Obligaţie de a face. Decizia nr. 117/2016. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 117/2016 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 25-02-2016 în dosarul nr. 117/2016
Dosar nr._
(_ )
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III A CIVILĂ ȘI P. CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR. 117 A
Ședința publică de la 25.02.2016.
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE - I. D.
JUDECĂTOR - M. I.
GREFIER - M. C.
* * * * * * * * * * *
Pe rol se află soluționarea cererii de apel formulată de apelanții reclamanți A. A. S., ARDELANU I. M. și G. M. M., împotriva sentinței civile nr. 43 din 14.01.2015, pronunțată de Tribunalul București – Secția a V-a Civilă, în contradictoriu cu intimații pârâți S. R. P. C. NAȚIONALĂ P. COMPENSAREA IMOBILELOR și A. NAȚIONALĂ P. R. PROPRIETĂȚILOR.
P. are ca obiect – obligația de a face.
La apelul nominal făcut în ședința publică, se prezintă apelanta reclamantă A. A. S. personal și asistată de avocatul C. I., în baza împuternicirii avocațiale . nr._/2016, eliberată de Baroul București, pe care o depune la dosar, același avoat reprezentând în proces și interesele apelanților reclamanți Ardelanu I. M. și G. M. M., lipsind intimații pârâți S. R. prin C. Națională pentru Compensarea Imobilelor și A. Națională pentru R. Proprietăților.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care,
Avocatul apelanților reclamanți arată că nu mai are probe noi de administrat sau cereri prealabile de formulat.
Curtea, având în vedere că nu sunt probe de solicitat și administrat și nici cereri prealabile de formulat, constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea motivelor de apel.
Avocatul apelanților reclamanți solicită admiterea apelului astfel cum a fost formulat și motivat, schimbarea în tot a hotărârii apelate în sensul admiterii acțiunii.
Consideră că în mod greșit instanța de fond a admis excepția prematurității acțiunii, apreciind că în cauză sunt aplicabile dispozițiile art.4 cu referire la art.33-35 din Legea nr. 165/2013.
Apreciază că prin admiterea excepției prematurității se aduce atingere dreptului de acces la justiție, respectiv dreptului părților privind soluționarea cauzei într-un termen rezonabil, având în vedere faptul că termenele prevăzute în lege încep să curgă de la data de 01.01.2014.
Având în vedere că notificarea părților a fost formulată în urmă cu 15 ani de zile, soluționată de către A.V.A.S., care a constatat că notificatorii sunt persoane îndreptățite la despăgubiri, respectiv că terenul revendicat a existat în patrimoniul autorilor acestora, apreciază că este nedrept ca apelanții reclamanți să aștepte încă o perioadă foarte lungă pentru a intra în posesia despăgubirilor cuvenite. În plus, termenele prevăzute de Legea nr. 165/2013, care echivalează cu prelungirea perioadei de soluționare a cererilor, în condițiile în care aceste cereri se soluționează în ordinea înregistrării lor, reduce principiul celerității și a termenului rezonabil, astfel cum este prevăzut și de art. 6 din C.E.D.O.
Cu privire la cheltuielile de judecată ocazionate cu prezentul proces, arată că înțelege să le solicite pe cale separată.
CURTEA,
Deliberând asupra apelului civil de față, constată următoarele:
P. cererea înregistrată pe rolul Tribunalul București – Secția a II-a C. Administrativ și Fiscal la data de 20.05.2013 sub nr._/2/2013, reclamanții A. A. S., A. I. M., G. M. M., în contradictoriu cu pârâții S. R. prin C. Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor și Agenția Națională pentru Stabilirea Proprietăților, au solicitat obligarea pârâților să desemneze evaluator pentru întocmirea raportului de evaluare în ceea ce privește stabilirea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul din București, ., să emită decizia referitoare la acordarea titlurilor de despăgubiri, sub sancțiunea plății unor penalități în cuantum de 50 lei/zi de întârziere de la data rămânerii irevocabile a hotărârii și până la data îndeplinirii obligației.
În motivarea cererii, s-a arătat că prin notificarea nr.1866/2001 formulată de autoarea reclamanților în baza dispozițiilor Legii nr.10/2001, s-a solicitat acordarea de masuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul din București, ..
