Revendicare imobiliară. Decizia nr. 546/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 546/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 17-12-2014 în dosarul nr. 546/2014
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI SECȚIA A IV-A CIVILĂ
Dosar nr._
DECIZIA CIVILĂ NR. 546 A
Ședința publică din data de 17.12.2014
CURTEA COMPUSĂ DIN:
PREȘEDINTE - M. S.
JUDECĂTOR - M. D. O.
JUDECĂTOR - M. S. C.
GREFIER - F. J.
Pe rol se află soluționarea în complet de divergență a cererii de apel formulată de apelanții-reclamanți G. R. D. și R. G. N., împotriva Sentinței civile nr. 677/23.05.2014 pronunțată în dosarul nr._ de Tribunalul București – Secția a V-a Civilă, în contradictoriu cu intimatul-pârât M. București prin Primarul General, cauza având ca obiect „revendicare imobiliară”.
La apelul nominal făcut în ședința publică, au răspuns apelanții-reclamanți G. R. D. și R. G. N. prin apărător, avocat I. L., cu împuterniciri avocațiale nr._ și_ – filele 7 și 8 dosar, lipsă fiind intimatul-pârât M. București.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care reprezentantul apelanților-reclamanți declară că nu mai are cereri noi de formulat și nici probe de administrat, motiv pentru care Curtea, apreciază cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea motivelor de apel.
Apelanții-reclamanți G. R. D. și R. G. N., prin apărător, solicită admiterea apelului astfel cum a fost formulat și motivat în scris, hotărârea atacată fiind nelegală și netemeinică, în principal anularea sentinței atacate, iar în subsidiar, modificarea acesteia în sensul evocării fondului cauzei și admiterea acțiunii formulată de reclamanți. Cheltuielile de judecată vor fi solicitate pe cale separată.
CURTEA
Prin sentința civilă nr.677 din 23.05.2014 pronunțată de Tribunalul București Secția a V a Civilă s-a admis excepția inadmisibilității cererii; s-a respins cererea formulată de reclamații G. R. D. și R. G. N., în contradictoriu cu pârâtul M. București prin Primarul General, ca inadmisibilă.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București - Secția a V a Civilă la data de 28.08.2008, sub nr._, reclamantul R. D. a chemat în judecată pe pârâtul M. București prin Primarul General, solicitând instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea pârâtului să-i lase în deplină proprietate și posesie terenul în suprafață de 150 ha situat în București, imobil cunoscut sub denumirea de moșia Giulești-Țigănia.
În motivarea cererii, reclamantul a arătat că moșia Giulești-Țigănia a aparținut autorului său, A. C., conform titlului definitiv nr.81/27.02.1899 eliberat de Ministerul Agriculturii, Industriei, Comerțului și Domeniilor. Reclamantul este unicul moștenitor al lui A. C., conform certificatului de moștenitor nr.2112/19.06.2007.Inițial, moșia Țigănești a avut o suprafață de 393 ha, după cum a rezultat din titlul de proprietate menționat mai sus. Până la nivelul anului 1927, suprafața moșiei s-a diminuat până la 150 de hectare, ca urmare a vânzării unei părți din imobil, precum și a exproprierilor efectuate în temeiul Decretului - Lege nr.3697/1918 și a Legii pentru reforma agrară din anul 1921.
Succesiunea actelor de înstrăinare și expropriere rezultă din următoarele înscrisuri:procesul-verbal nr.99/08.07.1919 întocmit de Comisiunea VI Județeană din județul I.; Decizia de expropriere nr.124bis din 25.10.1920 a Comisiunii Centrale Județene de Expropriere din județul I.; Deciziunea de expropriere nr.20 din 25.10.1920 a aceleiași comisii; fișa suprafețelor moșiei Giulești-Țigănia; Hotărârea de expropriere nr.77 din 21.12.1923 a Judecătoriei Ocolului Bucoveni-B., jud.I. Comisiunea pentru ocol pentru revizuire; Deciziunea nr.5 din 16.02.1925 emisă de Comisiunea Județeană de expropriere din județul I.; Hotărârea nr.529 din 21.11.1925 a Comitetului Agrar; procesul-verbal nr.1067 din 03.06.1926 încheiat de Direcțiunea cadastrului și lucrărilor tehnice din cadrul Ministerului Agriculturii și Domeniilor.
