Revendicare imobiliară. Decizia nr. 2155/2012. Curtea de Apel BUCUREŞTI

Comentarii

0

Decizia nr. 2155/2012 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 03-12-2012 în dosarul nr. 2155/2012

Dosar nr._

(_ )

ROMANIA

CURTEA DE APEL BUCUREȘTI - SECȚIA A III A CIVILĂ

ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE

DECIZIA CIVILĂ NR.2155

Ședința publică de la 3 decembrie 2012

Curtea constituită din:

PREȘEDINTE - DOINIȚA M.

JUDECĂTOR - D. A. B.

JUDECĂTOR - I. B.

GREFIER - L. C.

* * * * * * * * * *

Pe rol se află soluționarea recursului formulat de recurenta-reclamantă G. T., împotriva deciziei civile nr. 876 A din 07.10.2011, pronunțată de Tribunalul București - Secția a V a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații-pârâți M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL, C. T., C. F., . și cu intimații chemați în garanție S. R. PRIN M. FINANȚELOR PUBLICE și M. FINANȚELOR PUBLICE.

Cauza are ca obiect – revendicare imobiliară.

La apelul nominal făcut în ședința publică, se prezintă avocat P. G., în calitate de reprezentant al recurentei-reclamante G. T., în baza împuternicirii avocațiale nr._ din 15.05.2012, emisă de Baroul București, depusă la dosar fila 19, intimata –pârâtă C. F., personal și asistată de avocat D. A., în baza împuternicirii avocațiale nr._ din 27.09.2012, emisă de Baroul București, depusă la dosar fila 20, același avocat reprezentând și interesele intimatului-pârât C. T. și consilier juridic I. M., în calitate de reprezentant al intimatului-pârât M. București prin Primarul General, în baza delegației depusă la dosar fila 2, lipsind intimații chemați în garanție Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, Ministerul Finanțelor Publice și intimata-pârâtă ..

Procedura de citare este legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de către grefier, după care,

Părțile, prin reprezentanți, având pe rând cuvântul arată că nu mai au cereri de formulat și probe de solicitat.

Curtea, având în vedere că nu mai sunt cereri de formulat și probe de solicitat, constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în susținerea și combaterea motivelor de recurs.

Avocatul recurentei-reclamante susținând oral motivele de recurs solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat și motivat, modificarea deciziei civile atacate în sensul admiterii apelului, schimbarea în parte a sentinței civile apelate și pe fond admiterea acțiunii pentru motivele prezentate pe larg în memoriul depus la dosarul cauzei, cu obligarea intimaților-pârâți la plata cheltuielilor de judecată.

Avocatul intimaților-pârâți C. T. și C. F. depune la dosar note scrise și solicită respingerea recursului ca nefondat și menținerea deciziei civile atacate ca temeinică și legală, cu cheltuieli de judecată pe cale separată.

Menționează că instanța de apel a analizat pe larg atât apelul cât și cele două titluri de proprietate și a făcut o comparare aplicând atât legislația internă cât și legislația europeană și făcând această comparare de titluri tribunalul a constatat în mod corect că pârâții C. au un titlu de proprietate autentic.

Ori, prin compararea titlului autentic instanța a făcut aplicabilitatea art.1 din Protocolul nr.1 Adițional la Convenție, arătând că nu se poate aplica acest articol în favoarea recurentei-reclamante întrucât aceasta nu deține un bun în sensul convenției și atâta timp cât contractul de vânzare –cumpărare al intimaților nu a fost anulat și s-a constatat valabilitatea acestuia, intimata avea un act autentic cu titlu valabil de proprietate și, prin urmare, avea un bun actual în sensul convenției.

Reprezentantul intimatului-pârât M. București prin Primarul General solicită respingerea recursului ca nefondat și menținerea deciziei civile atacate ca temeinică și legală.

CURTEA

Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 3 București la 01.11.2007 sub nr._/301/2007 reclamanta G. T. a chemat în judecată pe pârâții M. București prin Primar General, S.C. T. AL S.A., C. T. și C. F. solicitând sa se constate ca imobilul situat în București .. 19A, sector 3, imobil compus din construcție și suprafața totala de teren de 250 mp a fost trecut abuziv în proprietatea statului si, pe cale de consecința, acesta nu a avut niciodată un titlu valabil asupra imobilului sus-mentionat; să se constate nulitatea absoluta a contractului de vanzare-cumparare nr. 6137/21.12.1996 incheiat intre PMB prin S.C. T. AL S.A. și C. T. și C. F. pentru lipsa obiectului juridic; sa fie obligați parații persoane fizice C. T. și C. F. sa-i lase în deplina proprietate și liniștita posesie imobilul situat în București .. 19A, sector 3, constatând ca titlul sau este mai caracterizat și mai preferit titlului paraților, care nu emana de la adevăratul proprietar, ci de la un neproprietar; să se dispună evacuarea paraților, persoane fizice.

În motivarea acțiunii reclamanta a aratat că, în fapt, prin contractul de vânzare cumpărare autentificat de Tribunalul I., Secția notariat sub nr._ din data de 20 iunie 1916 transcris de Grefa Tribunalului I., Secția Notariat sub nr. 6341 din data de 14 iulie 1916, autorul său, D. I., a dobândit imobilul - teren situat în .. 17 și 19 în suprafața totala de 513,30 mp (in prezent .. 19 și 19 A).

Pe acest teren D. I., zis și D. I., a construit doua corpuri de case unul la nr. 17 (in prezent .. 19 conf. certificat nr. 7127/1996 eliberat de Consiliul Local al Municipiului București - Direcția Generală de Urbanism și Amenajarea Teritoriului) și un corp de casa la nr. 19 (in prezent .. 19 A conf. certificat nr. 7127/1996 eliberat de Consiliul Local al Municipiului București - Direcția Generală de Urbanism și Amenajarea Teritoriului).

Prin certificatul de moștenitor nr. 112 din data de 13.05.1996 s-a dezbătut succesiunea defunctului D. I., zis și D. I.,decedat la data de 25 iulie 1976, cu ultimul domiciliu în București .. 19, sector 3, intreaga masa succesorala revenindu-i tatălui reclamantei, D. T., în calitate de fiu.

Prin certificatul de moștenitor nr. 50 din data de 16 aprilie 1999 s-a dezbătut succesiunea părinților săi, D. T. și D. E., reclamanta fiind unica moștenitoare, în calitate de fiica, astfel devenind unica succesoare în drepturi a defunctului D. I..

Reclamanta a mai aratat că defunctul D. I. a fost mic comerciant, astfel ca prin Decretul nr. 92/1950 s-au trecut în proprietatea statului proprietățile sale, respectiv imobilul situat în .. 90 (fosta Apele Minerale, apoi B. Brainer) și imobilul situat în .. 49, imobile pentru care s-au obținut despăgubiri, conform Hotărârii nr. 1211 din 19.03.1998 emisa de Consiliul General al Municipiului București, Comisia pentru aplicarea Legii 112/1995.

A precizat reclamanta că pentru imobilul situat în .. 19A nu exista niciun act normativ de trecere în proprietatea statului.

Astfel, a aratat reclamanta, adresa nr._/_ din data de 20.08.2007 emisa de Primăria Municipiului București - Direcția Generala de Dezvoltare, Investiții și Planificare Urbana arata ca imobilul situat la adresa poștala .. 19A, sector 3 figurează în evidentele cadastrale întocmite pe baza de declarații în anul 1986 ca proprietate de stat, categoria de folosința "construcții și curți", cu teren în suprafața de 250 mp. din care construcție în suprafața de 126 mp, proprietate de stat, posesor . evidentelor fiind INT ICRAL VTTAN.

Mai mult decât atât, Primăria Municipiului București - Direcția Generala de Dezvoltare, Investiții și Planificare Urbana, prin aceeași adresa nr._/_ din data de 20.08.2007, specifica faptul ca nu deține date referitoare la actul normativ de trecere în proprietatea statului a imobilului mai sus indicat.

Reclamanta a arătat că în atare condiții S. și ceilalți parați nu au dobândit niciodată dreptul de proprietate sau alt drept real asupra imobilului. Cu toate acestea PMB prin S.C. T. AL S.A. a incheiat contractul de vanzare-cumparare nr. 6137/21.12.1996 în calitate de vânzător pe de o parte și C. T. și C. F. în calitate de cumpărători, pe de alta parte, în baza Legii nr. 112 /1995.

S-a mai arătat că acest contract de vanzare-cumpare este nul absolut, fiind lipsit de obiect juridic, intrucat S. R. nu a dobândit niciodată dreptul de proprietate sau alt drept real asupra acestui imobil.

Mai mult decât atat, dreptul de proprietate nu a ieșit niciodată din patrimoniul sau, dat fiind faptul ca acesta a fost preluat fara titlu si, în consecința, nu intra sub incidența art. 1 din Legea nr. 112/1995.

Parații persoane fizice au dobândit bunul imobil prin cumpărare de la stat, în baza Legii 112/1995, titlul lor de proprietate fiind reprezentat de contractul de vânzare-cumpărare.

In situația în care atât reclamanta, cat și parații se prevalează de existenta unor titluri de proprietate asupra bunului, instanța trebuie sa procedeze la compararea acestor titluri urmând sa dea câștig de cauza părtii al cărei titlu este mai bine caracterizat și al cărei drept este preferabil.

In ceea ce privește compararea de titluri, reclamanta a solicitat să se observe ca autorii săi și implicit reclamanta nu și-au pierdut niciodată calitatea de proprietari ai imobilului în litigiu, statul neavând niciun titlu cu privire la acest imobil, astfel ca titlul reclamantei apare mai bine caracterizat, iar dreptul acesteia de proprietate este indiscutabil preferabil titlului paraților, care au dobândit bunul de la un non dominus.

Pe de alta parte, este evident ca intrând în mod abuziv în posesia imobilului, statul nu putea sa-l instraineze ulterior în mod valabil către subdobanditori, caci nimeni nu poate sa transmită mai multe drepturi decât are el însuși - nemo dat quod non habet.

Reclamanta a arătat că art. 17 din Declarația Universala a Drepturilor Omului, adoptata de Adunarea Generala a Organizației Națiunilor Unite la data de 10.12.1948 prevede ca "orice persoana are dreptul la proprietate, atât singura, cat și în asociere cu alții" și ca "nimeni nu poate fi lipsit în mod arbitrar de proprietatea sa".

O alta lege în vigoare încălcata prin preluarea abuziva a imobilului este Codul civil care în art. 480 dispune ca "proprietatea este dreptul ce are cineva de a se bucura și dispune de un lucru în mod exclusiv și absolut, insa în limitele determinate de lege”, iar art. 481 prevede: "nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa, afara numai pentru cauza de utilitate publica și primind o dreapta și prealabila despăgubire".

Încălcarea acestui articol privește atât lipsa cauzei de utilitate publica, cat și lipsa despăgubirilor sau a sumelor care erau acordate ca despăgubiri pentru preluarea unui imobil.

La pronunțarea hotărârii, reclamanta a solicitat să se aibă în vedere dispozițiile art.1 din Protocolul nr.1 al Convenției europene a drepturilor omului, ratificata de România prin Legea nr. 30/1994, în sens contrar fiind lipsita de proprietatea sa, consfințită prin aprecierea caracterului abuziv al preluării imobilului în cauza, fără justificarea unei cauze de utilitate publica și fără a putea obține o despăgubire la nivelul valorii de piața a bunurilor.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 480, 481 Cod civil, art. 17 din Declarația Universala a Drepturilor Omului, art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției europene a drepturilor omului, ratificata de România prin Legea nr. 30/1994, art. 6 din Legea 213/1998, art. 44 alin. 2 și 3 din Constituția României.

Pârâții C. F. și C. T. au depus întâmpinare și cerere de chemare în garanție a Municipiului București prin Primarul General și a Statului R. prin M. de Finanțe.

Prin intampinare au invocat exceptia prescriptiei dreptului material la actiune pe capatul de cerere avand ca obiect constarea nulitatii contractului de vanzare cumparare prin care au dobandit imobilul, exceptia inadmisibilitatii actiunii în revendicare, exceptia prescriptiei achizitive de 30 de ani a Statului și exceptia prescriptiei de 10 ani în ceea ce îi priveste, iar pe fond au solicitat respingerea actiunii ca neintemeiata.

Paratii au aratat ca, față de prevederile art. 45 alin. 5 din Legea 10/2001, dreptul material la actiune al reclamantei de a solicita constatarea nulitatii absolute a contractului de vazare cumparare s-a prescris.

Pe capatul de cerere avand ca obiect constatarea nevalabilitatii titlului statului paratii au aratat ca invoca exceptia prescriptiei achizitive de 30 de ani a Statului, intrucat a fost proprietar al imobilului în baza Decretului 92/1950, incepand din anul 1950 și pana în anul 1996 cand le-a instrainat imobilul, exercitand asupra acestuia o posesie continua, neintrerupta și netulburata. Astfel, la data instrainarii dreptul de proprietate al Statului se consolidase și a fost transmis în mod valabil.

