapă.
De asemenea, recurenta – reclamantă a invocat prevederile art. 998-999 Cod civil, conform cărora în cazul unei fapte ilicite (constând în cauza de față în violarea dreptului de proprietate asupra imobilului), autorul acesteia este obligat la repararea prejudiciului cauzat, constând nu numai în prejudiciul efectiv (restituirea bunului în natură sau acordarea de măsuri reparatorii), ci și în beneficiul nerealizat (plata despăgubirilor pentru lipsa de folosință).
Susținerea instanței că art. 998 și art. 485 Cod civil 1864 ar fi „vădit inaplicabile" este nelegală, în primul rând, legile speciale nu au exclus de la aplicare aceste texte legale, motiv pentru care, având în vedere și principiul reparării integrale a prejudiciului, consacrat explicit de legile speciale, nu există nici o rațiune pentru înlăturarea aplicării acestora, în al doilea rând, distincția instanței privind măsura reparatorie aplicată - prin echivalent și nu în natură - este una artificială, nefiind deloc relevantă modalitatea de reparare a prejudiciului cauzat prin preluarea abuzivă a imobilului pentru stabilirea existenței de reparație a prejudiciului pentru lipsa de folosință a imobilului.
În concluzie, arată recurenta – reclamantă că prezenta acțiune se bazează pe faptul că legile speciale nu au prevăzut că măsurile reglementate reprezintă singurele măsuri pentru repararea prejudiciului suferit de persoanele îndreptățite și că există în legislația internă dispoziții legale care prevăd dreptul proprietarului deposedat nelegal la restituirea fructelor civile/la repararea beneficiului nerealizat.
Dacă S. R., în exercitarea dreptului său de apreciere cu privire la măsurile reparatorii ar fi dorit ca măsurile prevăzute de legile speciale să fie singurele și unicele măsuri care să repare întregul prejudiciu cauzat fostului proprietar, ar fi menționat explicit acest lucru, arătând că legile speciale derogă de la dreptul comun nu doar în privința prejudiciului constând în valoarea bunului, ci și în privința prejudiciului constând în lipsa de folosință. Fără asemenea prevedere, în raport de normele de tehnică legislativă, nu se poate trage concluzia că legile speciale ar deroga de la dreptul comun, de vreme ce asemenea derogare nu rezultă din textul legal.
Intimații pârâți nu au formulat întâmpinare, deși aveau această obligație potrivit art. 308 al.2 Cod Procedură Civilă.
În recurs, nu s-a administrat proba cu înscrisuri, potrivit art. 305 Cod Procedură Civilă.
Curtea de Apel București s-a constatat legal sesizată și competentă material să soluționeze prezentul recurs, date fiind prevederile art. 3, art. 299 Cod de procedură civilă.
Examinând în continuare, decizia recurată, prin prisma motivelor de recurs invocate, în limitele cererii de recurs, potrivit art. 316 Cod procedură civilă în referire la art. 295 din același act normativ, Curtea apreciază recursul promovat, ca fiind nefondat, pentru următoarele considerente:
1. Astfel, așa cum a fost conturată prin cererea de chemare în judecată, prin notele scrise depuse la dosar pe parcursul judecății, dar și prin criticile din apel și din recursul prezent, pretenția recurentei reclamante constă în acoperirea prejudiciului pretins a fi fost produs prin fapta ilicită a Statului de lipsire pe perioada 30.11.1976 – 23.05.2011, de folosința imobilului din București, ..48, sector 1, bun care a fost supus exproprierii prin Decretul nr.341/1976 și pentru care s-au primit măsuri reparatorii prin echivalent, în temeiul Legii nr.10/2001. Temeiul juridic al acestei pretenții a fost indicat a fi art. 485 Cod Civil și art.998 – 999 Cod civil.
Cu referire la aceste pretenții ale recurentei privind plata de despăgubiri pentru lipsa de folosință a imobilului cauzată prin fapta ilicită a Statului comunist ce i-a preluat abuziv și nelegitim bunul care a aparținut autorilor, Curtea remarcă faptul că nici una din legile adoptate ulterior anului 1990 în materia proprietății, având caracter reparator – Legea nr.18/1991, Legea nr.169/1997, Legea nr.1/2000, Legea nr.112/1995 ori Legea nr.10/2001 – nu a prevăzut o răspundere a statului și corelativ, o obligație a acestuia de despăgubire pentru prejudiciile cauzate prin lipsa îndelungată a folosinței bunurilor preluate de la foștii proprietari.
