Obligaţie de a face. Decizia nr. 229/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 229/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 22-05-2014 în dosarul nr. 229/2014
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI SECȚIA A IV-A CIVILĂ
CURTEA_
DECIZIA CIVILĂ NR.229 A
Ședința publică din data de 22.05.2014
CURTEA COMPUSĂ DIN:
PREȘEDINTE: M. A. M.
JUDECĂTOR: G. D. M.
GREFIER: M. D.
Pe rol soluționarea apelului declarat de recurentul pârât M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL, cu sediul în București, Splaiul Independenței, nr.291-293, sector 6, împotriva sentinței civile nr.1921/01.11.2013 pronunțată de Tribunalul București – Secția a IV-a Civilă, în contradictoriu cu intimata reclamantă G. M., cu domiciliul ales în București, .-138, corp B, parter, sector 5, cauza având, ca obiect, „Legea nr.10/2001; alte cereri: obligație de a face”.
Apelul nominal și referatul cauzei au fost făcute anterior calificării căii de atac, judecata cauzei continuând în complet de apel.
Nemaifiind alte cereri de formulat, excepții de invocat sau probe de administrat și văzând că apelantul pârât a solicitat judecarea cauzei și în lipsă, Curtea constată apelul în stare de judecată și îl reține spre soluționare.
CURTEA
Deliberând asupra apelului de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București - Secției a IV-a Civilă la data de 18.03.2013, reclamanta G. M. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul M. București prin Primarul General, soluționarea pe fond a notificării înregistrate sub nr. 3213/06.11.2001 prin care solicită acordarea măsurilor reparatorii în natură sau prin echivalent în condițiile legii speciale pentru terenul din București, .. 32 (fost nr. 14), sectorul 1 de 600 m.p. și construcție de 195 m.p. și obligarea pârâtului să transmită dosarul aferent către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, în subsidiar, către Prefectul Municipiului București; cu cheltuieli de judecată.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat că a formulat o notificare conform Legii nr.10/2001 prin care a solicitat restituirea prin echivalent a terenului menționat însă, deși au trecut 12 ani de la înregistrarea notificării, aceasta nu a fost soluționată; prin urmare, solicită soluționarea directă a notificării de către instanță, prin acordarea măsurilor prevăzute de lege.
Pârâtul M. București prin Primar General a formulat întâmpinare solicitând respingerea acțiunii.
Prin sentința civilă nr. 1921 din 1.11.2013, pronunțată de Tribunalul București – Secția a IV-a Civilă, s-a admis în parte cererea formulată de reclamanta G. M., în contradictoriu cu pârâtul M. București prin Primarul General. S-a constatat că reclamanta are dreptul la măsuri compensatorii prin puncte în condițiile legii privind unele măsuri pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv, în perioada regimului comunist în România, cu privire la terenul de 610 m.p. din București, .. 32 (fost nr. 14), sectorul 1. A fost obligat pârâtul să transmită direct către Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor dosarul aferent notificării nr. 3213/06.11.2001 însoțit de prezenta hotărâre judecătorească. S-au respins solicitările privind acordarea de măsuri reparatorii pentru construcție și înaintarea dosarului către prefect și a fost obligat pârâtul M. București, prin Primarul General la 600 lei, cheltuieli de judecată către reclamantă.
Pentru a hotărî astfel, s-a reținut că în fapt, la data de 06.11.2001, reclamanta a adresat notificarea nr. 3213 prin B. D., I. și Crafcenco, Prefecturii Municipiului București, conform art.22 din Legea nr.10/2001, în vederea restituirii prin echivalent a terenului de 600 m.p situat în București, .. 32 (fost nr. 14), sectorul 1, cu privire la care pretinde că a aparținut autorilor săi, P. I. și M. și a fost abuziv preluat de stat (fila 82).
Notificarea a fost înregistrată la Prefectura Municipiului București, înaintată Primăriei Municipiului București și nu a fost soluționată până în prezent.
În raport de dispozițiile art. 26 alin. 3 și de dispozițiile Deciziei nr. XX/2007 a ÎCCJ, tribunalul a analizat direct, în fond, solicitarea reclamantei, apreciind că lipsa unui răspuns al unității de ținătoare echivalează cu o respingere a solicitării de reparații pentru bunul preluat.
