Obligaţie de a face. Decizia nr. 1569/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1569/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 23-10-2014 în dosarul nr. 1569/2014
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI SECȚIA A IV-A CIVILĂ
DOSAR NR._
DECIZIA CIVILĂ NR.1569 R
Ședința publică din data de 23.10.2014
CURTEA COMPUSĂ DIN:
PREȘEDINTE: M. A. M.
JUDECĂTOR: G. D. M.
JUDECĂTOR: B. A. C.
GREFIER: M. D.
Pe rol pronunțarea în recursurile declarate de recurenții reclamanți C. S., V. M. G., C. C., V. A. M. și de recurentul pârât M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL, împotriva sentinței civile nr.2234/19.12.2013, pronunțată de Tribunalul București – Secția a III-a Civilă, cauza având, ca obiect, „Legea nr.10/2001; obligație de a face; alte cereri”.
Dezbaterile cauzei și susținerile orale ale părților au avut loc în ședința publică din data de 16.10.2014, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, ce face parte integrantă din prezenta decizie, când Curtea, având nevoie de timp pentru a delibera, precum și pentru a da posibilitatea părților să depună concluzii scrise, a amânat pronunțarea la data de 23.10.2014, când a decis următoarele:
CURTEA
Deliberând asupra recursului de față, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr. 2234/19.12.2013 pronunțată de Tribunalul București Secția III -a Civilă, s-a admis în parte acțiunea formulată de reclamanții C. S., C. C. și V. A. M., în contradictoriu cu M. București, prin Primarul General și a fost obligat pârâtul să propună reclamanților măsurile reparatorii prin puncte compensatorii prevăzute de Legea 165/2013 pentru terenul de 190 mp, identificat prin raportul de expertiză întocmit de către expert P. F., ce face parte integrantă din prezenta hotărâre și construcția de 45,22 mp ce s-a aflat pe acesta la adresa din București, .. 11, sector 6. S-a disjuns cererea privind daunele morale pentru care s-a format dosar separat, s-a respins capătul al 2-lea al cererii de chemare în judecată (având ca obiect obligarea pârâtului M. București să transmită imediat și direct către Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor dosarul afferent notificării însoțit de hotărârea judecătorească ce se va pronunța în cauză) și a fost obligat pârâtul la 1800 lei cheltuieli de judecată, onorariu de expert și 600 lei cheltuieli de judecată, onorariu avocat.
Pentru a hotărî astfel, Tribunalul a reținut că reclamanții au calitatea de persoane îndreptățite la măsuri reparatorii, în sensul Legii nr. 10/2001, fiind descendenții foștilor proprietari ai terenului dobândit prin contractul de vânzare cumpărare nr._/1925 și ai construcțiilor ce au fost edificate pe acesta, parțial vândute în timpul vieții lor, așa cum reiese din evidențele aflate la dosar.
De asemenea, a reținut că autoarea C. A. a fost expropriată cu privire la apartamentul nr. 2 ce s-a aflat la adresa din litigiu - .. 1, precum și cu privire la terenul aferent, întreaga suprafață de 190 mp. trecând în proprietatea statului, parte din acesta ca efect al înstrăinării construcțiilor apartamente edificate de către foștii proprietari, în conformitate cu art. 30 din Legea nr. 58/1974.
Prin raportul de expertiză efectuat în cauză, s-a stabilit că terenul din litigiu a fost supus procesului de sistematizare a zonei în care se află, fiind afectat în prezent de construcția unor blocuri precum și de obiective de utilitate publică, neputând fi restituit în natură.
În aceste condiții, întrucât notificarea formulată cu privire la măsurile reparatorii reglementate de Legea nr. 10/2001, în termen legal, nu a fost soluționată, Tribunalul a constatat că, față de calitatea de persoană îndreptățită a reclamanților, se impune a fi obligat pârâtul să le propună măsurile compensatorii reglementate prin Legea nr. 165/2013 pentru terenul de 190 mp. așa cum a fost identificat prin raportul de expertiză, raport ce face parte integrantă din prezenta hotărâre precum și pentru construcția în suprafață de 45,22 mp. ce se află pe teren.