În ceea ce priveste actiunea în revendicare paratii au invocat, pe cale de exceptie, prescriptia achizitiva de 10 ani de la data dobandirii, arătând că au exercitat asupra imobilului o posesie utila, timp de 10 ani, intemeiata pe buna credinta și avand un just titlu.

Paratii au invocat și exceptia inadmisibilitatii actiunii în revendicare, aratand ca dupa aparitia Legii 10/2001 imobilele preluate abuziv în perioda 6 martie 1945-22 decembrie 1989 nu mai pot fi revendicate pe calea dreptului comun.

Pe fond paratii au aratat ca au fost de buna credinta la data incheierii contractului de vanzare cumparare, deoarece se verificase situatia juridica a imobilului și nu fusese depusa nicio cerere de retrocedare.

Prin cererea de chemare în garantie paratii au solicitat obligarea, în solidar, a Municipiului București prin Primarul General și a Statului R. prin M. de Finanțe la plata pretului actualizat al imobilului.

În drept au invocat prevederile art. 1337 și urm. Cod civil, Legea 10/2001.

La data de 17.12.2007 pârâtul M. București prin Primar General a depus întâmpinare la cererea principala în cuprinsul căreia a invocat excepția inadmisibilității și excepția lipsei de interes cu privire la primul capăt de cerere motivat de faptul că prin modificările aduse prin Legea proprietății nr. 247/2005 nu se mai face distincție între imobilele preluate de stat cu titlu sau fără titlu, exceptia prescriptiei dreptului la actiune pe capatul de cerere avand ca obiect nulitatea absoluta a contractului de vanzare cumpare, avand în vedere prevederile art. 46 alin. 5 din Legea 10/2001, exceptia inadmisibilitatii în ceea ce priveste revendicarea imobilului, intrucat față de prevederile Legii 10/2001, lege speciala care deroga de la dispozitiile dreptului comun, aceasta devine inadmisibila. De asemenea, a aratat ca potrivit art. 6 alin. 2 din Legea 213/1998, bunurile preluate de stat fara titlu, inclusiv cele obtinute prin vicierea consimtamantului, pot fi revendicate de catre fostii proprietari sau de succesorii acestora, daca nu fac obiectul unor legi speciale de reparatie. În speta insa, este vorba despre Legea 10/2001, lege speciala ce deroga de la dispozitiile dreptului comun. Pe fond a solicitat respingerea actiunii ca neintemeiata.

Totodată, pârâtul M. București prin Primar General a depus întâmpinare la cererea de chemare în garantie formulata de parati, invocand exceptia lipsei calitatii procesuale pasive, motivat de faptul ca potrivit art. 1 pct. 5 teza I din O.U.G. 184/2002 M. Economiei și Finanțelor trebuie sa fie obligat la plata sumei provenite din contractul de vanzare cumparare, deoarece aceste sume s-au varsat în conturile creeate special de M. Economiei și Finanțelor.

În cazul în care instanta va trece peste aceasta exceptie, a aratat ca formuleza cerere de chemare în garantie a Ministerului Economiei și Finanțelor.

Pârâta S.C. T. AL S.A. a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea cererii formulată de reclamantă ca inadmisibilă, respingerea capatului doi ca tardiv introdus și în, subsidiar, respingerea cererii ca neîntemeiată.

La 26.01.2008 reclamanta a depus la dosar răspuns la întâmpinările formulate de pârâți solicitând respingerea excepțiilor invocate ca neintemeiate.

La 25.02.2008 M. Economiei și Finanțelor a depus la dosar întâmpinare la cererea de chemare în garantie formulata de paratii persoane fizice, în cuprinsul căreia a invocat excepția lipsei calității sale procesuale pasive, solicitând în principal respingerea cererii de chemare în garanție ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, iar în subsidiar respingerea cererii de chemare în garanție ca neîntemeiată.

De asemenea paratul M. Economiei și Finanțelor a formulat cerere de chemare în garanție la cererea de chemare în garanție formulată de pârâții C. F. și C. T., în cuprinsul căreia a chemat în garanție pe S.C. T. AL S.A..

Prin sentința civilă nr. 6401/20.06.2008 Judecătoria Sectorului 3 a admis excepția lipsei de interes pe capătul 1 al cererii principale, excepția prescripției dreptului material la acțiune pe capătul 2 al cererii principale, excepția inadmisibilității pe capătul 3 al cererii principale, a respins capătul 1 al cererii principale avand ca obiect constatarea nevalabilitatii titlului statului ca lipsit de interes, capătul 2 al cererii principale avand ca obiect constatarea nulitatii absolute a contractului de vanzare cumparare nr. 6137/21.12.1996 ca prescris, capătul 3 al cererii principale avand ca obiect revendicare ca inadmisibil, capătul 4 al cererii principale avand ca obiect evacuare ca neîntemeiat. De asemenea a respins cererile de chemare în garanție ca rămase fără obiect.

Prin decizia civilă nr. 398A/17.03.2009 a Tribunalului București - Secția a IV-a Civilă a respins ca nefondat apelul declarat de apelanta - reclamantă G. T. împotriva acestei hotărâri.

Prin decizia civilă nr. 107/25.01.2010, Curtea de Apel București - Secția a IV-a Civilă a admis recursul declarat de recurenta - reclamantă G. T. împotriva deciziei civile nr. 398A/17.03.2009 pronunțată de Tribunalul București, în sensul că a desființat în parte sentința și a trimis cauza spre rejudecare la Judecătoria Sectorului 3 București, menținând dispozițiile sentinței cu privire la capătul de cerere referitor la nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumparare care a fost constatat ca fiind prescris.

În rejudecare, dosarul a fost înregistrat pe rolul Judecătoriei Sectorului 3 București la data de 06.09.2010 sub nr._ .

Prin sentința civilă nr.4596/05.04.2011, Judecătoria Sectorului 3 București a admis în parte cererea formulată de reclamanta G. T., a constatat că imobilul situat în București, .. 19A, sector 3 a fost preluat abuziv de către statul român; a respins cererea având ca obiect revendicare ca neîntemeiată; a respins cererea având ca obiect evacuarea pârâților C. T. și C. F., ca neîntemeiată; a respins, ca rămase fără obiect, cererile de chemare în garanție.

Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut următoarele:

Prin contractul de vânzare-cumpărare încheiat la data de 20 iunie 1916 și autentificat sub nr._ de Tribunalul I. autorul reclamantei - numitul D. I. a dobândit o parcelă de teren situată în .. 17 și nr. 19.

Potrivit certificatelor de moștenitor nr. 112/13.05.1996 și nr. 50/16.04.1999 succesori în drepturi ai numitului D. I. sunt D. T. - tatăl reclamantei, respectiv reclamanta G. T..

Prin decretul nr. 92/1950 s-a dispus naționalizarea imobilului situat în București, .. 19 aparținând numitului D. I..

Conform certificatului nr. 7127/24.05.1996 emis de CGMB - Direcția Generală de Urbanism și Amenajarea Teritoriului imobilul ce face obiectul actului de vânzare cumpărare încheiat la data de 20 iunie 1916 și autentificat sub nr._ de Tribunalul I. are în prezent nr. 19 și 19A pe .>

Autorul reclamantei - D. T. a făcut, în temeiul Legii nr. 112/1995, cerere înregistrată sub nr. 201/10.06.1996, solicitând acordarea de despăgubiri pentru apartamentele situate în .. 19 și 19A (V. V. nr. 19 și 19A). Prin hotărârea nr. 1211/16.03.1998 a CGMB - Comisia pentru aplicarea Legii nr. 112/1995 s-au acordat numitului D. T. despăgubiri pentru imobilul situat în ..19.

Prin decizia civilă nr. 107/25.01.2010 Curtea de Apel București - Secția a IV-a Civilă a stabilit că imobilul situat în ..19 A a fost preluat abuziv de către statul român, fără titlu, întrucât acesta nu apare menționat în anexa la Decretul nr. 92/1950.

Astfel, văzând și dispozițiile art. 315 alin. 1 Cod procedură civilă, instanța a admis capătul de cerere având ca obiect constatarea caracterului abuziv al preluării imobilului situat în București, .. 19 A, sector 3.

A reținut instanța că la data de 17.12.1996 S.C. T. AL S.A. a încheiat cu pârâții C. T. și C. F. contractul de vânzare-cumpărare nr. 6137 pentru imobilul situat în București, .. 19A, sector 3. Contractul de vânzare cumpărare a fost încheiat ca urmare a solicitării pârâților, în calitate de titulari ai contractului de închiriere nr. 259/04.11.1994.

Din probele administrate în cauza, instanța a constatat ca la data cumpărării imobilului, reclamanta nu i-a notificat pe parați cu privire la intenția ei de a revendica imobilul, astfel încât aceștia au încheiat contractul de vânzare-cumpărare menționat cu respectarea dispozițiilor legale în vigoare, fara a frauda legea, apreciind că Primăria Municipiului București vinde în calitate de proprietar. Reclamanta nu a răsturnat nici prezumția de buna-credința de care beneficiază cumpărătorii. Titlul de proprietate al pârâților s-a consolidat, bucurându-se de o prezumție absoluta de validitate în urma împlinirii termenului de prescripție a dreptului de a cere nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în condițiile Legii nr. 112/1995, față de dispozițiile art. 45 alin. 5 din Legea nr. 10/2001. Cu privire la acest aspect a statuat în mod irevocabil Curtea de Apel București prin decizia civilă nr. 107/25.01.2010 menținând soluția instanței de fond prin care s-a constatat prescris dreptul de a solicita constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr. 6137/17.12.1996.

Cu privire la fondul cererii de revendicare, instanța a reținut ca pârâții au încheiat contractul de vânzare-cumpărare nr. 6137/17.12.1996 în baza dispozițiilor Legii 112/1995.

La data cumpărării apartamentului, reclamanta nu a notificat parații cu privire la intenția sa de a revendica imobilul (împrejurare ce rezultă din coroborarea răspunsurilor la interogatoriu cu notificarea din data de 25.11.2005 efectuată în temeiul Legii nr. 10/2001), astfel instanța a reținut ca parații au încheiat contractul de vânzare-cumpărare menționat cu respectarea dispozițiilor legale în vigoare, fara a frauda legea.

Pentru a compara titlurile de proprietate ale părților, instanța a avut în vedere criteriile de preferința prevăzute de Legea 10/2001, situația speciala a imobilului care se încadrează în categoria imobilelor preluate abuziv, fără titlu în sensul art. 2 alin. 1 din Legea nr. 10/2001 republicată.

A reținut instanța ca prin art. 46 alin. 2 din Legea 10/2001 s-a consacrat un principiu de preferabilitate a titlului chiriașului, daca acesta a cumpărat un imobil preluat de stat fara titlu, dar cu buna credința, soluția fiind o transpunere a principiului aparentei creatoare de drept „error comunis facit jus".

Incidența acestui principiu presupune întrunirea cumulativa a doua condiții: privind eroarea cu privire la calitatea de proprietar a vânzătorului (eroare .), precum și a unei condiții privind buna credința a subdobânditorului.

Art. 1898 cod civil definește buna credința ca fiind „credința posesorului ca, cel de la care a dobândit imobilul, avea toate însușirile cerute de lege spre a-i transmite proprietatea."

În speța, parații C. T. și C. F. nu aveau calitatea sa analizeze valabilitatea sau nevalabilitatea titlului statului, ci pur și simplu obligația lor era de a depune diligente sa cunoască daca statul avea titlu, constatarea valabilității acestuia fiind exclusiv apanajul instanțelor judecătorești. Instanța a apreciat că demersurile efectuate de pârâții au fost suficiente, aceștia având conduita unei persoane diligente - un „bonus pater familias".

Având în vedere criteriile enunțate, instanța a apreciat ca titlul paraților este preferabil celui deținut de reclamanta.

Reclamanta nu a răsturnat prezumția de buna-credința de care beneficiază cumpărătorii, iar contractul de vânzare-cumpărare este încheiat valabil potrivit Legii 112/1995. Totodată, titlul de proprietate al paraților s-a consolidat, bucurându-se de o prezumție absoluta de validitate în urma împlinirii termenului de prescripție a dreptului de a cere nulitatea acestuia.

Reclamanta are dreptul la masuri reparatorii prin echivalent, potrivit art. 18 lit. c din Legea 10/2001. Acest text de lege stabilește obligația de a se lua masuri reparatorii prin echivalent, în beneficiul persoanei îndreptățite în cazul în care imobilul a fost înstrăinat cu respectarea dispozițiilor legale.

Instanța a apreciat că nici prevederile articolului 1 din Protocolul nr. 1 la CEDO și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului nu pot fi reținute în cauza de față pentru a determina temeinicia acțiunii în revendicare, întrucât reclamanta nu justifică existența unui bun actual în sensul Articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția EDO pentru a se ridica problema vreunei atingeri aduse acestuia care să atragă incidența textului din Convenție menționat.