După cum se observă din cuprinsul deciziilor alăturate, la acel moment au fost contestate procedurile de expropriere, în special suprafețele expropriate, în raport de dispozițiile legale aplicabile.Soluția finală se regăsește în cuprinsul Hotărârii nr.529 din 21.11.1925 a Comitetului Agrar, în al cărei dispozitiv se indică faptul că în cadrul moșiei Giulești (Giuleasca), proprietarului îi rămân după expropriere 150 de ha.
În cuprinsul procesului-verbal nr.1067 din 03.06.1926 se indică în amănunt limitele suprafețelor expropriate, reținându-se suprafața de 150 ha lăsată proprietarului.Odată cu instaurarea regimului comunist, această suprafață a fost preluată de stat în mod abuziv, fără nici un titlu.În aceste condiții, se constată că pârâtul M. București deține terenul în cauză fără nici un titlu, în condițiile în care dreptul de proprietate al autorului reclamantului nu a ieșit niciodată din patrimoniul acestuia.În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art.480 C.civ.
În dovedirea cererii, reclamantul a solicitat și i s-a încuviințat proba cu înscrisuri și cu expertiză topografică.
Prin încheierea de ședință din data de 30.09.2011, tribunalul a dispus suspendarea judecării cauzei, în baza art.244 pct.1 C.pr.civ, până la soluționarea irevocabilă a dosarului nr._/299/2010 al Judecătoriei Sectorului 1 București.
La termenul de judecată din data de 09.05.2014, tribunalul a dispus repunerea cauzei pe rol, constatând că nu mai subzistă motivele suspendării. Totodată, a dispus introducerea în cauză în calitate de reclamanții a numiților R. G. N. și G. R. D., în calitate de succesori ai defunctului R. D..
La același termen, tribunalul a pus în discuția părților excepția inadmisibilității cererii, invocată din oficiu.
Examinând cu prioritate, în conformitate cu art.137 alin 1 C.pr.civ, excepția inadmisibilității cererii, tribunalul a reținut următoarele:
În baza titlului definitiv de proprietate nr.81 din 27.02.1899 emis de Ministerul Agriculturii, Industriei, Comerțului și Domeniilor, autorul reclamanților, C. A. a dobândit dreptul de proprietate asupra moșiei Giulești, compusă din teren în suprafață de 303 ha.
Ca urmare a vânzării unei părți din teren, precum și a exproprierilor efectuate în temeiul Decretului - Lege nr.3697/1918 și a Legii pentru reformă agrară din anul 1921, suprafața moșiei s-a diminuat până la 150 ha, până la nivelul anului 1927.Potrivit susținerilor reclamanților, terenul în suprafață de 150 ha a fost preluat în proprietatea statului, fără titlu, după instaurarea regimului comunist.Prin urmare, imobilul care face obiectul cererii se numără printre cele preluate de stat în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 și a căror restituire face obiectul de reglementare al Legii nr.10/2001, conform art.2 alin 1 din această lege.
Legea nr.10/2001 reglementează o procedură specială pentru acordarea de măsuri reparatorii, constând în restituirea în natură sau prin echivalent, persoanelor ale căror imobile au fost preluate în mod abuziv de către stat sau de către alte persoane juridice, în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, indiferent dacă imobilele au fost preluate cu sau fără titlu valabil și oricare ar fi fost destinația acestora la data preluării, cu excepția celor care fac obiectul altor legi cu caracter reparator ori pentru care urmează să se adopte acte normative speciale.
Potrivit dispozițiilor art.21 alin 1 din Legea nr.10/2001, sunt supuse restituirii, în condițiile speciale ale acestei legi (deci cu urmarea procedurii prealabile) imobilele aflate în deținerea persoanelor juridice menționate în text: o regie autonomă, o societate sau companie națională, o societate comercială la care statul sau o autoritate a administrației publice centrale sau locale este acționar sau asociat majoritar, o organizație cooperatistă sau de orice altă persoană juridică de drept public, la data intrării în vigoare a legii.
