Pretenţii. Decizia nr. 1020/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1020/2013 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 05-06-2013 în dosarul nr. 1020/2013
DOSAR NR._
(_ )
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCURESTI SECTI A III A CIVILA
ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILA NR.1020
Ședința publică de la 05.06.2013
Curtea constituită din:
P. - E. V.
JUDECATOR - A. D. T.
JUDECATOR - I. A. H. P.
GREFIER - S. P.
***** *****
M. PUBLIC - P. DE PE LÂNGĂ CURTEA DE APEL BUCUREȘTI a fost reprezentat de procuror I. E..
Pe rol se află soluționarea recursurilor declarate de recurentul – reclamant M. D. și de către recurentul-pârât S. R. PRIN M. FINANȚELOR PUBLICE, împotriva sentinței civile nr.567 din 12.03.2013, pronunțată de Tribunalul București - Secția a III-a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul-pârât M. FINANȚELOR PUBLICE.
P. are ca obiect – pretenții – despăgubiri Legea nr.221/2009.
La apelul nominal făcut în ședință publică, se prezintă avocat M. A., în calitate de reprezentant al recurentul – reclamant M. D., în baza împuternicirii avocațiale . nr._/05.06.2013, emisă de Baroul București - Cabinet Individual, pe care o depune la dosar, lipsind recurentul-pârât S. R. PRIN M. FINANȚELOR PUBLICE și intimatul-pârât M. FINANȚELOR PUBLICE. Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează împrejurarea că recurentul-reclamant M. D. a depus la dosar, prin serviciul registratură al instanței, la data de 15.05.2013, întâmpinare, care a fost comunicată părților adverse.
Se mai învederează și faptul că recurentul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice a solicitat prin motivele de recurs aflate la dosar, aplicarea dispozițiilor art.242 al.2 din codul de procedură civilă privind judecata în lipsă.
Avocatul recurentului-reclamant și reprezentantul Ministerului Public, având pe rând cuvântul, declară că nu mai au cereri de formulat, probe de administrat sau excepții de invocat.
Curtea, având în vedere că nu mai sunt cereri prealabile de formulat, excepții de invocat sau probe de administrat, constată dosarul în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea recursului.
Avocatul recurentului-reclamant, având cuvântul, solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat, modificarea sentinței instanței de fond în parte și admiterea capătului de cerere având ca obiect obligarea pârâtului la plata de despăgubiri reprezentând prejudiciul moral.
Arată că reclamantul a fost prejudiciat în mod deosebit, fiind minor la data condamnării și executării pedepsei, rămânând cu traume pe tot parcursul vieții, situație de fapt care rezultă din dosarul CNSAS depus la instanța de fond. Mai mult, temeiul juridic al cererii de chemare în judecată se bazează pe acte normative interne și internaționale, astfel încât fiind în materia drepturilor fundamentale ale omului nu numai textul legilor interne trebuie să se respecte convențiile internaționale la care România este parte, dar și interpretarea acestora trebuie să fie conformă normelor internaționale.
În ceea ce privește recursul declarat de recurentul-pârât S. R. PRIN M. FINANȚELOR PUBLICE, solicită respingerea acestuia ca nefondat, având în vedere că în mod legal instanța de fond a admis capătul de cerere având ca obiect constatarea caracterului politic al măsurii internării reclamantului, având în vedere și susținerile din întâmpinarea depusă la dosar.
Nu solicită cheltuieli de judecată și depune concluzii scrise.
Reprezentantul Ministerului Public, având cuvântul în ceea ce privește recursul declarat de recurentul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, apreciază că reclamantul avea un interes să formuleze această cerere în instanță și nu poate fi primită motivarea cuprinsă în motivele de recurs, respectiv aceea că reclamantul nu ar fi trebuit să solicite constatarea caracterului politic al măsurii ce l-a vizat, întrucât există și dispozițiile Decretului Lege nr.118/1990 care se referă la aceeași materie. În situația de față dispozițiile acestui decret vin în completarea Legii nr.221/2009.
Din actele dosarului rezultă că, față de reclamant s-a dispus o măsură administrativă, acesta a fost internat 6 luni într-un centru de triere în 1951, măsură care a fost dispusă printr-o decizie MAI și nu ca urmare a unei hotărâri judecătorești și, în opinia sa, această situație nu se încadrează în măsurile prevăzute în mod expres la art.3 din Legea nr.221/2009, respectiv nu este o situație de măsură administrativă cu caracter politic pe care legea s-o prevadă în mod expres și ca atare instanța, în mod corect, a constatat caracterul politic al acestei măsuri.