Astfel, Convenția EDO garantează protecția unui bun actual aflat în patrimoniul persoanei interesate. Solicitarea de a se restitui un bun preluat anterior de stat (in anul 1952, data la care S. R. nu era semnatar al Convenției), nu intră sub protecția Articolului nr. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția EDO. Convenția nu garantează dreptul de a dobândi sau redobândi un anumit bun. Aprecierea reclamantei că dreptul ei de proprietate există și solicitarea ca titlul sau să fie comparat cu cel al pârâților nu sunt suficiente pentru a reține existența unui bun actual. De altfel, în jurisprudența sa în cauzele împotriva României, în situații similare Curtea EDO a apreciat că solicitarea de a obține un bun preluat de stat nu reprezintă nici un bun actual și nici o speranță legitimă (Cauza P. c. României cererea nr._/99 decizia Curții de inadmisibilitate din 13.11.2001).

Dimpotrivă, în cauza de față se poate aprecia ca la acest moment este justificata speranța legitima a chiriașilor - cumpărători de a se bucura de acest bun în condițiile în care titlul lor de proprietate nu a fost desființat, ci din contra s-a consolidat prin împlinirea termenului legal în care se putea invoca nulitatea - art. 45 din legea 10/2001 (situație asemănătoare cu cea în care acțiunea în anulare a fost promovata cu respectarea termenului legal, dar a fost respinsa - în acest sens cauza R. c. României în care Curtea a constatat încălcarea art. 1 din protocolul 1 la Convenție, urmare a admiterii acțiunii în revendicare ulterior respingerii acțiunii în anulare a titlului chiriașilor-cumpărători, cu consecința condamnării Statului R.).

Instituirea unor termene pentru apărarea dreptului de proprietate, ca și ocrotirea drepturilor concrete și efective ale persoanelor care au dobândit de la stat imobilele naționalizate de fostele regimuri comuniste nu este contrara spiritului practicii CEDO (cauza Pincova și Pine contra Republicii Cehia).

Curtea Europeana a Drepturilor Omului a statuat ca diminuarea vechilor atingeri nu trebuie sa creeze noi prejudicii disproporționate. Astfel, în hotărârea R. c. României - 19.10.2006, s-a arătat ca persoanele care si-au dobândit cu buna-credința bunurile nu trebuie sa fie aduse în situația de a suporta ponderea responsabilității statului care a confiscat în trecut aceste bunuri.

De asemenea, instanța a reținut ca, Curtea EDO a constatat în favoarea foștilor proprietari încălcarea dreptului de proprietate garantat de art. 1 din Protocolul art. 1 al Convenției EDO, în situații diferite de cea a reclamantei din prezenta cauza, și anume în condițiile în care petenții au justificat existenta unui bun în sensul Convenției, și anume o hotărâre judecătoreasca definitiva și irevocabila care le-a consfințit dreptul de proprietate asupra bunului revendicat, urmata de desființarea acesteia sau imposibilitatea punerii în executare, ulterior momentului în care în sarcina Statului R. s-a născut obligația respectării Convenției EDO.

În cauza de față reclamanta nu a făcut dovada recunoașterii calității ei de proprietar al imobilului - apartamentul revendicat, printr-un act emis de puterea judecătoreasca sau de cea executiva, anterior dobândirii drepturilor de proprietate de către parați în aplicarea legii 112/1995.

Pentru aceste considerente, apreciind ca voința legiuitorului de a menține situația juridica creata în mod valabil în aplicarea legii 112/1995 și de a repara exclusiv prin echivalent prejudiciul cauzat prin preluarea abuziva a imobilelor înstrăinate ulterior către chiriașii-cumpărători ale căror titluri nu au fost desființate, constituie un criteriu de preferința în beneficiul paraților superior vechimii și transmisiunii legale a titlului de proprietate de care s-a prevalat reclamanta, instanța a respins acțiunea in revendicare ca neîntemeiata. Pe cale de consecință a respins ca neîntemeiată cererea având ca obiect evacuarea pârâților C. T. și C. F..

Văzând dispozițiile art. 60 si urm. Cod procedură civilă, instanța a respins cererile de chemare în garanție ca rămase fără obiect.

Împotriva acestei hotărâri au declarat apel reclamanta G. T. și pârâtul M. București prin Primar General.

În apelul formulat, apelanta - reclamantă G. T. critică hotărârea instanței de fond pentru netemeinicie și nelegalitate, arătând că în mod greșit s-a reținut, în esența, buna credința a paraților la încheierea contractului de vanzare-cumparare și s-a apreciat ca titlul paraților este preferabil celui deținut de reclamanta.

Susține apelanta că hotărârea pronunțata este nelegala și netemeinica sub aspectul respingerii cererii de revendicare și a capătului de cerere privind evacuarea paraților.

Apelanta - reclamantă reia situația de fapt expusă în cererea de chemare în judecată și arată că defunctul D. I., autorul său, a fost mic comerciant, astfel ca prin Decretul nr. 92/1950 au trecut în proprietatea statului proprietățile defunctului său bunic, respectiv imobilul situat în .. 90 (fosta Apele Minerale, apoi B. Brainer) și imobilul situat în .. 19 unde pana la decesul acestuia a continuat sa locuiască, dar ca și chiriaș al statului, imobile pentru care s-au obținut despăgubiri, conform Hotărârii nr. 1211 din 19.03.1998 emisa de Consiliul General al Municipiului București, Comisia pentru aplicarea Legii 112/1995.

A menționat apelanta - reclamantă ca pentru imobilul situat în ..19 A., imobil în care a locuit familia sa, D. T., D. E. și apelanta G. T., nu exista niciun act normativ de trecere în proprietatea statului, și cu toate acestea apelanta și familia sa aveau calitatea de chiriași.

Chiar Primăria Municipiului București - Direcția Generala de Dezvoltare, Investiții și Planificare Urbana, prin adresa nr._/_ din data de 20.08.2007 specifica faptul ca nu deține date referitoare la actul normativ de trecere în proprietatea statului a imobilului mai sus indicat, deci S. și ceilalți parați nu au dobândit niciodată dreptul de proprietate sau alt drept real asupra imobilului.

Mai mult decât atat dreptul de proprietate nu a ieșit niciodată din patrimoniul autorilor săi și apoi al apelantei, dat fiind faptul ca acesta a fost preluat fara titlu si, în consecința, nu intra sub incidența art. 1 din Legea nr. 112/1995.

Imobilul în cauza a fost preluat abuziv, fără nici un fel de titlu, cu încălcarea dispozițiilor constituționale în vigoare și a tratatelor internaționale la care România era parte.

De altfel, Curtea de Apel București, Secția a IV-a civila, prin decizia civila nr.107 pronunțata în ședința publica de la 25.01.2010 în dosarul nr._/301/2007 a statuat cu autoritate de lucru judecat faptul ca "Astfel, s-a reținut, în mod greșit, ca imobilul ce a aparținut autorilor reclamantei a fost trecut în proprietatea statului prin Decretul 92/1950 (... )

Curtea considera ca reclamanta justifica un interes, folos practic în promovarea acestui capăt de cerere întrucât din probele administrate în cauza rezulta ca imobilul a fost preluat abuziv de către statul roman, fără titlu, întrucât acesta nu apare menționat în anexa la Decretul 92/1950 alături de celelalte proprietăți ale defunctului D. I., aspect confirmat și de adresa nr._/_/20.08.2007 emisa de intimatul M. București.

Conform art. 9 raportat la pct. 1 din legea nr. 112/1995 puteau fi înstrăinate către chiriași numai imobilele preluate cu titlu de către statul roman și ca urmare modul de înstrăinare și implicit de dobândire a imobilului de către statul roman prin S.C. T. Al S.A. și respectiv de către intimați are relevanta juridica în cadrul operațiunii de comparare de titluri".

Parații persoane fizice au dobândit bunul imobil prin cumpărare de la stat, în baza Legii 112/1995, titlul lor de proprietate fiind reprezentat de contractul de vanzare-cumparare.

In situația în care, atât apelanta - reclamantă, cat și intimații – parați C. se prevalează de existenta unor titluri de proprietate asupra bunului, instanța trebuie sa procedeze la compararea acestor titluri urmând sa dea castig de cauza părtii al cărei titlu este mai bine caracterizat și al cărei drept este preferabil.

In ceea ce privește compararea de titluri apelanta - reclamantă arată ca autorii săi și implicit aceasta nu și-au pierdut niciodată calitatea de proprietari ai imobilului în litigiu, statul neavând niciun titlu cu privire la acest imobil, astfel ca titlul său apare mai bine caracterizat, iar dreptul său de proprietate este indiscutabil preferabil titlului pârâților, care au dobândit bunul de la un non dominus.

Pe de alta parte, este evident ca intrând în mod abuziv în posesia imobilului, statul nu putea sa-l înstrăineze ulterior în mod valabil către subdobanditori, caci nimeni nu poate sa transmită mai multe drepturi decât are el insusi - nemo dat quod non habet.

Cu privire la prescripția achizitivă de la 10-20 de ani invocata de parați, apelanta - reclamantă a învederat ca instanța nu a avut în vedere următoarele aspecte:

Prescripția achizitiva de 10 pana la 20 de ani este un mod de dobândire a dreptului de proprietate asupra bunurilor imobile pentru a cărui funcționalitate art. 1895 Cod civil cere întrunirea cumulativa a trei condiții: a) prescripția sa fie invocata de o persoana care a dobândit un drept real cu buna credința; b) existenta unui just titlu (justa cauza ); c) trecerea unui interval de timp de 10 pana la 20 de ani.

Voința legiuitorului desprinsa din dispozițiile celui de-al doilea alin. al art. 1897 Cod civil ("un titlu nul nu poate servi de baza prescripției de 10 pana la 20 de ani") a fost în sensul ca, cazurile susceptibile de sancționare cu nulitate absoluta sunt excluse în mod expres de legiuitor de la dobândirea drepturilor reale prin prescripția achizitiva de scurta durata, rațiunea fiind aceea ca o astfel de nulitate semnifica în realitate lipsa titlului, quod nulum est, nullum producit effectum.

Prescripția achizitiva este exclusa în situațiile în care eroarea de drept pe care o invoca posesorul consta în necunoașterea și drept urmare nerespectarea unor dispoziții legale, care sub sancțiunea nulității absolute impun anumite condiții pentru perfectarea valabila a titlului, pentru ca un astfel de viciu înseamnă de fapt o lipsa a justului titlu.

Prin Legea nr.112/1995, Parlamentul României recunoaște pentru prima data caracterul abuziv al preluărilor de imobile care au avut o astfel de destinație, preluări făcute în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 și decide masuri reparatorii constând în restituirea lor în natura către proprietari sau moștenitorii acestora "prin redobândirea dreptului de proprietate", ori plata de despăgubiri.

Masurile reparatorii erau condiționate de împrejurarea ca imobilele sa fi trecut în proprietatea statului cu titlu, sa se fi aflat la data de 22 decembrie 1989 în posesia statului sau a altor persoane juridice, foștii proprietari sau moștenitorii acestora sa locuiască în ele în calitate de chiriași ori acestea sa fie libere (art. 1 și art. 2).

Conform art. 9 alin 1 din lege, imobilele (apartamente) care se aflau în proprietatea statului și care nu erau restituite în natura foștilor proprietari sau moștenitorilor lor puteau, la cerere, sa fie vândute chiriașilor titulari ai contractelor de închiriere, dupa expirarea termenului în care se putea solicita restituirea lor în natură.

Susține apelanta - reclamantă că imposibilitatea ca proprietarul sa-si recapete imobilul, în condițiile în care nimeni nu i-a desființat titlul, ba chiar mai mult, legiuitorul ii confirma valabilitatea lui, reprezintă cu certitudine un caz de vânzare a lucrului altuia.

La analiza felului în care buna-credință invocata în art. 45 al legii 10/2001 și invocata de parații persoane fizice permite păstrarea contractelor de vânzare-cumpărare perfectate de către chiriași trebuie sa se aibă în vedere doua aspecte: categoria din care fac parte imobilele și succesiunea în timp a actelor normative care sunt incidente.

In pricina de față pentru imobilul situat în .. 19 A., imobil în care a locuit familia apelantei - reclamante, D. T., D. E. și apelanta - reclamantă, G. T., nu exista niciun act normativ de trecere în proprietatea statului, și cu toate acestea apelanta - reclamantă și familia sa aveau calitatea de chiriași, acesta nefăcând parte din proprietățile preluate bunicului său conf. anexei la Decretul 92/50.

In aceste condiții, cum imobilul a fost preluat doar în fapt, el nu putea fí înstrăinat, neexistând un temei legal pentru o astfel de operațiune la data înstrăinării, respectiv 17.12.1996, chiar daca imobilul era locuit de chiriaș.

Art. 9 alin. 1 din Legea 112/1995 oferă chiriașilor posibilitatea sa cumpere doar după expirarea termenului, termen care avea în vedere doar imobilele preluate cu titlu, fiind evident ca acelea preluate fara titlu nu erau luate în calcul pentru înstrăinare.