Curtea apreciază că această problemă vizând categoria tipurilor speciale de răspundere ale Statului, dovedește – prin absența oricărei reglementări speciale care să o prevadă – că acesta nu a dorit să își asume și această responsabilitate în reglementarea problemei restituirii proprietăților și a raporturilor sale juridice cu foștii proprietari, fiind vorba despre o alegere politică. Curtea consideră că pentru antrenarea răspunderii statului pentru astfel de fapte în vederea acoperirii unor prejudicii similare cu cele reclamate de recurentă este nevoie de o voință politică în acest sens care să se concretizeze într-o legislație specială, întrucât este vorba despre prejudicii care sunt rezultatele unor decizii de ordin politic, produse în urmă cu circa 70 de ani.
În jurisprudența sa asupra art.1 din Protocolul nr.1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, Curtea Europeană a arătat în mod constat că, așa cum art.1 din Protocolul nr.1 nu garantează un drept de a dobândi bunuri, el nu impune statelor contractante nici o restricție cu privire la libertatea lor de a stabili domeniul de aplicare al legilor pe care le pot adopta în materie de restituire a bunurilor și de a alege condițiile în care acceptă să reconstituie drepturile de proprietate persoanelor deposedate, autorităților naționale recunoscându-li-se o largă marjă de apreciere în alegerea măsurilor care să reglementeze raporturile de proprietate (cauza A. ș.a. împotriva României, hotărâre din 2010, par.164, 166, 172).
În privința particulară a României, aceeași Curte a mai remarcat în același context, că, punând în aplicare o legislație specială de restituire și de despăgubire, S. român a optat – spre deosebire de alte state care au suferit o schimbare similară de regim politic în 1989 – pentru principiul despăgubirii integrale pentru privările de proprietate care au avut loc în perioada regimului comunist (paragraful 178 din cauza citată).
Curtea EDO a determinat însă, conținutul acestei sintagme juridice utilizate frecvent în jurisprudența sa privind România, prin referire tocmai la prevederile legii speciale la care se raportează și recurenta: „prin introducerea unei legislații speciale de restituire și despăgubire, statul român a optat – spre deosebire de alte state care au suferit o modificare similară de regim politic în 1989 (supra, pct. 85-107) – în favoarea principiului despăgubirii integrale pentru privările de proprietate care au avut loc în perioada regimului comunist. Astfel, pentru privări de proprietate suferite în urmă cu șaizeci de ani, precum în cazul reclamantelor, legislația română prevede, în lipsa posibilității de restituire, acordarea unei despăgubiri la valoarea de piață pe care bunul naționalizat ar avea-o în prezent” (paragraful 178). Acest rezultat explicitat al instanței de contencios european, de evaluare a normelor juridice interne este evident diferit de cel pe care recurenta îl invocă și atribuie Curții europene. Astfel, din analiza considerentului evocat, rezultă faptul că instanța de la Strasbourg apreciază pe de o parte, că legislația specială a reglementat principiul despăgubirii integrale (deci, nu prin completare cu dreptul comun, construcție juridică configurată de recurentă), iar pe de altă parte, consideră că în domeniul imobilelor preluate abuziv de statul comunist, acest principiu presupune doar următoarele măsuri: fie restituirea în natură, atunci când este posibil, fie acordarea de despăgubiri la valoarea de piață pe care bunul naționalizat ar avea-o în prezent, când restituirea în natură nu mai este posibilă.
Din această perspectivă ilustrată, instanța de recurs apreciază că în acest domeniu special, principiul restitutio in integrum evocat de recurentă (regăsit de altfel în ceea ce am putea numi baza unei veritabile legislații europene sau chiar universale care stă la originea a numeroase tratate internaționale, convenții europene și alte instrumente juridice, recurenta exemplificându-l limitativ ca și principiu de drept internațional, prin referirea la hotărârea pronunțată de Curtea Permanentă Internațională de Justiție) nu se suprapune perfect principiului numit de Curtea EDO, al despăgubirii integrale, cel din urmă fiind din punct de vedere al efectelor sale, mai restrâns.