De asemenea, solicită respingerea recursului declarat de recurentul-reclamant, apreciind că instanța de fond în mod corect a dispus respingerea cererii de acordarea despăgubirilor pentru daune morale, având în vedere deciziile Curții Constituționale și recursul în interesul legii Decizia nr.12/2011.
Curtea reține pricina spre soluționare.
CURTEA,
Asupra recursurilor civile de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București - Secția a III-a Civilă sub nr._ la data de 16.03.2012, reclamant M. D. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, să se constate că are caracter politic de drept condamnarea sa prin Decizia MAI nr. 245/19.06.1951, obligarea Ministerul Finanțelor Publice și a Statului R. prin Ministerul Finanțelor Publice la plata către reclamant a sumei de 96.000 EUR prejudiciu moral suferit pentru condamnarea reclamantului, minor fiind la 6 luni internare la Centrul de Triere UM București.
Acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 221/2009 și pe o seamă de texte din acte internaționale ca: Declarația Universală a Drepturilor Omului, CEDO, Recomandarea din anul 2004 a Comitetului de Miniștri al Consiliului Europei, Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, Rezoluția nr. 1096/1996 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, Pactul Internațional cu privire la drepturile civile și politice ale omului, Carta O..
În fapt, rezultă din fișa personală întocmită de organele de miliție și aflată în arhiva CNSAS că M. D., minor fiind, a avut legături cu G. D. și cu alți, în cadrul unei organizații subversive Pajura N., fiind cercetat pentru uneltire contra ordinii sociale. Prin decizia nr. 245/19.06.1951 reclamantul a fost internat 6 luni în Centrul de Triere UM București.
În drept, având în vedere dovada măsurii aplicate numitului M. D. și caracteristicile măsurii aplicate și văzând prevederile art. 4 alin. 2 din Legea nr. 221/2009, constată că măsura internării acestuia în Centrul de Triere UM București constituie o măsură administrativă luată de organele poliției, având caracter politic în sensul Legii nr. 221/2009.
Prin sentința civilă nr.567/12.03.2013, Tribunalul București - Secția a III-a Civilă a admis în parte acțiunea formulată de reclamant M. D., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, a constatat caracterul politic al măsurii internării reclamantul M. D. la Centrul de Triere UM București prin Decizia MAI nr. 245/19.06.1951 și a respins ca neîntemeiat capătul de cerere privind obligarea pârâtului Statului R. prin Ministerul Finanțelor Publice la plata sumei de 96.000 Euro reprezentând daune morale.
Pentru a pronunța această sentință, tribunalul a reținut următoarele:
Capătul de cerere privind daunele morale solicitate în cuantum de_ EUR întemeiat de reclamanți pe dispozițiile Legii nr. 221/2009 generic indicate, a fost reținut ca neîntemeiat de către tribunal.
Prin Deciziile nr. 1358/21.10.2010 și nr. 1610/2010 a Curții Constituționale, publicată în Monitorul Oficial nr. 761/15.11.2010 a fost declarat neconstituțional textul art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009 care constituie temei pentru acordarea unei sume globale cu titlu da daune morale.
Potrivit art. 147 alin. 1 Constituție, deciziile Curții Constituționale sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor. Dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare, precum și cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept.
La momentul pronunțării asupra acțiunii întemeiată pe art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009 deciziile Curții Constituționale fiind deja publicate în Monitorul Oficial, nu mai poate fi aplicată norma juridică declarată neconstituțională.
În consecință, cererea având ca obiect acordarea de despăgubiri pentru daune morale în urma măsurii aplicate reclamantului și în temeiul cărora s-a solicitat aplicarea textului de lege declarat neconstituțional, apare ca neîntemeiată.
Pe de altă parte s-a apreciat de către tribunal ca neîntemeiată cererea de acordare a despăgubirilor motivate de Carta Drepturilor Fundamentale. Aceasta constituie o Convenție căreia i s-a atribuit aceeași forță obligatorie cu a tratatelor Uniunii Europene și care devine incidentă numai dacă se pune în discuție un drept fundamental în contextul unui litigiu care să implice un element de extraneitate și să presupună analiza legislației Uniunii Europene (regulamente, directive etc.). Or, în litigiul de față în care se pune în discuție un drept de sorginte exclusiv internă, nu au a se aplica prevederile legislației Uniunii Europene. Carta nu poate constitui temei pentru recunoașterea unui drept ce nu presupune aplicabilitatea legislației Uniunii Europene.
