Pretenţii. Decizia nr. 1039/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1039/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 10-06-2014 în dosarul nr. 1039/2014
DOSAR NR._
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI – SECȚIA A IV A CIVILĂ
DECIZIA CIVILĂ NR. 1039 R
Ședința publică de la 10.06.2014
Curtea constituită din :
PREȘEDINTE – D. Z.
JUDECĂTOR – D. L. M.
JUDECĂTOR – A. C. B.
GREFIER – S. V.
……………………
Din partea Ministerului Public – P. de pe lângă Curtea de Apel București participă procuror A. B..
Pe rol soluționarea cererii de recurs formulată de recurentul reclamant S. N., împotriva sentinței civile nr. 1817/14.10.2013, pronunțată de Tribunalul București – Secția a IV a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de D.G.F.P.M.B., având ca obiect „reparare prejudicii erori judiciare”.
La apelul nominal făcut în ședință publică se prezintă recurentul reclamant S. N., reprezentat de avocat T. R., cu împuternicire avocațială la dosar, lipsind intimatul pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.
Procedura este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care:
Apărătorul recurentului reclamant S. N. arată că nu mai are alte cereri de formulat.
Având în vedere că nu mai sunt cereri prealabile de formulat, Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea motivelor de recurs.
Apărătorul recurentului reclamant S. N. solicită admiterea recursului așa cum a fost formulat, modificarea sentinței atacate, în sensul obligării statului român la măsuri reparatorii, în condițiile art. 504 și 506 C.pr.pen. Așa cum rezultă din actele de la dosar recurentul, rezident în România a fost arestat preventiv nelegal timp de 610 zile, iar procesul penal a durat timp de 12 ani, o durată nerezonabilă în raport de practica din România. Arată că instanța de fond a interpretat și aplicat greșit prevederile art. 504 alin. 3 C.pr.pen., considerând că reclamantul nu are dreptul la despăgubiri, întrucât nu a obținut o hotărâre de achitare.
Să se constate că reținerea și arestarea preventivă a recurentului au încetat printr-o hotărâre a Curții de Apel C.. Pe parcursul procesului penal recurentul a fost achitat de două ori, după care s-a pronunțat o hotărâre de încetare a procesului penal prin aplicarea dispozițiilor referitoare la prescripția răspunderii penale. Esențial este faptul că reclamantul, în calitatea sa de inculpat, a cerut continuarea procesului penal și pronunțarea achitării pentru inexistența faptei, dar instanțele au respins această cerere, fără o motivare juridică.
În aceste condiții solicită admiterea recursului, modificarea sentinței și acordarea despăgubirilor dovedite. În subsidiar, în măsura în care se va considera că nu sunt suficiente dovezile pentru acordarea despăgubirilor solicită casarea sentinței cu trimitere spre rejudecare pentru administrarea de noi probe. Mai solicită amânarea pronunțării pentru a depune la dosar concluzii scrise.
Reprezentantul Parchetului solicită recalificarea căii de atac din recurs în apel, având în vedere dispozițiile art. 2821 C.pr.civ. față de capătul de cerere întemeiat pe dispozițiile art. 6 din C.E.D.O.
Apărătorul recurentului reclamant S. N., în raport de noile reglementări ale căilor de atac, consideră că în prezenta cauză calea de atac este apelul și nu recursul.
După deliberare, Curtea califică calea de atac ca fiind recurs, având în vedere dispozițiile Legii nr. 202/2010, care stipulează calea de atac ca fiind recursul, ținând cont de data introducerii cererii de chemare în judecată și data pronunțării sentinței civile atacate, astfel încât sunt incidente dispozițiile art. 725 alin. 3 C.pr.civ.
Reprezentantul Parchetului solicită respingerea recursului ca nefondat, având în vedere că față de reclamant s-a pronunțat o hotărâre definitivă de încetare a procesului penal pentru intervenirea prescripției răspunderii penale, astfel încât nu sunt îndeplinite cerințele prevăzute de art. 504 C.pr.pen. privind constatarea ca nelegală a perioadei arestării preventive. Apreciază că față de complexitatea actelor efectuate în cursul procesului penal, incluzând expertize maritime, acțiunea sub aspectul acordării daunelor morale pentru încălcarea dispozițiile art. 6 din C.E.D.O. sunt nefondate.
CURTEA
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București - Secția a IV-a Civilă la data de 20.04.2012, reclamantul S. N. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul S. R. reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea Statului R. prin Ministerul Finanțelor Publice la plata echivalentului in lei al sumei de 100.000 USD cu titlul de daune morale pentru privarea de libertate in mod nelegal in perioada 19.11.1998 – 21.07.2000; obligarea Statului R. prin Ministerul Finanțelor Publice la plata echivalentului în lei al sumei de 100.000 USD cu titlul de daune materiale pentru privarea de libertate in mod nelegal în perioada 19.11._00; obligarea Statului R. prin Ministerul Finanțelor Publice la plata echivalentului in lei al sumei de 120.000 USD, reprezentând daune morale pentru nesoluționarea . a cauzei penale in care acțiunea penala împotriva reclamantului a fost pusa in mișcare la 20 noiembrie 1998 (dosarul nr.51/PMF/1998 al Parchetului de pe langa Curtea de Apel Constanta) si s-a finalizat prin decizia penala nr.3671/20 octombrie 2010 pronunțata de înalta Curte de Casație si Justiție - Secția Penala, in dosarul nr._/118/2007 și obligarea Statului R. prin Ministerul Finanțelor Publice la plata cheltuielilor de judecata in ipoteza in care se va opune admiterii acțiunii introductive.
În motivarea cererii, reclamantul a arătat că, în calitate de om de afaceri, in domeniul shiping-ului a dat curs propagandei externe făcuta de Guvernul R. in sensul deschiderii economice a acestei tari pentru investitorii străini. In acest context in cursul anului 1994 a înființat societatea comerciala Ritz Rom Marine S.R.L., iar in anul 1996 societatea comerciala Euroship Management & Trading S.R.L., ambele cu sediul social in municipiul Constanta. Tot in anul 1994 prima societate a încheiat cu Compania Naționala Maritima Navrom S.A. Constanta un contract de asociere in participațiune si o . contracte de preluare in exploatare in regim de „bareboat” a 7 nave maritime.