Totodată, în ceea ce privește cererea de obligare a pârâtului să înainteze dosarul către Prefectură, s-a avut în vedere că aceasta, fiind o obligație legală, se va aduce la îndeplinire în măsura parcurgerii etapelor legale, în cadrul procedurii acordării măsurilor compensatorii, nefiind vorba de un refuz al pârâtului de aducere la îndeplinire.
Cât privește cererea de acordare de daune morale în cadrul procedurii de față, Tribunalul a procedat la disjungerea acesteia, câtă vreme față de temeiul de drept invocat și natura acesteia, aceasta presupune o cu totul altă procedură și competență de soluționare, neavând caracterul unei cereri incidente față de acțiunea principală ce are ca obiect Legea nr. 10/2001.
Împotriva acestei sentințe au formulat recurs recurenții reclamanți C. S., V. M. G., C. C., V. A. M. și recurentul pârât M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL.
În motivarea recursului declarat de recurentul-pârât M. București prin Primarul General, acesta a arătat că soluția instanței este greșită, având în vedere următoarele:
Legiuitorul a stabilit prin art. 22 din Legea nr.10/2001 că unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe, prin decizie, sau după caz, dispoziție motivată, asupra cererii de restituire în natură sau de acordare de măsuri reparatorii, unitatea deținătoare fiind singura abilitată de legiuitor să emită dispoziție sau decizie în acest sens.
Recurentul a mai arătat că potrivit Legii nr.165/2013 nu mai sunt aplicabile dispozițiile Titlului VII din Legea nr.247/2007, deci unitatea deținătoare nu mai poate fi obligată să emită dispoziție cu propunere de acordare a măsurilor reparatorii în condițiile acestei legi. Conform art. 1 alin. 1 și alin. 2, art. 4, 16 și 50 din Legea nr. 165/2013, M. București urmează să fie obligat să emită dispoziția în sensul art. 1 alin. 2, respectiv compensarea prin puncte pentru imobilul în litigiu, în acest sens fiind invocate și dispozițiile art. 4 și art. 50 din Legea 165/2013.
Față de . Legii nr. 165/2013, recurentul invocă excepția de prematuritate a cererii în raport cu dispozițiile art. 33 alin. 1 din lege, susținând că pentru soluționarea notificării s-a instituit un nou termen în sarcina unității deținătoare, altul decât cel stabilit prin art. 25 pct. 1 din Legea nr.10/2001. Ca atare, invocând și dispozițiile art. 4 din Legea 165/2013, recurentul apreciază că dreptul persoanelor care se consideră îndreptățite la măsuri reparatorii în soluționarea notificărilor nu s-a născut. Mai mult, prin raportare la disp. art. 33 alin. 4, recurentul consideră că nu poate fi obligat la soluționarea dosarului, câtă vreme legiuitorul a stabilit ca rezolvarea cererilor formulate în baza Legii 10/2001 să se facă în ordinea depunerii acestora.
Pe de altă parte, deși instanța reține ca dovedită calitatea de persoană îndreptățită a reclamanților cu privire la imobilul în litigiu, precum și preluarea abuzivă a imobilului în proprietatea statului, prin probatoriul administrat nu s-a făcut dovada preluării de către stat a cotei de ¼ din imobil ce a aparținut lui V. P..
În aceste condiții, concluzia instanței este eronată, deoarece măsurile reparatorii la care face vorbire Legea nr. 10/2001, vizează imobilul efectiv preluat abuziv în proprietatea statului, în acest sens fiind invocate și dispozițiile art. 24 din lege.
Recurentul a criticat și soluția de obligare a sa la plata cheltuielilor de judecată, arătând că în speță nu se poate reține culpa instituției, reclamanții având obligația de a depune toate actele prevăzute de lege pentru soluționarea notificării.
Recurentul a mai arătat și faptul că onorariul de avocat nu se justifică, solicitând a se face aplicarea art. 274 alin. 3 C.pr.civ. și invocând în acest sens jurisprudența CEDO.
În consecință, recurentul a solicitat admiterea recursului, modificarea sentinței recurate iar pe fond, respingerea acțiunii, ca neîntemeiată.
În drept, au fost invocate dispozițiile art. 304 pct. 9 C.pr.civ.