De asemenea, nu au fost reținute prevederile celorlalte acte și tratate internaționale enumerate de reclamant: Carta O., Pactul Internațional cu privire la Drepturile Civile și Politice ale Omului, ca temei al acțiunii. Tratatele internaționale constituie reper pentru aprecierea conformității unei legi existente cu dispozițiile lor, dar nu pot fi luate în considerare ca temei distinct pentru a formula pretenții în baza unei legi interne declarată neconstituțională relativ la beneficiul unor despăgubiri.
Totodată, recomandările emise de organismele europene spre ex. Comitetul de Miniștri al Consiliului Europei nu au a constitui în sine temei juridic pentru pretenții formulate în cadrul procedurii interne.
Referitor la CEDO și Primul Protocol adițional al acesteia, tribunalul a constatat că aceasta nu poate constitui temei pentru acordarea de despăgubiri în baza unei măsuri luate împotriva reclamantului anterior ratificării de către România a Convenției. Legea internă acordă beneficiul constatării caracterului politic al măsurii, dispozițiile privind despăgubirile fiind constatate neconstituționale. Înlăturarea temeiului juridic intern pentru obținerea de despăgubiri, nu dă dreptul obținerii de despăgubiri în mod direct în baza CEDO pentru o măsură care nu intră sub incidența Convenției cât privește aplicarea în timp, România ratificând Convenția la 20.06.1994.
Tribunalul a constatat, așadar, acțiunea întemeiată în parte, doar în ce privește constatarea caracterului politic al măsurii condamnării aplicată tatălui reclamanților, caracterul politic al măsurilor de condamnare și arestare luate față de T. V. și caracterul politic al măsurii arestării timp de 2 luni a reclamantului T. Eugeniue, capătul de cerere privind despăgubirile morale (în raport cu toate temeiurile juridice invocate) fiind neîntemeiat.
Împotriva sentinței civile nr.567/12.03.2013 au formulat recurs reclamantul M. D. și pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.
Recurentul – reclamant critică hotărârea primei instanțe ca fiind lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii – art.304 pct.9 Cod de procedură civilă.
Consideră sentința civila recurată nelegală și netemeinică pentru următoarele motive:
In mod nelegal instanța de fond nu a admis acțiunea privind capătul 2 al cererii de chemare în judecată având ca obiect obligarea pârâților Ministerul Finanțelor Publice și Statului R. prin Ministerul Finanțelor Publice la plata către reclamantul M. D. a sumei de 96.000 Euro, reprezentând prejudiciu moral suferit deoarece:
Reclamantul M. D., minor fiind, a fost condamnat la 6 luni prin internare la Centrul de Triere „U.M. București prin Decizia MAI nr.245/19.06.1951.
Mai mult, în realitate pedeapsa totală a fost de 9, 5 luni din care 6 luni a executat la canal și 3,5 luni la Jilava.
Reclamantul a fost prejudiciat în mod deosebit, fiind minor la data condamnării și executării pedepsei rămânând cu traume pe tot parcursul vieții.
Situația de fapt rezultă detaliat din dosarul individual eliberat de C.N.S.A.S. pe care l-a anexat prezentei cereri de chemare în judecată.
Chiar instanța de fond a constatat caracterul politic al măsurii internării reclamantului M. D. la Centrul de Triere UM București prin Decizia MAI nr. 245/19.06.1951.
Ca urmare a admiterii capătului de cerere principal trebuie să fie admis și capătul de cerere având ca obiect plata de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit pentru condamnarea reclamantului, minor la data condamnării.
Temeiul juridic al cererii de chemare în judecată este complex bazându-se pe acte normative interne și internaționale, astfel încât fiind în materia drepturilor fundamentale ale omului nu numai textul legilor interne, trebuie să respecte convențiile internaționale la care România este parte, dar și interpretarea și aplicarea acestora trebuie să fie conformă acestor norme internaționale, în caz de conflict având prioritate norma internațională.
Pentru aceste motive, recurentul – reclamant solicită admiterea recursului, modificarea în parte a sentinței civile nr. 567/12.03.2013 pronunțată de Tribunalul București - Secția a IlI-a Civilă în dosarul nr._ și pe fond admiterea și a capătului de cerere având ca obiect obligarea pârâtului Statului R. prin Ministerul Finanțelor Publice la plata către reclamantul M. D. a sumei de 96.000 Euro, reprezentând prejudiciu moral suferit deoarece reclamantul M. D., minor fiind a fost condamnat la 6 luni prin internare la Centrul de Triere „U.M. București prin Decizia MAI nr. 245/19.06.1951.