Așa cum s-a expus anterior, această restrângere reprezintă o opțiune națională, permisă prin prisma marjei de apreciere în materie recunoscute autorităților naționale, de art.1 din Protocolul nr.1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Din această perspectivă echivalentă inexistenței unui standard național invocat superior celui minimal consacrat european, nu se poate afirma în mod fondat, nici nerespectarea standardului intern cu valența recunoașterii în patrimoniul recurentei, a cel puțin unei speranțe legitime care să determine prin prisma art. 53 din Convenție, aplicarea în beneficiul său, a protecției oferite de art. 1 din Protocolul nr.1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
2. Concluzia principală evocată la punctul 1 nu este înlăturată de aserțiunea recurentei relativă aprecierii citate de această parte, din cuprinsul cauzelor P. contra României, R. I. împotriva României sau Rabinovici contra României.
Întradevăr, în cadrul tuturor acestor cauze și nu numai (a se vedea, inter alia, și cauza Faimblat împotriva României, hotărâre din anul 2009, paragraful 37), Curtea EDO a arătat ideatic, faptul că fondul „Proprietatea nu funcționează actualmente într-un mod susceptibil de a duce la acordarea efectivă a unei despăgubiri reclamantei și că cererea sa fondată pe legea sus menționată nu a făcut obiectul nici unei examinări de mai mult de cinci ani. În plus, nici legea nr. 10/2001, nici legea nr. 247/2005 care o modifică nu țin seama de prejudiciul suferit din cauza unei absențe prelungite a despăgubirilor de persoanele care, ca reclamanta, s-au văzut private de bunurile lor restituite în temeiul unui sentințe definitive (P. citată mai sus, § 34)” (cauza R. I. împotriva României, par.39).
Or, punctul de vedere sub acest aspect al recurentei, expus prin motivele sale de recurs, nu corespunde interpretării sistematice și teleologice a respectivului considerent al Curții europene.
Astfel, prezenta instanță de recurs observă că într-o multitudine de cauze din genul celor privind imobilele preluate abuziv de statul comunist, soluționate de CEDO împotriva României, instanța de contencios european a fost solicitată ca, urmare a constatării încălcării art. 1 din Primul Protocol adițional, să repare, evident în temeiul principiului restitutio in integrum invocat și de recurentă, și prejudiciul material produs constând în contravaloarea lipsei de folosință aferente perioadei cuprinse între momentul naționalizării și momentul restituirii în natură sau al acordării despăgubirii pecuniare, prejudiciu decurgând din fapta ilicită a Statului de lipsire de folosința bunului.
Or, într-o primă categorie de cauze de acest gen, respectiv cele în care instanța europeană a dispus restituirea bunurilor, exempli gratia cauza Weigel împotriva României (hotărâre din 14.10.2008, par. 14), cauza B. contra României (hotărâre din 24 ianuarie 2008, par. 83) sau cauza P. N. contra României (hotărâre din 7 ianuarie 2003, par. 62), CEDO a statuat tranșant, sub acest aspect, că „nu va aloca nici o sumă în acest sens, ținând cont de faptul că ea a dispus, ca reparație, în temeiul art. 41 din Convenție, restituirea bunurilor respective. Curtea va ține totuși cont de privarea de proprietate suferită de reclamante cu ocazia stabilirii reparației pentru prejudiciul moral”.
Nu mai puțin, în secunda categorie de astfel de cauze, respectiv când CEDO nu a dispus restituirea în natură a imobilelor, de regulă pentru că acestea fuseseră restituite întretimp de S. român, Curtea europeană a hotărât în mod expres, să acorde în echitate părților interesate, cărora li se restituise bunul, o sumă doar pentru privarea de proprietate suferită, nu însă și pentru lipsa de folosință pe care au suferit-o (în acest sens, cauzele A. împotriva României nr. 29.411/95, §§ 75 - 77, 9 aprilie 2002, Surpăceanu împotriva României nr. 32.260/96, §§ 54 - 56, 21 mai 2002 și O. împotriva României nr. 36.039/97, §§ 56 - 57, 14 ianuarie 2003).