La data de 3 aprilie 1996, M/N Gheorghieni - una din navele aflate in exploatarea S.C. RITZ ROM MARINE S.R.L., in baza unui contract de navlosire încheiat cu OCEANIC CARGO LINES a plecat din portul Constanta încărcata cu materiale de construcție, soda caustica si alte mărfuri, cu destinația NIGERIA (portul Lagos). Datorita stării tehnice precare, voiajul a fost întrerupt de mai multe ori. Mai întâi, nava s-a întors in portul Constanta la puțin timp după ce ieșise din apele teritoriale romanești. A plecat din nou, după remedierea unor defecțiuni, după care s-a oprit in portul Istanbul, unde i s-au făcut o . reparații. In continuare, a mai făcut o întrerupere similara in portul Algesiras, pentru reparații la motorul principal. întrucât in următoarea etapa, in largul coastelor Atlanticului, am fost informat in repetate radiograme ca motorul principal nu funcționează, am hotărât sa-l trimit pe fostul căpitan de cursa lunga, I. D., la fata locului pentru a clarifica lucrurile. La data plecării acestuia din România, M/N GHEORGHIENI se afla după cum ni s-a comunicat, in deriva in apropierea portului senegalez Dakar. S-a apelat la serviciile societății maritime senegaleze Tarso Consulting - proprietara pescadorului Briz 3, care a remorcat M/N Gheorghieni pana in rada portului Dakar. La operațiunea de mai sus si-a adus aportul nemijlocit emisarul S.C. Ritz Rom Marine S.R.L., domnul I. D. care la rândul sau a beneficiat de relațiile reclamantului din capitala Senegalului.
Cheltuielile ocazionate de remorcarea M/N GHEORGHIENI in portul Dakar, plus staționarea in port, s-au ridicat la suma de 177.970 USD - suma care a fost achitata de S.C. Ritz Rom Marine S.R.L. si de S.C. Euroship Management & Trading S.R.L. - al căror administrator era reclamantul.
Întrucât la data de 10 iunie 1996 M/N GHEORGHIENI a fost retrasa de armator (C.N.M NAVROM S.A.) din operare. In acest context, nava in cauza a rămas ancorata in portul Dakar împreuna cu o parte din echipaj, care in cursul lunii august 1996 a abandonat-o complet, după ce navlositorul a transbordat întreaga încărcătura pe alta nava, cu care a continuat voiajul pana in portul nigerian de destinație. Deși, C.N.M. NAVROM S.A. a rămas singura responsabila de soarta M/N GHEORGHIENI, aceasta a rămas abandonata in același port, pana in luna noiembrie 1996, când autoritățile portuare au tras-o la remorca in afara radei, fiind considerata ca nava arestata - pentru o pretinsa datorie, din anii precedenți, in cuantum de 864.000 USD.
Deoarece, C.N.M. NAVROM S.A. intenționa să deducă aceasta pretinsa datorie pe cale reconvenționala in litigiul aflat pe rolul Curții de Arbitraj Maritim de la Londra, dar in același timp dorea sa evite plata unor taxe de arbitraj substanțiale, având si intenția de a paraliza acțiunea S.C. ROM RITZ MARINE S.R.L. in fata aceleași Curți, conducerea C.N.M. NAVROM S.A. a recurs la eterna strategie a societăților comerciale romanești, formulând împotriva plângere penala pentru pretinse infracțiuni de înșelăciune si fals. Prin aceasta plângere a fost plăsmuita o stare de fapt imaginara, potrivit căreia reclamantul ar fi pus la cale o operațiune de salvare simulata in dauna C.N.M. NAVROM S.A. Deși, practic, o asemenea fapta nu s-a petrecut, daca realmente s-ar fi comis nu l-ar fi păgubit pe armator, ci exclusiv firma londoneza la care era asigurata nava (NORTH OF ENGLAND P&I ASOCIATION). Ceea ce insa nu s-a întâmplat pentru ca nu s-a încasat de la asigurător nicio suma.
Prin sentința penala nr.7/MF/08.06.2000 Tribunalul Constanta - Secția Penala m-a condamnat la pedeapsa de 2 ani si 10 luni închisoare pentru infracțiunea de înșelăciune, la 2 ani închisoare pentru participație improprie la fals intelectual si la 1 an si 6 luni pentru instigare la uz de fals. Concomitent s-a constatat ca ultimele doua pedepse sunt grațiate in baza art. 1 din Legea nr. 137/1997. Mi s-a dedus din pedeapsa de 2 ani si 10 luni durata arestului preventiv începând cu 19 noiembrie 1998 pana la 21 iulie 2000.
Aceasta sentința a fost casata prin decizia penala nr. 5/MF/21 decembrie 2000 a Curții de Apel Constanta - Secția Penala, ca urmare a admiterii apelului declarat de procuror si de inculpați - cauza fiind trimisa spre rejudecare aceluiași Tribunal.
Prin sentința penala nr. 1/MF/08.03.2006, Tribunalul Constanta - Secția penala, rejudecând cauza, a dispus achitarea reclamantului si a coinculpatului I. D., în condițiile art. 11 pct.2 lit. a raportat la art. 10 lit. d C.pr.pen., de sub învinuirea ce ne era adusa prin rechizitoriu.
Precizare esențiala: tribunalul a constatat ca in cauză s-a împlinit termenul de prescripție a răspunderii penale, dar întrucât au cerut in condițiile reglementate de art. 13 C.pr.pen, continuarea procesului, in final a statuat ca faptelor imputate le lipsește unul din elementele constitutive, si anume latura obiectiva. In concret, Tribunalul a stabilit - pe baza probelor administrate, ca avaria M/N Gheorghieni a fost reala, remorcarea sa de către pescadorul Briz 3 a avut loc, iar ceea ce a fost considerat esențial, firma de asigurare a confirmat ca nu s-a încasat de la ea nicio suma băneasca ca prima de asigurare.
Sentința de mai sus a fost menținută întrutotul de Curtea de Apel Constanta - Secția Penala, care prin decizia nr.4/09.03.2007 a respins ca nefondate apelurile declarate împotriva ei de către P. si partea civila C.N.M NAVROM S.A., prin lichidator.
În urma recursurilor declarate de P. si de partea civila prin lichidator, Înalta Curte de Casație si Justiție - Secția Penala, prin decizia nr. 5214/02.11.2008 a casat hotărârile atacate si a trimis cauza Tribunalului Constanta, pentru o noua judecare.
Prin sentința penală nr. 1/MF/22.04.2009 a sus-mentionatului tribunal, s-a dispus „încetarea procesului penal împotriva reclamantului si a coinculpatului I. D., in temeiul art. 11 pct.2 lit.c raportat la art. 10 lit. a C.pr.pen., ca efect al prescripției răspunderii penale. Totodată, in temeiul art. 998 C.civ. au fost obligați la plata către C.N.M NAVROM S.A. prin lichidator a sumei de 1.179.708 USD, cu titlu de despăgubiri civile.
Apelul reclamantului împotriva sentinței de mai sus a fost respins ca nefondat, prin decizia penala nr. 1/MF/22.01.2010 a Curții de Apel Constanta.
Reclamantul a arătat că a atacat decizia de mai sus cu recurs, insa Înalta Curte de Casație si Justiție - Secția Penala a respins aceasta cale de atac prin decizia nr.3671/20.10.2010.
In cadrul acestui proces, care a durat 12 ani, reclamantul a fost privat de libertate, in mod nelegal in perioada 19 noiembrie 1998 - 21 iulie 2000, adică timp de 610 zile. Aceasta privare de libertate este nelegala sub trei aspecte esențiale: a) mandatul de arestare preventiva din 20 noiembrie 1998 a fost emis de către un procuror, care insa nu are calitatea de magistrat in sensul definit de art.5 din Convenția Europeana a Drepturilor Omului.