In drept, art. 299 - 316 Cod proc.civ., Legea nr. 221/2009, art. 15, 16, 20, 21 din Constituția României, art. 6 din CEDO, Declarația Universală a Drepturilor Omului - art. 7, Recomandarea nr. 2004 a Comitetului de Miniștrii al Consiliului Europei, Protocolul nr. 1 Adițional al CEDO - art. 1, Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene -art. 1, art. 2 al. 2, art. 20, art. 47, art. 52 (inclusiv al. 5), Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale - art. 1, art. 6 pct. 1, art. 13, art. 4, art. 17, Rezoluția nr.1096/1996 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, Pactul Internațional cu privire la Drepturile Civile și Politice ale Omului - art. 2 pct. 3 lit. a. b, c, Carta O. - art. 2 pct. 2, precum și orice alte dispoziții legale în materie.
Recurentul – pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice critică sentința recurată ca fiind dată cu încălcarea și aplicarea greșita a legii, motiv prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 9 din Codul de procedură civilă.
In mod greșit instanța de fond, a constatat caracterul politic al măsurii dispusă față de reclamantul din prezenta cauză, motiv pentru care înțelege să invoce excepția lipsei de interes referitor la acest capăt de cerere având în vedere următoarele considerente:
Solicită să se observe că în art. 1 din Decretul Lege nr. 118/1990 se arată următoarele:
„ Art. 1. - (1) Constituie vechime în muncă și se ia în considerare la stabilirea pensiei și a celorlalte drepturi ce se acordă, în funcție de vechimea în muncă, timpul cât o persoană, după data de 6 martie 1945, pe motive politice:
a) a executat o pedeapsă privativă de libertate în baza unei hotărâri judecătorești rămase definitivă sau a fost lipsită de libertate în baza unui mandat de arestare preventivă pentru infracțiuni politice;
b) a fost privată de libertate în locuri de deținere în baza unor măsuri administrative sau pentru cercetări de către organele de represiune;
c) a fost internată în spitale de psihiatrie;
d) a avut stabilit domiciliu obligatoriu;
e) a fost strămutată într-o altă localitate”
Așadar, Decretul lege nr. 118/1990, precum și OUG nr. 214/1999 au fost adoptate de către legiuitor tocmai pentru reglementarea acordării unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, drepturi care nu se pot acorda decât prin recunoașterea caracterului politic al condamnării respectiv al măsurii administrative dispusa printr-o sentința respectiv decizie de către autoritățile regimului comunist
Mai mult, însăși Curtea Constituțională a reținut prin decizia nr.1358/21.10.2010 că există reglementari paralele în legislația României și anume pe de o parte Decretul Lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945 și OUG nr. 214/1999 privind acordarea calității de luptător în rezistența anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracțiuni săvârșite din motive politice, persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice, măsuri administrative abuzive, precum și persoanelor care au participat la acțiuni de împotrivire cu arme și răsturnare prin forța a regimului comunist instaurat în România iar pe de altă parte Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 06.03.1945-22 decembrie 1989.
Prin urmare, în mod greșit instanța de fond a constatat caracterul politic al măsurii luate față de reclamantul din prezenta cauză, din moment ce acesta a putut beneficia de dispozițiile normative mai sus invocate care are ca finalitaterepararea prejudiciului suferit ca urmare a dispunerii măsurilor administrative, prin recunoașterea caracterului politic al acestora.
Mai mult decât atât, Legea nr. 221/2009 nu prevede constatarea de drept a caracterului politic al măsurii administrative pentru care sunt recunoscute drepturi în baza Decretului nr. 118/1990 și OUG nr. 214/1994, întrucât aceste drepturi au fost acordate pe cale administrativă de către instituții ori comisii care nu au atribuții jurisdicționale.
Față de argumentele prezentate, recurentul – pârât solicită admiterea recursului, așa cum a fost formulat, modificarea sentinței civile atacate, în parte, în sensul respingerii capătului de cerere privind constatarea caracterului politic al măsurii administrative luate față de reclamant, ca lipsit de interes.
Examinând recursurile prin prisma criticilor formulate, curtea constată că sunt nefondate pentru următoarele considerente.
Recurentul– reclamant formulează critici cu privire la modalitatea de soluționare a cererii întemeiată pe dispozițiile art. 5 din legea 221/2005, apreciind că declararea neconstituționalității acestui text de lege nu are relevanță în prezentul litigiu.
Urmare sesizării Curții Constituționale cu soluționarea excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 5 alin.(1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 și soluționării acestei excepții prin deciziile nr.1358 și nr.1360 din 21 octombrie 2010, s-a stabilit de către această instanță, că aceste dispoziții legale, sunt neconstituționale.
