Pretenţii. Decizia nr. 1354/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1354/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 30-09-2014 în dosarul nr. 1354/2014
Dosar nr._
(_ )
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ nr.1354
Ședința publică de la 30.09.2014
Curtea constituită din :
PREȘEDINTE - G. S.
JUDECĂTOR - M. H.
JUDECĂTOR - I. S.
GREFIER - S. R.
Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București a fost reprezentat de procuror E. I..
Pe rol fiind soluționarea cererii de recurs formulate de recurentul – pârât S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, împotriva sentinței civile nr.14 din data de 10.01.2014, pronunțate de către Tribunalul București - Secția a V-a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații – reclamanți S. P., S. E., S. N., S. C..
Obiectul pricinii – pretenții – despăgubiri în temeiul Legii nr.221/2009.
La apelul nominal făcut în ședință publică se prezintă consilier juridic A. C., în calitate de reprezentant al recurentului – pârât S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE în baza delegației pe care o depune, lipsind intimații – reclamanți S. P., S. E., S. N., S. C..
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință care învederează că, prin serviciul registratură s-a depus, (fax) la data de 29.09.2014, din partea intimaților – reclamanți cerere prin care solicită amânarea cauzei și comunicarea motivelor de recurs.
Curtea acordă cuvântul asupra solicitării intimaților – reclamanți de comunicare a motivelor de recurs; în urma verificărilor efectuate, constată însă că motivele au fost comunicate mandatarului părților intimate, potrivit mențiunii existente pe dovada de îndeplinire a procedurii de citare atașată dosarului cauzei (fila 7).
Recurentul – pârât, prin consilier juridic, și reprezentantul Ministerului Public, având pe rând cuvântul, solicită respingerea cererii, ca neîntemeiate.
Curtea, în urma deliberării, raportat la prevederile art.113 alin. 2 din codul de procedură civilă și având în vedere mențiunile existente pe dovada de îndeplinire a procedurii de citare, în sensul că, părților intimate le-a fost comunicată, la mandatarul comun, motivele de recurs, apreciază ca neîntemeiată cererea și o va respinge.
Recurentul – pârât, prin consilier juridic și reprezentantul Ministerului Public, având pe rând cuvântul, susțin că nu mai au alte cereri de formulat, probe de propus și administrat ori excepții de invocat.
Nemaifiind alte cereri de formulat, probe de propus și administrat ori excepții de invocat, Curtea constată cauza în stare de judecată acordă cuvântul în dezbaterea recursului.
Recurentul – pârât S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, prin consilier juridic, având cuvântul, solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat, modificarea hotărârii atacate, în sensul admiterii excepției lipsei de interes a primului capăt de cerere, motivat de faptul că măsura administrativă la care a fost supus autorul reclamantului se regăsește în enumerarea art.3 din Legea nr.221/2009.
Nu solicită cheltuieli de judecată.
Reprezentantul Ministerului Public, având cuvântul, solicită respingerea recursului, ca nefondat, apreciază că, intimații – reclamanții aveau un interes în obținerea unei hotărâri care să constate caracterul politic al măsurii la care a fost suspus autorul cestora, raportat la împrejurarea că a fost invocată măsura internării într-o unitate de muncă pe o perioadă de 24 luni din 14.07.1952 – 14.07.1954, măsură ce a fost dispusă fără a se preciza în temeiul cărui act normativ, motiv pentru care aceasta nu se regăsește în enumerarea limitativ prevăzută de dispozițiile Legii nr.221/2009 și, în mod corect, instanța a analizat dacă această măsură avea sau nu caracter politic, și raportat la înscrisurile existente la dosarul cauzei a reținut că măsura a fost legată de găsirea la domiciliul acestuia a unor documente cu caracter subversiv.
CURTEA
Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București Secția a V-a Civilă sub nr._, reclamanții S. P., S. E., S. N. și S. C. au chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța să se constate caracterul politic al măsurilor administrative luate împotriva autorului lor, S. G. în perioada 22.06._54, perioadă în care autorul lor a fost internat într-o U.M.; obligarea pârâtului la plata despăgubirilor materiale pentru aceasta perioadă în care autorul lor nu a beneficiat de un salariu lunar cuvenit și obligarea pârâtului la plata despăgubirilor materiale și pentru perioada în care autorul lor a fost arestat și reținut în mod abuziv, respectiv 13.12._52 (măsura recunoscuta de instanțe ca având caracter politic), perioadă în care autorul lor nu a beneficiat de un salariu lunar cuvenit
În motivarea cererii, reclamanții au arătat că, în data de 18 iunie 1951, împotriva autorului lor și a familiei acestuia s-a dispus măsura dislocării și stabilirii domiciliului obligatoriu, conform Deciziei MAI nr. 200/1951. Astfel, au fost deportați din localitatea Besenova - Noua, T., fiindu-le stabilit domiciliul obligatoriu în localitatea Cacomeanca Noua, Călărași.