. context legislativ, apreciază apelanta - reclamantă ca în cazul contractelor de vânzare-cumpărare care au ca obiect imobile preluate de stat fara titlu, ambele părți, statul și chiriașul, sunt de rea credința, pentru ca au fost de acord sa perfecteze un transfer care privește un drept de proprietate în lipsa unui text de lege care sa autorizeze astfel de operațiuni, contractul încheiat între părți fiind pentru acest considerent nul absolut pentru cauza ilicita și lipsa obiectului juridic.

De aceea, susține apelanta - reclamantă instanța de fond în mod greșit a apreciat ca contractul de vânzare-cumpărare este încheiat în mod valabil în temeiul Legii 112/1995, cu respectarea dispozițiilor legale în vigoare, fără a frauda legea, omițând dispozițiile art. 9 din legea 112/1995 și decizia de casare citata mai sus.

Chiriașul, respectiv intimații - pârâți C., nu pot invoca în sprijinul păstrării dreptului dobândit buna-credinta și instanța nu o putea retine ca temei al uzucapiunii scurte, pentru ca aveau obligația sa cunoască legea, aceasta dispunând ca pot sa fie înstrăinate doar imobilele preluate de către stat cu titlu.

Pe de alta parte, imobilul fiind preluat de stat în mod abuziv, mai exact fara niciun titlu, statul nu si-a putut intabula dreptul de proprietate în cărțile funciare, iar pârâții - chiriași, daca ar fi depus diligente minime, consultând aceste cărți, ar fi aflat ca proprietatea li se transmite de către un non dominus, ceea ce exclude buna credința. Aceasta este exclusa chiar și în sistemul de publicitate imobiliara prin registre de transcripțiuni și inscripțiuni imobiliare pentru ca și aici parații erau datori sa se intereseze daca vânzătorul deține sau nu deține un titlu asupra bunului pe care dorește sa il transmită și ceea ce este cel mai important, sa verifice anexele cu imobilele naționalizate și proprietarii acestora, pentru a vedea corespondenta lor cu imobilul pe care doresc sa-1 achiziționeze.

Astfel de verificări puteau sa fie făcute de parați și în arhivele fostului consiliu popular local, precum și în documentele societății care administra fondul locativ de stat, unde există inventarele imobilelor.

Or, nefăcând aceste verificări, diligente pe care orice om cu o minima pregătire le face în mod normal pentru a ști daca urmează sa plătească proprietarului sau unei alte persoane, chiriașul nu se poate bucura de prezumția de buna-credința.

Apelanta - reclamantă menționează că nu a afirmat ca parații ar fi trebuit sa analizeze valabilitatea sau nevalabilitatea statului, ci sa facă diligente minime pentru a afla situația juridica a imobilului, ceea ce în mod evident nu au făcut. Din răspunsul la interogatoriu reiese ca parații nu au făcut diligente minime sa afle situația juridica a imobilului, ci s-au rezumat la a depune cererea la parata S.C. T. AL S.A. care le-a spus ca imobilul nu are proprietar și se poate vinde. In mod nelegal, instanța de fond a apreciat ca demersurile efectuate au fost suficiente, când existau posibilități multiple, enumerate pe larg în precedent, pentru a afla situația juridica a imobilului și împrejurarea ca pentru acesta statul nu are nici un fel de titlu.

Pe de alta parte, împrejurarea ca parata S.C. T. AL S.A. a fost în eroare cu privire la modul de preluare a imobilului și a actului normativ de trecere în proprietatea statului nu îi îndreptățește a se declara de buna-credința.

Apelanta – reclamantă susține că nu trebuia sa-i notifice pe parați cu privire la revendicarea sau nu a bunului imobil, atâta vreme cat acest imobil era exceptat de la vânzare în condițiile art. 9 din Legea 112/1995.

În ceea ce privește excepția prescripției achizitive a Statului invocata de parații C. T. și C. F., apelanta - reclamantă arată că pentru imobilul ce face obiectul prezentei cauze nu exista niciun act normativ de trecere în proprietatea statului acesta intrând fara titlu, deci prin abuz în posesia acestuia. In aceasta situație nu i se poate conferi statului titlu de proprietate, pentru ca intrând în stăpânirea imobilului fara titlu și în mod abuziv, statul nu a exercitat o posesie utila în sensul art. 1846-1847 Cod civil.

Susținerile paraților nu pot fi primite având în vedere condițiile în care a fost exercitata posesiunea, aceasta neavand un caracter util, care sa conducă la dobândirea proprietații de către stat, în condițiile Codului civil. Posesiunea statului a fost fondata și conservata prin violenta (samavolnicie), inițial fizica și transformata, ulterior, ., constând în temere continua, resimțita de reclamanta și autorii sai deposedați, pe tot timpul cat a durat regimul totalitar.

Apelanta - reclamantă solicită admiterea apelului formulat, schimbarea în parte a sentinței civile apelate și pe fond admiterea cererii astfel cum a fost formulată.

In drept, au fost invocate art. 282 și urm. Cod civil, art. 480,481 Cod civil, precum și toate articolele de lege menționate în motivele de apel și în cererea de chemare în judecata.

În apelul său, apelantul - pârât M. București prin Primar General a arătat că este greșită soluția instanței prin care a admis în parte acțiunea și a constatat că imobilul situat în .. 19 A, sector 3 a fost preluat abuziv de statul român, având în vedere că prin modificările aduse prin legea proprietății nr. 247/2005 nu se mai face distincție între imobile preluate de stat cu titlu sau fără titlu.

Or, atât timp cât printr-o lege s-a statuat că toate imobilele din perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 au fost preluate în mod abuziv, instanța nu mai poate să constate altceva decât ceea ce prevede legea, iar acest capăt de cerere poate fi calificat drept apărări de fond în cauza având ca obiect revendicarea imobilului.

A solicitat apelantul - pârât admiterea apelului astfel cum a fost formulat și respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

În drept au fost invocate dispozițiile art. 282-298 Cod procedură civilă.

La data de 21.06.2011 intimații - pârâți C. F. și C. T. au formulat întâmpinare la apelul declarat de apelanta - reclamantă G. T., solicitand respingerea apelului ca neîntemeiat și menținerea în tot a sentinței instanței de fond.

Referitor la criticile privind nevalabilitatea contractului de vânzare cumpărare încheiat intre intimații C. și Primăria Municipiului București prin mandatarul sau S.C. T. AL S.A. în baza legii 112/1995, aceștia arată că nu mai pot fi primite și în consecința analizate de către instanța de apel prin prisma faptului ca apelanta - reclamanta a avut un capăt de cerere separat prin nulitatea absoluta a contractului de vânzare cumpărare în acțiunea introductiva, iar acest capăt de cerere a fost soluționat irevocabil prin admiterea excepției prescripției dreptului material la acțiunea privind nulitatea contractului de vânzare cumpărare. Decizia Curții de Apel București pronunțata în acest dosar are caracter obligatoriu, intrând în puterea lucrului judecat.

Astfel, în mod corect a reținut instanța de fond faptul ca titlul intimaților - pârâți s-a consolidat, bucurându-se de o prezumție absoluta de validitate în urma împlinirii termenului de prescripție de a cere nulitatea acestuia din orice motiv.

Or, în condițiile împlinirii acestui termen de prescripție, instanța de fond în mod corect nu a mai analizat criticile aduse de către reclamanta valabilității acestui contract, și nici instanța de apel nu mai poate trece la analizarea acestora.

În ceea ce privește fondul cererii de revendicare, intimații - pârâți arată că în mod corect instanța de fond, dupa compararea celor doua titluri de proprietate, a respins cererea de revendicare a apelantei-reclamante.

Astfel, desi apelanta invoca faptul ca instanța de fond nu a ținut seama de situația speciala a imobilului, respectiv aceea ca a fost preluat fara titlu, aceasta critica este neîntemeiata. Astfel, în pagina 6 a sentinței instanța face referire în mod expres la aceasta situație:

"Pentru a compara titlurile de proprietate ale pârtilor, instanța va avea în vedere criteriile de preferința prevăzute de Legea 10/2001. Se are în vedere situația speciala a imobilului, care se încadrează în categoria imobilelor preluate abuziv, fara titlu, în sensul art. 2 alin. 1 din Legea 10/2001". Prin urmare, cele doua titluri de proprietate au fost analizate din perspectiva situației speciale a imobilului - preluare fara titlu valabil de către stat.

Susțin intimații că nici criticile aduse sentinței de fond cu privire la buna credința a lor la data încheierii contractului de vânzare cumpărare nu sunt întemeiate, întrucât instanța de fond a analizat pe larg aspectele legate de buna credința a acestora și a statuat faptul ca intimații cumpărători au fost de buna credința la încheierea contractului de vânzare cumpărare.

Astfel, aceștia sunt proprietarii imobilului situat în București, .. 19A, . în baza Contractului de vânzare cumpărare 6137/17.12.1996. Acest contract de vânzare - cumpărare a fost încheiat în baza Legii nr. 112/1995, cumpărătorii locuind în acest imobil anterior încheierii acestui contract de vânzare cumpărare ca și chiriași.

Astfel, statul a instituit cadrul legal pentru înstrăinarea acestor imobile. În baza acestor dispoziții legale, chiriașii, respectând dispozițiile legale în vigoare, au formulat cerere de cumpărare, iar Primăria, ca mandatar al Statului, în calitate de proprietar, a înstrăinat dreptul de proprietate asupra acestui imobil.

Susțin intimații - pârâți că au dovedit buna credința la încheierea contractului. Astfel, au făcut diligente pe lângă autorități de a afla situația juridica a imobilului. În răspunsul la interogatoriu formulat de către T. AL S.A., acesta recunoaște pe de o parte ca chiriașii s-au interesat de situația juridica la aceasta instituție, iar pe de alta parte tot din răspunsul la interogatoriu reiese faptul ca la data încheierii contractului de vânzare cumpărare acest imobil nu era retrocedat, nu era revendicat și nu era notificat pentru restituirea în natura. De asemenea, pe Fisa Tehnica și de Calcul a imobilului, Societatea T. AL S.A. a aplicat mențiunea ca "IMOBILUL PRELUAT cu Decretul nr. 92/1950, imobilul nu a fost retrocedat și se poate vinde" - mențiune făcuta anterior vânzării imobilului.

Prin urmare, cumpărătorii au fost de buna credința la încheierea contractului de vânzare cumpărare, la data încheierii contractului de vânzare cumpărare S. fiind proprietar al acestui imobil, fiind astfel aplicabile prevederile art. 1898 și alin. 2 al art. 1899 Cod civil, ale art. 45 alin. 2 din legea 10/2001 (in actuala reglementare) potrivit cărora "Actele juridice de înstrăinare, inclusiv cele făcute în cadrul procesului de privatizare, având ca obiect imobile preluate fără titlu valabil, considerate astfel anterior intrării în vigoare a Legii nr. 213/1998, cu modificările și completările ulterioare, sunt lovite de nulitate absolută, în afară de cazul în care actul a fost încheiat cu bună-credință." De asemenea art. 21 al legii 10/2001 așa cum a fost modificat prin legea 1/2009 stabilește ca "Contractele de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995. cu modificările ulterioare, sunt acte autentice și constituie titlu de proprietate opozabil de la data încheierii acestora."

In ceea ce privesc celelalte motive invocate de către apelanta - reclamantă referitoare la îndeplinirea condițiilor pentru a opera uzucapiunea scurta a cumpărătorilor și cea de 30 de ani a statului, intimații - pârâți au arătat ca instanța de fond nu a respins acțiunea pe baza acestor excepții invocate de aceștia.

Invocă intimații - pârâți și faptul ca la pronunțarea sentinței, instanța de fond a avut în vedere și dispozițiile CEDO, reținând inexistenta unei speranțe legitime a reclamantei de a redobândi efectiv dreptul de proprietate asupra imobilului ca urmare a masurilor legislative de restituire adoptate de stat.

Pe de o parte, potrivit art. 18 alin. l lit. c din Legea nr. 10/2001 (republicată) măsurile reparatorii se stabilesc numai prin echivalent, atunci când imobilul a fost înstrăinat cu respectarea dispozițiilor legale.

A considera că, indiferent de circumstanțele concrete, dobânditorul imobilului trebuie deposedat de bun pentru ca acesta să poată fi restituit în natură fostului proprietar, ar însemna să se accepte ca diminuarea vechilor atingeri ale proprietății să creeze noi prejudicii, disproporționate, în sarcina dobânditorului actual.

În acest sens, în jurisprudența CEDO s-a statuat (Cauza R. c. României) că persoanele care și-au dobândit bunurile cu bună-credință nu trebuie să fie aduse în situația de a suporta ponderea responsabilității statului care a confiscat în trecut aceste bunuri.