În motivarea recursului declarat de recurenții - reclamanți, aceștia au criticat sentința recurată sub aspectul respingerii celui de-al doilea capăt de cerere privind transmiterea dosarului direct către Comisia Națională de Compensare a Imobilelor.
Recurenții au arătat că este adevărat că art.16 din Titlul VII al Legii nr. 245/2005, astfel cum a fost modificat și completat prin OUG nr. 81/2007, stabilea circuitul dosarelor aferente dispozițiilor emise de unitățile administrative, în sensul că dispozițiile împreună cu dosarul aferent se înaintează instituției prefectului în vederea realizării controlului de legalitate după care se înaintează către Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, în vederea evaluării imobilelor și emiterii titlului de despăgubiri.
În speță, controlul de legalitate cu privire la calitatea acestora de persoane îndreptățite la măsuri reparatorii și modalitatea de restituire s-a realizat de instanța competentă, astfel că nu se mai impune ca Prefectul Municipiului București să efectueze un asemenea control de legalitate, având în vedere și faptul că termenul rezonabil de soluționare a notificării a fost depășit din culpa exclusivă a pârâtului.
Conform dispozițiilor noii legi nr.165/2013, prin care au fost abrogate dispozițiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005, dosarul administrativ aferent notificării va fi înaintat de unitatea deținătoare Comisiei Naționale pentru Compensarea Imobilelor în vederea stabilirii valorii în echivalent a imobilului și emiterii deciziei de compensare.
Conform legii speciale nr. 165/2013, dosarul administrativ aferent notificării, urmare a faptului că notificarea a fost soluționată pe fondul ei, urmează să fie transmis direct CNCI, nemaifiind necesar controlul de legalitate din partea Prefectului Municipiului București, pentru aceleași argumente legale, menționate mai sus care rămân valabile și în condițiile legii speciale actuale.
În consecință, recurenții au solicitat admiterea recursului, modificarea în parte a sentinței, în sensul admiterii capătului de cerere privind transmiterea dosarului administrativ direct la Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor.
În drept, au fost invocate disp. art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă.
Examinând sentința recurată prin prisma criticilor expuse mai sus, Curtea reține următoarele:
În ceea ce privește recursul declarat de recurentul pârât M. București, prin Primarul General, prin prima critică formulată, acesta a susținut că, potrivit art. 22 din Legea 10/2001, unitatea deținătoare este singura abilitată de legiuitor să se pronunțe asupra cererii de restituire prin decizie sau dispoziție motivată.
Critica este vădit nefondată, aspectul în discuție fiind tranșat de Înalta Curte de Casație și Justiție, prin decizia dată în recurs în interesul legii nr. XX /19.03.2007, publicată în Monitorul Oficial din 12.11.2007, prin care s-a statuat că lipsa răspunsului la notificare în termenul prevăzut de lege îndreptățește persoana care a formulat notificare să solicite valorificarea în instanță a dreptului pretins, conform art. 26 alin 3 din Lg. 10/2001, care a fost interpretat prin decizia menționată în sensul că instanța de judecată este competentă să soluționeze în fond… și acțiunea persoanei îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la notificarea părții interesate”.
Prin urmare, respectând această decizie, obligatorie, potrivit art. 330 ind. 7 alin. 4 C.pr.civ., în mod legal a procedat tribunalul soluționând pe fond cererea formulată de reclamanți.
Prin cea de-a doua critică formulată, recurentul pârât a arătat că potrivit Legii nr. 165/2013, nu mai sunt aplicabile dispozițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2007, deci unitatea deținătoare nu mai poate fi obligată să emită dispoziție cu propunere de acordare a măsurilor reparatorii în condițiile acestei legi, ci urmează să emită dispoziția în sensul art. 1 alin. 2 din Legea 165/2013, respectiv compensarea prin puncte pentru imobilul în litigiu.
Curtea constată că anterior pronunțării hotărârii de către prima instanță, a fost adoptată Legea 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, publicată în Monitorul Oficial nr. 278/17.05.2013.
Prima instanță a aplicat prevederile acestei legi și a obligat pârâtul propună reclamanților măsurile reparatorii prin puncte compensatorii, conform Legii nr. 165/2013, astfel că motivul de recurs invocat este vădit nefondat.