În conformitate cu dispozițiile art.22 alin 1 din Legea nr.10/2001, persoana îndreptățită are obligația să notifice persoana juridică deținătoare în termen de 6 luni de la data intrării în vigoare a legii (termen care a fost prelungit succesiv prin O.U.G nr.109/2001 și prin O.U.G nr.145/2001,expirând la data de 14.02.2002), iar în raport de disp.art.22 alin 5 din lege, sancțiunea netransmiterii în termen a notificării este pierderea posibilității persoanei îndreptățite de a-și valorifica dreptul la măsuri reparatorii pe calea acțiunii în justiție.
Având în vedere că Legea nr.10/2001 este o lege specială, cu caracter reparatoriu, care interesează ordinea publică, dispozițiile acestei legi sunt de imediată aplicare. Rezultă așadar că, odată cu . Legii nr.10/2001, pentru toate imobilele care intră sub incidența legii, persoanele îndreptățite pot obține măsuri reparatorii constând în restituirea în natură sau acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent numai în condițiile acestei legi.
Prin urmare, după data intrării în vigoare a Legii nr.10/2001, acțiunea având ca obiect revendicarea imobilelor vizate de acest act normativ nu mai este admisibilă pe calea dreptului comun, persoanele îndreptățite fiind ținute să urmeze procedura stabilită de legea specială.
În consecință, de principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr.10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ și aplicarea dreptului comun în materia restituirii în natură, respectiv dispozițiile art.480 C.civ.
Numai persoanele exceptate de la procedura prevăzută de Legea nr.10/2001, precum și cele care, din motive independente de voința lor, nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale au deschisă calea acțiunii în revendicare sau în acordarea de despăgubiri bănești, cu condiția ca imobilul să nu fi fost cumpărat, cu bună-credință și cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, de către chiriași.
Cu atât mai mult, persoanele care au utilizat procedura Legii nr.10/2001 nu mai pot exercita ulterior acțiuni în revendicare sau în acordarea de despăgubiri bănești, având în vedere regula „electa una via” și principiul securității juridice consacrat în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.
În speță, se constată că reclamanții nu se regăsesc în niciuna din situațiile care ar justifica posibilitatea de a recurge la acțiunea în revendicare, întemeiată pe dispozițiile dreptului comun, întrucât autorul lor (decedat în anul 2009) nu era exceptat de la aplicarea dispozițiilor legii speciale, nici in rem (imobilul fiind trecut în proprietatea statului fără titlu, în perioada regimului comunist), nici in personam (autorul reclamantului fiind moștenitorul fostului proprietar deposedat de stat, fiind incidente dispozițiile art.4 alin.2 din Legea nr.10/2001). Reclamanții nu au relevat nici o împrejurare de forță majoră pentru care autorul lor nu a putut urma procedura legii speciale prin formularea notificării, în termenul legal.Nu se poate aprecia că prin respingerea ca inadmisibilă a acțiunii în revendicare întemeiată pe dispozițiile dreptului comun s-ar încălca accesul liber la justiție al reclamanților. Astfel, prin legea specială - Legea nr.10/2001 au fost reglementate nu numai procedurile administrative de restituire, dar și modalitățile de a ataca în justiție măsurile dispuse în cadrul acestei proceduri. Potrivit art.26 alin 3 din Legea nr.10/2001 “Decizia sau, după caz, dispoziția motivată de respingere a notificării sau a cererii de restituire în natură poate fi atacată de persoana care se pretinde îndreptățită la secția civilă a tribunalului în a cărui circumscripție se află sediul unității deținătoare sau, după caz, al entității investite cu soluționarea notificării, în termen de 30 zile de la comunicare”.
De asemenea, persoana interesată poate contesta refuzul unității deținătoare notificate de a răspunde în termenul de 60 zile prevăzut de art.25 alin 1 din Legea nr.10/2001.Astfel, prin Decizia nr. XX/19.03.2007, pronunțată în recurs în interesul legii, Înalta Curte de Casație și Justiție - Secțiile Unite a stabilit că instanța de judecată este competentă să soluționeze pe fond nu numai contestația formulată împotriva deciziei/dispoziției de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci și acțiunea persoanei interesate, în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la notificarea părții interesate.