Rezulta ca în operațiunea de comparare a titlurilor de proprietate, specifica acțiunii în revendicare, nu trebuie ignorat faptul ca titlul intimaților - pârâți este un titlu valabil - act autentic și titlu de proprietate opozabil de la data încheierii acestuia (conform art. 2"1 din legea nr. 1/2009), și prin urmare aceștia beneficiază de un bun în sensul Convenției, în timp ce apelanta - reclamantă nu este titulara unui bun actual și nici chiar a unei speranțe legitime în sensul jurisprudenței europene, pentru a avea câștig de cauza în acțiunea în revendicare.

În ceea ce privește speranța legitima, Curtea reamintește (C. împotriva României) că un reclamant nu poate pretinde o încălcare a articolului 1 din Primul Protocol adițional la Convenție decât în măsura în care hotărârile contestate de acesta se raportau la „bunurile" sale, în sensul acestei prevederi. Ea arată, în continuare, că potrivit jurisprudenței sale, noțiunea de „bunuri" poate cuprinde atât „bunuri actuale", cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în baza cărora reclamantul poate pretinde că are cel puțin o „speranță legitimă" de a obține folosința efectivă a unui drept de proprietate. În schimb, speranța de a i se recunoaște un vechi drept de proprietate, a cărui exercitare efectivă nu a mai fost posibilă o perioadă îndelungată, nu poate fi considerat ca „bun" în sensul articolului 1 din Primul Protocol adițional la Convenție (conform hotărârii în cauza Prințul Hans-A. II de Lichtenstein împotriva Germaniei, cererea nr._/98, din 27 iunie 2001, alin. 83).

Este însă necesar a se analiza, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenția europeană a drepturilor omului și dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securității raporturilor juridice.

Cu alte cuvinte, atunci când există neconcordanțe între legea internă și Convenție, trebuie să se verifice pe fond dacă și pârâtul în acțiunea în revendicare nu are, la rândul său, un bun în sensul Convenției - contract de vânzare cumpărare ce este act autentic și constituie titlu de proprietate opozabil de la data încheierii acestuia în baza art 2"1 din Legea nr. 1/2009, o speranță legitimă în același sens, dedusă din dispozițiile legii speciale, unită cu o jurisprudența constantă pe acest aspect, dacă acțiunea în revendicare împotriva terțului dobânditor de bună-credință poate fi admisă fără despăgubirea terțului la valoarea actuală de circulație a imobilului.

În acest sens este relevantă decizia Curții Europene a Drepturilor Omului în Cauza Pincova și Pinc contra Republicii Cehe, în care s-a arătat că: „Curtea acceptă că obiectivul general al legilor de restituire, acela de a atenua consecințele anumitor încălcări ale dreptului de proprietate cauzate de regimul comunist, este unul legitim (...); cu toate acestea, consideră necesar a se asigura că această atenuare a vechilor încălcări nu creează noi neajunsuri disproporționate. În acest scop, legislația trebuie să facă posibilă luarea în considerare a circumstanțelor particulare ale fiecărei cauze, astfel încât persoanele care au dobândit bunuri cu bună-credință să nu fie puse în situația de a suporta responsabilitatea, care aparține în mod corect statului, pentru faptul de a fi confiscat cândva aceste bunuri (paragraful 58, citat și în Cauza R. contra României).

De asemenea, nici consecința insecurității raporturilor juridice nu poate fi ignorată.

Dreptul la un proces echitabil în fața unei instanțe, garantat de art. 6 alin. 1 din Convenție, trebuie interpretat în lumina preambulului acesteia, care enunță preeminența dreptului ca element de patrimoniu comun statelor contractante.

Unul dintre elementele fundamentale ale preeminenței dreptului este principiul securității raporturilor juridice, care înseamnă, între altele, că o soluție definitivă a oricărui litigiu nu trebuie rediscutată (Cauza Brumărescu contra României, paragraful 61).

Din cauza inconsecvenței și deficiențelor legislative, precum și a eventualelor litigii anterior soluționate, nu este exclus ca într-o astfel de acțiune în revendicare ambele părți să se poată prevala de existența unui bun în sensul Convenției, instanțele fiind puse în situația de a da preferabilitate unuia în detrimentul celuilalt, cu observarea, în același timp, a principiului securității raporturilor juridice.

În atare situație, soluția ar avea efectul privării uneia dintre părți de un bun în sensul Convenției, ceea ce va însemna ca nu statul să suporte consecințele adoptării unor norme legale neconforme cu Convenția, ci un particular. Privarea de bun în absența oricărei despăgubiri constituie, așa cum s-a arătat, o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, or, chiar din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului reiese că, atunci când statul nu mai poate să restituie imobilul în natură, iar măsurile reparatorii prin echivalent prevăzute de legea internă sunt încă iluzorii, urmează să se plătească reclamantului despăgubiri bănești.

În acest punct, Curtea amintește că, de principiu, literatura juridică a admis de multă vreme faptul că revendicarea este o acțiune reală, iar acest caracter se conservă atât timp cât există și posibilitatea de a se readuce lucrul revendicat în patrimoniul revendicantului. Dacă lucrul a dispărut dintr-o cauză imputabilă uzurpatorului sau a fost transmis de acesta unui terț care a dobândit în mod iremediabil proprietatea lui, obiectul revendicării urmează a fi convertit într-o pretenție de despăgubiri, caz în care acțiunea devine personală.

Prin respingerea ca inadmisibilă a acțiunii în revendicare de drept comun formulată după data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, privind imobilele ce intră sub incidența acestui act normativ, nu se aduce atingere nici art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția europeană a drepturilor omului, care garantează protecția unui bun actual aflat în patrimoniul persoanei interesate sau a unei speranțe legitime cu privire la valoarea patrimonială respectivă.

Or, așa cum reiese din jurisprudența sa în materie, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat că simpla solicitare de a obține un bun preluat de stat nu reprezintă nici un bun actual și nici o speranță legitimă (Cauza P. contra României).

Prin urmare, imobilele care se încadrează în domeniul de aplicare a Legii nr. 10/2001 nu mai pot fi restituite decât în condițiile prevăzute de acest act normativ, fiind exclusă acțiunea în revendicare de drept comun, cu excepția acțiunilor pendinte la data de 14 februarie 2001, cu privire la care noua lege a permis fie continuarea lor, fie suspendarea până la soluționarea procedurii administrative.

De altfel, accesul la justiție și dreptul la un proces echitabil sunt asigurate, sub toate aspectele, în cadrul procedurii judiciare prevăzute de cap. III al Legii nr. 10/2001, deci în condițiile și pe căile prevăzute de legea specială (cauza Ț. împotriva ROMÂNIEI).

În ceea ce privește excepțiile invocate în fața instanței de fond, intimații - pârâți au arătat că, desi nu înțeleg sa formuleze apel în aderare, reiterează excepțiile invocate ca și apărări împotriva cererii de revendicare a apelantei – reclamante: a) prescripția achizitiva de 30 ani în favoarea Statului; b) excepția uzucapiunii scurte de 10 ani în favoarea intimaților - pârâți.

Tribunalul București - Secția a V-a Civilă prin decizia civilă nr.876/7.10.2011 a respins ca nefondate apelurile declarate de reclamanta G. T. și pârâtul M. București prin Primarul General .

În considerentele deciziei s-a arătat că, prin prisma motivelor invocate și care constituie limitele devoluțiunii conform art. 295 Cod procedură civilă, apelurile sunt nefondate pentru următoarele considerente:

În ceea ce privește apelul formulat de reclamanta G. T., prin care aceasta critică soluția primei instanțe asupra cererii de revendicare, tribunalul a constatat că nu mai pot fi analizate susținerile apelantei - reclamante privind nevalabilitatea contractului de vânzare cumpărare încheiat între intimații C. și Primăria Municipiului București prin mandatar S.C. T. AL S.A. în baza legii 112/1995, întrucât prin decizia civilă nr. 107/25.01.2010, irevocabilă, Curtea de Apel București - Secția a IV-a Civilă a constatat cu putere de lucru judecat împlinirea termenului de prescripție pentru cererea de constatare a nulității contractului.

Cât privește cererea de revendicare, tribunalul constată că apelanta - reclamantă a invocat în susținerea cererii de chemare în judecată, ca și temei juridic prevederile art. 480 și urm. Cod civil.

Tribunalul a avut in vedere faptul că acțiunea în revendicare, întemeiată pe dispozițiile art. 480-481 Cod civil, este instrumentul juridic pe care legiuitorul îl oferă proprietarului neposesor pentru a putea cere restituirea bunului său, aflat în posesia altei persoane ce nu are calitate de proprietar.

Acesta este motivul pentru care în cadrul unei acțiuni în revendicare imobiliară, reclamantul trebuie să facă dovada dreptului de proprietate, arătând titlul în baza căruia a dobândit calitatea de proprietar.

Prin Legea nr. 10/2001, se instituie măsuri reparatorii pentru imobilele preluate de stat, cu titlu sau fără titlu valabil, reglementându-se în mod expres posibilitatea persoanelor ale căror imobile au fost preluate fară titlu valabil de a beneficia de măsuri reparatorii. Aceste dispoziții sunt în concordanță și cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, care prin deciziile sale obligă, într-adevăr, statul la măsuri reparatorii, dar nu în mod exclusiv la restituirea imobilelor în natură, măsurile reparatorii putând consta și în despăgubiri prin echivalent. Curtea Europeană, în cele mai multe dintre hotărârile ce vizează măsurile reparatorii, se referă la punerea în executare a hotărârilor judecătorești definitive și irevocabile, iar nu la modalitățile de restituire a imobilelor în natură sau prin echivalent, și a statuat că vânzarea de către stat a bunului unei persoane către terți de bună-credință reprezintă o privare de proprietate, care dacă este combinată cu lipsa totală de despăgubire este contrară art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului (Cauza Johana Huber împotriva României). Așadar, este contrar prevederilor art. 1 din menționatul protocol actul juridic prin care o persoană îndreptățită la restituire este privată de proprietate dacă nu beneficiază de măsuri reparatorii. Or, din cuprinsul art. 1 și următoarele ale Legii nr. 10/2001, rezultă că cei îndreptățiți, cărora nu li se restituie imobilul în natură, beneficiază de măsuri reparatorii prin echivalent.

În speță, acțiunea promovată de apelanta - reclamantă reprezintă un demers judiciar declanșat, ce are ca scop redobândirea unui drept de proprietate asupra unui imobil ce s-a preluat abuziv, conform art. 2 alin. 1 lit. a din Legea nr. 10/2001.

În acest sens, tribunalul a avut în vedere și Decizia nr. 33/09.06.2008 a ICCJ, pronunțată în recurs în interesul legii, în cuprinsul căreia s-au reținut următoarele cu privire la existența unei opțiuni între aplicarea legii speciale, care reglementează regimul imobilelor preluate abuziv în perioada de referință, Legea nr. 10/2001, și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, și anume Codul civil:

Astfel, s-a stabilit ca (,) câtă vreme pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiții aceste imobile se pot restitui în natură persoanelor îndreptățite, nu se poate susține că legea specială, derogatorie de la dreptul comun, s-ar putea aplica în concurs cu acesta.

Legea specială se referă atât la imobilele preluate de stat cu titlu valabil, cât și la cele preluate fără titlu valabil (art. 2), precum și la relația dintre persoanele îndreptățite la măsuri reparatorii și subdobânditori, cărora le permite să păstreze imobilele în anumite condiții expres prevăzute [art. 18 lit. c), art. 29], așa încât argumentul unor instanțe în sensul că nu ar exista o suprapunere în ceea ce privește câmpul de reglementare al celor două acte normative nu poate fi primit.

Referitor la imobilele preluate de stat fără titlu valabil, art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 prevede că "pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unei legi speciale de reparație".

Or, Legea nr. 10/2001 reglementează măsuri reparatorii inclusiv pentru imobilele preluate fără titlu valabil, astfel că, după . acestui act normativ, dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 nu mai pot constitui temei pentru revendicarea unor imobile aflate în această situație.

Pe de altă parte, Legea nr.10/2001 instituie atât o procedură administrativă prealabilă, cât și anumite termene și sancțiuni menite să limiteze incertitudinea raporturilor juridice născute în legătură cu imobilele preluate abuziv de stat.

Prin aceeași decizie se arată că Legea nr. 10/2001, în limitele date de dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, constituie dreptul comun în materia retrocedării imobilelor preluate de stat, cu sau fără titlu valabil, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

Totodată, s-a apreciat că numai persoanele exceptate de la procedura acestui act normativ, precum și cele care, din motive independente de voința lor, nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale, au deschisă calea acțiunii în revendicare/retrocedare a bunului litigios, dacă acesta nu a fost cumpărat, cu bună-credință și cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, de către chiriași.

În consecință, trebuie reținut că, de principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispozițiile art. 480 din Codul civil.

De asemenea, nu se poate considera ca aceasta condiționare a demersului judiciar al apelantei - reclamante ar încălca art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului.