Recurentul a mai criticat sentința recurată, invocând prematuritatea cererii de chemare în judecată, în raport cu prevederile art. 33 din Legea 165/2013, care instituie noi termene pentru soluționarea notificării și art. 4 din lege potrivit cu care “dispozițiile prezentei legi se aplică cererilor formulate și depuse, în termen legal, la entitățile învestite de lege, nesoluționate până la data intrării în vigoare a prezentei legi, cauzelor în materia restituirii imobilelor preluate abuziv, aflate pe rolul instanțelor, precum și cauzelor aflate pe rolul Curții Europene a Drepturilor Omului suspendate în temeiul Hotărârii-pilot din 12 octombrie 2010, pronunțată în Cauza M. A. și alții împotriva României, la data intrării în vigoare a prezentei legi”.
O asemenea critică nu poate fi primită, având în vedere decizia nr. 88/2014 publicată în Monitorul Oficial nr. 281/16.04.2014, prin care Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 4 teza a doua din Legea nr. 165/2013, reținând că acestea sunt constituționale în măsura în care termenele prevăzute la art. 33 din aceeași lege nu se aplică și cauzelor în materia restituirii imobilelor preluate abuziv, aflate pe rolul instanțelor la data intrării în vigoare a legii, cum este și cazul în speță.
În motivarea deciziei menționate, Curtea Constituțională a reținut, printre altele, că pentru apărarea drepturilor și intereselor sale legitime, orice persoană se poate adresa justiției prin sesizarea instanței competente cu o cerere de chemare în judecată. Astfel, excepția prematurității acțiunii este acea excepție procesuală prin care se invocă faptul că dreptul subiectiv nu este încă actual. În acest context, Curtea a reținut că prematuritatea este o sancțiune procedurală ce intervine atât pentru neparcurgerea unei proceduri prealabile obligatorii, cât și pentru încălcarea unui termen dilatoriu sau prohibitiv. Astfel, prematuritatea unei acțiuni se transpune într-o condiționare a exercițiului dreptului la acțiune sub aspect suspensiv sau într-o afectare a dreptului procesual de un termen cu caracter suspensiv. Așadar, prematuritatea unei acțiuni în justiție impune o analiză a condițiilor în care procedura judiciară trebuia demarată, condiții care sunt prevăzute de legea în vigoare la momentul introducerii cererii de chemare în judecată. În consecință, Curtea a constatat că prematuritatea nu poate rezulta dintr-o normă procesual civilă posterioară introducerii cererii de chemare în judecată.
Plecând de la aceste constatări, Curtea a observat că, potrivit art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, "în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare [], unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe, prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată, asupra cererii de restituire în natură". Așa fiind, Curtea a constatat că, la momentul introducerii cererilor de chemare în judecată, moment anterior intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013, persoanele îndreptățite aveau un drept subiectiv actual, care, din punct de vedere procedural, nu era grevat decât de obligația respectării termenului de 60 de zile prevăzut de art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001. Astfel, dispozițiile art. 4, coroborate cu cele ale art. 33 din Legea nr. 165/2013, din care rezultă că dispozițiile care instituie noile termene de soluționare a cererilor formulate potrivit Legii nr. 10/2001 se aplică și cauzelor în materia restituirii imobilelor preluate abuziv, aflate pe rolul instanțelor, nu fac decât să stabilească o condiție de exercitare a accesului la justiție, care la momentul introducerii cererii de chemare în judecată nu exista. Cu alte cuvinte, o atare ipoteză nu ține seama de faptul că cererea de chemare în judecată trebuie să respecte condițiile de formă și de fond care sunt reglementate de actele normative în vigoare de la momentul introducerii ei. Prin urmare, nu se recunosc efectele consumate ale raporturilor juridice născute în temeiul Legii nr. 10/2001, republicată, în privința condițiilor de exercitare a dreptului la acțiune.