S-a constatat din actul dotal autentificat sub nr._/17.04.1942 de către Tribunalul I., că terenul în discuție și construcția de pe acesta au fost constituite dotă către autoarea reclamantei, M. C. P., ulterior P. M..
Prin Decretul nr. 252/1979 au fost preluate terenul și construcția și trecute în proprietatea statului.
Reclamanta a dobândit, prin moștenirea părinților săi, drepturile cuvenite asupra imobilului (vezi certificate de calitate de moștenitor nr. 120/2011 și nr. 196/1999 emise de BNP Expert filele 118-119).
S-a constatat din cele sus expuse și din nota de reconstituire, din istoricul de rol fiscal, adeverința emisă de . și situația juridică emisă de Primăria Municipiului București că locuința a fost demolată, iar terenul, în suprafață de 610 m.p. este ocupat integral de . verde și carosabil, astfel încât nu poate fi restituit în natură (filele 109, 116, 128 și 138).
În drept, tribunalul a apreciat că preluarea imobilului conform Decretului nr. 252/1979 este abuzivă, conform art. 2 lit. h din Legea nr. 10/2001; chiar dacă s-ar considera că titlul statului este valabil, art. 2 lit. h din Legea nr. 10/2001 consideră abuzivă preluarea imobilului de către stat chiar și cu titlu valabil, astfel cum este definit prin art. 6 alin. 1 din Legea nr. 213/1998.
Față de cele expuse mai sus, constatând că autoarea reclamantei a fost proprietarul bunului și acesta a fost preluat abuziv din patrimoniul său și că nu e posibilă restituirea în natură, în baza art. 26 alin. 1 și art. 10 din Legea nr. 10/2001 a fost admisă în parte cererea și s-a constatat dreptul reclamantei la măsuri reparatorii prin echivalent (compensare prin puncte) în condițiile legii speciale, respectiv legea nr. 165/2013, intrată între timp în vigoare, cu privire la terenul de 610 m.p, din București, .. 32 (fost nr. 14), sect.1.
A fost respinsă solicitarea de acordare de măsuri reparatorii cu privire la construcție, întrucât din cuprinsul notificării, a rezultat explicit că reclamanta a solicitat despăgubiri exclusiv pentru teren, precizând că pentru construcție a primit despăgubiri în epocă.
La stabilirea numărului de puncte se va avea în vedere scăderea valorii actualizate a despăgubirilor încasate pentru teren, în cuantum de 1525 lei, la 30.07.1981 (2,5 lei pentru m.p., vezi fila 116).
În baza art. 21 alin. 1 din Legea nr. 165/2013 și în considerarea abrogării art. 16 din Legea nr. 247/2005, tribunalul a obligat pârâtul să transmită direct către Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor dosarul aferent notificării nr. 3213/06.11.2001 însoțit de hotărârea judecătorească.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs recurentul pârât M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL.
În motivarea recursului, recurentul a arătat că hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii pentru următoarele considerente:
Legiuitorul a stabilit prin art. 22 din Legea nr. 10/2001 că unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe, prin decizie, sau după caz, dispoziție motivată, asupra cererii de restituire în natură sau de acordare de măsuri reparatorii, unitatea deținătoare fiind singura abilitată de legiuitor să emită dispoziție sau decizie în acest sens.
Față de . Legii nr. 165/2013, recurentul a invocat excepția de prematuritate a cererii în raport cu dispozițiile art. 33 alin. 1 din lege, susținând că pentru soluționarea notificării s-a instituit un nou termen în sarcina unității deținătoare, altul decât cel stabilit prin art. 25 pct. 1 din Legea nr.10/2001. Mai mult, prin art. 32.1 din Legea 165/2013 se instituie un termen de decădere în procedura administrativă de 90 de zile în care persoanele care se consideră îndreptățite pot completa cu înscrisuri dosarele depuse la entitățile învestite de lege. Ca atare, invocând și dispozițile art. 4 din Legea 165/2013, recurentul apreciază că dreptul persoanelor care se consideră îndreptățite la măsuri reparatorii în soluționarea notificărilor nu s-a născut.