Potrivit acestui text, „Orice persoana are dreptul la libertate si la siguranța. Nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu excepția următoarelor cazuri (...): daca a fost arestat sau reținut in vederea aducerii sale in fata autorității judiciare competente, atunci când exista motive verosimile de a bănui ca a săvârșit o infracțiune sau când exista motive temeinice de a crede in necesitatea de a-l împiedica sa săvârșească o infracțiune sau sa fuga după săvârșirea acesteia; orice persoana arestata sau deținuta, în condițiile prevăzute de alin. 1 lit. c, trebuie adusa de îndată înaintea unui judecător sau altui magistrat împuternicit prin lege cu exercitarea atribuțiilor judiciare si are dreptul de a fi judecata într-un termen rezonabil sau eliberata în cursul procedurii. Punerea în libertate poate fi subordonata unei garanții care sa asigure prezentarea persoanei în cauza la audiere”.
Din examinarea acestui text al Convenției reiese cu prisosința ca in cazul arestării, i s-a încălcat acest drept fundamental, iar aceasta nu numai in mod formal ci si pe fondul cauzei, deoarece in fata procurorului care a conceput starea de fapt printr-o administrare subiectiva si superficiala a probelor nu m-am putut apară, așa cum orice persoana aflata in aceasta situație, isi poate susține apărarea in fata unui judecător independent si inamovibil.
Este de subliniat, ca imperativul aducerii persoanei arestate, de indata, in fata unui judecător sau altui magistrat împuternicit prin lege cu atribuții judiciare, era inserat in Constituția României, dar Guvernul nu a luat masuri pentru armonizarea dispozițiilor Codului de procedura penala in materia arestului preventiv, cu dispozițiile cuprinse in Legea Fundamentala a Tarii si cu principiile statornicite prin Convenția Europeana a Drepturilor Omului.
In contextul de mai sus, măsura arestării preventive prin mandatul emis de procuror a fost luata in mod nelegal, iar in consecința, reclamantul are calitatea de victima a unui vădit abuz judiciar.
De asemenea, s-a arătat cămăsura arestării preventive a reclamantului este nelegala si in raport de reglementarea cuprinsa in art.504 alin.2 C.pr.pen., care prevede ca: „Are dreptul la repararea pagubei si persoana care in cursul procesului penal a fost privata de libertate,
ori căreia i s-a restrâns libertatea in mod nelegal”.
Reclamantul a fost arestat preventiv timp de 610 zile, fără că în cauza sa se fi pronunțat o hotărâre definitiva de condamnare, iar aceasta in condițiile in care reclamantul, uzând de prevederile art. 13 C.pr.pen a cerut continuarea procesului si pronunțarea unei soluții pe fond, respectiv, achitarea.
Mandatul de arestare emis de procuror la 20 noiembrie 1998 nu este motivat in condițiile legii. Temeiurile sale de fapt sunt expuse vag si neconvingător, fără a se concretiza „probele si indiciile temeinice” la care se refera. Ipoteticul pericol pentru ordinea publica este enunțat la modul general, deși textul art. 148 lit. f C.pr.pen. impune a fi evidențiat "pericolul concret" in raport de care lăsarea in libertate ar aduce atingere ordinei publice.
Atât practica Înaltei Curți de Casație si Justiție, cat mai ales jurisprudenta Curții Europene a Drepturilor Omului, au subliniat in mod constant ca o asemenea abordare a măsurii arestării preventive fara o motivare concreta, la obiect, constituie o încălcare a principiului statornicit prin art.5 alin. 1 din Convenție.
Prejudiciul material suferit de reclamant prin privarea de libertate in mod nelegal pe durata a 610 zile s-a arătat că reclamantul a înființat in România doua societăți comerciale cu sediul in Constanta: RITZ ROM MARINE S.R.L. si EUROSHIP MANAGEMENT & TRADING S.R.L., având ca obiect principal de activitate afaceri in domeniul transportului maritim internațional. Chiar daca in urma neînțelegerilor si litigiilor avute cu CNM NAVROM, cele doua firme au suferit pierderi, iar in calitatea de asociat majoritar la una din ele si de asociat unic si administrator la cea de a doua, îi asigurau un venit - asimilabil cu un salariu de manager, de 5000 USD lunar.
Arestarea abuziva din 19 noiembrie 1998 pana la 21 iulie 2000 l-a privat de acest venit substanțial, care reprezintă salariul pe 20 de luni, însumând 100.000 USD.
Cu privire la prejudiciul moral suferit de reclamant prin privarea de libertate in mod nelegal pe durata a 610 zile s-a arătat că a venit in România, ca om de afaceri, bucurându-se de o foarte buna reputație in domeniul shipingului internațional.
Având afaceri si in unele tari africane, îndeosebi in Republica Senegal, ca semn al prestigiului cu care era cunoscut i s-a propus de către autoritățile senegaleze sa i se încredințeze funcția de consul onorific al acestei tari in România.
Odată cu arestarea sa, s-a irosit nu numai perspectiva demnității de mai sus, dar si prestigiul de manager si om de afaceri in domeniul shipingului.
In același timp, cunoscând ca este arestat pe nedrept, ca gravele imputări ce-i sunt aduse contravin realității, pe măsura ce cererile sale de punere in libertate erau respinse fara o aprofundare a apărărilor, a fost puternic afectat psihic de situația in care a ajuns nevinovat. Pe fondul acestor suferințe inimaginabile, inca din perioada detenției i-au apărut primele simptome ale unor afecțiuni cardio-vasculare, care s-au agravat de la o perioada la alta. Încercările reclamantului stăruitoare de a fi tratat in raport de evoluția acestor boli au fost de prisos, negăsind înțelegere la nivelul conducerii penitenciarului. Ca urmare, când a fost pus in libertate, starea reclamantului de sănătate era complet șubrezită, iar de atunci si pana in prezent se întreține in viata numai prin tratament medicamentos.
Practic, starea de stres si suferințele psihice indurate de-a lungul celor 610 zile de detenție ilegala, urmata apoi de hărțuiala la care am fost supus timp de 10 ani pana la finalizarea procesului, i-au compromis definitiv sănătatea, prestigiul social si profesia.
In aceste condiții, s-a solicitat a se aprecia ca este îndrituit la daune morale, care indiferent de cuantumul lor nu pot vindeca suferințele psihice prin care a trecut si îl mai marchează încă gândul că viata i-a fost irosita. Are in prezent vârsta de 60 de ani, iar reparația morala pe care o solicită, îl va ajuta sa atenueze doar, consecințele abuzurilor la care a fost supus.
Cu privire la prejudiciul moral pentru nesoluționarea procesului penal in limita unui termen rezonabil s-a arătat că art.6 din Convenția Europeana a Drepturilor Omului ii garantează oricărei persoane dreptul ca judecarea cauzei sale sa aibă loc ., termen in limita căruia instanta sa hotărască asupra temeiniciei sau netemeiniciei acuzațiilor penale îndreptate împotriva sa.