Potrivit art. 31 din Legea nr.47/1992, privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată: „decizia prin care se constată neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare este definitivă și obligatorie”.
În conformitate cu prevederile art. 147 alin.1 din Constituție: "Dispozițiile din legile constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept”.
Cum aceste decizii nr. 1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010 au fost publicate în Monitorul Oficial nr. 807 din 3 decembrie, anterior introducerii prezentei cereri, instanța de fond, în mod corect a procedat la aplicarea acestor decizii definitive și obligatorii în prezenta cauză.
Având în vedere că dispozițiile art. 5 alin. 11 din Legea nr. 221/2009, introduse prin art. I pct. 2 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2010, fac trimitere în mod expres la prevederile alin. 1 din același articol, Curtea Constituționala a constatat că trimiterile la lit. a alin. 1 al art. 5 din legea nr. 221/2009, au rămas fără obiect, prin declararea art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 ca fiind neconstituțional.
Curtea de apel, are de asemenea în vedere faptul că, în situația excepției de neconstituționalitate a unor prevederi din lege, decizia definitivă a Curții Constituționale produce efecte juridice cât privește aplicarea normei juridice. În cazul în care se decide că prevederea legală în cauză este neconstituțională cum este și cazul de față, ea nu mai poate fi aplicată, procesul judecându-se la instanțele judecătorești cu luarea în considerare a acestei noi realități juridice.
În plus, de la data publicării, deciziile sunt general obligatorii (erga omnes) și nu sunt limitate doar la părțile din procesul în cadrul căruia a fost ridicată excepția (inter partes).
O atare interpretare a fost deja însușită de Curtea Constituțională prin decizia nr. 98/ 2001, decizie în care s-a statuat: ,,caracterul general obligatoriu al deciziilor Curții Constituționale de constatare a neconstituționalității rezultă nu numai din dispozițiile art. 147 din Constituție, ci și din interpretarea sistematică a dispozițiilor constituționale cuprinse în art. 16 alin. 1, potrivit cărora "cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților publice, fără privilegii și fără discriminări", precum și în art. 1 alin. 5, conform căruia "Respectarea Constituției, a supremației sale și a legilor este obligatorie".
În lumina acestor texte constituționale este de observat că, în măsura în care deciziile Curții Constituționale nu ar produce efecte erga omnes, s-ar putea ajunge la situația inacceptabilă ca una și aceeași dispoziție legală - a cărei neconstituționalitate a fost constatată printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale - să nu se aplice în procesul în cadrul căruia excepția a fost ridicată, dar, pe de altă parte, să se aplice nestingherit în orice alt proces sau în orice altă împrejurare, în care nu se pune problema unui proces în fața unei instanțe judecătorești. Este însă evident că asemenea consecințe ar fi contrare principiului egalității cetățenilor în fața legii și a autorităților publice -art. 16 alin. (1) din Legea fundamentală, fiindcă ar însemna, sub cel dintâi aspect, ca o lege declarată neconstituțională prin decizia Curții Constituționale să nu se aplice față de unele subiecte de drept (cele implicate în procesul care a prilejuit pronunțarea acelei decizii a Curții Constituționale), dar să se aplice față de alte subiecte de drept, iar sub cel de-al doilea aspect, ca autoritățile publice să aplice legea diferit față de unele sau altele dintre subiectele de drept, după cum acestea au fost ori nu au fost părți într-un proces în cadrul căruia excepția a fost ridicată. Tot astfel, asemenea consecințe ar fi contrare și principiului respectării Constituției art. 151 din Legea fundamentală.
Recurentul reclamant susține că aceste decizii nu ar trebui aplicate în cauză, în caz contrar ajungându-se la o discriminare, apreciind că dispozițiile legii interne trebuie nu numai să fie conforme cu dispozițiile internaționale, ci și aplicarea și interpretarea lor trebuie să respecte aceeași cerință.
Curtea reține însă, sub acest aspect, că principiul care stă la baza controlului constituționalității legilor, este acela potrivit cu care Constituția este superioară legii, așadar orice lege contrară Constituției nu este lege și că a admite contrariul înseamnă a se ajunge la aplicarea unei norme legale care înfrânge Constituția.
Ca urmare a caracterului general obligatoriu al deciziilor Curții Constituționale, pronunțate în temeiul art. 146 lit. c din Constituție, prin care se constată neconstituționalitatea unei legi sau a unei ordonanțe, prevederea normativă a cărei neconstituționalitate a fost constatată nu mai poate fi aplicată, încetându-și de drept efectele pentru viitor.