Procedând astfel, nu se poate susține că apelanta - reclamantă nu a avut asigurat accesul la justiție, atâta vreme cât i s-a asigurat o cale specială de urmat în vederea redobândirii dreptului de proprietate asupra imobilului, în condițiile în care termenul de depunere a notificărilor în baza Legii nr. 10/2001 a fost prelungit succesiv, tocmai pentru a da posibilitatea celor aflați în situații identice să beneficieze de măsurile reparatorii prevăzute de această lege, singurele posibile după . acesteia.

Conform jurisprudenței constante a organelor jurisdicționale ale Convenției, art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 ocrotește bunurile actuale, iar nu speranța de a vedea renăscut un vechi drept de proprietate, imposibil de exercitat, de o perioadă îndelungată de timp.

Atâta vreme cât apelanta - reclamantă a avut la dispoziție o cale specială de urmat în vederea redobândirii dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu, acesteia i s-a asigurat si liberul acces la justiție. Stabilirea unui termen în care foștii proprietari puteau solicita retrocedarea imobilelor ce au făcut obiectul Legii nr. 10/2001 a fost de natură să asigure respectarea principiului securității și stabilității raporturilor juridice în materia proprietății.

De asemenea, prin operațiunea juridică de acordare a măsurilor reparatorii, legiuitorul a urmărit menținerea unui just echilibru între interesul general al societății și interesele persoanelor îndreptățite.

Pe de alta parte, jurisprudența CEDO a stabilit, in mod constant ca in cazul in care nu mai este posibila restituirea in natura a bunului preluat abuziv de stat, cu sau fara titlu, pentru ca de exemplu titlul subdobanditorului nu a fost anulat iar masurile reparatorii prevazute de Legea nr. 10/2001 sunt iluzorii, urmeaza sa i se plateasca persoanei indreptatite despagubiri banesti actuale si egale cu valoare de piata imobiliara a bunului.

In acest sens, edificatoare sunt hotararile CEDO contra Romaniei in care se releva, repetat, in aceeasi formulare, ca, datorita caracterului iluzoriu al masurilor luate de Guvern privind procedurile de despagubire efectiva prin Fondul Proprietatea, persoanele indreptatite sufera, in continuare un prejudiciu prelungit, ceea ce atrage obligatia Statului la plata despagubirilor banesti echitabile si actuale la valoarea de piata a bunului (Hotarare A.).

De asemenea, in cauza Pincova si Pinc, Curtea a reamintit ca atenuarea vechilor atingeri nu poate crea noi greutati distorsionate. In acest scop, legislatia ar trebui sa permita sa se tina cont de circumstantele particulare din fiecare cauza pentru ca persoanele care si-au dobandit bunurile cu bunacredinta sa nu fie aduse sa suporte greutatea responsabilitatii statului care candva a confiscat aceste bunuri.

Prin urmare, daca s-ar considera ca acele persoane care nu au urmat procedura prevazuta de Legea nr. 10/2001 sau care nu au declansat in termen legal o asemenea procedura sau care, desi au urmat-o, nu au obtinut restituirea in natura a imobilului, au deschisa calea actiunii in revendicare, intemeiata pe dispozitiile art. 480 C civ. s-a ignora principiul de drept care guverneaza consursul dintre legea speciala si legea generala -specialia generalibus derogant – si care, pentru a fi aplicat, nu trebuie reiterat in fiecare lege speciala.

Faptul că acest act normativ - Legea nr. 10/2001 - prevede obligativitatea parcurgerii unei proceduri administrative prealabile nu conduce la privarea acelor persoane de dreptul la un tribunal, pentru că, împotriva dispoziției sau deciziei emise în procedura administrativă legea prevede calea contestației în instanță (art. 26), căreia i se conferă o jurisdicție deplină.

Printr-o jurisprudență unificată prin Decizia nr. XX din 19 martie 2007 pronunțată în recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secțiile Unite, s-a recunoscut competența instanțelor de judecată de a soluționa pe fond nu numai contestația formulată împotriva deciziei/dispoziției de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci și notificarea persoanei pretins îndreptățite, în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la notificarea părții interesate.

În consecință, întrucât persoana îndreptățită are posibilitatea de a supune controlului judecătoresc toate deciziile care se iau în cadrul procedurii Legii nr. 10/2001, inclusiv refuzul persoanei juridice de a emite decizia de soluționare a notificării, este evident că are pe deplin asigurat accesul la justiție.

Adoptarea unei reglementări speciale, derogatorii de la dreptul comun, cu consecința imposibilității utilizării unei reglementări anterioare, nu încalcă art. 6 din Convenție în situația în care calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului dedus pretins este efectivă, ceea ce nu poate fi pus la îndoiala fata de prevederile exprese ale art. 26 din Legea nr. 10/2001.

In ceea ce priveste incidenta prevederilor încălcarea art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, tribunalul a reținut ca in conformitate cu aceste dispoziții, orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional.

Dispozițiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosința bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții ori a amenzilor."

Înalta Curte de Casație si Justiție, in considerentele Deciziei nr. 33/2008 a retinut ca in urma examinării hotărârilor pronunțate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauze cu privire la situatia juridica a imobilelor preluate in mod abuziv, se observă că instanța europeană a stabilit că exigențele art. 1 din Protocolul nr. 1 și principiul securității raporturilor juridice trebuie respectate atât în cazul fostului proprietar, cât și în cel al cumpărătorului de bună-credință.

Ca urmare, oricare dintre aceștia nu poate fi lipsit de proprietate decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional.

Pe de altă parte, atât în Cauza P. contra României, cât și în altele ce i-au urmat Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat că statul și-a încălcat obligația pozitivă de a reacționa în timp util și cu coerență în ceea ce privește chestiunea de interes general pe care o constituie restituirea sau vânzarea unor imobile intrate în posesia sa în baza decretelor de naționalizare (Cauza P. contra României, paragraful 112 ș.a.).

Cu privire la acest aspect s-a apreciat că, deși Convenția nu impune statelor obligația de a restitui bunurile confiscate și cu atât mai puțin de a dispune de ele, odată adoptată de stat o soluție de restituire a bunurilor confiscate, aceasta trebuie implementată cu claritate și coerență rezonabile, pentru a evita pe cât posibil insecuritatea juridică pentru subiecții de drept la care se referă măsurile de aplicare a acestei soluții.

Pentru cazul în care nu mai este posibilă restituirea în natură a bunului preluat abuziv de stat, cu sau fără titlu valabil, pentru că, de exemplu, titlul subdobânditorului nu a fost anulat, iar măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001 și Legea nr. 247/2005 sunt iluzorii, Curtea a stabilit că urmează să se plătească persoanei îndreptățite despăgubiri bănești actuale și egale cu valoarea de piață imobiliară a bunului.

De asemenea, Înalta Curte de Casație si Justiție, a stabilit ca aplicarea altor dispoziții legale decât cele ale legii speciale, atunci când acestea din urmă sunt contrare Convenției, trebuie să se facă fără a se aduce atingere drepturilor apărate de Convenție aparținând altor persoane.

Astfel, lămurind problema dacă prioritatea Convenției poate fi dată și în cadrul unei acțiuni în revendicare întemeiate pe dreptul comun, respectiv dacă o astfel de acțiune poate constitui un remediu efectiv, care să acopere, până la o eventuală intervenție legislativă, neconvenționalitatea unor dispoziții ale legii speciale, Înalta Curte a arătat ca la aceasta problema nu se poate da un răspuns în sensul că există posibilitatea de a se opta între aplicarea Legii nr. 10/2001 și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, și anume Codul civil, căci ar însemna să se încalce principiul specialia generalibus derogant insa a arătat ca nici nu se poate aprecia că existența Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acțiune să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional și trebuie să i se asigure accesul la justiție. Este însă necesar a se analiza, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenția europeană a drepturilor omului și dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securității raporturilor juridice.

Cu alte cuvinte, atunci când există neconcordanțe între legea internă și Convenție, trebuie să se verifice pe fond dacă și pârâtul în acțiunea în revendicare nu are, la rândul său, un bun în sensul Convenției - o hotărâre judecătorească anterioară prin care i s-a recunoscut dreptul de a păstra imobilul; o speranță legitimă în același sens, dedusă din dispozițiile legii speciale, unită cu o jurisprudență constantă pe acest aspect -, dacă acțiunea în revendicare împotriva terțului dobânditor de bună-credință poate fi admisă fără despăgubirea terțului la valoarea actuală de circulație a imobilului etc.

Așadar, nu se poate respinge de plano actiunea reclamantului ca inadmisibila, fara a se stabili pe baza probelor administrate in cauza, daca obiectul material al actiunii in revendicare promovata de acesta constituie obiectul vreunei legi speciale de reparatie, situatie in care trebuie sa se acorde prioritate legii speciale in toate cazurile si daca ambele parti sau numai reclamantul au un bun in sensul art. 1 din Conventie, situatie in care temeinicia pretentiilor reclamantului se analizeaza numai cu respectarea principiului securității raporturilor juridice, unul dintre elementele fundamentale ale preeminenței dreptului.

In speta, tribunalul a reținut ca in ipoteza admiterii actiunii in revendicare formulate de apelanta - reclamanta, s-ar aduce atingere principiului securitatii si stabilitatii raporturilor juridice, in conditiile in care contractul de vanzare cumparare al paratilor nu a fost desfiintat, fiindu-i, deci, recunoscută implicit validitatea. Atata vreme cat apelanta - reclamanta nu a contestat valabilitatea contractului de vanzare comparare in termenul special prevazut de art. 45 alin. 5 din Legea nr. 10/2001, tribunalul a apreciat ca nu mai poate fi solicitata ulterior constatarea nevaliditatii acestuia rezultata din nerespectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, pe cale incidentala, in cadrul promovarii unei actiuni in revendicarea bunului ce a constituit obiectul material al acestui contract, intrucat s-a stins, prin efectul prescriptiei extinctive dreptul sau de a-l mai contesta. Asadar, tribunalul a retinut ca apelanta - reclamanta nu a promovat o actiune prin care sa solicite constatarea nulitatii absolute a contractului de vanzare cumparare nr. 6137/21.12.1996 în termenul special de prescriptie prevazut de dispozitiile legale de mai sus, ci abia în anul 2007, fapt ce a dus la respingerea cererii sale ca fiind prescrisă.

Astfel, potrivit art. 45 alin. 2 din Legea nr. 10/2001, actele juridice de înstrăinare, inclusiv cele făcute în cadrul procesului de privatizare, având ca obiect imobile preluate fără titlu valabil, considerate astfel anterior intrării în vigoare a Legii nr. 213/1998, cu modificările și completările ulterioare, sunt lovite de nulitate absolută, în afară de cazul în care actul a fost încheiat cu bună-credință.

Totodată, conform alin. 5 din același articol, prin derogare de la dreptul comun, indiferent de cauza de nulitate, dreptul la acțiune se prescrie în termen de 18 luni de la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Semnificația art. 45 alin. 2 mai sus citat este aceea de consolidare, de întărire a titlului cumpărătorului de bună-credință, care devine preferabil față de cel al proprietarului inițial, chiar dacă provine de la statul neproprietar. O altă interpretare a acestui text de lege, în sensul că el nu influențează în nici un fel acțiunea în revendicare, l-ar goli complet de conținut, având în vedere că în toate cazurile titlurile reclamanților ar fi preferabile față de cele ale pârâților-cumpărători dacă nu s-ar ține seama și de buna-credință a acestora. Or, intenția legiuitorului a fost tocmai aceea de a da o valoare mai puternică bunei-credințe decât în dreptul comun și, totodată, de a asigura și stabilitatea circuitului juridic.

În situația bunurilor preluate de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 bunei-credințe i s-a acordat semnificația arătată mai sus. Potrivit art. 44 alin. 1 din Constituție, conținutul și limitele dreptului de proprietate sunt stabilite prin lege. Or, prin Legea nr. 10/2001 s-au stabilit anumite limite ale exercitării dreptului de proprietate și anumite modalități de valorificare a acestuia.

Această interpretare este în concordanță și cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, care a arătat, spre exemplu în cauza R. c. României, că pentru ca atenuarea vechilor atingeri să nu creeze noi greutăți, legislația ar trebui să permită să se țină cont de circumstanțele particulare din fiecare cauză, pentru ca persoanele care au dobândit cu bună-credință să nu fie aduse să suporte greutatea responsabilității statului care cândva a confiscat aceste bunuri.

Totodata, Curtea Europeana a recunoscut ca in situatia in care nu a fost admisa o actiune in constatarea nulitatii absolute a unui contract de vanzare cumparare in baza Legii nr. 112/1995, fostul chirias beneficiaza de un drept de proprietate actual in sensul conventiei si nu poate fi deposedat de bunul sau (Hotararea R. impotriva Romaniei).

Or, judecătorul național, în interpretarea legislației interne, trebuie să țină seama și de constatările instanței europene.