În consecință, persoana îndreptățită are posibilitatea de a supune controlului judecătoresc toate deciziile care se iau în cadrul procedurii Legii nr.10/2001, inclusiv refuzul persoanei juridice de a emite decizia de soluționare a notificării, în cadrul acestui control putându-se deduce judecății însuși dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu.
Instituirea de către legiuitor a unei proceduri prealabile sesizării instanței nu îngrădește accesul liber la justiție al reclamanților, deoarece dreptul de acces la justiție nu exclude respectarea anumitor proceduri si condiții prescrise de lege, în conformitate cu art. 126 alin. 2 din Constituția republicata, potrivit cu care competenta instanțelor judecătorești si procedura de judecata sunt prevăzute numai prin lege. Astfel, legiuitorul a apreciat ca este mai ușor ca procedura prealabila să se desfășoare între deținătorul imobilului si persoana îndreptățită la restituire, deoarece, în final, tot instanțele judecătorești vor fi cele care vor hotărî asupra reparațiilor prevăzute de lege. În plus, prevederile art. 44 alin. 1 teza a doua din Constituția republicata dispun că conținutul si limitele dreptului de proprietate sunt stabilite de lege, iar art. 136 alin. 5 consacra caracterul inviolabil al proprietății private, în condițiile legii. Potrivit acestor dispoziții, legiuitorul ordinar este, așadar, competent să stabilească cadrul juridic pentru exercitarea atributelor dreptului de proprietate, în accepțiunea principiala conferita de Constituție, în așa fel încât să nu vină în coliziune cu interesele generale sau cu interesele particulare legitime ale altor subiecte de drept, instituind astfel niște limitări rezonabile în valorificarea acestuia ca drept subiectiv garantat. Prin reglementarea Legii nr. 10/2001, legiuitorul nu a făcut decât să dea expresie acestor imperative, în limitele si potrivit competentei sale constituționale.
Și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului este în sensul că dreptul de acces la justiție implică, prin natura sa, o reglementare din partea statului și poate fi supus unor limitări sau condiționări, atâta timp cât nu este atinsă substanța dreptului. În cauza Golder contra Regatului Unit, Curtea a statuat că “dreptul de acces la tribunale nu este un drept absolut”, precum și că “există posibilitatea limitărilor implicit admise chiar în afara limitelor care circumscriu conținutul oricărui drept”.
În consecință, imobilele care se încadrează în domeniul de aplicare a Legii nr.10/2001 nu mai pot fi restituite decât în condițiile prevăzute de acest act normativ, accesul la justiție și dreptul la un proces echitabil fiind asigurate sub toate aspectele în cadrul prevăzut de legea specială.
Totodată, prin respingerea ca inadmisibilă a acțiunii în revendicare nu are loc nici o încălcare a dispozițiilor art.1 din Protocolul Adițional nr.1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.Astfel, art.1 din Protocolul Adițional nr.1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului garantează protecția unui „bun” aflat în patrimoniul persoanei interesate.Aprecierea existenței unui „bun” în patrimoniul reclamantului implică recunoașterea în conținutul noțiunii explicitate în jurisprudența C.E.D.O, inclusiv în cea dezvoltată în cauzele împotriva României, fie a unui „bun actual”, fie a unei valori patrimoniale, inclusiv creanță, în virtutea căreia reclamantul poate pretinde că are cel puțin o „speranță legitimă” de a beneficia efectiv de dreptul de proprietate.
Se constată că în speță, dreptul de proprietate care s-a aflat inițial în patrimoniul fostului proprietar al imobilului în litigiu nu este garantat de prevederile art.1 din Protocolul nr.1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Principiul în acest domeniu a fost stabilit de Comisia Europeană încă din anii 1970: „ S. de a vedea renăscută supraviețuirea unui vechi drept de proprietate care este de mult timp imposibil de exercitat în mod efectiv nu poate fi considerată ca un „bun”, în sensul art.1 din Protocolul nr.1” ( cauza X, Y, Z împotriva Germaniei, decizia din 04.10.1977).