Acțiunea penala in cauza deschisa împotriva reclamantului de către P. de pe langa Curtea de Apel Constanta a fost pusa in mișcare la 20 noiembrie 1998, odată cu arestarea preventiva si a fost finalizata abia la 20 octombrie 2010, de-a lungul a doua cicluri procesuale. Deci, un proces penal care a durat 12 ani (144 de luni sau 3320 de zile).
Ab initio, se poate afirma ca aceasta cauza nu a fost de o atare complexitate încât sa justifice irosirea unei cincimi din viata unui om. Si, totuși, pentru ca opinia judecătorilor a fost divergenta de la o instanța la alta, iar interpretarea probelor a fost aleatorie, soluția inițiala de condamnare a alternat cu aceea de achitare, iar in final prin scoaterea de sub urmărire penala. Ritmul judecații a fost, oricum, foarte lent. In acest sens, s-a arătat ca s-au pronunțat in total 8 hotărâri penale din care, cel puțin 5, sunt divergente. Aceasta prelungire exagerata a procesului penal s-a datorat si presiunilor mediatice la care a recurs CNM NAVROM S.A., care au influențat adesea opinia magistraților.
Oricum, durata acestui proces (care, statistic nu cuprinde si faza „actelor pregătitoare” incepute inca din primăvara anului 1997) este mai mult decât exagerata.
Aceasta apreciere se întemeiază pe numeroasele soluții de speța ale CEDO, care in mod constant a statuat ca derularea unor procese penale pe durata a 3 ani este nerezonabila. Ca urmare, durata de 12 ani a acestui proces, nu poate fi pusa la îndoiala, ca durata nerezonabila.
Aceasta situație a fost de natura sa afecteze viata familiala si profesionala a subsemnatului, cu repercusiuni directe chiar asupra sănătății. Mai mult, a influențat negativ ideea de stabilitate in relațiile sociale si profesionale ale subsemnatului. Este suficient de amintit ca o persoana care este chemata periodic la politie, la parchet sau la instanțele de judecata - mai ales o perioada atât de îndelungata, nu este agreata la locul de munca, este privita cu suspiciune de vecini, colegi, rude, etc.
Pornind de la premisa ca durata nerezonabila de 12 ani, s-a arătat că apreciază că i se cuvin daune morale in cuantum egal cu echivalentul in lei al sumei de 120.000 USD.
In drept, au fost invocate prevederile art. 504-art.506 C.proc.pen., art. 5 și 6 din CEDO.
Reclamantul a atașat rechizitoriul din dosarul nr. 51/PMF/1998 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel C., decizia nr. 3671/20.10.2010 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție.
Pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, a formulat în temeiul art. 115-118 C.proc.civ., întâmpinare prin care a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată.
În ședința publică din data de 25.03.2013, s-a încuviințat pentru reclamant proba cu înscrisuri, proba testimonială cu un martor, fiind respinsă ca neutilă proba cu expertiză contabilă.
În cadrul probei cu înscrisuri, s-a solicitat depunerea bilanțului contabil al societăților comerciale la care reclamantul era asociat.
Prin sentința civilă nr. 1817/14.10.2013 Tribunalul București- Secția a IV-a Civilă a respins,ca neîntemeiată, cererea formulată de reclamantul S. N. în contradictoriu cu pârâtul S. R. reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că, prin sentința penală nr. 7/MF/08.06.2000 pronunțată în dosarul nr. 47/MF/1998, Tribunalul C. s-a pronunțat cu privire la infracțiunile pentru care a fost trimis în judecată inculpatul S. N., această hotărâre fiind desființată prin decizia penală nr. 5/MF/21.12.2000, prin care au fost admise apelurile, dispunându-se rejudecarea de către Tribunalul C..
În urma rejudecării, prin sentința penală nr. 1/MF/08.03.2006, Tribunalul C. - Secția Penală, rejudecând cauza, a dispus achitarea reclamantului si a coinculpatului I. D., in condițiile art. 11 pct.2 lit. a raportat la art. 10 lit. d C.pr.pen., ca urmare a schimbării încadrării juridice, fiind respinsă acțiunea civilă ca neîntemeiată.
Prin decizia penală nr. 1/MF/2007 pronunțată de Curtea de Apel C. în dosarul nr._, a fost menținută sentința civilă nr. 1/MF/2006, prin respingerea ca nefondată a apelurilor.
Prin decizia penală nr. 5214/02.11.2007, Înalta Curte de Casație și Justiție a dispus rejudecarea cauzei în primă instanță.
Prin sentința penală nr. 1/MF/22.04.2009, în baza art. 11 pct. 1 lit. b rap. La art. 10 lit. g C.proc.pen., a fost încetat procesul penal privind pe inculpatul S. N., s-a reținut că vinovăția inculpaților în săvârșirea faptelor rezultă cu certitudine din ansamblul materialului probator cu mențiunea că expertiza tehnică maritimă efectuată în dosarul penal nr. 47/MF/1998 nu influențează modul de rezolvare a acțiunii penale.
Cu privire la acțiunea penală, s-a reținut că, raportat la pedepsele prevăzute de lege pentru infracțiunile deduse judecății, prin Legea nr. 140/1996, termenul prescripției speciale a răspunderii penale, prev. de art. 122 lit. d rap la art. 124 C.pen., s-a împlinit în cazul ambilor inculpați.
Ca urmare a prescripției intervenite constatându-se impediment la angajarea răspunderii penale, instanța, în baza art. 11 pct. 1 lit. b rap. la art. 10 lit. g C.proc.pen., a încetat procesul penal.
Prin decizia penală nr. 1/MF/22.01.2010, pronunțată de Curtea de Apel C. a fost respins apelul declarat împotriva sentinței penale 1/MF/22.04.2009.
S-a reținut că inculpații au cerut continuarea procesului penal, însă, în mod corect prima instanță a pronunțat o hotărâre întemeiată pe dispozițiile art. 10 lit. g C.proc.pen., încetând procesul penal ca efect al prescripției răspunderii penale.
Constatând că motivele de apel întemeiate pe cauzele ce conduc la achitarea inculpaților sunt neîntemeiate, Curtea de Apel C. a menținut așadar prin respingerea apelului încetarea procesului penal în condițiile art. 10 lit. g C.proc.pen.
Prin decizia penală nr. 3671/2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție a fost respins recursul declarat împotriva deciziei penale 1/MF/22.01.2010, pronunțată de Curtea de Apel C..
Ca urmare, tribunalul a constatat că în urma soluționării irevocabile a procesului penal, față de reclamantul din prezentul proces s-a constatat încetat procesul penal în condițiile art. 11 pct. 1 lit. b rap. la art. 10 lit. g C.proc.pen. ca urmare a intervenției prescripției răspunderii penale.