Având în vedere, pe de o parte, că efectele admiterii excepției se produc erga omnes și ca atare în aceleași condiții atât față de autorul excepției, cât și față de alții, iar pe de altă parte, că, în cazul admiterii excepției de neconstituționalitate, instanța în fața căreia s-a invocat excepția nu mai face aplicarea textului declarat neconstituțional prin ipoteză ulterior sesizării instanței, concluzia care se impune este aceea că norma juridică inferioară care înfrânge o dispoziție constituțională nu mai poate fi aplicată în cadrul tuturor proceselor aflate în curs de desfășurare la data publicării deciziei Curții Constituționale. Totodată, Curtea apreciază că efectele pentru viitor date deciziilor instanței constituționale, în controlul ,,a posteriori”, semnifică faptul că ele nu se aplică situațiilor juridice sau drepturilor câștigate sub imperiul legii înainte de declararea ei ca neconstituțională, ori, în cazul de față, hotărârea de primă instanță nu era nici măcar pronunțată.
Curtea constată că, în fața primei instanțe, unde se face o judecată în fond, nu există deci nici un impediment ca prevederile unei legi noi incidente în cauza dedusă judecății să se aplice și în cazul procesului pendinte, fără a se aduce vreo atingere principiului constituțional al neretroactivității legii noi, astfel că persoana care a solicitat aplicarea dispozițiilor Legii nr. 221/2009, nu se poate prevala de un drept câștigat, atâta vreme cât litigiul nu a fost soluționat încă printr-o hotărâre definitivă și care să consfințească puterea lucrului judecat asupra pretențiilor deduse judecății.
În speța de față, nu se aplică o nouă lege, ci s-a declarat neconstituționalitatea textului dintr-o lege ce a constituit fundamentul pretențiilor deduse judecății, astfel că nu se poate aprecia că ar mai fi posibilă aplicarea în continuare a acelei norme legale neconstituționale, neputându-se susține că, pe de o parte, la momentul la care deciziile Curții Constituționale își produc efectele obligatorii prin pronunțarea sentinței recurate, ne-am găsi în prezența unei situații juridice consumate, iar, pe de altă parte, nici chiar faptul că o atare situație juridică ar putea fi opusă principiului supremației Constituției în cadrul legislației naționale, având în vedere ca argument suplimentar procedura excepției de neconstituționalitate prin care Curtea Constituțională poate fi sesizată oricând în cursul unui proces pentru stabilirea constituționalității unei legi aplicabile în litigiul respectiv și efectul constatării neconstituționalității chiar și în cazul pronunțării între timp a unei hotărârii definitive de către instanța de judecată .
Curtea retine totodată că, jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, referitoare la efectele consacrării pe calea controlului de neconstituționalitate, a lipsei conformității unei prevederi legale cu Constituția, a fost deja în atenția Curții Constituționale, așa cum s-a arătat în cuprinsul deciziei, astfel că nu este de natură a conduce la alte concluzii, decât cele deja expuse.
În același sens, Curtea reține că, așa cum s-a statuat în cauza Slavov și alții împotriva Bulgariei, hotărârea din 2 decembrie 2008, spre deosebire de restituirea în natură a bunurilor care au rămas intacte, dreptul la despăgubire nu se naște ex lege, ci este condiționat de depunerea cererilor și de aprobarea lor de către autoritățile administrative competente, astfel că reclamanții nu se puteau aștepta, ca dreptul lor la despăgubire să se materializeze înainte de finalizarea cu succes a procedurilor administrative,în cursul căreia autoritățile trebuie să verifice dacă îndeplinesc toate condițiile. În ceea ce îi privește pe aceștia din urmă, Curtea a constatat că aceștia nu ar fi putut avea o „încredere legitimă" de a obține despăgubiri și că este greu de admis ca un act normativ care, imediat după . fost contestat pe considerentul că ar fi contrar principiilor constituționale esențiale - și a fost găsit ulterior neconstituțional pe acest motiv - poate fi apreciat ca fiind o bază juridică solidă, în sensul jurisprudenței Curții. Reclamanții nu aveau, prin urmare, o „speranță legitimă" că cererile lor vor fi soluționate în conformitate cu această lege, după invalidarea sa.