P. Decizia nr. 25/16.02.2012, A. a propus acordarea de măsuri reparatorii în echivalent, această dispoziție fiind comunicată Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor în 26.03.2012, înregistrată cu nr. RG_, însă aceasta nu a soluționat în termenul legal dosarul de despăgubiri, deși i-a fost înaintată toată documentația necesară.
Pârâta C. Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a formulat cerere de introducere în cauză a Comisiei Naționale pentru Compensarea Imobilelor. Totodată, a invocat excepția necompetenței funcționale a instanței și excepția prematurității acțiunii, iar pe fond a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată.
Pârâta A. Națională pentru R. Proprietăților a depus întâmpinare, prin care a invocat excepția necompetenței materiale a Tribunalului București.
P. sentința civilă nr. 6495/14.10.2014, Secția a II-a C. Administrativ și Fiscal a Tribunalului București a admis excepția necompetenței funcționale, a declinat competența funcțională de soluționare a cauzei în favoarea uneia dintre secțiile civile din cadrul Tribunalului București.
A apreciat instanța că secția de contencios administrativ a tribunalului nu are competența funcțională de a soluționa cererea dedusă judecății, astfel cum a fost aceasta modificată, față de modificările legislative de imediată aplicare intervenite în materie, fiind incidente dispozițiile art. 35 alin. 1 și 2 din Legea nr.165/2013 care stabilesc competența secției civile a tribunalului pentru soluționarea unor astfel de litigii.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Secției a V-a Civilă a Tribunalului București la data de 08.12.2014 sub nr._ .
În ședința publică de la data de 14.01.2015, tribunalul a reținut cauza în pronunțare asupra excepției de prematuritate a acțiunii.
P. sentința civilă nr.43/14.01.2015, Tribunalul București - Secția a V-a Civilă a admis excepția prematurității cererii și a respins ca prematură cererea formulată de reclamanți.
P. a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că reclamanții au solicitat obligarea pârâților A. Națională pentru R. Proprietăților și C. Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor să desemneze evaluator și să emită decizia conținând titlul de despăgubire pentru imobilul din București, . băi și radiatoare), sector 6.
Tribunalul a avut în vedere că prezentei cauze îi sunt aplicabile prevederile Legii nr.165/2013, conform dispozițiilor art.4 din acest act normativ, cauza fiind înregistrată pe rolul instanței la data de 20.05.2013, data intrării în vigoare a Legii nr.165/2013.
Dispozițiile art. 34 alin. 1 din Legea nr. 165/2013 prevăd că dosarele înregistrate la Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor vor fi soluționate în termen de 60 de luni de la data intrării în vigoare a prezentei legi, cu excepția dosarelor de fond funciar, care vor fi soluționate în termen de 36 de luni.
În conformitate cu dispozițiile art. 35 alin. 2 din același act normativ, în cazul în care entitatea învestită de lege nu emite decizia în termenele prevăzute la art. 33 și 34, persoana care se consideră îndreptățită se poate adresa instanței judecătorești prevăzute la alin. (1) în termen de 6 luni de la expirarea termenelor prevăzute de lege pentru soluționarea cererilor.
Raportând aceste dispoziții legale situației de fapt dedusă judecății, tribunalul a apreciat că solicitarea reclamantei, în sensul obligării pârâtelor la soluționarea procedurii administrative prin emiterea deciziei conținând titlul de despăgubire, este prematură.
Astfel, tribunalul a avut în vedere că, fiind vorba despre un dosar înregistrat la Secretariatul fostei Comisii Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, termenul de soluționare stabilit de Legea nr. 165/2013 este de 60 de luni de la data intrării în vigoare a acestui act normativ.
Cum Legea nr.165/2013 a intrat în vigoare la data de 20.05.2013, tribunalul a constatat că termenul de 60 de luni de soluționare, prevăzut de art. 33, nu s-a împlinit, cererea de chemare în judecată, fiind, prin urmare, prematur formulată.
În consecință, față de considerentele expuse, tribunalul a admis excepția prematurității acțiunii și a respins acțiunea, ca prematur formulată.
Împotriva acestei sentințe au formulat apel reclamanții, solicitând modificarea hotărârii apelate.
În motivare, apelanții reclamanți au susținut că, în urma analizării notificării formulate în baza Legii nr.10/2001, A. a emis decizia administrativă nr.25/16.02.2012, apreciind că sunt îndreptățiți să primească despăgubiri pentru imobilul solicitat.