În alte cauze, instanța europeană a considerat că, în măsura în care cel interesat nu îndeplinește condițiile esențiale pentru a putea redobândi un bun trecut în proprietatea statului sub regimul politic anterior există o diferență evidentă între„simpla speranță de restituire”, oricât ar fi fost ea de îndreptățită din punct de vedere moral și o „speranță legitimă”, de natură mult mai concretă, bazată pe o dispoziție legală sau pe o decizie judiciară (cauza Kopeky contra Slovaciei, decizia din 28.09.2004).
În același sens, în cauza Brezny și Brezny contra Slovaciei din 04.03.1996, în care reclamanții au susținut că fuseseră lipsiți de proprietatea lor în condiții contrare art.1 din Protocolul nr.1, întrucât statul refuzase să le restituie proprietățile confiscate în 1973 și 1976 pe motiv că nu îndeplineau una din condițiile impuse de legea națională pentru a beneficia de restituire, dovada cetățeniei slovace, Comisia a declarat că procedura contestată de reclamanți nu se referă la „bunuri existente” și că aceștia acționau numai ca solicitanți. În concluzie „ Reclamanții, care fără îndoială au sperat că li se vor restitui bunurile confiscate, nu au demonstrat că sunt titularii vreunui drept de a obține repararea prejudiciului”.
În cauza M. A. și alții contra României (hotărârea-pilot din 12.10.2010), instanța europeană a constatat că existența unui „bun actual” în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă și executorie, instanțele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului. În acest context, refuzul administrației de a se conforma acestei hotărâri constituie o ingerință în dreptul la respectarea bunurilor, care ține de prima frază a primului alineat al art.1 din protocolul nr.1 la Convenție, iar de la . Legilor nr.1/2000 și nr.10/2001 și mai ales, a Legii nr.247/2005, dreptul intern prevede un mecanism care trebuie să conducă fie la restituirea bunului, fie la acordarea unei despăgubiri.
Prin urmare, transformarea într-o „valoare patrimonială”, în sensul art.1 din Protocolul nr.1 a interesului patrimonial ce rezultă din simpla constatare a ilegalității naționalizării este condiționată de întrunirea de către partea interesată a cerințelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparație și de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi. În speță, nici o instanță sau autoritate administrativă nu a recunoscut reclamanților sau autorului lor în mod definitiv dreptul de a i se restitui, în natură sau prin echivalent bănesc, imobilul în litigiu.
Pentru considerentele expuse în cele ce preced, tribunalul a admis excepția inadmisibilității și în consecință a respins cererea ca inadmisibilă.
Împotriva sentinței civile nr.677/23.05.2014 pronunțată de Tribunalul București Secția a V a Civilă au declarat apel apelanții-reclamanți G. R. D. și R. G. N., solicitînd admiterea apelului si anularea sentinței civile nr. 677/23.05.2014 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a Civila în dosarul nr._, sau modificarea în tot a acesteia, în sensul evocării fondului cauzei și admiterii acțiunii formulata de reclamanți.
În motivarea apelului apelanții-reclamanți critică sentința pentru următoarele motive:
În fapt, au solicitat prin cererea de chemare în judecata obligarea pârâtului Mun. București, prin Primarul General să lase în deplina proprietate și liniștită posesie, terenul în suprafață de 150 ha situat în București, moșia autorului lor "Giulești-Țigănia", astfel cum a fost identificat prin raportul de expertiza întocmit în dosar, fie compensarea cu alte imobile, conform anexei la cererea precizatoare, depusa la dosarul cauzei.
Valoarea terenului ce face obiectul prezentei cauze a fost stabilita de expert la suma de_ euro, ceea ce înseamnă_ lei, astfel ca solicitarea reclamanților devine îndreptățită în a acorda imobilele din lista depusa, compensarea terenului în suprafață de 150 ha, ce a fost preluat în mod abuziv către stat, fără nici un titlu.