Potrivit art. 504 C.proc.pen., persoana care a fost condamnată definitiv are dreptul la repararea de către S. R. a pagubei suferite, dacă în urma rejudecării cauzei s-a pronunțat o hotărâre definitivă de achitare. De asemenea, are dreptul la repararea pagubei și persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată de libertate ori i s-a restrâns libertatea în mod nelegal.
Privarea sau restrângerea de libertate în mod nelegal trebuie stabilită, după caz, prin ordonanță a procurorului de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin ordonanță a procurorului de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. 1 lit. j) ori prin hotărâre a instanței de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin hotărâre definitivă de achitare sau prin hotărâre definitivă de încetare a procesului penal pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. 1 lit. j).
Are drept la repararea pagubei suferite și persoana care a fost privată de libertate după ce a intervenit prescripția, amnistia sau dezincriminarea faptei.
Ca prim aspect tribunalul a reținut că, în cauză, nu s-a pronunțat o hotărâre definitivă de achitare, ba din contră, urmare a solicitării continuării procesului penal după pronunțarea soluției de încetare a procesului penal ca urmare a prescripției răspunderii penale, la solicitarea inculpaților, s-a stabilit irevocabil că fapta a existat, ca întrunea elementele constitutive ale infracțiunilor reținute, astfel cum a fost schimbată încadrarea juridică a faptelor, dar că prin raportare la data săvârșirii faptelor, în mod corect prin sentința penală nr. 1/MF/22.04.2009 s-a dispus încetarea procesului penal, ca urmare a prescripției răspunderii penale.
În ceea ce privește primele două capete de cerere, tribunalul a reținut că nu sunt incidente dispozițiile art. 504 alin 1 și 2 c.pr.civ. Astfel, reține tribunalul că în favoarea reclamantului nu s-a pronunțat în procesul penal o hotărâre definitivă de achitare, pentru a fi incidente dispozițiile art. 504 teza I c.pr.pen.
Relativ la teza II a art. 504 c.pr.pen, potrivit căreia are dreptul la repararea pagubei și persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată de libertate ori i s-a restrâns libertatea în mod nelegal, tribunalul a reținut că, potrivit alin 2 al aceluiași text normativ, privarea sau restrângerea de libertate în mod nelegal trebuie stabilită, după caz, prin ordonanță a procurorului de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin ordonanță a procurorului de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. 1 lit. j) ori prin hotărâre a instanței de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin hotărâre definitivă de achitare sau prin hotărâre definitivă de încetare a procesului penal pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. 1 lit. j).
În cauză, procesul penal a încetat în baza art. 11 pct.2 lit. b raportat la art. 10 lit. g c.pr.civ, nefiind pronunțată o hotărâre de revocare a măsurii privative de libertate, o hotărâre definitivă de achitare sau hotărâre definitivă de încetare a procesului penal pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. 1 lit. j.
Ca urmare, tribunalul a analizat incidența alin 3 al art. 504 c.pr.pen în prezenta cauză, față de primele două capete de cerere.
Condiția incidenței art. 504 alin 3 c.pr.pen este ca după ce a intervenit prescripția răspunderii penale, persoana să fi fost în continuare privată de libertate, calculul prescripției făcându-se în raport de data săvârșirii faptei.
Reclamantul a fost privat de libertate, după cum acesta arată prin acțiunea sa, în perioada 19.11._00, iar faptele, astfel cum rezultă din sentința penală prin care s-a încetat procesul penal au fost săvârșite în anul 1996. A reținut instanța penală ca fiind incidente dispozițiile art. 122 lit. d rap la art. 124 c.pen.
Ca urmare, tribunalul a reținut că, prin raportare la cel mai scurt termen al prescripției, de 5 ani, fără a analiza eventuale întreruperi, la care face referire instanța penală făcând aplicarea art. 124 c.pen, nu sunt incidente dispozițiile art. 504 alin 3 c.pr.pen, reclamantul nefiind privat de libertate după ce a intervenit prescripția răspunderii penale.
Sub aspectul incidenței art. 5 CEDO, în sensul inexistenței calității de magistrat a procurorului care a dispus arestarea preventivă, tribunalul a reținut că o atare susținere este excesivă, în raport cu dispozițiile art. 5 paragr. 3 din Convenție, întrucât stabilirea organelor competente sa decidă privarea de libertate a persoanelor ca măsura de prevenție în procesul penal este o chestiune de competenta statelor, lăsata la libera lor apreciere2. Altfel spus, daca privarea de libertate a fost dispusa de un alt organ decât un judecător, de un procuror, prevederile Convenției nu ar fi nesocotite atâta timp cât persoana arestata este adusa imediat si de la sine, în fata unui magistrat abilitat sa exercite funcții judiciare. În concluzie, incompatibilitatea dintre noțiunea de „magistrat” în sens national si calificarea europeana atribuita aceleași noțiuni este doar aparenta, întrucât nu trebuie pierdut din vedere faptul ca textele din Convenție operează cu noțiuni autonome al căror sens nu corespunde cu cel consacrat în legislațiile naționale.
A constatat tribunalul, sub acest aspect, că, deși măsura arestării preventive a fost luată de un procuror, în noiembrie 1998, dosarul penal a fost înaintat instanței de judecată în același an, 1998, măsura preventivă fiind verificată de instanța de judecată și de un magistrat în cursul procesului penal.
Sub aspect probatoriu, tribunalul a reținut că reclamantul nu a făcut nici dovada întinderii privării de libertate, a prelungirii acesteia, a revocării măsurii sau a împlinirii termenului.
Față de capătul trei de cerere, prin care se invocă nesoluționarea pricinii penale într-un termen rezonabil, tribunalul a reținut că termenul rezonabil al procedurii, instituit de art. 6 alin. 1 din Convenție se poate aprecia după mai multe criterii: complexitatea cauzei; comportamentul părților; comportamentul autorităților; importanța pentru părți a obiectului procesului; momentul punerii în executare a pedepsei.
În ceea ce privește complexitatea cauzei tribunalul a apreciat că aceasta era crescută, prin raportare la dificultatea administrării probelor, fiind necesară efectuarea mai multor expertize pentru a se stabili cuantumul și existența prejudiciului. De asemenea cauza poate fi apreciată, ca fiind deosebit de complexă, prin numărul mare de inculpaților – în condițiile începerii urmăririi penale pentru cinci persoane și al martorilor audiați atât în faza de urmărire penală cât și în faza procesului penal efectiv, precum și prin natura infracțiunilor investigate.
Tribunalul a susținut că, la data de 22.04.2009, instanța a constatat încetat procesul penal, ca urmare a prescripției răspunderii penale, procesul penal continuând la solicitarea inculpaților, care au atacat soluția instanței de fond,invocând cauze ce atrag achitarea acestora, însă soluția de încetarea a procesului penal a rămas irevocabilă, reținându-se vinovăția acestora.