Având în vedere cele reținute, Curtea a constatat că dispozițiile art. 4 teza a doua, care pot fi interpretate în sensul că art. 33 din Legea nr. 165/2013 se aplică "cauzelor în materia restituirii imobilelor preluate abuziv, aflate pe rolul instanțelor", conferă noilor norme procedurale efecte retroactive, ceea ce contravine prevederilor art. 15 alin. (2) din Constituție. Curtea a constatat că aplicarea retroactivă a dispozițiilor criticate este de natură să rupă echilibrul procesual, cu consecința încălcării dreptului la un proces echitabil, sub aspectul egalității armelor în procesul civil, drept consacrat de art. 21 alin. (3) din Constituție. Curtea a reținut că principiul liberului acces la justiție oferă oricărei persoane dreptul de a accede la instanța judecătorească în vederea apărării drepturilor sale. Așa cum s-a subliniat în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, simpla sa consacrare legală, chiar și la nivelul suprem, prin Constituție, nu este de natură a asigura și o eficacitate reală a acestuia, atât timp cât, în practică, exercitarea sa întâmpină obstacole. Accesul la justiție trebuie să fie asigurat, în consecință, în mod efectiv și eficace (a se vedea Decizia nr. 670 din 18 mai 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 421 din 16 iunie 2011). De asemenea, Curtea a observat că principiul constituțional instituit de art. 21 privind accesul liber la justiție se referă la posibilitatea oricărei persoane de a se adresa direct și nemijlocit instanțelor de judecată pentru apărarea drepturilor, a libertăților și a intereselor sale legitime, nicio lege neputând îngrădi exercitarea acestui drept. Curtea a apreciat că principiul accesului liber la justiție implică și adoptarea de către legiuitor a unor reguli de procedură clare, care să cuprindă cu precizie condițiile și termenele în care justițiabilii își pot exercita drepturile lor procesuale. Curtea a observat că dreptul de acces liber la justiție nu se limitează doar la posibilitatea introducerii unei cereri de chemare în judecată, ci include și dreptul de a beneficia de judecarea și tranșarea pe fond a litigiului existent în fața unei instanțe. Or, în cauzele deduse controlului de constituționalitate, Curtea a reținut că, prin aplicarea retroactivă a termenelor procedurale prevăzute de art. 33 din Legea nr. 165/2013 se aduce atingere dreptului de acces liber la justiție al persoanelor îndreptățite la măsurile consacrate prin legile reparatorii, drept de care aceste persoane beneficiază de la momentul învestirii instanței de judecată până la soluționarea definitivă a cauzei. Efectul juridic al soluțiilor pronunțate de instanțele judecătorești, în sensul respingerii acțiunilor menționate ca "devenite premature", constituie o evidentă încălcare a liberului acces la justiție și, prin urmare, o nesocotire a dispozițiilor constituționale ale art. 21 alin. (2) potrivit cărora "Nicio lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept".
Astfel, Curtea a reținut că introducerea în cadrul unui proces în curs a unui impediment care tinde să nege dreptul de acces liber la justiție al persoanei interesate încalcă prevederile art. 21 alin. (1) și (2) din Constituție. În consecință, Curtea a constatat că dispozițiile art. 4 teza a doua din Legea nr. 165/2013 sunt constituționale în măsura în care termenele prevăzute la art. 33 din aceeași lege nu se aplică și cauzelor în materia restituirii imobilelor preluate abuziv aflate pe rolul instanțelor la data intrării în vigoare a legii, respectiv 20 mai 2013.
Având în vedere decizia Curții Constituționale menționată mai sus, Curtea constată că interpretarea dată în speță dispozițiilor art. 33 prin raportare la art. 4 teza a II din Legea 165/2013 propusă de recurent în sensul prematurității acțiunii, este contrară normelor constituționale evocate, astfel încât această critică nu poate fi primită.
În ceea ce privește critica recurentului - pârât în sensul că în cauză nu s-a făcut dovada calității de persoană îndreptățită a reclamanților, respectiv a preluării de către stat a cotei de ¼ din imobilul ce a aparținut lui V. P., Curtea constată că aceasta este nefondată, având în vedere următoarele considerente:
Din înscrisurile depuse la dosarul cauzei rezultă că prin actul de vânzare – cumpărare autentificat sub nr._/1925 de Tribunalul I. Secția notariat (filele 15,16 dosar T.B.), autorii reclamanților, M. V. I. (care potrivit certificatului nr. 990 din 10 iulie 1943 emis de Primăria Comunei J. aflat la fila 59 este aceeași persoană cu V.M., M. V. și V. M.) și D. M. V.I. au cumpărat terenul situat în București, .. 9, având dimensiunile și vecinătățile stabilite prin contract.