S-a arătat că în baza acestei decizii, ANRP este obligată la acordarea despăgubirilor cuvenite într-un termen rezonabil, dar, deși s-au împlinit mai bine de 3 ani de la înregistrarea dosarului la ANRP, această instituție, prevalându-se de o lege apărută ulterior emiterii deciziei, refuză soluționarea dosarului.
Față de cele reținute mai sus, coroborate cu dispozițiile Legii nr.165/2013, apelanții reclamanți au susținut că se încalcă în mod flagrant principiul neretroactivității, în sensul că noua lege în materia finalizării procesului de despăgubire – Legea nr.165/2013 – impune prin dispozițiile legale criticate, respectarea unor termene administrative noi, diferite față de cele în vigoare la momentul formulării și înregistrării cererilor de retrocedare sub imperiul Legii nr.10/2001, fără a ține cont de drepturile anterior câștigate.
Dispozițiile art.33 din Legea nr.165/2013 prevăd anumite termene, între 12 și 36 luni, în care entitățile învestite de lege au obligația de a soluționa cererile formulate potrivit Legii nr.10/2001. Aceste termene, care variază în funcție de gradul de încărcare a autorităților publice competente să le soluționeze și de numărul de cereri rămase nerezolvate, încep să curgă de la 1 ianuarie 2014.
Totodată, legea nouă nu a abrogat niciuna dintre dispozițiile Legii nr.10/2001, astfel că art.25 din aceasta, care prevede un termen de 60 de zile în care entitatea notificată are obligația de a pronunța o decizie asupra cererii de restituire în natură, rămâne aplicabil în continuare.
Or, în condițiile în care Legea nr.165/2013 nu face distincție între etapa în care se află cererile sau cauzele de retrocedare la momentul intrării sale în vigoare, rezultă că aplicarea noilor termene specifice procedurii administrative, inclusiv cererilor de chemare în judecată aflate în curs de soluționare pe rolul instanțelor judecătorești, introduse înainte de . legii nr.165/2013, contravine principiului neretroactivității legii.
În virtutea acestui principiu fundamental, termenul prevăzut de art.25 din Legea nr.10/2001 rămâne câștigat cauzelor aflate pe rolul instanțelor judecătorești, învestite anterior intrării în vigoare a Legii nr.165/2013, care au ca obiect soluționarea notificărilor în temeiul Legii nr.10/2001. În concluzie, extinzându-și aplicabilitatea și asupra cererilor de retrocedare aflate pe rolul instanțelor, Legea nr.165/2013, prin art.4 raportat la art.33-35, obligă persoanele îndreptățite să se supună noii ordini de drept intervenite ulterior formulării acțiunilor de chemare în judecată, anulându-le orice drept câștigat și născut sub imperiul legii vechi, cu încălcarea principiului neretroactivității legii, principiu ce reprezintă o garanție fundamentală a drepturilor constituționale, a libertății și siguranței naționale.
Au mai susținut apelanții că dispozițiile art.4 și art.33-35 din Legea nr.165/2013 contravin și principiului egalității în drepturi, deoarece nu oferă drepturi egale pentru toate persoanele care au formulat cereri potrivit Legii nr.10/2001, creând inegalități majore între persoanele care au depus cereri la entitățile învestite de lege aflate în diverse localități sau părți din teritoriul țării, sau în funcție de alte criterii.
Astfel, beneficiarii termenelor mai scurte au un regim preferențial față de cei ce sunt obligați să aștepte termene mai lungi, cauza discriminării create fiind dată de gradul de încărcare diferit și numărul cererilor rămase nesoluționate de entitatea învestită de lege la . actului normativ criticat.
În opinia autorilor excepției, dispozițiile art.33-35 din Legea nr.165/2013 aduc atingere dreptului de acces la justiție, exercitarea acestuia fiind permisă doar după scurgerea unui termen de 6 luni calculate din momentul expirării celorlalte termene de 12, 24 și 36 luni stabilite pentru soluționarea cererilor/notificărilor de restituire, fără a exista vreo justificare sau o necesitate în sensul prevederilor art.53 din Constituție.
P. aceleași norme este încălcat, de altfel, și dreptul părților la soluționarea cauzelor într-un termen rezonabil, având în vedere și faptul că termenele mai sus menționate încep să curgă de la data de 1 ianuarie 2014.
Aplicarea acestor termene exagerat de lungi, care echivalează cu prelungirea perioadei de soluționare a cererilor, în condițiile în care cererile se soluționează în ordinea înregistrării lor, reduce principiul celerității și al termenului rezonabil doar la latura sa teoretică, în special în cazurile particulare în care dosarele sunt complete.