În același timp, în cauză, nu este vorba de o intervenție a legiuitorului sau a executivului în vederea influențării soluționării litigiului, de natură să aducă atingere principiului preeminenței dreptului și noțiunii de proces echitabil sau a principiului egalității și nediscriminării, ci a Curții Constituționale, care potrivit statutului său este o autoritate publică independentă și al cărei scop este garantarea supremației Constituției, iar pe de altă parte, intervenția a avut loc în principal, așa cum s-a reținut anterior pentru a înlătura un paralelism legislativ, apreciat de către autoritatea cu competențe în această materie, contrar normelor de tehnică legislativă și principiilor constituționale.
Ori, jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului admite o atare intervenție, în acele situații de excepție în care există motive extrem de importante de interes general, „umplerea unui vid juridic”, adică îndreptarea unei situații create printr-o eroare sau lacună a legiuitorului, (cauza Zielinski, Pradal, Gonzales și alții împotriva Franței, hotărârea din 28 octombrie 1999, cauza Eeg-Slachthuis Verbis împotriva Belgiei, hotărârea din 10 noiembrie 2005, cauza Gigli Construzioni împotriva Italiei, hotărârea din 1 aprilie 2008).
Curtea apreciază că trebuie amintită in acest context și hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului pronunțată în cauza D. P. împotriva României din 26 aprilie 2007, hotărâre prin care s-a statuat între altele că „nici Convenția, în general, nici art. 13, în special, nu impun statelor contractante o manieră determinată de a asigura în dreptul lor intern aplicarea eficientă a prevederilor acestui instrument”, fiind important că „un sistem bazat pe supremația Convenției și a jurisprudenței aferente acesteia asupra drepturilor naționale este apt să asigure buna funcționare a mecanismului de apărare implementat de Convenție și de protocoalele sale adiționale”.
Prin urmare, Curtea, văzând considerentele celor două decizii de neconstituționalitate, apreciază prin prisma art. 51 din Constituția României că, în aplicarea legii interne, trebuie respectată interpretarea dată acesteia de Curtea Constituțională în analiza compatibilității sale cu norma constituțională, prin raportare la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, conform art. 20 din Constituție, având în vedere rolul Curții Constituționale de unică autoritate de jurisdicție constituțională, ce are ca scop garantarea respectării Constituției și, implicit, efectele deciziilor sale pronunțate în această materie.
În același sens s-a pronunțat și Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia nr. 12/19.09.2011 prin care a admis recursul în interesul legii și a stabilit că, urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1.358/2010 și nr. 1.360/2010, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în Monitorul Oficial.
Recursul formulat de recurentul – pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice vizează greșita soluționare a capătului de cerere privind constatarea caracterului politic a măsurii luate împotriva reclamantului.
Astfel, din fișa personală întocmită de organele poliției și aflată în arhiva CNSAS rezultă că reclamantul M. D., minor fiind, a avut legături cu anumite persoane cercetate în cadrul unei organizații subversive Pajura N., fiind cercetat pentru uneltire contra ordinii sociale. Prin decizia nr. 245/19.06.1951 reclamantul a fost internat șase luni în centrul de triere UM București.
După cum rezultă din însuși titlul Legii nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare, precum și din prevederile art. 1 alin. (1) și art. 4 alin. (1) ale legii menționate, acest act normativ are ca obiect de reglementare doar condamnările cu caracter politic și măsurile administrative pronunțate/dispuse după data de 6 martie 1945, până la data de 22 decembrie 1989. Potrivit art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare: "Persoanele care au făcut obiectul unor măsuri administrative, altele decât cele prevăzute la art. 3, pot, de asemenea, solicita instanței de judecată să constate caracterul politic al acestora. Prevederile art. 1 alin. (3) se aplică în mod corespunzător."
În conformitate cu dispozițiile art. 1 alin. (3) din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare: "Constituie, de asemenea, condamnare cu caracter politic și condamnarea pronunțată în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 pentru orice alte fapte prevăzute de legea penală, dacă prin săvârșirea acestora s-a urmărit unul dintre scopurile prevăzute la art. 2 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 214/1999 privind acordarea calității de luptător în rezistența anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracțiuni săvârșite din motive politice, persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice, măsuri administrative abuzive, precum și persoanelor care au participat la acțiuni de împotrivire cu arme și de răsturnare prin forță a regimului comunist instaurat în România, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare."