Este adevărat că aceeași Curte a stabilit în mai multe rânduri că sistemul de despăgubiri prin intermediul Fondului Proprietatea nu funcționează încă eficient, însă instanța de la Strasbourg nu a afirmat în nici una dintre hotărârile respective că acest neajuns ar trebui îndreptat prin lipsirea de bun a cumpărătorilor de bună-credință. Dimpotrivă, așa cum s-a arătat mai sus, responsabilitatea aparține statului.

În cauză, pârâții au cumpărat bunul de la stat, în baza unei legi în vigoare la acea dată, iar nevalabilitatea contractului de vânzare-cumpărare nu a fost stabilită în justiție, cererea apelantei - reclamante fiind respinsă ca prescrisă, așa cum s-a reținut anterior.

Prin urmare, pârâții au o speranță legitimă că vor putea păstra acest bun, iar în situația deposedării lor, s-ar ajunge ca ei să fie făcuți răspunzători de faptul că statul a preluat imobilul în timpul regimului politic anterior și că li l-a vândut.

Or, pentru încălcările dreptului de proprietate al unei persoane de către stat, acesta trebuie să răspundă și nu un particular, care nu poate fi tras la răspundere pentru faptul că a beneficiat de prevederile legislației în vigoare la data cumpărării.

În privința jurisprudenței europene, tribunalul reține că în hotărârea pronunțată în cauza M. A. și alții împotriva României la data de 12.10.2010, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a arătat, în paragrafele 140-145, că existența unui "bun actual" în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă și executorie, instanțele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului. În acest context, refuzul administrației de a se conforma acestei hotărâri constituie o ingerință în dreptul la respectarea bunurilor, care ține de prima frază a primului alineat al art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.

Instanța europeană a mai arătat că de la . Legilor nr.1/2000 și nr. 10/2001 și mai ales a Legii nr. 247/2005, dreptul intern prevede un mecanism care trebuie să conducă fie la restituirea bunului, fie la acordarea unei despăgubiri. Prin urmare, Curtea a apreciat că transformarea într-o "valoare patrimonială", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, a interesului patrimonial ce rezultă din simpla constatare a ilegalității naționalizării este condiționată de întrunirea de către partea interesată a cerințelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparație și de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi.

În speța respectivă, Curtea a observat că nicio instanță sau autoritate administrativă internă nu le-a recunoscut doamnelor A. și P. în mod definitiv un drept de a li se restitui apartamentul în litigiu. Hotărârile invocate de reclamante, deși toate constată că naționalizarea întregului imobil a fost ilegală, nu constituie un titlu executoriu pentru restituirea acestui apartament. Rezultă, a arătat Curtea, că acest apartament nu reprezintă un "bun actual" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, de care reclamantele s-ar putea prevala.

De asemenea, deși constatarea judiciară a naționalizării abuzive a imobilului nu atrage după sine în mod automat un drept de restituire a bunului, Curtea a observat că ea dă dreptul la o despăgubire din moment ce din hotărârile instanțelor interne ce au dobândit autoritate de lucru judecat reiese că condițiile legale impuse pentru a beneficia de măsurile de reparație, și anume naționalizarea ilegală a bunului și dovada calității de moștenitor a fostului proprietar, erau întrunite.

Față de toate aceste considerente, având în vedere dispozițiile legii speciale, jurisprudența CEDO și decizia nr.33/2009 a ICCJ, tribunalul constată că în mod corect prima instanță a respins acțiunea în revendicare formulată de apelanta - reclamantă, întrucât dacă s-ar fi admis cererea acesteia s-ar fi adus atingere atât dreptului intimaților - pârâți, cât și securității raporturilor juridice.

Tribunalul a înlăturat criticile privind lipsa bunei-credințe a chiriașilor - cumpărători, aceștia exercitându-și un drept prevăzut de lege, formulând cerere de cumpărare a apartamentului pe care îl ocupau cu contract de închiriere, neavând cunoștință de intenția apelantei-reclamante de a solicita restituirea în natură a bunului imobil.

Tribunalul nu a analizat celelalte critici ale apelantei - reclamante referitoare la uzucapiunea de 30 de ani, respectiv la uzucapiunea de 10-20 de ani, față de împrejurarea că acestea nu au relevanță în cauză, cu atât mai mult cu cât soluția primei instanțe nu este fundamentată pe aceste excepții, apărări ale intimaților - pârâți.

De asemenea, tribunalul nu va analiza excepțiile reiterate de intimații – pârâți în întâmpinarea formulată în apel, întrucât aceste excepții au fost analizate de prima instanță, iar intimații - pârâți nu au declarat apel împotriva hotărârii.

În privința apelului formulat de apelantul - pârât M. București prin Primar General, tribunalul a constatat că acesta critică soluția primei instanțe asupra capătului de cerere privind preluarea abuzivă a imobilului de către statul român. Tribunalul a constatat că această critică este nefondată, atât timp cât prin decizia civilă nr. 107/25.01.2010, irevocabilă, Curtea de Apel București - Secția a IV-a Civilă a stabilit că imobilul situat în .. 19 A a fost preluat abuziv de către statul român, fără titlu, întrucât acesta nu apare menționat în anexa la Decretul nr.92/1950, și totodată a apreciat că apelanta - reclamantă justifică un interes în promovarea acestui capăt de cerere. În consecință, tribunalul constată că în mod corect prima instanță a admis acest capăt de cerere și față de probele administrate, din care rezultă preluarea fără titlu a imobilului, a constatat că imobilul a fost preluat abuziv de statul român.

Față de aceste considerente, constatând legalitatea și temeinicia hotărârii de fond și netemeinicia criticilor aduse acesteia, în temeiul art. 296 Cod procedură civilă, tribunalul va respinge ambele apeluri ca nefondate.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta G. T..

În motivele de recurs sunt invocate dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 Cod procedură civilă arătându-se că imobilul situat în București ..19A, a trecut în proprietatea statului fără nici un titlu, aspect dovedit prin adresa nr._/_/20.08.2007 emisă de Primăria Municipiului București.

Art. 6 alin.2 și 3 din Legea nr.213/1998 consacră competența instanțelor în soluționarea acțiunilor în revendicare privind imobilele preluate de stat, recunoscând și competența instanțelor de a se pronunța asupra valabilității trecerii unor bunuri în proprietatea statului. Potrivit acestor dispoziții, numai imobilele preluate fără titlu valabil pot fi revendicate în condițiile dreptului comun, instanțele având competența de a cenzura valabilitatea statului .

Aceste dispoziții reprezintă dreptul comun și au rămas în vigoare și după apariția Legii nr.10/2001, art.2 din această lege referindu-se la imobilele preluate abuziv, atât cele preluate cu titlu valabil cât și cele fără titlu valabil.

Acțiunea a fost promovată în temeiul art. 480-481 Cod civil iar aceste dispoziții nu au fost suprimate de Legea nr.10/2001 și nici de procedura specială, care reia dispozițiile legii comune, fără a cuprinde dispoziții derogatorii.

În temeiul art.3 din Codul Civil instanța este datoare să soluționeze cererea cu respectarea principiului disponibilității, context în care față de art. 129 alin. 6 Cod procedură civilă, acțiunea trebuia soluționată prin compararea titlurilor și prin a da câștig de cauză, titlului mai bine caracterizat.

În acest sens, reclamanta și autorul său nu au pierdut niciodată proprietatea bunului, statul nu a avut niciodată titlu, astfel încât titlul său este mai bine caracterizat, pârâții obținând bunul de la un non dominus.

Procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 operează doar în situația în care imobilul nu a fost înstrăinat, astfel încât acțiunea în revendicare între persoane fizice, având ca obiect un imobil naționalizat, se face pe calea dreptului comun și nu prin Legea nr. 10/2001, cum eronat au reținut cele două instanțe.

Art. 1 din Legea nr. 10/2001 se referă la subiectele restituirii, respectiv persoana fizică al cărui imobil a fost preluat abuziv și statul, ca autor al măsurii de preluare abuzivă. Dispozițiile art. 18 lit.c din Legea nr.10/2001, nu are repercusiuni asupra acțiunii în realizare promovată între persoane fizice, care prezintă titluri asupra aceluiași imobil, chiar dacă acestea fac parte din categoria celor pentru care dispune Legea nr.10/2001.

În mod nelegal, s-a susținut că ,constatarea judiciară a naționalizării abuzive nu atrage după sine, în mod automat, un drept de restituire a bunului prin admiterea primului capăt de cerere.

Constatarea nevalabilității titlului statului, capăt de cerere admis de prima instanță și menținut în apel, este esențial și prealabil revendicării, dreptul de proprietatea al statului fiind desființat retroactiv, de la data preluării abuzive, instanța constatând inexistența titlului statului.

Această constatare, implică recunoașterea dreptului asupra bunului în condițiile art. 480 Cod civil și art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului .

Împrejurarea că actul de vânzare - cumpărare nu a fost desființat, nu împiedică compararea titlurilor de proprietate, ci din contra, face posibilă apelarea la acest mijloc juridic de rezolvare a conflictului ivit din existența a două titluri de proprietate.

Legea nr. 10/2001 nu dă preferință dobânditorului imobilului de la stat în contra adevăratului proprietar, fiind obligatoriu să se dea prevalență principiului fundamental al respectării dreptului la proprietate.

În condițiile în care bunul a fost preluat în fapt, fără nici un titlu de proprietate, nu putea fi înstrăinat în temeiul Legii nr.112/1995, art.9 dispunând că se pot cumpăra doar imobilele preluate de stat cu titlu.

În acest context, atât cumpărătorii cât și vânzătorii au fost de rea- credință, actul fiind încheiat în lipsa unui text legal care să autorizeze această operațiune.

Greșit s-a înlăturat criticile referitoare la reaua – credință a pârâților, deoarece nu se poate invoca buna – credință întrucât pârâții aveau obligația de a cunoaște legea.

Pârâții puteau face verificări, în cadrul minimelor diligențe al cumpărătorului de bună – credință, pentru aflarea adevăratului proprietar al bunului, însă aceștia nu au ales această cale, neputând beneficia de prezumția de bună – credință.

De asemenea, conform art. 9 din Legea nr.112/1995 chiriași puteau cumpăra doar după expirarea termenului și dacă imobilele erau trecute cu titlu valabil în proprietatea statului.

Înlăturarea legii speciale se realizează prin efectul Convenției Europene a Drepturilor Omului, prin aplicarea directă a acesteia, cu consecința înlăturării preferabilității contractelor de vânzare - cumpărare prin care s-a produs privarea de proprietate a adevăratului titular al dreptului de proprietate, fiind aplicabile dispozițiile art.1 din Primul Protocol Adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului.

Analizând actele și lucrările dosarului Curtea va respinge recursul ca nefondat având în vedere următoarele considerente:

Art. 6 din Legea nr. 213/1998,prevede că „fac parte din domeniul public sau privat al statului sau al unităților administrativ-teritoriale și bunurile dobândite de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, dacă au intrat în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituției, a tratatelor internaționale la care România era parte și a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat. Bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obținute prin vicierea consimțământului, pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație. Instanțele judecătorești sunt competente să stabilească valabilitatea titlului.

Acțiunea promovată de reclamantă a fost înregistrată pe rolul instanțelor la data de 1.11.2007, după data apariției legii speciale, art. 6 din Legea nr.213/1998, restrângând domeniul de aplicare a dreptului comun, în condițiile în care există legi speciale de reparație, ceea ce Legea nr. 10/2001 este prin definiție.

Odată cu apariția Legii nr. 10/2001 bunurile preluate fără titlu valabil puteau fi solicitate în condițiile acestei legi, care în art. 2 menționează ce se înțelege prin imobile preluate în mod abuziv, în sensul legii, reglementând și procedura administrativă pusă la îndemâna persoanelor îndreptățite.

Inaplicabilitatea dreptului comun rezultă dintr-un principiu fundamental de drept, și anume „Specialia generalibus derogant" ("Legile speciale derogă de la cele generale"). Conform acestui principiu, în situația în care legea generală și cea specială vin în concurs, adică sunt incidente pentru rezolvarea unui raport juridic conflictual, se aplică legea specială, fiind înlăturat de la aplicare dreptul comun.

De asemenea, decizia nr.33 din 9 iunie 2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în soluționarea unui recurs în interesul legii vizând chiar problema în discuție, obligatorie potrivit art.329 Cod procedură civilă, a stabilit, în urma admiterii recursului, că, potrivit principiului enunțat mai sus, concursul dintre legea specială și cea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, chiar dacă nu se prevede aceasta în cuprinsul legii speciale.

Cu toate aceste, acțiunea în revendicare nu este de plano inadmisibilă, Curtea arătând că nu se poate aprecia că existența Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acțiune să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional și trebuie să i se asigure accesul la justiție.

Este însă necesar a se analiza, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenția europeană a drepturilor omului și dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securității raporturilor juridice.