Intimata pârâtă C. Națională pentru Compensarea Imobilelor (C.N.C.I.) a formulat întâmpinare, solicitând respingerea apelului ca nefondat.
În motivare, intimata a susținut că cererea introductivă este prematură, având în vedere că la data promovării cererii erau deja în vigoare dispozițiile Legii nr.165/2013 și ca urmare, procedura de soluționare a dosarelor de despăgubire constituite în temeiul Legii nr.10/2001 se desfășoară în conformitate cu dispozițiile acesteia, astfel cum este prevăzut în mod expres Ia art. 4 din noua lege.
În privința termenului în care C. Națională are obligația de a soluționa dosarele de despăgubire înregistrate la Secretariatul Comisiei Centrale, pârâta a precizat că art. 34 alin. 1 stabilește un termen de 60 de luni de la data intrării în vigoare a noii legi, iar art. 35 alin. 2 stabilește că persoana care se consideră îndreptățită se poate adresa instanței de judecată în termen de 6 luni de la expirarea termenului prevăzut de lege pentru soluționarea cererii sale. Din analiza coroborată a celor două texte de lege ante-menționate, pârâta a apreciat că legiuitorul a stabilit, pe de o parte, un termen prohibitiv și absolut de 60 de luni, care împiedică formularea cererii înainte de împlinirea lui, iar, pe de altă parte, un termen imperativ (peremptoriu) și absolut de 6 luni a cărui nerespectare atrage sancțiunea decăderii din dreptul de a mai formula cererea de chemare în judecată.
P. urmare, orice cerere de chemare în judecată formulată anterior împlinirii termenului prohibitiv de 60 de luni trebuie respinsă ca fiind prematur formulată.
În subsidiar, având în vedere prevederile Legii nr. 165/2013, intimata a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată ca fiind nefondată, invocând faptul că noua legislație a abrogat prevederile din titlul VII al Legii nr.247/2005 care reglementau emiterea de către CCSD a deciziilor conținând titlul de despăgubire, precum și condițiile și termenele de valorificare a acestora, și a instituit o nouă procedură privind soluționarea dosarelor de despăgubire.
Curtea, analizând criticile de apel prin raportare la dispozițiile legale incidente cauzei, constată următoarele:
Teza juridică susținută de reclamanți constă în faptul că prin Decizia nr. 25/16.02.2012, A. a propus acordarea de măsuri reparatorii în echivalent, această dispoziție fiind comunicată Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor în 26.03.2012, înregistrată cu nr. RG_, însă aceasta nu a soluționat în termenul legal dosarul de despăgubiri, deși i-a fost înaintată toată documentația necesară, ceea ce le creează un adevărat prejudiciu.
Având în vedere demersul judiciar al reclamanților, Curtea urmează a analiza criticile de apel prin raportare la împrejurarea că sesizarea instanței cu această cerere s-a realizat la data de 20.05.2013, dată la care a intrat în vigoare prevederile Legii nr.165/2013.
Curtea reține că prin art. 34 din Legea nr. 165/2013 s-a instituit un nou termen de 60 de luni în cadrul căruia C. Națională pentru Compensarea Imobilelor are obligația de a soluționa dosarele înaintate Secretariatului Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, respectiv transmise Secretariatului Comisiei Naționale.
Astfel, potrivit aceluiași text de lege, termenul curge în mod diferit pentru cele înregistrate la Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, respectiv Secretariatul Comisiei Naționale, astfel: „(1) Dosarele înregistrate la Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor vor fi soluționate în termen de 60 de luni de la data intrării în vigoare a prezentei legi, cu excepția dosarelor de fond funciar, care vor fi soluționate în termen de 36 de luni. (2) Dosarele care vor fi transmise Secretariatului Comisiei Naționale ulterior datei intrării în vigoare a prezentei legi vor fi soluționate în termen de 60 de luni de la data înregistrării lor, cu excepția dosarelor de fond funciar, care vor fi soluționate în termen de 36 de luni”.
În tot acest timp: „Numărul dosarelor prevăzute la alin. (1) și data înregistrării dosarelor prevăzute la alin. (2) se publică pe pagina de internet a Autorității Naționale pentru R. Proprietăților și se comunică, la cerere, persoanelor îndreptățite”.