Acțiunea în revendicare ce face obiectul prezentei cauze, este acțiunea prin care proprietarul, care a pierdut posesia lucrului, cere restituirea acestuia de la cel la care se găsește. Prin această acțiune, proprietarul neposesor cere posesorului proprietar recunoașterea dreptului său de proprietate și restituirea lucrului. Temeiul juridic al revendicării îl constituie dreptul de proprietate asupra lucrului respectiv.
Revendicarea, ca acțiune petitorie, tinde să stabilească direct existența dreptului de proprietate al reclamantului; redobândirea posesiei ca urmare a revendicării este numai un efect accesoriu al acestei acțiuni.
Acțiunea în revendicare imobiliara este imprescriptibila sub aspect extinctiv, imprescribilitatea ei decurge din caracterul perpetuu al dreptului de proprietate, drept ce nu se stinge prin neuz, oricât de îndelungată ar fi starea de pasivitate a titularului său.
Temeiul nașterii dreptului la retrocedare este un izvor complex de raporturi juridice. Astfel, dacă actul de preluare prin care statul a devenit proprietar constituie ca entitate autonoma, facta praeterita, situația juridică pe care a generat-o, constând în calitatea de proprietar recunoscuta statului, cu întreg complexul de drepturi și obligații pe care le implica, constituie o situație juridica cu persistenta în timp - facta pendentia care, detașându-se de momentul constituirii sale își continua existenta.
Practica judiciara, întemeiată și pe practica C.E.D.O. a statuat ca în cazul în care sunt sesizate neconcordante între legea speciala și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, convenția are prioritate. Aceasta prioritate poate fi data în cazul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care, astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice.
Solicită să se aibă în vedere prevederile art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care prevede ca orice persoana fizica sau juridica are dreptul la respectarea bunurilor sale, nimeni neputând fi privat de proprietatea sa decât pentru cauza de utilitatea publica și în condițiile prevăzute de lege și principiile generale de drept internațional.
Nu a considerat a fi în conformitate cu normele de procedura civila ca mai întâi să fie scutiți de achitarea taxei de timbru, în baza art. 15, Iit. R din Legea nr. 146/ 1997, apoi să se întocmească un raport de expertiza în dosar, fiind cercetat fondul cauzei, ca în final instanța de judecată să invoce o excepție pe care o și admite .
După administrarea probei cu expertiza tehnica, instanța a creat o contradicție între încheierile care pregăteau fondul cauzei și soluția finala, care urmează să nu aibă în vedere fondul cererii de revendicare.
Potrivit art. 22 alin. 5 din Legea nr. 10/2001, nerespectarea termenului stabilit pentru depunerea notificării atrage pierderea dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii sau prin echivalent, dar aceasta nu poate avea alta semnificație decât aceea a pierderii beneficiului Legii nr. 10/2001 de către persoana îndreptățită, acest efect neputând fi extins asupra altor acțiuni pe care aceasta le-ar putea promova în justiție, cum este și acțiunea în revendicare.
Faptul că potențialul beneficiar al Legii nr. 10/2001, prin nerespectarea exigentelor procedurale ale acestui act normativ, pierde vocația de a se bucura de măsurile reparatorii speciale reglementate în cuprinsul acesteia, nu împiedica posibilitatea intentării unei acțiuni în revendicare de drept comun.
În jurisprudența exista instanțe care au procedat în aceasta modalitate, au considerat ca efectele deposedării unui proprietar de bunul ce constituie obiectul dreptului sau de proprietate constau în pierderea doar a unuia dintre atributele acestui drept, cu consecința păstrării calității de proprietar, avuta la data preluării, efect consacrat expres și prin dispozițiile art. 2 alin. 20 din Legea nr. 10/2001.
Acest text, care reproduce în cuprinsul legii speciale dispozițiile din dreptul comun, conținute de art. 480 din Codul civil, dă vocația titularului dreptului de proprietate, de a recurge la toate mijloacele legale, administrative sau judiciare, pentru a obține recunoașterea acestui drept într-o manieră pe care o considera adecvata finalității urmărite.