În ceea ce privește comportamentul părților, statul nu răspunde decât pentru întârzierile care îi sunt imputabile, deoarece o persoană care invocă durata nerezonabilă a procedurilor trebuie să facă dovada că a depus diligențe în vederea derulării normale a acesteia. Este adevărat că statele trebuie să respecte o obligație de rezultat și anume desfășurarea procesului într-un termen rezonabil, însă reclamantul nu a făcut dovada în prezentul proces a întârzierilor provocate de comportamentul autorităților care ar fi fost de natură să atragă responsabilitatea statului în cauză.
Astfel, tribunalul a reținut că, în condițiile reținerii vinovăției reclamantului, în săvârșirea faptelor pentru care acesta a fost trimis în judecată, perioada scursă între punerea efectivă în libertate și cea a constatării încetării procesului penal, a fost de natură a conduce la finalizarea procesului ca urmare a intervenției prescripției răspunderii penale.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamantul S. N..
În motivarea recursului, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă se arată că prima instanță a interpretat si aplicat în mod greșit prevederile art.504-506 C.pr.pen. si art. 5 din Convenția Europeana a Drepturilor Omului.
Potrivit prevederilor art. 504 alin. 2 C.pr.pen., «are dreptul la repararea pagubei si persoana care in cursul procesului penal, a fost privata de libertate, ori căreia i s-a restrâns libertatea in mod nelegal».
Instanța de fond a interpretat textul de mai sus în corelare cu alin. 3 al aceluiași articol, în sensul că reclamantul ar avea vocația la repararea pagubei, numai în cazul în care ar fi beneficiat de o hotărâre definitiva de achitare sau de încetare a procesului penal. A omis însă a observa că, după o arestare preventiva de 610 zile, măsura preventiva a încetat in baza încheierii de revocare pronunțata de instanța. Or, se impune sublinierea ca textul art.504 alin.3, nu condiționează dreptul la măsuri reparatorii de alte elemente.
Recurentul reclamant a arătat că, sub acest aspect, dreptul său la despăgubirile cerute, este perfect conturat, iar acțiunea sa se impunea a fi admisă.
În al doilea motiv de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 8 Cod procedură civilă, se arată că tribunalul a statuat in mod greșit ca soluția definitivă si irevocabilă de încetare a procesului penal ca efect a intervenirii prescripției răspunderii penale s-ar fi pronunțat in contextul solicitării sale de a se continua procesul penal.
Instanța de fond a pornit de la falsa premisă că reclamantul S. N. ar fi beneficiat de prevederile art.13 alin. 1 și 3 C.pr.pen.
Dimpotrivă, cererii acestuia de a se continua procesul penal cu finalitatea expres arătata de a se pronunța o sentința de achitare întemeiata pe prevederile art. 10 lit. a sau d C.pr.pen., nu i s-a dat curs.
În cadrul recursului soluționat de înalta Curte de Casație si Justiție, prin decizia penala nr.3671/2010, reclamantul a criticat soluțiile instanțelor inferioare pentru omisiunea de a da curs dreptului sau prevăzut de art.13 C.pr.pen., critică la care i s-a dat răspunsul, potrivit căruia nu era cazul de a se continua judecarea procesului penal. Or, acest abuz judiciar evident, era de natura să evidențieze incidența prevederilor art. 504 C.pr.pen., în sensul solicitat prin acțiunea introductivă.
În al treilea motiv de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, recurentul reclamant a precizat că, concluzia instanței de fond potrivit căreia durata derulării procesului penal în cauza a fost rezonabilă, este în discordanță vădită cu sensul si finalitatea art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Instanța de fond a motivat că, în raport de complexitatea cauzei, derularea procesului penal pe parcursul a 12 ani, este rezonabilă. O atare concluzie este însă in vădită discordanță cu practica instanțelor romane și cu jurisprudența C.E.D.O. Tergiversarea soluționării procesului are la origine modul superficial în care a fost abordată cauza pe parcursul mai multor cicluri procesuale, urmate succesiv de mai multe casări cu trimitere.
Recurentul reclamant a mai susținut că, în mod neîndoielnic, se află în prezența unor tergiversări fără precedent, sau în cel mai bun caz, rar întâlnite în practica instanțelor din România. Deci, soluționarea . 12 ani nu poate fi considerata sub nicio forma ca un termen rezonabil.
În final, recurentul reclamant a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței recurate și rejudecând cauza, admiterea acțiunii așa cum a fost formulată.
În dovedirea susținerilor, nu a solicitat încuviințarea niciunui mijloc de probă.
În drept, au fost invocate dispozițiile art. 304 pct.8 și 9 din Codul de Procedură Civilă.
Intimatul-pârât nu a depus întâmpinare, pentru a combate susținerile din cuprinsul motivelor de recurs.
În calea de atac a recursului, nu a fost solicitat și administrat niciun mijloc de probă.
Analizând recursul declarat din prisma criticilor formulate, care se subsumează motivului de recurs prevăzut de dispozițiile art. 304 pct.9 din Codul de Procedură Civilă, Curtea constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:
Prima critică referitoare la aplicarea greșită a dispozițiilor art. 504 alin.2 și 3 din Codul de Procedură Penală, Curtea constată că este nefondată, pentru următoarele considerente:
Pentru angajarea răspunderii statului pentru prejudicii cauzate prin erori judiciare, reglementată de art. 504 din Codul de Procedură Penală, este necesar să fie îndeplinite următoarele condiții: existența unei hotărâri definitivă, date în urma rejudecării cauzei penale, prin care s-a stabilit că persoana condamnată nu a săvârșit fapta imputatăori că fapta nu există și constatarea nelegalităților măsurilor de privare de libertate, în cursul procesului penal.
Curtea constată că nu este îndeplinită niciuna dintre condițiile menționate, având în vedere că recurentul nu a beneficiat de pronunțarea unei hotărâri penale definitive, prin care să se constate nevinovăția acestuia, ci a beneficiat de o hotărâre penală, prin care s-a dispus încetarea procesului penal, ca urmare intervenției prescripției răspunderii penale.
Mai mult, în cuprinsul acestei hotărâri penale, respectiv sentința penală nr. 1/MF/22.04.2009 a Tribunalului C., s-a reținut că recurentul a comis fapta pentru care a fost trimis în judecată, cu forma de vinovăție prevăzută de lege și, că angajarea răspunderii penale a acestuia, este împiedicată de împlinirea termenului de prescripție al răspunderii penale.
În condițiile în care, procesul penal s-a finalizat, prin constatarea vinovăției recurentului, iar acesta nu a mai fost tras la răspundere penală, ca efect al împlinirii termenului de prescripție, nu se poate solicita angajarea răspunderii statului, în condițiile art. 504 din Codul de Procedură Civilă.
În ceea ce privește caracterul legal/nelegal al măsurii arestării preventive suportate în perioada 19.11._00, Curtea constată că este necesar să se verifice, în primul rând, dacă s-a constatat, în cursul procesului penal, nelegalitatea arestării, printr-un act procedural și, în al doilea rând, să se verifice caracterul nelegal al arestării, prin raportare la soluția definitivă pronunțată în procesul penal.