Din interpretarea acestei norme juridice reiese cu evidență faptul că legiuitorul a pus la dispoziția acestei entități – C. Națională pentru Compensarea Imobilelor - noi termene în cadrul cărora aceasta are nu numai obligația, dar și dreptul de a proceda la analiza dosarelor administrative formate în urma soluționării notificărilor, corespunzător atribuțiilor ce le sunt conferite de legea specială.
În situația în care reclamanții au formulat acțiunea pendinte chiar la data intrării în vigoare a acestui act normativ, care prevede noi termene de soluționare a dosarului său administrativ, nu există temei spre a nu se reține incidența prevederilor art. 34 din Legea nr.165/2013.
P. decizia nr.269/2014, Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate și a constatat că prevederile art. 4 teza a doua din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România sunt constituționale în măsura în care termenele prevăzute la art. 34 alin. (1) din aceeași lege nu se aplică și cauzelor în materia restituirii imobilelor preluate abuziv, aflate pe rolul instanțelor la data intrării în vigoare a legii.
Din întreaga dezvoltare a considerațiilor instanței de contencios constituțional, dar și a dispozitivului deciziei nr.269/7.05.2014, rezultă cu prisosință că cei cărora li se adresează această decizie sunt obligați să sesizeze considerentele sale în sensul că, deși a admis excepția, nu a constatat neconstituționalitatea întregii norme, ci a preferat o formulare în care a evidențiat ceea ce este constituțional, lăsând cititorul să constate că pentru toate celelalte situații, excepția de neconstituționalitate își produce efectul.
Pe lângă regulile de interpretare logică, recunoscute de doctrina de specialitate, deosebit de utile în practică sunt argumentele ce pot fi folosite în interpretarea logică. Argumentul per a contrario se întemeiază pe principiul de logică numit legea terțului exclus (tertium non datui), atunci când se afirmă ceva, se neagă contrariul.
Astfel, în raport de considerațiile teoretice expuse mai sus, raportat la conținutul deciziei Curții Constituționale, Curtea constată că în mod corect instanța de fond a aplicat acest argument – per a contrario.
P. Decizia Curții Constituționale nr. 269 din 7 mai 2014 s-a apreciat că nu se poate pune problema unor atingeri aduse unui drept câștigat, câtă vreme decizia/dispoziția entității învestite cu soluționarea notificării, conținând propunerea de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent, confirmată prin emiterea avizului de legalitate de către prefect, nu a produs efecte directe în patrimoniul persoanei îndreptățite la restituire. Aceasta, deoarece până la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire de către C. Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor - conform Legii nr. 247/2005 – sau a deciziei de compensare în puncte de către C. Națională pentru Compensarea Imobilelor – ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013 – persoana îndreptățită la restituire are o simplă expectanță de a dobândi măsurile reparatorii instituite prin lege, iar nu un drept efectiv, concretizat într-un drept de creanță izvorât din titlul de despăgubire/decizia de compensare în puncte.
Așa fiind, aplicarea imediată a dispozițiilor legale în discuție, cuprinse în Legea nr.165/2013, nu poate fi apreciată ca aducând o încălcare a dreptului reclamantului la un proces echitabil, legea nouă fiind aplicabilă de îndată tuturor situațiilor ce se vor constitui, se vor modifica sau se vor stinge după ., precum și tuturor efectelor produse de situațiile juridice formate după abrogarea legii vechi și nici dreptului consacrat de art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Curtea constată, așadar, că împrejurarea invocată de apelantul-reclamant legată de existența unei analize anterioare a dosarului său de către entitățile administrative învestite cu soluționarea notificării nu îi conferă vreun drept actual care să poată fi valorificat în contradictoriu cu intimata-pârâtă, fără respectarea tuturor procedurilor prevăzute de Legea nr. 165/2013 pentru soluționarea cererilor de restituire a imobilelor preluate abuziv.
În acest sens este și interpretarea pe care instanța supremă a dat-o prevederilor art. 33-34 din Legea 165/2013, prin decizia nr. 5/2015 care a fost pronunțată în procedura prealabilă a dezlegării unor chestiuni de drept, decizie care are caracter obligatoriu pentru instanțe de la data publicării ei în Monitorul Oficial, conform prevederilor art. 521 alin. 3 din N.C.pr.civ..