Numărul poștal al imobilului a fost modificat de-a lungul timpului în numărul 11, astfel cum rezultă din certificatele de moștenitor nr. 619/1974 și 1096/1975 emise ca urmare a decesului vânzătorilor (filele 18-19), în care se face referire la terenul în suprafață de 190 m.p. din .. 11, dobândit prin contractul de vânzare – cumpărare autentificat sub nr._/1925, menționat mai sus și clădirea situată pe acest teren formată din 6 camere și dependințe.
Pe terenul respectiv autorii au edificat așadar o construcție, conform autorizațiilor nr. 178 din 17.01.1927, 4 E din 18.02.1929 și 2 E din 17.03.1936 (filele 55-59).
V. M. a decedat la data de 5.12.1973, de pe urma acestuia rămânând ca moștenitori V. P. și C. A., în calitate de fii, V. D.(soție) și Ș. M.(fiică) renunțând la succesiune,conform certificatului de moștenitor nr. 619/1974 emis de Notariatul de Stat Local Sector 7 (fila 18).
V. D. a decedat la data de 26.04.1975, de pe urma acesteia rămânând în calitate de moștenitor C. A., fiică, V. P. și Ș. M. renunțând la moștenire, conform certificatului de moștenitor nr. 1096/1975 emis de Notariatul de stat Local sector 7(fila 20).
Așadar, de pe urma celor proprietarilor inițiali ai imobilului au rămas ca moștenitori V. P., cu o cotă de ¼ și C. A. cu o cotă de ¾ din moștenire.
Prin contractul de vânzare–cumpărare autentificat sub nr. 7605/04.10.1976 de Notariatul de stat Local al Sectorului 7 București (filele 53-54), V. P. și C. A. au vândut soților V. T. și N. E. o parte din imobil, respectiv construcția compusă din camerele nr.1, 2 și 3, respectiv camera și antreul situate în fundul curții - ultimele două încăperi din întregul corp de construcții - și bucătăria aflată vis a vis de aceste camere, împreună cu dreptul de folosință asupra părților și dependințelor comune ale imobilului, inclusiv asupra WC-ului situat în fundul curții pe latură stângă, încăperile fiind hașurate pe planurile anexate contractului. În contract se menționează că terenul aferent construcțiilor ce se înstrăinează, în cotă indiviză de 50 % din suprafața totală de 190 m.p, urmează regimul juridic prevăzut de art. 30 alin. 2 din Legea nr. 58/1974, trecând în patrimoniul statului.
Prin actul de vânzare - cumpărare autentificat sub nr. 8974 din 16.11.1976 de Notariatul de stat al Sectorului 7 București (filele 51- 52) C. A. și V. P. au vândut soților C. I. și C. M. o parte din imobil, format din construcția compusă din camerele notate pe plan la numerele 7, 8 și 9, amplasate la stradă, împreună cu dreptul de folosință comună asupra părților și dependințelor, camerele ce se vând fiind cele hașurate pe planurile anexate contractului. În contract se menționează că terenul aferent construcțiilor ce se înstrăinează în cotă indiviză de 25 % din suprafața totală de 190 m.p. urmează regimul juridic prevăzut de art. 30 alin. 2 din Legea nr. 58/1974, trecând în patrimoniul statului.
Potrivit adresei nr. 453/14.04.2010 emisă de . nr. 2 din .. 11, fost proprietatea numitei C. A. (compus din 2 camere și vestibul, situate în corpul A, baie, bucătărie și pivniță situate în corpul B, precum și dreptul de proprietate forțată și perpetuă asupra părților comune din imobil), a trecut fără plată în proprietatea statului, cu data de 3.08.1977, în baza deciziei CPMB nr. 56 din 20.01.1978. La aceeași dată a trecut fără plată în proprietatea statului cota parte indiviză de 35,41 % din suprafața totală a terenului de 190 m.p.
În aceeași adresă se menționează că apartamentele 1 și 3, foste proprietatea numiților C. I., C. M., N. V. T. și N. E. au trecut în proprietatea statului fiind expropriate, conform proceselor verbale din 21.03.1987 și 21.09.1987, foștii proprietari primind despăgubiri numai pentru construcție, în baza HG nr. 556/1990 privind plata despăgubirilor pentru demolarea unor imobile situate în București și în Sectorul Agricol I..