În ceea ce privește, prima ipoteză, Curtea constată că nu s-a stabilit, pe parcursul procesului penal, caracterul nelegal al măsurii arestării preventive prin niciun act procedural.
În acest sens, instanța de recurs constată că recurentul nu a indicat, în concret, pe parcursul soluționării prezentei cauze, care ar fi actul de procedură, prin care s-ar fi constatat nelegalitatea măsurii arestării preventive, dispuse împotriva sa, conform susținerilor sale. Astfel, nu s-a pronunțat nicio ordonanță de revocare a măsurii arestării preventive sau vreo hotărâre definitivă de achitare sau de încetare a procesului penal, în condițiile ar. 10 lit.j din Codul de Procedură Civilă.
În al doilea rând, raportând măsura arestării preventive la soluția finală pronunțată în cauza penală, Curtea constată că procesul penal nu s-a finalizat, prin constatarea nevinovăției recurentului, ci din contră, s-a statuat că acesta a comis faptele incriminate cu vinovăție, iar singurul impediment pentru angajarea răspunderii penale a acestuia, a fost intervenția prescripției răspunderii penale.
Pentru considerentele expuse, se constată că nu sunt fondate criticile recurentului referitoare la aplicarea greșită a dispozițiilor art. 504 din Codul de Procedură Penală.
Cea de-a doua critică referitoare la soluționarea cauzei penale, prin încălcarea art. 13 din Codul de Procedură Penală, este nefondată, pentru următoarele motive:
Prin sentința penală nr.7/MF/08.06.2000 Tribunalul Constanta - Secția Penala recurentul a fost condamnat la pedeapsa de 2 ani si 10 luni închisoare, pentru infracțiunea de înșelăciune, la 2 ani închisoare pentru participație improprie la fals intelectual si la 1 an si 6 luni pentru instigare la uz de fals. Această sentință a fost casată prin decizia penală nr. 5/MF/21 decembrie 2000 a Curții de Apel Constanta - Secția Penala, ca urmare a admiterii apelului declarat de procuror si de inculpați - cauza fiind trimisa spre rejudecare aceluiași Tribunal.
Prin sentința penala nr. 1/MF/08.03.2006, Tribunalul Constanta - Secția penala, rejudecând cauza, a dispus achitarea reclamantului si a coinculpatului I. D., în condițiile art. 11 pct.2 lit. a raportat la art. 10 lit. d C.pr.pen., de sub învinuirea ce ne era adusa prin rechizitoriu.
Sentința a fost menținută de Curtea de Apel Constanta - Secția Penală, care prin decizia nr.4/09.03.2007 a respins, ca nefondate, apelurile declarate împotriva ei de către P. si partea civila C.N.M NAVROM S.A., prin lichidator.
În urma recursurilor declarate de P. și de partea civilș prin lichidator, Înalta Curte de Casație si Justiție - Secția Penala, prin decizia nr. 5214/02.11.2008 a casat hotărârile atacate și a trimis cauza Tribunalului Constanta, pentru o nouă judecare.
Prin sentința penală nr. 1/MF/22.04.2009 a Tribunalului C., s-a dispus „încetarea procesului penal împotriva reclamantului si a coinculpatului I. D., in temeiul art. 11 pct.2 lit.c raportat la art. 10 lit. a C.pr.pen., ca efect al prescripției răspunderii penale. Totodată, in temeiul art. 998 C.civ. au fost obligați la plata către C.N.M NAVROM S.A. prin lichidator a sumei de 1.179.708 USD, cu titlu de despăgubiri civile.
Apelul recurentului împotriva sentinței de mai sus a fost respins, ca nefondat, prin decizia penală nr. 1/MF/22.01.2010 a Curții de Apel C..
Reclamantul a arătat că a atacat decizia de mai sus cu recurs, însă Înalta Curte de Casație si Justiție - Secția Penală a respins această cale de atac, prin decizia nr.3671/20.10.2010.
Din analiza considerentelor sentinței penale nr. 1/MF/22.04.2009 a Tribunalului C., a deciziei penale nr. 1/MF/22.01.2010 a Curții de Apel C. și a deciziei penale nr.3671/20.10.2010 pronunțate de către Înalta Curte de Casație si Justiție - Secția Penală, instanța de recurs constată că instanțele penale au luat în considerare cererea formulată de către recurent cu privire la continuarea procesului penal, în vederea stabilirii nevinovăției.
Astfel, deși răspunderea penală, pentru faptele incriminate, era prescrisă, încă din anul 2009, totuși, Tribunalul C., ca efect al solicitării recurentului privind continuarea procesului, în vederea stabilirii nevinovăției, a continuat cercetarea judecătorescă și a dispus pronunțarea unei soluției de încetare a procesului penal, ca urmare a prescripției răspunderii penale.
Această soluție de încetare a procesului penal, la solicitarea inculpaților, a fost pronunțată, deoarece din probele administrate s-a reținut că fapta a existat, ca întrunea elementele constitutive ale infracțiunilor reținute și că recurentul era vinovat de comiterea acestora.
În raport de considerentele hotărârilor penale menționate, Curtea va constată că este nefondată, critica recurentului cu privire la aplicarea greșită a dispozițiilor art.13 din Codul de Procedură Penală.
Mai mult, se constată că recurentul a exercitat căile de atac prevăzute de lege împotriva sentinței penale menționate, iar argumentele sale (necontinuarea procesului penal, pentru stabilirea nevinovăției) au fost analizate și înlăturate de către insatnțele de control judiciar, care au expus argumentele avute în vedere în considerentele hotărârilor pronunțate.
Pentru aceste motive, se constată că nu este fondată critica formulată.
Cea de-a treia critică referitoare la nesoluționarea cauzei într-un termen rezonabil este nefondată, având în vedere următoarele argumente:
În sensul garantării dreptului la un proces echitabil, sub aspectul rezonabilității procedurilor, Curtea Europeană acționează pe calea celor două drepturi procedurale mai sus menționate, transformând astfel art. 6 par. 1 și art. 13 atât în resorturi juridice la care orice persoană poate recurge în vederea apărării drepturilor sale cât și în veritabile instrumente de măsurare a nivelului de eficiență a sistemelor judiciare ale statelor parte la Convenție.
Astfel, învederând faptul că rezonabilitatea duratei procedurilor judiciare nu poate fi apreciată in abstracto, mecanic, ci trebuie realizată în fiecare cauză în parte, în funcție de circumstanțele sale concrete, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a tranșat pe tărâmul art. 6 par. 1 din Convenție o . linii directoare, indicând astfel criteriile ce trebuie avute în vedere în aprecierea caracterului rezonabil al duratei avute în vedere.
În acest sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului arată că este necesar ca analiza termenului de desfășurare a procedurilor judiciare să se facă prin raportare la criteriile consacrate de jurisprudența sa, respectiv complexitatea cauzei în fapt și în drept, comportamentul părților din proces precum și comportamentul autorităților statale competente, în special a autorităților judecătorești (cauza Bartenbach c. Austriei, hotărâre din 20 martie 2008, cauza T. c. României, hotărâre din 29 septembrie 2005).