Având în vedere forța juridică conferită prin lege tuturor hotărârilor pe care instanța supremă le pronunță în procedura specială a dezlegării unor chestiuni de drept, Curtea apreciază că nu există temei spre a fi înlăturată aplicarea în speță a sus-menționatei decizii.
Astfel, prezenta instanță reține că prin menționata decizie pronunțată în procedura specială a dezlegării unor chestiuni de drept s-a stabilit că: „Referitor la împrejurarea că termenele reglementate de art. 33 alin. (1) din Legea nr. 165/2013, cu modificările și completările ulterioare, au fost instituite la un interval de timp considerabil după împlinirea termenului inițial, prevăzut de art. 25 din Legea nr. 10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare, trebuie reținut contextul adoptării acestui recent act normativ, determinat de pronunțarea de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului a Hotărârii-pilot din 12 octombrie 2010, în Cauza M. A. și alții împotriva României și de necesitatea implementării unor măsuri de natură să urgenteze soluționarea cererilor vizând măsurile reparatorii pentru imobilele preluate abuziv de către stat.
În acest sens, în acord cu îndrumările din Hotărârea-pilot vizând perfecționarea cadrului legislativ, Legea nr. 165/2013 a fost adoptată pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România.
Tocmai pentru celeritatea procedurii au fost reglementate termene care să impună unităților notificate soluționarea sesizărilor, astfel încât pretențiile să fie rezolvate în această fază prealabilă, fără să mai fie necesară, pe cât posibil, declanșarea procedurii judiciare.
Or, pe acest aspect, Curtea Constituțională s-a pronunțat, verificând conformitatea cu legea fundamentală a dispozițiilor art. 33 alin. (1), coroborate cu art. 34 și art. 35 din Legea nr. 165/2013, cu modificările și completările ulterioare, în sensul că termenele introduse au ca scop eficientizarea procedurilor administrative și, în final, respectarea drepturilor tuturor persoanelor interesate, reprezentând în același timp un scop legitim și existând un raport de proporționalitate rezonabil între scopul urmărit și mijloacele utilizate pentru atingerea acestuia.
În același sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a validat, în jurisprudența care a urmat adoptării Legii nr. 165/2013, cu modificările și completările ulterioare, măsurile la care s-a oprit legiuitorul român, arătând că acesta a fixat termene precise pentru fiecare etapă administrativă și a prevăzut posibilitatea unui control jurisdicțional care permite instanțelor să verifice nu numai legalitatea deciziilor administrative, ci și să se subroge autorităților administrative prin pronunțarea, dacă este cazul, a unei decizii de restituire a bunului sau de acordare a unor compensații”.
Prezenta instanță apreciază că soluționând cauza în temeiul excepției prematurității nu se poate aprecia în sensul încălcării dreptului de acces la o instanță, însăși instanța supremă în decizia pronunțată statuând că: „Nu se poate susține că termenele astfel reglementate ar fi o îngrădire a accesului la justiție și nici că, în condițiile neurmării procedurii prealabile, partea ar putea sesiza instanța, întrucât dreptul său nu este unul actual, iar procedura judiciară nu poate înlocui sau substitui procedura prealabilă, atunci când aceasta este reglementată în mod expres de lege. Rațiunea reglementării procedurii prealabile este dată, în general, de considerente vizând protecția intereselor persoanelor, având ca scop instituirea unui cadru juridic care să facă posibilă restabilirea dreptului subiectiv pe cale administrativă, prin evitarea contenciosului judiciar”.
A mai reținut instanța supremă că: „Fiind vorba de o condiție specială referitoare la exercițiul dreptului la acțiune, în absența îndeplinirii ei, instanța se află în situația unui fine de neprimire având drept consecință imposibilitatea analizării fondului pretențiilor și deci, respingerea acțiunii. Partea trebuie să se supună, așadar, condițiilor de formă ale cererii de chemare în judecată prevăzute de legea în vigoare la momentul sesizării instanței, printre care se numără și respectarea unei proceduri prealabile”.
Curtea apreciază că nu poate fi vorba, în asemenea situații, de încălcarea principiului neretroactivității și nici de cel al liberului acces la justiție întrucât, pe de o parte, norma urmează să se aplice pentru viitor, iar pe de altă parte, textul nu împiedică, în sine, exercitarea liberului acces la justiție, ci doar îl condiționează de respectarea unor termene înăuntrul cărora intimata are obligația soluționării cererilor astfel cum dispune art. 34 din Legea nr. 165/2013, cu modificările și completările ulterioare.