C. A. a decedat la data de 11 octombrie 2003, de pe urma acesteia rămânând ca moștenitori C. Al.G. (soț) și C. G. C. (fiu), conform certificatului de moștenitor nr. 121/2003 emis de BNP F. V. C. – C. (fila 20).
La data de 26.04.2009 a decedat C. G., moștenitorii acestuia fiind C. S. (soție) și C. C. (fiu), potrivit certificatului de moștenitor nr. 58/2009 emis de BNP F. V. D. (fila 22 ).
V. P. a decedat la data de 18.11.2008, moștenitorii acestuia fiind V. M. G. (soție) și V. A. M. (fiu), conform certificatului de moștenitor nr. 102 din 27.11.2008 emis de BNP D. Pielenau (fila 21).
Din istoricul de rol comunicat prin adresa nr. 203/9/_ din 14.10.2009 emisă de Primăria Sectorului 6 Serviciul Public pentru Finanțe Publice Locale (fila 47) rezultă că în afara contractelor de vânzare – cumpărare nr. 7605/1976 și 8974/1976 menționate mai sus, nu au mai avut loc alte înstrăinări făcute de autorii reclamanților.
În prezent, zona în care se află terenul deținut de autorii reclamanților a fost sistematizată, terenul nemaiavând aceeași configurație, construcția edificată pe teren fiind demolată, astfel cum rezultă din raportul de expertiză efectuat în cauză (filele 448-471).
Așadar, Curtea constată că reclamanții au făcut dovada conform art. 23 din Legea nr.10/2001 a dreptului de proprietate a autorilor lor cu privire la terenul și construcția, în prezent demolată, precum și cu privire la calitatea de moștenitor.
O parte din construcție a fost înstrăinată prin contractele de vânzare – cumpărare menționate mai sus, terenul aferent construcțiilor înstrăinate trecând în patrimoniul statului potrivit Legii nr. 58/1974.
Prin decizia CPMB nr. 56 din 20.01.1978 a trecut în proprietatea statului de la C. A. apartamentul nr. 2 din imobil (care nu a fost înstrăinat) și cota parte indiviză de 35,41 % din suprafața totală a terenului de 190 m.p., preluarea fiind abuzivă, conform art. 1 lit.i din Legea 10/2001.
Restul terenului, pe care s-au aflat construcțiile înstrăinate a fost trecut în proprietatea statului, conform Legii 58/1974, la data trecerii în patrimoniul statului statului, proprietarii terenului fiind autorii reclamanților, C. A. și V. P..
Apartamentele înstrăinate au fost la rândul lor preluate de stat de la dobânditorii acestora, întreaga construcție fiind demolată.
Reclamanții au calitatea de persoane îndreptățite la măsuri reparatorii cu privire la terenul pe care s-au aflat construcțiile înstrăinate de autorii lor, fiind incidente dispozițiile art. 1 pct. 4 lit. C din Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, care prevăd că, în “ipoteza în care, ulterior înstrăinării, construcția proprietatea dobânditorului a fost preluată și mai apoi demolată, acesta din urmă, neavând dreptul/vocația de a obține titlu de proprietate pentru terenul aferent construcției cumpărate, regimul juridic al acestor categorii de terenuri rămâne supus incidenței prezentei legi în favoarea persoanei îndreptățite - proprietar al terenului la data trecerii acestuia în proprietatea statului”.
Prin urmare, reclamanții au calitatea de persoane întreptățite la măsuri reparatorii pentru întreg terenul în suprafață de 190 mp și pentru construcția demolată în suprafață de 45,22 mp, reprezentând apartamentul 2 ce s-a aflat pe acest teren și care nu a făcut obiectul înstrăinării.
Nefondată este și critica referitoare la acordarea cheltuielilor de judecată (onorariu de expertiză de 1800 lei și onorariu de avocat de 600 lei), prima instanță făcâd o corectă aplicare a prevederilor art. 274 alin. 1 Cod procedură civilă, având în vedere că pârâtul a căzut în pretenții prin admiterea acțiunii formulate și soluționarea pe fond a notificării, fiind în culpă procesuală pentru nesoluționarea în termen a notificării.