În acest sens, urmează a se avea în vedere în primul rând faptul că analiza caracterului rezonabil al termenului se face in concreto, în raport de circumstanțele speciale ale fiecărei cauze, folosind însă criteriile reținute de către Curte, respectiv: natura cauzei, rezultând din importanța pe care aceasta o prezintă pentru reclamant; complexitatea cauzei, care este atestată de regulă de numărul celor acuzați și al martorilor, de volumul dosarului, de dificultățile ce țin de administrarea probelor, de investigațiile ce trebuie desfășurate și de o eventuală dimensiune internațională a cauzei; comportamentul reclamantului, care trebuie să facă dovada faptului că a depus toate diligențele necesare în vederea derulării normale a procedurilor, precum și comportamentul autorităților, sub acest aspect urmând a se verifica, în principiu dacă în cursul soluționării cauzei au existat momente lungi de inacțiune din partea organelor judiciare.
Utilitatea criteriilor propuse de către Curte își găsește relevanță, nu doar în procesul de stabilire a rezonabilității termenului de soluționare a cauzei, ci și în determinarea culpei în producerea prejudiciilor rezultând din durata excesivă a procedurii.
Astfel, admițând faptul că procedurile judiciare presupun activitatea a numeroși actori – instanță, avocați, părți, experți, autorități – fiecare cu rolul său și cu implicații asupra modului de desfășurare a procedurii și a duratei acesteia, trebuie să recunoaștem dificultățile, ce se pot ivi în determinarea elementului sau elementelor, care, în mod concret, au determinat întârzieri nejustificate în soluționarea unei cauze și, în consecință, dificultățile ce apar la momentul determinării persoanelor cărora aceste întârzieri le sunt direct imputabile.
Curtea învederează că reclamantul, care, pretinzând repararea vătămărilor suferite ar fi obligat să stabilească ab initio cadrul procesual al acțiunii formulate, indicând măsurile și actele procedurale dispuse de către instanță, care ar fi determinat prelungirea excesivă a duratei de soluționare a cauzei, din perspectiva recurentului.
Instanța de recurs învederează că, într-adevăr, durata unui proces penal pe parcursul a 12 ani, ar putea fi considerată ca o durată rezonabilă, însă, trebuie să se aibă în vedere complexitatea deosebită a cauzei penale, determinată de numărul mare al celor acuzați și al martorilor, de volumele dosarului, de dificultățile ce țin de administrarea probelor, de investigațiile care au fost desfășurate și de o eventuală dimensiune internațională a cauzei.
Astfel, din analiza considerentelor hotărârilor penale pronunțate în cauză, s-a reținut că s-au efectuat probatorii complexe, respectiv administrarea unor expertize cu privire la situația navelor care erau sechestrate, necesitatea audierii, în calitate de martori a echipajul navelor sechestrate și arestate la Dakar, precum și necesitatea administrării expertizelor contabile, pentru soluționarea laturii civile a cauzei.
De asemenea, Curtea constată că durata soluționării cauzei a fost prelungită și prin exercitarea căiilor de atac formulate, atât de către recurent, cât și de părțile civile.
Pe cale de consecință, durata de soluționare a cauzei, s-a datorat și comportamentului părților, comportament, care nu ar putea fi considerat, ca fiind nejustificat, în condițiile în care au fost exercitate căile de atac prevăzute de lege și care au fost considerate întemeiate.
Exercitarea căilor de atac reprezintă o garanție a dreptului la un recurs efectiv, consacrat de art. 13 din Convenția europeană a drepturilor omului, și reprezintă o justificarea a prelungirii duratei procesului penal, în scopul realizării un act de justiție echitabil și corect.
Curtea învederează că complexitatea cauzei și necesitatea suplimentării probatoriului a determinat și casările cu trimitere spre rejudecare pronunțate pe parcursul soluționării cauzei penale. Aceste casări cu trimitere spre rejudecare nu pot fi imputabile autorităților judiciare, deoarece au fost determinate de suplimentarea unor probatorii complexe, determinate de apărările formulate de către părțile, în căile de atac exercitate.
Astfel, Curtea constată că trimiterile spre rejudecare a cauzei penale au fost determinate de lămurirea cauzei, sub toate aspectele, prin administrarea unor expertize tehnice maritime și soluționarea pe fond a acțiunilor civile promovate.
De asemenea, Curtea învederează că existența numeroaselor părți civile străine au determinat prelungirea soluționării cauzei, în vederea administrării probatoriului necesar pentru soluționarea acțiunilor civile promovate.
Nu, în ultimul rând, prelungirea duratei soluționării cauzei cu intervalul de timp din anul 2009-2010, s-a datorat și comportammentului recurentului prin formularea cererii, prin care a solicitat continuarea procesului penal, în vederea stabilirii nevinovăției, deși se împlinise prescripția termenului de angajare a răspunderii penale.
Instanța de recurs va avea în vedere și împrejurarea că durata de 12 ani de soluționare a dosarului penal i-a profitat recurentului, deoarece acesta nu a mai executat pedeapsa, care s-ar fi aplicat, în situația în care nu ar fi intervenit prescripția răspunderii penale.
În condițiile în care, s-a statuat, prin hotărârile penale definitive, că recurentul era vinovat de infracțiunile, pentru care a fost trimis în judecată, acesta ar fi trebuit să execute pedeapsa aferentă, dacă nu ar fi beneficiat de intervenirea prescripției.
Nu în ultimul rând, instanța de recurs nu a identificat ca, în cursul soluționării cauzei, să fi existat momente lungi de inacțiune din partea organelor judiciare, iar recurentul nu a invocat, prin cererea de chemare în judecată sau prin motivele de recurs formulate, acest aspect.
Având în vedere toate aceste aspecte, instanța de recurs apreciază că durata de 12 ani de desfășurare a procesului penal, în condițiile în care infracțiunile comise implicau multiple elemente de extraneitate și un probatoriu extrem de complicat, este totuși rezonabilă, astfel încât va înlătura criticile formulate de către recurent pe acest aspect.
Pentru toate motivele expuse, constatând că nu sunt întemeiate criticile formulate de către recurent, în conformitate cu art.312 din Codul de Procedură Civilă, va respinge, ca nefondat, recursul declarat de către recurentul reclamant S. N., împotriva sentinței civile nr. 1817/14.10.2013, pronunțată de Tribunalul București – Secția a IV a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de D.G.F.P.M.B.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de către recurentul reclamant S. N., împotriva sentinței civile nr. 1817/14.10.2013, pronunțată de Tribunalul București – Secția a IV a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de D.G.F.P.M.B.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 10.06.2014.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
D. Z. M. D. L. A. C. B.
GREFIER
S. V.
Red. DZ
Tehnored. GC/DZ 2 ex
Jud. fond S. E. P.
| ← Expropriere. Decizia nr. 252/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Succesiune. Decizia nr. 1061/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