Astfel, instituirea prin lege a unor termene înăuntrul cărora intimata învestită cu soluționarea dosarelor trebuie să dea răspuns acestora nu contravine nici liberului acces la justiție, nici principiului neretroactivității legii civile.
Față de caracterul obligatoriu al procedurii prealabile, partea nu se poate adresa instanței înaintea împlinirii termenelor imperativ instituite prin lege pentru că nu are un drept actual, pretenției formulate în aceste condiții opunându-i-se prematuritatea.
Totodată, Curtea nu constată existența unui tratament discriminatoriu aplicat persoanelor care au înțeles să sesizeze instanțele la momente diferite, raportat la data intrării în vigoare a Legii nr.165/2013, întrucât, deși au depus notificări în perioada prescrisă de Legea nr.10/2001, acestea, în cazul în care nu au obținut pe cale administrativă o soluționare a notificării, au înțeles în mod diferit să sesizeze instanțele cu cereri pentru soluționarea pe fond a acestora, în baza deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție în interesul legii nr.20/2007, astfel încât reținerea incidenței prematurității nu este decât rezultatul imputabil persoanelor în cauză care nu au fost destul de diligente de a acționa în judecată pentru soluționarea notificărilor lor în acord cu decizia în interesul legii mai sus reținută și, ulterior, nu au accesat posibilitățile oferite de cadrul legal de a valorifica deciziile cu asemenea propuneri de acordare de măsuri reparatorii anterior adoptării Legii nr.165/2013.
Ca urmare, instituirea unui tratament distinct în funcție de momentul sesizării instanței, respectiv anterior sau posterior intrării în vigoare a Legii nr.165/2009 - are o justificare obiectivă și rezonabilă. În acest sens, Curtea Constituțională, prin Decizia nr. 599 din 14 aprilie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 329 din 18 mai 2009, a statuat că violarea principiului egalității și nediscriminării există atunci când se aplică un tratament diferențiat unor cazuri egale, fără să existe o motivare obiectivă și rezonabilă, sau dacă există o disproporție între scopul urmărit prin tratamentul inegal și mijloacele folosite.
Curtea Constituțională a reținut că tratamentul juridic diferențiat aplicat celor care solicită soluționarea dosarelor administrative în funcție de data la care a intrat în vigoare Legea nr.165/2013 nu afectează în sine drepturile persoanelor care sunt îndreptățite la măsuri reparatorii în temeiul legii speciale de reparație nr.10/2001.
Această soluție este în concordanță și cu jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului, în speță cea legată de aplicarea art. 14, cât și a Protocolului 12 al Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a evidențiat că, pe baza art. 14 din Convenție, o distincție este discriminatorie dacă "nu are o justificare obiectivă și rezonabilă", adică dacă nu urmărește un "scop legitim" sau nu există un "raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul vizat" (a se vedea, în special, Hotărârea Marcky împotriva Belgiei din 13 iunie 1979, . nr. 31, pag. 16, paragraful 33). În același timp, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a subliniat că lista care cuprinde articolul 14 capătă un caracter indicativ și nu unul restrictiv (a se vedea Engel și alții împotriva Olandei, Hotărârea din 8 iunie 1976, . nr. 22, pag. 30, paragraful 72, și Rasmussen împotriva Danemarcei, Hotărârea din 28 noiembrie 1984, . nr. 87, pag. 13, paragraful 34).
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a continuat să explice aceste principii în Hotărârea privind Cauza Abdulaziz, Cabales și Balkandali împotriva Regatului Unit: "o diferență de tratament este discriminatorie dacă nu are o
Curtea apreciază că se impune a se raporta și la jurisprudența recentă a Curții Europene a Drepturilor Omului relevantă în această materie în cadrul căreia această instanță de contencios european a realizat o analiză a Legii nr. 165/2013, din perspectiva încălcărilor reclamate, privitoare la art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și la art. 1 din Protocolul 1 la Convenție.