Recurentul a criticat și soluția de obligare a sa de a transmite dosarul de notificare direct Comisiei Naționale pentru Compensarea Imobilelor, deoarece după emiterea dispoziției de soluționare a notificării unitatea deținătoare înaintează întreg dosarul către Instituția Prefectului Municipiului București în vederea întocmirii ordinului, conform dispozițiilor art. 16 alin. 21 din OUG nr. 81/2007. Mai mult, potrivit art. 21 din Legea nr. 165/2013, în vederea acordării de măsuri compensatorii pentru imobilele care nu pot fi restituite în natură, entitățile investite de lege transmit Secretariatului Comisiei Naționale deciziile care conțin propunerea de acordare de măsuri compensatorii, întreaga documentație care a stat la baza emiterii acestora și documentele care atestă situația juridică a imobilului, obiect al restituirii la momentul emiterii deciziei. Potrivit alin. 3, dispozițiile emise în baza Legii nr. 10/2001 se transmit Secretariatului Comisiei Naționale după exercitarea controlului de legalitate de către prefect conform dispozițiilor 11 alin. 1 și 2 din Legea nr. 554/2004.
Recurentul a criticat sentința și sub aspectul obligării sale la plata cheltuielilor de judecată, având în vedere că la baza obligației de restituire stă culpa procesuală a părții, or, în cazul de față nu se poate reține culpa instituției, reclamanta având obligația de a depune toate actele pentru soluționarea notificării. În subsidiar, s-a solicitat a se face aplicarea dispozițiilor art. 274 alin. 3 Cod procedură civilă.
În consecință, recurentul a solicitat admiterea recursului, modificarea sentinței recurate în sensul respingerii cererii de chemare în judecată, ca prematură.
În drept, au fost invocate dispozițiile art. 304 pct. 9 C.pr.civ.
Intimata – reclamantă G. M. a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului, ca nefondat.
În motivare, intimata a arătat că în dosarul administrativ au fost depuse toate actele doveditoare, iar recurenta nu a soluționat notificarea în termenul legal.
În privința excepției prematurității, intimata a arătat că aceasta este neîntemeiată, deoarece cauza a fost înregistrată pe rolul instanței la data de 22.03.2013, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013 și a avut ca temei legal Legea nr. 213/2001, titlul VII din Legea nr. 247/2005 și decizia nr. XX/2007, învestirea instanței fiind cauzată de nerespectarea de către recurentă a termenelor legale înăuntrul cărora trebuia soluționată notificarea.
În raport cu obiectul cererii, Legea nr. 165/2013 poate avea incidență numai sub aspectul stabilirii modalității efective de despăgubire, chestiune care ține de dreptul substanțial. Apariția Legii nr. 165/2013 pe parcursul procesului nu poate schimba condițiile pe care intimata le îndeplinea la momentul introducerii acțiunii, deoarece aceasta ar însemna o încălcare a dreptului privind accesul la justiție și a principiului neretroactivității legii.
În privința înaintării dosarului aferent notificării direct la CCSD, intimata a arătat că nu se mai impune ca prefectul să efectueze controlul de legalitate, deoarece realizarea condițiilor cu privire la calitatea intimatei de persoană îndreptățită la măsuri compensatorii s-a realizat de către instanță. În condițiile Legii nr. 165/2013 se impune ca dosarul administrativ aferent notificării să fie transmis direct CNCI, conform art. 21 alin. 1 din lege.
În ceea ce privește critica referitoare la plata cheltuielilor de judecată intimata a arătat că recurentul pârât este în culpă procesuală prin refuzul soluționării notificării, astfel că trebuie să suporte cheltuielile de judecată conform art. 274 Cod procedură civilă.
În ședința publică din data de 22.05.2014, Curtea a calificat drept apel calea de atac exercitată în cauză având în vedere că cererea de chemare în judecată a fost formulată după . noului Cod de procedură civilă, fiind întemeiată pe disp. Legii nr.10/2001. Potrivit art.26 alin.3 din Legea nr.10/2001, hotărârile pronunțate în cauzele care au ca obiect soluționarea pe fond a notificării formulate în baza acestei legi, sunt supuse recursului, însă dispozițiile art.7 din legea nr.76/2012 pentru punerea în aplicare a noului Cod de procedură civilă prevăd că ori de câte ori printr-o lege specială se prevede că hotărârea judecătorească de primă instanță este definitivă, de la data intrării în vigoare a noului Cod de procedură civilă, aceasta va fi supusă numai apelului la instanța ierarhic superioară.