În același an, autorul reclamanților, împreuna cu un prieten, a fugit din localitatea în care i-a fost fixat domiciliul obligatoriu, pentru a-l anunța pe fratele lui (student în București) de cele întâmplate - având în vedere ca și părinții autorului lor au fost strămutați.
După aceea, autorul reclamanților s-a întors în jud. T. pentru a găsi de lucru și a-și ajuta fratele să termine facultatea.
În același an, autorul reclamanților a fost arestat de organele de represiune, aspect este confirmat prin adresele nr. 297/V1IM/2010 și nr. 1831/2002 emise de P. de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție Secția Parchetelor Militare. Adresele sus menționate certifică faptul că, în urma verificării dosarului fond penal nr._, a rezultat că S. G. a fost arestat în data de 13.12.1951, deoarece la domiciliul acestuia au fost găsite poezii al căror conținut a fost considerat ca fiind subversiv.
Din dosar nu rezulta data punerii în libertate a autorului reclamanților, dar la data de 20 iunie 1952 s-a dat dispoziție pentru punerea în libertate, iar la 22 iunie 1952 acesta a semnat un înscris numit „Angajament” în care s-a obligat să nu dezvăluie aspecte privind perioada reținerii sale de către Securitatea Statului.
S-a menționat că instanțele au stabilit în mod irevocabil faptul că măsura arestării și reținerii în perioada 13.12._52 a autorului reclamanților a fost o măsura abuzivă, având caracter politic.
Ulterior, reclamanții au obținut de la C.N.S.A.S. înscrisuri cu privire la măsura internării pe o perioada de 24 de luni a autorului lor, într-o U.M. În fapt, acesta nu a fost eliberat în data de 22 iunie 1952, ci din Penitenciarul din Timișoara, acesta a fost internat fără a fi pus în libertate.
Victima erorilor judiciare penale putând fi nu numai persoana condamnată pe nedrept, ci și copiii acesteia sau soțul/soția sa, aceștia sunt titularii acțiunii în despăgubire, întemeiată pe dispozițiile art. 504-505 C.pr.pen și art. 1349-1357 C.civ.
În drept, cererea a fost întemeiată pe Legea nr. 221/2009 (art. 1 alin.(3) și (4), art. 3 lit. e), art. 4, art. 5, art. 6, art. 8) și art. 1349 -1357 Cod civil, art. 20-21 din Constituție, art. 6 CEDO, Rezoluțiile APCE nr. 1096 din 1996 și nr. 1481 din 2006, art. 3 din Protocolul nr. 7 la Convenția Europeana a Drepturilor Omului, Declarația de la Vilnius a Adunării Parlamentare a Organizației pentru Securitate și Cooperare în Europa, adoptata în 2009.
La data de 05.04.2013, reclamanții au depus la dosar cerere completatoare, prin care au solicitat să se dispună obligarea pârâtului la plata de despăgubiri pentru terenul confiscat autorului lor, S. G., ca urmare a măsurilor administrative luate împotriva lui și pentru bunurile confiscate bunicului reclamanților S. E., S. C., S. N..
S-a învederat că în dosarul C.N.S.A.S este menționat faptul că autorului reclamanților i s-a confiscat un teren, ca urmare a măsurilor administrative luate împotriva lui, însă reclamanții nu reușit până în prezent să intre în posesia înscrisurilor doveditoare.
S-a mai arătat că bunicul reclamanților, C. S. a fost deportat din Banat în baza Deciziei nr.200/1951.
La termenul de judecată din data de 10.01.2014, tribunalul a pus în discuția părților excepția prescripției dreptului la acțiune cu privire la cererea privind plata de despăgubiri întemeiată pe dispozițiile referitoare la răspunderea civilă delictuală.