Or, în condițiile în care instanța europeană ar fi înțeles, astfel cum afirmă recurenta, să constate neconvenționalitatea legii speciale pentru motivul că nu ia în considerare și prejudiciul constând în lipsa de folosință, a cărui reparare s-ar impune în temeiul principiului restitutio in integrum, atunci în mod necesar, ar fi trebuit ca în toate cazurile precum cele anterior expuse, să acorde în temeiul art. 41 din Convenție, o reparație echitabilă și pentru acest prejudiciu material. Sau cel puțin, instanța europeană ar fi putut să întemeieze respingerea cererii de acordare și a acestui prejudiciu material, pe motivul complex al incidenței normelor juridice interne de drept comun invocat complementare față de prevederile naționale speciale coroborat cu inexistența unei cereri întemeiate pe aceste dispoziții comune, fapt care nu s-a întâmplat.
Așadar, rezultatul construcției juridice a recurentei ar determina caracterizarea raționamentului verificat al Curții europene în asemenea cauze, ca fiind incoerent, deficitar, contradictoriu, cu consecința diminuării forței hotărârilor astfel pronunțate de instanța de la Strasbourg, fapt care nu poate fi admis.
Nu mai puțin, analiza teleologică a considerentului citat de recurentă, determină înțelesul său, astfel cum a fost el configurat de judecătorul fondului din această cauză: „Afirmațiile Curții în sensul că statul nu a luat în considerare prejudiciul suferit de persoanele private de bunuri ca urmare a absenței îndelungate a oricărei despăgubiri se referă la faptul ca Legea nr. 10/2001 și ulterior Legea nr. 247/2005 nu conțin nici o prevedere care să compenseze omisiunea de soluționare a notificărilor într-un termen rezonabil, întrucât instanța europeană a sesizat faptul că între data notificării autorităților administrative și până la darea unei soluții trece o perioadă îndelungată”.
Întradevăr: în cauza R. I. împotriva României, par.39, imediat premergător constatării citate a Curții europene, instanța EDO a arătat „cererea sa fondată pe legea sus menționată nu a făcut obiectul nici unei examinări de mai mult de cinci ani”; în cauza P. citată mai sus, § 34, „Curtea notează că la 22 iulie 2005 a fost adoptată Legea nr. 247/2005, care modifică Legea nr. 10/2001. Această nouă lege acordă persoanelor aflate în aceeași situație ca și reclamanta, cel puțin teoretic, dreptul de a primi o despăgubire la nivelul valorii de piață a imobilului care nu mai poate fi restituit. Totuși, în speță, în baza noii legi nu s-a reușit, până în prezent, să se acorde în mod efectiv o despăgubire. Părțile nu au furnizat informații asupra perspectivelor unei proceduri întemeiate pe noua lege. În plus, această reglementare nu ia în considerare prejudiciul suferit de către persoanele care au fost în acest mod private de bunurile lor, înainte de . legii, din cauza absenței îndelungate a oricărei despăgubiri”; sau în cauza cauza Faimblat c. României, par.36, 37, „Curtea nu contestă nici eficacitatea pe care o poate avea procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, în special pentru a stabili calitatea persoanei care are drept de compensare și pentru a propune metoda de compensare (restituirea bunului sau despăgubire). Aceasta ia act, de asemenea, de faptul că persoanele nemulțumite pot supune decizia administrativă controlului judecătoresc.
Cu toate acestea, chiar dacă persoana în cauză parcurge toată procedura administrativă și, după caz, pe cea contencioasă, punerea în executare a deciziei administrative sau judecătorești definitive se face întotdeauna prin intermediul procedurii prevăzute de Legea nr. 247/2005, și, prin urmare, prin intermediul fondului Proprietatea.
37. Or, Curtea a stabilit deja că acest fond nu funcționează în prezent într-un mod care să poată fi considerat ca fiind echivalent cu acordarea efectivă a unei despăgubiri (a se vedea, printre altele, R. I. împotriva României, nr. 2608/02, 12 octombrie 2006 și M. și alții, citată anterior, pct. 42). În afară de aceasta, nici Legea nr. 10/2001, nici Legea nr. 247/2005 de modificare nu iau în considerare prejudiciul cauzat ca urmare a unei lipse a despăgubirii pe o perioadă îndelungată”.