Cu alte cuvinte, atunci când există neconcordanțe între legea internă și Convenție, trebuie să se verifice pe fond dacă și pârâtul în acțiunea în revendicare nu are, la rândul său, un bun în sensul Convenției - o hotărâre judecătorească anterioară prin care i s-a recunoscut dreptul de a păstra imobilul; o speranță legitimă în același sens, dedusă din dispozițiile legii speciale, unită cu o jurisprudență constantă pe acest aspect -, dacă acțiunea în revendicare împotriva terțului dobânditor de bună-credință poate fi admisă fără despăgubirea terțului la valoarea actuală de circulație a imobilului etc.

În speță, la data intrării în vigoare a Legii nr.10/2001, imobilul pretins de reclamantă fusese înstrăinat prin acte de vânzare - cumpărare, încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995 de intimatele pârâte.

În acest sens, se reține că prin sentința civilă nr.6401/20.06.2008 a Judecătoriei sectorului 3 București, pronunțată în primul ciclu procesual al cauzei, s-a respins ca prescris capătul de cerere având ca obiect constatarea nulității absolute a contractului de vânzare - cumpărare 6137/17.12.1996, titlul pârâților C. T. și F.. Această soluție a fost menținută prin decizia de casare, motiv pentru care a trecut în puterea lucrului judecat.

În aceste condiții reclamanta nu dovedește existența unei hotărâri judecătorești ,prin care să se fi dispus restituirea în natură a imobilului,susceptibilă de executare, și nici a desființării actelor de vânzare - cumpărare ale intimaților, motiv pentru care nu are „un bun” în condițiile art.1 din Primul Protocol Adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului ,singura sa speranță legitimă fiind legea specială.

În aceiași ordine de idei,susținerile formulate de recurentă fundamentate pe împrejurarea că titlul pârâților este nevalabil ori că aceștia au fost de rea credință nu pot fi primite, aceste aspecte nemaiputând fi analizate, în condițiile în care cererea de constatare a nulității este prescrisă.

Din acest punct de vedere, tribunalul a pronunțat o hotărâre asupra fondului dreptului, deoarece a realizat o comparare efectivă a două titluri, existența titlului intimaților – pârâți fiind confirmată prin decizia civilă nr.107/25.01.2010 a Curții de Apel București - Secția a IV-a Civilă.

De asemenea, au fost respectate și principiul disponibilității procesului civil, art. 129 alin. 6 Cod procedură civilă și art.3 Cod civil, ambele instanțe pronunțându-se exclusiv asupra cererilor formulate de reclamantă, cu respectarea temeiului juridic. Faptul că s-a constatat inaplicabilitatea normelor de drept comun, în prezenta cauză, nu reprezintă o ingerință asupra dreptului de proprietate, ci este o consecință firească a aplicării principiului de drept „Specialia generalibus derogant".

Împrejurarea că s-a admis capătul de cerere privind nevalabilitatea titlului statului,nu conferă automat reclamantei un bun,în sensul Convenției.

Curtea Europeană a arătat că, art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului nu poate fi interpretat ca impunând statelor contractante o obligație generală de a restitui bunurile transmise lor înainte ca ele să fi ratificat Convenția, iar în speța dedusă judecății imobilul în litigiu a trecut în patrimoniul statului în anul 1950 prin Decretul nr. 92/1950 ,deci anterior semnării Convenției de către statul român.

„Simpla speranță de restituire”, în absența îndeplinirii condițiilor legale esențiale pentru a putea redobândi un bun trecut în proprietatea statului, în regimul politic anterior, inclusiv în ceea ce privește termenele impuse de lege pentru promovarea unei cereri în acest scop, nu reprezintă o „speranță legitimă”, privită ca „valoare patrimonială”, și, în consecință, ca „bun”, în înțelesul art.1 din Protocol. Aceasta, indiferent de cât de îndreptățită, din perspectiva fondului dreptului, ar fi speranța de restituire.

În consecință, reclamantele nu se pot plânge de o atingere a dreptului de proprietate, în condițiile Convenției, atât timp cât nu demonstrează existența lui actuală.

Pe de altă parte, conform jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului (cauza P. contra României, de exemplu), Convenția nu impune statelor contractante nicio obligație specifică de reparare a nedreptăților sau prejudiciilor cauzate înainte de a fi ratificat Convenția.

Din această perspectivă, se reamintește recurentei că Legea nr. 10/2001 nu este prima lege de reparație în domeniul proprietății, anterior fiind promulgată și aplicată Legea nr.112/1995.

În acest context legislativ, autoarea reclamantei D. T. a formulat, în temeiul Legii nr._ cerere prin care a solicitat despăgubiri pentru apartamentele din imobilul situat în București,fostă ..19 și 19A, în prezent ..19 și 19 A. Această cerere a fost soluționată de Comisia de Aplicare a legii nr.112/1995 prin hotărârea nr.1211/16.03.1998, autoarei reclamantei acordându-i-se despăgubiri pentru imobilul din .. 19.

S. român și-a propus să acorde măsuri reparatorii pentru imobilele preluate abuziv în perioada regimului comunist, anterior ratificării Convenției, iar una dintre condițiile acordării unei astfel de reparații a fost aceea ca persoana care se consideră îndreptățită să redobândească bunul preluat, să formuleze cerere/notificare conform legilor speciale în materie, Legea nr.10/2001 prevăzând un termen de un an de Ia data intrării sale în vigoare, prelungit până la 14 februarie 2002.

În cauza A., Curtea Europeană a interpretat Convenția și art.1 din Protocolul nr.1 în raport cu legislația internă reținând că de la . Legilor nr.1/2001 și 10/2001 și mai ales a Legii nr.247/2005, dreptul intern prevede un mecanism anterior pentru a se ajunge, fie la restituirea bunului ,fie la acordarea unei despăgubiri .

În consecință, s-a apreciat că, transformarea într-o valoare patrimonială ,în sensul art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului a interesului patrimonial ce rezultă din simpla constatare a ilegalității naționalizării (nevalabilitatea titlului statutului), se subordonează îndeplinirii de către partea interesată, a cerințelor legale din cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparație și epuizării căilor de recurs prevăzute de aceste legi.

În aceiași ordine de idei, Curtea Europeană a statuat în cauza A. că, „Curtea observa ca nicio instanța sau autoritate administrativa interna nu le-a recunoscut doamnelor A. si P. în mod definitiv un drept de a li se restitui apartamentul in litigiu. Hotărârile invocate de reclamante (paragraful 19 de mai sus), deși toate constata ca naționalizarea întregului imobil a fost ilegala, nu constituie un titlu executoriu pentru restituirea acestui apartament.

144. Rezulta ca acest apartament nu reprezintă un “bun actual” in sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, de care reclamantele s-ar putea prevala”.

În jurisprudența actuală a instanței europene – CEDO – s-a produs o schimbare în raționamentul construit pe tiparul cauzei P. contra României din 1 decembrie 2005, continuând cu cauzele S. și P., pe care Curtea l-a aplicat constant, fără nicio abatere, în practica ulterioară, în ceea ce privește conținutul conceptual al noțiunii de „bun”.

Astfel, în practica anterior conturată, simpla pronunțare a unei hotărâri judecătorești, chiar dacă aceasta nu are caracter definitiv, prin care s-a constatat nelegalitatea preluării de către stat a unui imobil înainte de anul 1989, reprezenta o privare nejustificată de proprietate, din cauza imposibilității exercitării dreptului de proprietate al reclamanților asupra bunurilor lor vândute de stat unor terți care le ocupau în calitate de chiriași, privare care, combinată cu lipsa unei despăgubiri la valoarea de piață a bunului, este incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor lor, garantat de art. 1 din Protocolulnr. 1 (cauza S., paragraf 39; cauza P., paragraf 35; cauza A. M. și alții – hotărârea din 19 ianuarie 2010,paragraf 20, pentru a da un exemplu recent).

În respectivele cauze supuse atenției CEDO, s-a apreciat că reclamanții au chiar un „bun actual” în măsura în care vânzarea către chiriași a unor apartamente din imobile s-a realizat ulterior ori doar un „interes patrimonial” de a obține restituirea în natură, însă cu aceeași valoare ca și un bun actual în ceea ce privește cerința legală a existenței unui „bun”, ca „drept efectiv”, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, în cazurile în care înstrăinarea în baza Legii nr.112/1995 a avut loc înainte de pronunțarea unei hotărâri judecătorești (în cauza P., paragrafe 83 – 87, precum și în cauza P., paragraf 33).

Dacă s-ar fi menținut această practică a Curții, ar fi trebuit să se aprecieze că recunoașterea preluării fără titlu a imobilului de către stat este suficientă pentru existența unui bun actual în patrimoniul fostului proprietar.

În prezent, distincția între dreptul la restituire și dreptul la despăgubiri se regăsește tranșant în cauza A. și alții contra României (hotărârea din 12 octombrie 2010), în care se fixează semnificații ale noțiunii de „bun” pe care Curtea le-a uzitat în mod constant în jurisprudența sa.

Astfel, în această hotărâre se arată că un „bun actual” există în patrimoniul proprietarilor deposedați abuziv de către stat doar dacă s-a pronunțat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă și executorie prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a și dispus expres în sensul restituirii bunului (paragrafe140 și 143).

În caz contrar, simpla constatare pe cale judecătorească a nelegalității titlului statului constituit asupra imobilului în litigiu, poate valora doar o recunoaștere a unui drept la despăgubire, respectiv dreptul de a încasa măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, sub condiția inițierii procedurii administrative și a îndeplinirii cerințelor legale pentru obținerea acestor reparații (paragrafe 141, 142 și 143).

Diferența esențială de abordare în cauza A., față de practica anterioară, a cerinței din art. 1 din Protocolul nr. 1, referitoare la existența bunului în patrimoniul reclamantei, produce consecințe asupra evaluării cerinței – premisă a admiterii cererii în revendicare imobiliară.

Așadar, proprietarul care nu deține un „bun actual” nu poate obține mai mult decât despăgubirile prevăzute de legea specială.

Astfel, până în luna octombrie 2010, era posibilă recunoașterea unui drept la restituire chiar în condițiile în care o instanță de judecată nu se pronunțase explicit în acest sens, anterior cererii în revendicare, deoarece privarea de proprietate operată prin vânzarea de către stat unui terț a imobilului aparținând reclamantului, combinată cu lipsa totală a despăgubirii și ineficiența mecanismului de despăgubire conceput prin intermediul Fondului „Proprietatea”, nu putea fi înlăturată decât prin dreptul de a redobândi însăși posesia imobilului, ce urma a fi comparat cu dreptul de proprietate înfățișat de către pârât, în condițiile Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți.

Dată fiind importanța deosebită a hotărârii – pilot din perspectiva procedurii declanșate în vederea schimbării esențiale a procedurii de acordare a despăgubirilor, această decizie nu poate fi ignorată de către instanțele naționale, impunându-se a fi aplicată și în cauza pendinte, în interpretarea art.1 din Protocolul nr.1 la Convenție.

Așa fiind, urmare a Hotărârii Curții Europene a Drepturilor Omului pronunțate în cauza A., circumstanțele factuale de natura celor din speță nu permit recunoașterea unui drept la restituire, dat fiind faptul că reclamantele nu beneficiază de o hotărâre definitivă și irevocabilă prin care s-a recunoscut dreptul acesteia la restituirea imobilului din București, .. 19 A, sectorul 3 .

Față de considerațiile expuse mai sus rezultă că imobilul în litigiu nu reprezintă un "bun actual" în sensul art. 1 din Protocolul nr.1, de care reclamanta se poate prevala în restituirea bunului său.

Din această cauză, analiza comparativă a celor două titluri de proprietate, trebuie făcută prin prisma jurisprudenței europene, criteriile de preferabilitate fiind determinate de statuările europene, obligatorii pentru autoritățile naționale. Prin urmare, chiar aplicându-se direct Convenția Europeană a Drepturilor Omului, reclamanta nu are un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului.

Astfel fiind, în temeiul art. 312 alin 1 Cod procedură civilă Curtea va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-reclamantă G. T., împotriva deciziei civile nr.876/A din 07.10.2011, pronunțată de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații-pârâți M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL, C. T., C. F., . și intimații chemați în garanție S. R. PRIN M. FINANȚELOR PUBLICE și M. FINANȚELOR PUBLICE.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședința publică din 3 decembrie 2012.

PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR

DOINIȚA M. D. A. B. I. B.

GREFIER

L. C.

Red.D.A.B.

Tehnored.DAB/B.I

2 ex/15.01.2013

-------------------------------------------

T.B.-Secția a V-a – E.D.

- M.S.

Jud.Sector 3 – C.B.

← Pretenţii. Decizia nr. 1020/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI		Pretenţii. Decizia nr. 1027/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI →

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Rezoluţiune contract. Decizia nr. 414/2012. Curtea de Apel BUCUREŞTI Pretenţii. Decizia nr. 1020/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI Pretenţii. Decizia nr. 1027/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI Succesiune. Decizia nr. 1016/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI Revendicare imobiliară. Decizia nr. 2176/2012. Curtea de Apel BUCUREŞTI Evacuare. Decizia nr. 864/2012. Curtea de Apel BUCUREŞTI