Astfel, prin Hotărârea din 29 aprilie 2014, pronunțată în Cauza P. și alții împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, făcând referire la Legea nr.165/2013, a confirmat caracterul efectiv al prevederilor noii legislații în materia restituirii proprietăților, legislație care oferă posibilitatea de soluționare adecvată a cererilor de reparație, pentru majoritatea situațiilor incidente în cauzele aflate pe rolul său. Analizând garanțiile oferite de noua legislație (dispoziții de procedură clare și previzibile, însoțite de termene imperative și de un control jurisdicțional efectiv), CEDO a concluzionat că aceasta oferă în principiu un cadru efectiv și accesibil, de natură să garanteze respectarea dreptului de proprietate în materia restituirii proprietăților într-o . de situații. Cât privește termenele instituite, chiar dacă a constatat că ele pot conduce la finalizarea procesului de restituire peste un număr mare de ani, CEDO a considerat că această situație excepțională este inerentă, având în vedere complexitatea factuală și juridică ce privește chestiunea restituirii bunurilor naționalizate. Curtea de la Strasbourg a observat faptul că Legea nr. 165/2013 nu a înlocuit, ci a completat și suplimentat prevederile vechilor legi de restituire. S-a apreciat că modul de calcul și de acordare a despăgubirilor instituite prin noul act normativ se încadrează în marja de apreciere de care se bucură statul, ținând seama și de contextul economic, iar modul de eșalonare prevăzut de lege poate fi justificat de complexitatea mecanismului de restituire, dar și de numărul mare de cereri. S-a considerat, astfel, că noua reglementare are un caracter efectiv și accesibil, și, în majoritatea cazurilor, nu este de natură să aducă violări ale dreptului de proprietate. Cât privește termenele instituite, chiar dacă a constatat că ele pot conduce la finalizarea procesului de restituire peste un număr mare de ani, CEDO a apreciat că această situație excepțională este inerentă, având în vedere complexitatea factuală și juridică a chestiunii privind restituirea imobilelor naționalizate. De asemenea, câtă vreme Legea nr. 165/2013 reglementează un control judecătoresc util cât privește desfășurarea și rezultatul procedurilor administrative, Curtea a apreciat că accesul la justiție este, la rândul său, efectiv si util. Concluzia acestei analize a fost aceea că noile prevederi legale incidente în materia restituirii proprietăților naționalizate oferă, în principiu, posibilitatea de soluționare adecvată a cererilor de restituire, iar titularii acestora trebuie să le parcurgă.
În concluzie, prin hotărârea P. și alții împotriva României, CEDO a estimat că noua legislație adoptată în materia restituirii proprietăților naționalizate oferă, în principiu, posibilitatea de soluționare adecvată a cererilor de reparație.
Ca atare, câtă vreme termenul în care procedura administrativă trebuie finalizată nu s-a împlinit, beneficiarul acestei proceduri nu se poate adresa instanței de judecată pentru a cere soluționarea dosarului administrativ, termenul menționat fiind unul legal, prohibitiv.
În consecință, în raport de cele expuse, Curtea constată că hotărârea pronunțată de prima instanță, respectă întocmai dispozițiile Legii nr. 165/2013, astfel încât în condițiile în care intimata beneficiază încă de termenul prevăzut de art. 34 din Legea nr. 165/2013, acesta nu poate fi obligată decât în limitele instituite de lege.
Având în vedere considerentele expuse și dispozițiile legale menționate, Curtea urmează a constata că este întemeiată excepția prematurității acțiunii promovate de reclamanți.
Pe cale de consecință, în conformitate cu prevederile art. 480 alin. 1 din N.C.pr.civ., se va dispune respingerea apelului ca nefondat.
Curtea va lua act că apelanții vor solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.
P. ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, apelul declarat de apelanții reclamanți A. A. S., CNP_, cu domiciliul în sector 5, București, ., A. I. M., CNP_, cu domiciliul în sector 5, București, ., .. 3, ., G. M. M., CNP_, cu domiciliul în sector 2, București, .-4, ., ., împotriva sentinței civile nr.43/14.01.2015, pronunțată de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă, în contradictoriu cu intimații pârâți S. R. prin C. Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, cu sediul în sector 1, București, Calea Floreasca nr. 202, și A. Națională pentru R. Proprietăților, cu sediul în sector 1, București, Calea Floreasca nr. 202.
Ia act că apelanții vor solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.
Definitivă.
Pronunțată în ședința publică din 25.02.2016.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR
I. D. M. I.
GREFIER
M. C.
Red.I.D.
Tehnored.I.D/B.I.
7 ex/16.03.2016
----------------------------------------
T.B.-Secția a V-a - E.D.
| ← Legea 10/2001. Decizia nr. 146/2016. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Contestaţie la executare. Decizia nr. 194/2016. Curtea de Apel... → |
|---|