Astfel, prin respingerea ca inadmisibila a acțiunii s-au încălcat prevederile art.1 din Protocolul Adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, dispoziții care garantează protecția unui bun aflat în patrimoniul persoanei interesate.
A solicitat să se constate ca instanța de fond a admis excepția inadmisibilității și a respins acțiunea fără a evoca fondul.
Având în vedere toate aceste motive, a solicitat admiterea apelului și anularea sentinței civile nr.677/23.05.2014 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a Civila în dosarul nr._, sau modificarea în tot a acesteia, în sensul evocării fondului cauzei și admiterii acțiunii formulată de reclamanta.
In drept, a fost întemeiat prezenta cerere pe dispozițiile: art. 282-298 C.proc.civ; prevederile legii nr. 10/2001, cu privire la regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, republicată.
Analizînd sentința apelată, în limitele devoluțiunii, conform art. 295 alin. 1 C., Curtea reține următoarele:
O primă critică vizează aprecierea de către prima instanță a noțiunii de ” bun”, în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, apelantul invocînd practica C.E.D.O., care a statuat ca în cazul în care sunt sesizate neconcordante între legea speciala și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, convenția are prioritate.
Curtea constată nefondată critica, tribunalul concluzionînd în mod corect că reclamanții nu au un bun în sensul jurisprudenței Curții de la Strasbourg, argumentele primei instanțe reflectînd statuările din cauza A. și alții contra României (hotărârea din 12 octombrie 2010, publicată în Monitorul Oficial nr. 778/22 noiembrie 2010), prin care se arată că un „bun actual" există în patrimoniul proprietarilor deposedați abuziv de către stat doar dacă s-a pronunțat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă și executorie prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a și dispus expres în sensul restituirii bunului.
Diferența esențială de abordare în cauza A., față de practica anterioară a CEDO, a cerinței din art. 1 din Protocolul nr. 1, referitoare la existența bunului în patrimoniul reclamantului, produce consecințe asupra evaluării cerinței - premisă a admiterii cererii în revendicare imobiliară.
Astfel, până în luna octombrie 2010, era posibilă recunoașterea unui drept la restituire chiar în condițiile în care o instanță de judecată nu se pronunțase explicit în acest sens, anterior cererii în revendicare, deoarece privarea de proprietate operată prin vânzarea de către stat unui terț a imobilului aparținând reclamantului, combinată cu lipsa totală a despăgubirii și ineficienta mecanismului de despăgubire conceput prin intermediul Fondului "Proprietatea", nu putea fi înlăturată decât prin dreptul de a redobândi însăși posesia imobilului, ce urma a fi comparat cu dreptul de proprietate înfățișat de către pârât, în condițiile Deciziei nr. 33/2008 a înaltei Curți.
Urmare a hotărârii Curții din cauza A., circumstanțele factuale de natura celor din speță nu permit recunoașterea unui drept la restituire, ci doar a unui drept de creanță valorificabil în procedura Legii nr. 10/2001, inițiată de către reclamanți. Acest drept la despăgubire a fost recunoscut independent de nefuncționalitatea Fondului "Proprietatea", ce reprezenta, până la acel moment, un element esențial în recunoașterea dreptului la restituire.
Schimbarea de abordare în analiza cerinței bunului este justificată de aplicarea în cauza A. a procedurii hotărârii - pilot, prin instituirea în sarcina Statului Român a obligației de a adopta, într-un termen de 18 luni, măsurile necesare care să garanteze efectiv drepturile prevăzute de art. 6 paragraf 1 din Convenție și art. 1 din Protocolul nr. 1, în contextul tuturor cauzelor asemănătoare cauzei A., masuri cu caracter legislativ și administrativ.
Stabilirea obligației Statului de creare a unui mecanism adecvat pentru plata despăgubirilor, prin amendarea mecanismului de restituire actual și instituirea de proceduri simplificate și eficiente echivalează, în același timp, cu validarea măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, inclusiv cu acordarea de despăgubiri în situația vânzării imobilului către fostul chiriaș. Această decizie nu poate fi ignorată de către instanțele naționale, impunându-se a fi aplicată și în cauzele pendinte, în interpretarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție. Așadar, proprietarul care nu deține un „bun actual" nu poate obține mai mult decât despăgubirile prevăzute de legea specială, astfel încât se constată, în speță, că reclamanții nu au un drept la restituire care să-i îndreptățească la redobândirea posesiei.