Analizând toate aceste paragrafe, se observă că instanța europeană sancționează prin criticile sale de neconvenționalitate, ineficiența legii speciale care temporizează rezolvarea cererilor de restituire, fără instituirea unor dispoziții aferente prejudiciului produs astfel.
În această cheie de interpretare expusă, sublinierea recurentei asupra mențiunii din cauza P. „înainte de . legii” nu poate viza decât Legea nr. 247/2005, în timp ce sintagma repetitivă „perioada îndelungată a lipsei de despăgubiri” din hotărârile CEDO ilustrate, nu se poate referi decât la perioada ulterioară formulării notificării în temeiul Legii nr. 10/2001.
3. În fine, argumentul recurentei aferent incidenței normelor juridice de drept comun, ca urmare a neexcluderii lor de către legile speciale, este nefondat. Astfel, de principiu, înlăturarea de la aplicare a legii generale ori de câte ori există o dispoziție specială într-o materie dată, nu trebuie să fie expresă, ea putând fi și implicită, de la sine înțeleasă, întrucât este consecința directă a principiului specialia generalibus derogant (a se vedea în același sens, și Decizia nr. 962 din 12 martie 2014 pronunțată de Secția a II-a civilă a Înaltei Curți de Casație și Justiție).
În cauza prezentă însă, prin art. 52 din Legea nr. 10/2001 („La data intrării în vigoare a prezentei legi se abrogă orice alte dispoziții contrare”), s-a procedat la înlăturarea în mod expres și indirect, a normelor de drept comun, deoarece, potrivit considerentelor de la punctul 1, legea specială prevede expres și limitativ măsurile reparatorii aplicabile domeniului analizat, excluzând astfel, inechivoc, alte măsuri de reparare care sunt reglementate de dreptul comun.
Rațiunea înlăturării dispozițiilor generale rezidă în voința legiuitorului (permisă în temeiul marjei de apreciere recunoscute statului) de a nu impune, prin acordarea foștilor proprietari de despăgubiri suplimentare, precum ar fi contravaloarea lipsei de folosință pe durata deținerii bunului, o sarcină exorbitantă și disproporționată colectivității prezente a celor care contribuie la formarea resurselor publice actuale, ce nu poate fi ținută să compenseze pecuniar în mod nelimitat nedreptățile trecutului.
Prin urmare, în soluționarea cererii reclamantei recurente, în mod corect instanța de apel reține că Legea nr.10/2001, ca lege specială de reglementare pentru imobilele care au fost abuziv trecute în proprietatea statului, pentru perioada de timp în care imobilele au fost în administrarea statului, nu recunoaște în favoarea foștilor proprietari un drept de despăgubiri pentru lipsa de folosință, arătându-se și motivele pentru care cadrul legal al dreptului comun este insuficient recunoașterii pretențiilor sale care au ca temei nu doar o simplă răspundere civilă delictuală a statului dar, în același timp, și o răspundere politică a acestuia.
Pentru ansamblul acestor considerente, în temeiul art.312 Cod de procedură civilă, Curtea va respinge ca nefondat, recursul promovat, reținând că instanța de apel a pronunțat o hotărâre judecătorească legală, motivele de recurs invocate nefiind fondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul formulat de recurenta – reclamantă S. I., împotriva deciziei civile nr.687 A/23.05.2014, pronunțate de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă, în contradictoriu cu intimații – pârâți M. BUCUREȘTI prin PRIMARUL GENERAL și S. R. prin MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București.
Ia act că recurenta – reclamantă și-a rezervat dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședință publică, azi 02.12.2014.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
I. S. C. G. M. H.
GREFIER
S. R.
Red.M.H.
Tehdact.R.L./M.H.
2 ex./TB-S.4 - R.S.; L.Gh.Z.
Jud.S.5 – L.A.Z.
| ← Legea 10/2001. Decizia nr. 1870/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Revendicare imobiliară. Decizia nr. 546/2014. Curtea de Apel... → |
|---|