Examinând sentința apelată prin prisma criticilor expuse mai sus, Curtea constată următoarele:
Prin prima critică formulată, apelantul pârât a susținut că potrivit art. 22 din Legea 10/2001, unitatea deținătoare este singura abilitată de legiuitor să se pronunțe asupra cererii de restituire prin decizie sau dispoziție motivată.
Critica este vădit nefondată, aspectul în discuție fiind tranșat de Înalta Curte de Casație și Justiție, prin decizia dată în recurs în interesul legii nr. XX /19.03.2007, publicată în Monitorul Oficial din 12.11.2007, prin care s-a statuat că lipsa răspunsului la notificare în termenul prevăzut de lege îndreptățește persoana care a formulat notificare să solicite valorificarea în instanță a dreptului pretins, conform art. 26 alin 3 din Lg. 10/2001, care a fost interpretat prin decizia menționată în sensul că instanța de judecată este competentă să soluționeze în fond…și acțiunea persoanei îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la notificarea părții interesate”.
Prin urmare, respectând această decizie, obligatorie, potrivit art. 330 ind. 7 alin. 4 C.pr.civ., în mod legal a procedat tribunalul soluționând pe fond cererea formulată de reclamantă.
Apelantul a mai criticat sentința recurată, invocând prematuritatea cererii de chemare în judecată, în raport cu prevederile art. 33 și art. 4 din Legea 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimulului comunist în România.
O asemenea susținere nu poate fi primită, având în vedere decizia nr. 88/2014 publicată în Monitorul Oficial nr. 281/16.04.2014, prin care Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 4 teza a doua din Legea nr. 165/2013, reținând că acestea sunt constituționale în măsura în care termenele prevăzute la art. 33 din aceeași lege nu se aplică și cauzelor în materia restituirii imobilelor preluate abuziv, aflate pe rolul instanțelor la data intrării în vigoare a legii, cum este și cazul în speță.
În motivarea deciziei menționate, Curtea Constituțională a reținut, printre altele, că pentru apărarea drepturilor și intereselor sale legitime, orice persoană se poate adresa justiției prin sesizarea instanței competente cu o cerere de chemare în judecată. Astfel, excepția prematurității acțiunii este acea excepție procesuală prin care se invocă faptul că dreptul subiectiv nu este încă actual. În acest context, Curtea a reținut că prematuritatea este o sancțiune procedurală ce intervine atât pentru neparcurgerea unei proceduri prealabile obligatorii, cât și pentru încălcarea unui termen dilatoriu sau prohibitiv. Astfel, prematuritatea unei acțiuni se transpune într-o condiționare a exercițiului dreptului la acțiune sub aspect suspensiv sau într-o afectare a dreptului procesual de un termen cu caracter suspensiv. Așadar, prematuritatea unei acțiuni în justiție impune o analiză a condițiilor în care procedura judiciară trebuia demarată, condiții care sunt prevăzute de legea în vigoare la momentul introducerii cererii de chemare în judecată. În consecință, Curtea a constatat că prematuritatea nu poate rezulta dintr-o normă procesual civilă posterioară introducerii cererii de chemare în judecată.
Plecând de la aceste constatări, Curtea a observat că, potrivit art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, "în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare [], unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe, prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată, asupra cererii de restituire în natură". Așa fiind, Curtea a constatat că, la momentul introducerii cererilor de chemare în judecată, moment anterior intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013, persoanele îndreptățite aveau un drept subiectiv actual, care, din punct de vedere procedural, nu era grevat decât de obligația respectării termenului de 60 de zile prevăzut de art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001. Astfel, dispozițiile art. 4, coroborate cu cele ale art. 33 din Legea nr. 165/2013, din care rezultă că dispozițiile care instituie noile termene de soluționare a cererilor formulate potrivit Legii nr. 10/2001 se aplică și cauzelor în materia restituirii imobilelor preluate abuziv, aflate pe rolul instanțelor, nu fac decât să stabilească o condiție de exercitare a accesului la justiție, care la momentul introducerii cererii de chemare în judecată nu exista. Cu alte cuvinte, o atare ipoteză nu ține seama de faptul că cererea de chemare în judecată trebuie să respecte condițiile de formă și de fond care sunt reglementate de actele normative în vigoare de la momentul introducerii ei. Prin urmare, nu se recunosc efectele consumate ale raporturilor juridice născute în temeiul Legii nr. 10/2001, republicată, în privința condițiilor de exercitare a dreptului la acțiune.