Apelanții critică sentința și prin contradicția creată între aplicarea art. 15 litera r din legea 146/1997 și administrarea probei cu expertiză și soluționarea cauzei pe cale de excepție, considerînd că există o contradicție între încheierile premergătoare și soluția finală, prin care nu s-a avut în vedere fondul acțiunii în revendicare.
Curtea reține că timbrajul se aplică în raport de calificarea acțiunii, iar încheierile preparatorii sunt acelea prin care instanța de judecată ia unele măsuri în vederea cercetării și soluționării cauzei, pregătind darea hotărîrii, dar fără a se anticipa soluția. Aceste încheieri nu leagă instanța, astfel că nu se poate reține nelegalitatea hotărîrii atacate prin prisma acestei critici.
În ceea ce privește criticile vizînd posibilitatea de a recurge la acțiunea în revendicare în cazul pierderii termenelor prevăzute de legea 10/2001, Curtea reține următoarele:
Tribunalul a pornit în mod corect de la premisa că legea 10/ 2001 nu poate fi ignorată în evaluarea legalității și temeiniciei unei cereri în revendicarea unui imobil ce intra în domeniul de aplicare a actului normativ menționat, formulate pe temeiul dreptului comun după data intrării în vigoare a legii speciale.
Raportul între legea specială și dreptul comun a fost tranșat prin decizia în interesul legii nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, obligatorie pentru instanțe, în sensul că nu există posibilitatea de a se opta între aplicarea legii 10/2001 și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, și anume Codul civil, căci ar însemna să se încalce principiul specialia generalibus derogant. Aceeși decizie menționează că nici nu se poate aprecia că existența Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acțiune să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional și trebuie să i se asigure accesul la justiție.
Tribunalul a analizat dacă reclamantul într –o atare acțiune se prevalează de un bun în sensul normei europene și concluzionînd că în patrimoniul acestuia nu există un bun în sensul jurisprudenței Curții de la Strasbourg, nu a mai procedat la analiza fondului acțiunii în revendicare. Numai dacă, în cadrul acțiunii în revendicare de drept comun a imobilului preluat abuziv de stat, formulată ulterior intrării în vigoare a legii 10/2001, s-a dovedit existența bunului, în sensul jurisprudenței CEDO, este necesară parcurgererea etapei comparării titlurilor . Ceea ce conduce la succesul acțiunii în revendicare este dovedirea de către reclamant a dreptului său de proprietate, neputîndu-se reține, în condițiile nedovedirii existenței în patrimoniu a unui "bun actual" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, că prin respingerea ca inadmisibilă a acțiunii în revendicare de drept comun formulată după data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, privind imobilele ce intră sub incidența acestui act normativ, se aduce atingere drepturilor din Convenția europeană a drepturilor omului, invocate de apelanți.
Față de considerentele expuse, reținînd și art. 296 C., apelul va fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
În majoritate:
Respinge ca nefondat apelul formulat de apelanții-reclamanți G. R. D. și R. G. N., cu domiciliul ales la SCPA Cicala, M. și Asociații din București, din ., ., sector 3, la avocat Cicala Katia C., împotriva Sentinței civile nr. 677/23.05.2014 pronunțată în dosarul nr._ de Tribunalul București – Secția a V-a Civilă, în contradictoriu cu intimatul-pârât M. București prin Primarul General, cu sediul în București, Splaiul Independenței nr. 291-293, sector 6.
Cu recurs în 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședință publică azi, 17 decembrie 2014.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR
M. D. O. M. S. C.
GREFIER
F. J.
RED.MDO
Tehnored.MȘ/ MDO 5 ex.
| ← Actiune in raspundere delictuala. Decizia nr. 1805/2014. Curtea... | Pretenţii. Decizia nr. 1962/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