Conform prevederilor art. 2 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 214/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare, "Constituie infracțiuni săvârșite din motive politice infracțiunile care au avut drept scop:
a) exprimarea protestului împotriva dictaturii, cultului personalității, terorii comuniste, precum și abuzului de putere din partea celor care au deținut puterea politică;
b) susținerea sau aplicarea principiilor democrației și a pluralismului politic;
c) propaganda pentru răsturnarea ordinii sociale până la 14 decembrie 1989 sau manifestarea împotrivirii față de aceasta;
c^1) acțiunea de împotrivire cu arma și răsturnare prin forță a regimului comunist;
d) respectarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, recunoașterea și respectarea drepturilor civile, politice, economice, sociale și culturale;
e) înlăturarea măsurilor discriminatorii pe motive de naționalitate sau de origine etnică, de limbă ori de religie, de apartenență sau opinie politică, de avere ori de origine socială".
În fine, dispozițiile art. 5 alin. (4) din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare, stipulează că: "Prezenta lege se aplică și persoanelor cărora le-au fost recunoscute drepturile prevăzute de Decretul-lege nr. 118/1990, republicat, cu modificările și completările ulterioare, persoanelor cărora li s-a recunoscut calitatea de luptător în rezistența anticomunistă, potrivit Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 214/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare, în măsura în care se încadrează în prevederile art. 1, 3 și 4, precum și persoanelor care au fost condamnate prin hotărâri judecătorești pentru săvârșirea de infracțiuni la care face referire prezenta lege și care au obținut desființarea, anularea sau casarea hotărârilor de condamnare, ca urmare a exercitării căilor extraordinare de atac, până la data intrării în vigoare a prezentei legi, cu condiția să nu beneficiat de drepturile prevăzute la alin. (1) lit. a), b) sau c)."
Din însăși expunerea de motive întocmită pentru proiectul Legii nr. 221/2009 rezultă că scopul acestui act normativ este să completeze cadrul legislativ referitor la acordarea reparațiilor morale și materiale cuvenite victimelor totalitarismului comunist.
Totodată, statul a acordat o . drepturi persoanelor persecutate din motive politice prin Decretul-lege nr. 118/1990, precum și celor cărora li s-a recunoscut calitatea de luptător în rezistența anticomunistă în condițiile Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 214/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare.
Aceste măsuri reparatorii au fost considerate însă insuficiente, motiv pentru care prin Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare, s-a urmărit:
- ștergerea ope legis a tuturor consecințelor penale ale condamnărilor cu caracter politic;
- repunerea în drepturi, în cazul în care prin hotărârea de condamnare s-a dispus decăderea din acestea și degradarea militară;
- afirmarea explicită a posibilității instanțelor de judecată de a acorda despăgubiri pentru prejudiciul moral dacă se apreciază, în urma examinării tuturor circumstanțelor cauzelor, că reparația obținută prin efectul Decretului-lege nr. 118/1990, republicat, și al Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 214/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare, nu este suficientă;
- reglementarea unei posibilități speciale de reparare a prejudiciului material produs prin confiscarea unor bunuri ca efect al hotărârii de condamnare cu caracter politic.
Întrucât măsura analizată în cauză, dispusă împotriva reclamantului nu se încadrează în cele expres prevăzute de lege, în mod corect a procedat tribunalul la administrarea probelor necesare pentru a verifica, în raport de dispozițiile art. 4 alin. 1 din lege dacă măsura internării la care a fost supus reclamantul are sau nu caracter politic. Se observă astfel că, probatoriul administrat în cauză confirmă faptul că măsura internării a fost dispusă în urma cercetării reclamantului pentru uneltire contra ordinii sociale. Ca atare, în mod corect a admis tribunalul primul capăt de cerere și a constatat caracterul politic al măsurii internării reclamantului în Centrul de Triere UM București întrucât o atare măsură contravine drepturilor și libertăților individuale.
Pe de altă parte, nu se poate reține lipsa de interes în constatarea caracterului politic al unei asemenea măsuri, deoarece, contrar susținerilor recurentului, măsura internării nu este prevăzută în enumerarea din Legea nr.221/2009.
Pentru aceste considerente în baza art. 312 C. pr. civ. curtea respinge recursurile ca nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondate recursurile declarate de recurentul – reclamant M. D. și de către recurentul-pârât S. R. prin M. FINANȚELOR PUBLICE, împotriva sentinței civile nr.567 din 12.03.2013, pronunțată de Tribunalul București - Secția a III-a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul-pârât M. FINANȚELOR PUBLICE.
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședință publică, azi 05.06.2013.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
E. V. A.-D. T. I.-A. H.-P.
GREFIER
Ș. P.
Red.A.D.T.
Tehdact.R.L./A.D.T.
2 ex./02.07.2013
TB-S.3 – R.M.C.
| ← Rezoluţiune contract. Decizia nr. 414/2012. Curtea de Apel... | Revendicare imobiliară. Decizia nr. 2155/2012. Curtea de Apel... → |
|---|