Având în vedere cele reținute, Curtea a constatat că dispozițiile art. 4 teza a doua, care pot fi interpretate în sensul că art. 33 din Legea nr. 165/2013 se aplică "cauzelor în materia restituirii imobilelor preluate abuziv, aflate pe rolul instanțelor", conferă noilor norme procedurale efecte retroactive, ceea ce contravine prevederilor art. 15 alin. (2) din Constituție. Curtea a constatat că aplicarea retroactivă a dispozițiilor criticate este de natură să rupă echilibrul procesual, cu consecința încălcării dreptului la un proces echitabil, sub aspectul egalității armelor în procesul civil, drept consacrat de art. 21 alin. (3) din Constituție. Curtea a reținut că principiul liberului acces la justiție oferă oricărei persoane dreptul de a accede la instanța judecătorească în vederea apărării drepturilor sale. Așa cum s-a subliniat în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, simpla sa consacrare legală, chiar și la nivelul suprem, prin Constituție, nu este de natură a asigura și o eficacitate reală a acestuia, atât timp cât, în practică, exercitarea sa întâmpină obstacole. Accesul la justiție trebuie să fie asigurat, în consecință, în mod efectiv și eficace (a se vedea Decizia nr. 670 din 18 mai 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 421 din 16 iunie 2011). De asemenea, Curtea a observat că principiul constituțional instituit de art. 21 privind accesul liber la justiție se referă la posibilitatea oricărei persoane de a se adresa direct și nemijlocit instanțelor de judecată pentru apărarea drepturilor, a libertăților și a intereselor sale legitime, nicio lege neputând îngrădi exercitarea acestui drept. Curtea a apreciat că principiul accesului liber la justiție implică și adoptarea de către legiuitor a unor reguli de procedură clare, care să cuprindă cu precizie condițiile și termenele în care justițiabilii își pot exercita drepturile lor procesuale. Curtea a observat că dreptul de acces liber la justiție nu se limitează doar la posibilitatea introducerii unei cereri de chemare în judecată, ci include și dreptul de a beneficia de judecarea și tranșarea pe fond a litigiului existent în fața unei instanțe. Or, în cauzele deduse controlului de constituționalitate, Curtea a reținut că, prin aplicarea retroactivă a termenelor procedurale prevăzute de art. 33 din Legea nr. 165/2013 se aduce atingere dreptului de acces liber la justiție al persoanelor îndreptățite la măsurile consacrate prin legile reparatorii, drept de care aceste persoane beneficiază de la momentul învestirii instanței de judecată până la soluționarea definitivă a cauzei. Efectul juridic al soluțiilor pronunțate de instanțele judecătorești, în sensul respingerii acțiunilor menționate ca "devenite premature", constituie o evidentă încălcare a liberului acces la justiție și, prin urmare, o nesocotire a dispozițiilor constituționale ale art. 21 alin. (2) potrivit cărora "Nicio lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept". Astfel, Curtea a reținut că introducerea în cadrul unui proces în curs a unui impediment care tinde să nege dreptul de acces liber la justiție al persoanei interesate încalcă prevederile art. 21 alin. (1) și (2) din Constituție. În consecință, Curtea a constatat că dispozițiile art. 4 teza a doua din Legea nr. 165/2013 sunt constituționale în măsura în care termenele prevăzute la art. 33 din aceeași lege nu se aplică și cauzelor în materia restituirii imobilelor preluate abuziv aflate pe rolul instanțelor la data intrării în vigoare a legii, respectiv 20 mai 2013.
Având în vedere decizia Curții Constituționale menționată mai sus, Curtea constată că interpretarea dată în speță dispozițiilor art. 33 prin raportare la art. 4 teza a II din Legea 165/2013 propusă de recurent în sensul prematurității acțiunii, este contrară normelor constituționale evocate, astfel încât această critică nu poate fi primită.