În privința cuantumului onorariului de avocat, Curtea apreciază că acesta este unul rezonabil, potrivit cu complexitatea cauzei și cu munca îndeplinită de avocat, astfel încât nu se impunea a se face aplicarea art. 274 alin. 3 Cod procedură civilă, în sensul reducerii acestuia.
Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 312 alin.1 Cod procedură civilă, Curtea va respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul pârât.
În ceea ce privește recursul declarat de recurenții reclamanți, aceștia au criticat sentința sub aspectul respingerii capătului de cerere privind obligarea pârâtului Municipiului București de a transmite dosarul aferent notificării către Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor .
Critica este nefondată, având în vedere următoarele considerente:
În principiu, sub imperiul legii nr. 247/2005, nu aveau caracter litigios și nu intrau în competența instanțelor judecătorești civile aspectele relative la circuitul administrativ al dosarului format ca urmare a notificării și al sentinței, ulterior momentului soluționării fondului notificării de către instanță. În această ordine de idei, Curtea aprecia că Titlul VII din Legea nr. 247/2005 reglementa punctual procedurile ce trebuie urmate de către autoritățile administrative. Dacă acestea din urmă nu respectau prevederile legii, persoanele vătămate aveau la îndemână dispozițiile legii nr. 554/2004. Nimic din cele arătate anterior nu permitea concluzia că exercitarea controlului de legalitate de către prefect în condițiile art. 16 alin. 21 din Capitolul V al titlului VII al Legii nr. 247/2005, ar privi conținutul hotărârii judecătorești, ci doar dacă dispoziția a fost emisă conform hotărârii respective.
În speță, astfel cum s-a arătat mai sus, anterior pronunțării hotărârii de către prima instanță, a fost adoptată și a intrat în vigoare Legea nr. 165/16.05.2013 ale cărei dispoziții sunt aplicabile și raporturilor juridice de drept substanțial aflate în derulare.
Potrivit art. 21 alin. 1 din lege „în vederea acordării de măsuri compensatorii pentru imobilele care nu pot fi restituite în natură, entitățile învestite de lege transmit Secretariatului Comisiei Naționale deciziile care conțin propunerea de acordare de măsuri compensatorii, întreaga documentație care a stat la baza emiterii acestora și documentele care atestă situația juridică a imobilului obiect al restituirii la momentul emiterii deciziei, inclusiv orice înscrisuri cu privire la construcții demolate”.
Articolul 21 alin. 3 prevede că “dispozițiile autorităților administrației publice locale emise potrivit Legii 10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare, se transmit Secretariatului Comisiei Naționale, după exercitarea controlului de legalitate de către Prefect. Dispozițiile art. 11 alin. 1 și 2 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, rămân aplicabile.”
Considerentele reținute mai sus rămân valabile și în ceea ce privește procedura înaintării dosarului către Secretariatul Comisiei Naționale, în condițiile în care Legea 165/2013 stabilește, la rândul ei, circuitul administrativ al dosarului format ca urmare a notificării și al dispoziției primarului emisă direct sau în baza unei hotărâri judecătorești, neputându-se prezuma, în afara cadrului litigios că pe viitor, instituțiile vizate de lege nu își vor îndeplini cu celeritate obligațiile ce le revin potrivit legii.
În consecință, în temeiul art. 312 alin. 1 C.pr. civ, Curtea va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenții reclamanți.
Văzând și disp. art. 377 alin. 2 pct. 4 Cod procedură civilă,
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondate recursurile declarate de recurenții reclamanți C. S., V. M. G., C. C., V. A. M. și de recurentul pârât M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL, împotriva sentinței civile nr.2234/19.12.2013, pronunțată de Tribunalul București – Secția a III-a Civilă.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 23.10.2014.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
M. A. M. G. D. M. B. A. C.
GREFIER
M. D.
Red/Tehnored M.A.M.
Tehnored. T.I/2 ex
Jud. fond:Ș. Ț.
| ← Cereri. Decizia nr. 1552/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Actiune in raspundere delictuala. Decizia nr. 466/2014. Curtea... → |
|---|