În ceea ce privește critica referitoare la soluția de obligare a pârâtului de a transmite dosarul aferent notificării către CCSD, Curtea constată că aceasta este fondată, având în vedere următoarele considerente:
Legea 165/2013 stabilește punctual procedurile ce trebuie urmate de autoritățile administrative și circuitul administrativ al dosarului format ca urmare a notificării și al sentinței, ulterior momentului soluționării fondului notificării
Potrivit art. 21 alin. 1 din lege „în vederea acordării de măsuri compensatorii pentru imobilele care nu pot fi restituite în natură, entitățile învestite de lege transmit Secretariatului Comisiei Naționale deciziile care conțin propunerea de acordare de măsuri compensatorii, întreaga documentație care a stat la baza emiterii acestora și documentele care atestă situația juridică a imobilului obiect al restituirii la momentul emiterii deciziei, inclusiv orice înscrisuri cu privire la construcții demolate”.
Articolul 21 alin. 3 prevede că “dispozițiile autorităților administrației publice locale emise potrivit Legii 10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare, se transmit Secretariatului Comisiei Naționale, după exercitarea controlului de legalitate de către Prefect. Dispozițiile art. 11 alin. 1 și 2 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, rămân aplicabile.”
Aspectele relative la circuitul administrativ al dosarului format ca urmare a notificării și al dispoziției primarului emisă direct sau în baza unei hotărâri judecătorești nu au caracter litigios și nu intră în competența instanțelor civile.
Pe de altă parte, nu se poate prezuma, în afara cadrului litigios că pe viitor, instituțiile abilitate nu își vor îndeplini obligațiile ce le revin, astfel cum acestea sunt prevăzute de lege.
Aserțiunea intimatei în sensul că Prefectul nu verifică legalitatea hotărârii judecătorești este adevărată, dar nu justifică nerespectarea circuitului administrativ stabilit prin lege, verificarea limitându-se la a se stabili dacă dispoziția a fost emisă conform hotărârii judecătorești.
În consecință, Curtea constată că în mod greșit prima instanță a obligat pârâtul să transmită direct către Comisia Națională dosarul aferent notificării însoțit de hotărârea judecătorească, astfel că sub acest aspect se impune schimbarea în parte a hotărârii și înlăturarea acestei obligații.
Critica referitoare la acordarea cheltuielilor de judecată este nefondată, prima instanță făcând o corectă aplicare a prevederilor art. 453 alin.1 din Noul Cod de procedură civilă (aplicabile în cauză, dat fiind că cererea de chemare în judecată a fost introdusă după . Noului Cod de procedură civilă), având în vedere că acțiunea având ca obiect soluționarea pe fond a notificării a fost admisă, pârâtul fiind în culpă pentru nesoluționarea în termen a notificării.
În privința cuantumului onorariului de avocat (600 lei), Curtea apreciază că acesta este unul rezonabil, potrivit cu complexitatea cauzei și cu activitatea desfășurată de avocat, astfel încât nu se impunea a se face aplicarea art. 451 alin. 2 din Noul Cod procedură civilă, în sensul reducerii acestuia.
Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 480 alin. 1 și 2 din NCPC, Curtea va admite apelul declarat apelantul pârât, va schimba în parte sentința, în sensul că va respinge cererea de obligare a pârâtului să transmită direct către Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor dosarul aferent notificării însoțit de hotărârea judecătorească și va păstra celelalte dispoziții ale sentinței.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite apelul declarat apelantul pârât M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL, cu sediul în București, Splaiul Independenței, nr.291-293, sector 6, împotriva sentinței civile nr.1921/01.11.2013 pronunțată de Tribunalul București – Secția a IV-a Civilă, în contradictoriu cu intimata reclamantă G. M., cu domiciliul ales în București, .-138, corp B, parter, sector 5.
Schimbă în parte sentința, în sensul că:
Respinge cererea de obligare a pârâtului să transmită direct către Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor dosarul aferent notificării însoțit de hotărârea judecătorească.
Păstrează celelalte dispoziții ale sentinței.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 22 mai 2014.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR
M. A. M. G. D. M.
GREFIER
M. D.
Red/Tehnored M.A.M.
Tehnored. T.I/2 ex.
Jud. fond: L. E.
| ← Servitute. Decizia nr. 930/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Reintegrare spaţiu locativ. Decizia nr. 897/2014. Curtea de... → |
|---|