Prin sentința civilă nr.14/10.01.2014, Tribunalul București - Secția a V-a Civilă a fost admisă excepția prescripției dreptului la acțiune cu privire la cererea privind plata de despăgubiri materiale întemeiată pe dispozițiile referitoare la răspunderea civilă delictuală; a fost respins cererea privind plata de despăgubiri materiale întemeiată pe dispozițiile referitoare la răspunderea civilă delictuală, ca prescrisă; a fost admisă în parte acțiunea formulată de reclamanți, și s-a constatat caracterul politic al măsurii administrative constând în internarea autorului reclamanților, S. G. într-o unitate de muncă, în perioada 14.07._54; a respins, în rest,acțiunea, ca neîntemeiată.
Pentru a dispune astfel, instanța a reținut în esență că:
Temeiul de drept al pretențiilor reclamanților decurgând din prejudiciul material cauzat autorilor lor ca urmare a persecuțiilor la care au fost supuși de regimul comunist îl reprezintă dispozițiile Legii nr.221/2009, ale Constituției României și ale Convenției Europene a Drepturilor Omului, Rezoluțiile nr.1096/1996 și nr.1481/2006 ale Consiliului Europei, Declarația de la Vilnius a Adunării Parlamentare a Organizației pentru Securitate și Cooperare în Europa, art.504-505 C.pr.pen, dispozițiile art.1349-1357 C.civ referitoare la răspunderea civilă delictuală.
În ceea ce privește pretențiile întemeiate pe dispozițiile legale privind răspunderea civilă delictuală, tribunalul a reținut, în primul rând, că în cauză sunt aplicabile dispozițiile art.998-999 din Codul civil de la 1865, iar nu dispozițiile art.1349 și urm. din Noul Cod Civil, având în vedere că faptele pretins ilicite au fost săvârșită în perioada 1951-1954, cu mult înainte de . Noului Cod civil.
Pe de altă parte, s-a reținut că, potrivit art.1 din Decretul nr.167/1958, dreptul la acțiune având un obiect patrimonial se stinge prin prescripție dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit de lege, iar potrivit art.3 din același act normativ, termenul de prescripție este de 3 ani.
În conformitate cu art.7 din Decretul nr.167/1958, prescripția începe să curgă de la data când se naște dreptul la acțiune sau dreptul de a cere executarea silită, iar potrivit art.8, prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea.
În speța dedusă judecății, dreptul reclamanților de a solicita daune morale pentru prejudiciul produs prin persecuțiile la care au fost supuși autorii lor de regimul comunist s-a născut la data producerii prejudiciului, însă nu mai târziu de data de 22.12.1989, dată la care regimul comunist a fost îndepărtat și nu au mai existat restricții legale pentru ca aceștia să-și afirme drepturile în fața justiției. Din perspectiva dispozițiilor legale enunțate anterior, la momentul 22.12.1989 reclamanții cunoșteau atât paguba suferită, respectiv daunele materiale suportate, cât și persoana vinovată de producerea acestora, respectiv S. R. prin fostele organe de represiune comuniste.
Având în vedere că de la înlăturarea regimului comunist (1989) și până la promovarea prezentei cereri au trecut mai bine de 20 ani, în speță, dreptul la acțiune al reclamanților este prescris, fiind incidente dispozițiile art.1 și 3 din Decretul nr.167/1958.
Pe fondul cauzei, tribunalul a reținut că, potrivit “fișei personale” existente în dosarul C.N.S.A.S., numitul S. G. a fost internat într-o unitate de muncă, pe timp de 24 luni, conform Deciziei nr.537/10.07.1952. Din înscrisul aflat la fila 20 din dosar rezultă că numitul S. G. a fost internat în unitatea de muncă la data de 14.07.1952, prin urmare perioada internării a expirat la data de 14.07.1954.
Numitul S. G. a decedat la data de 13.05.1989, reclamanta S. P. fiind soția, iar reclamanții S. E., S. N. și S. C. fii acestuia, astfel cum rezultă din actele de stare civilă depuse la dosar.
Având în vedere dispozițiile art. 3 și cele ale art. 1 alin. 3 din Legea 221/2009, și împrejurarea că, în speță, măsura administrativă luată împotriva autorului reclamanților, constând internarea într-o colonie de muncă nu a fost întemeiată pe vreunul din actele normative menționate la pct. a)-f) ale art.3 din Legea nr.221/2009, pentru a constitui de drept, măsură administrativă cu caracter politic, tribunalul a analizat dacă fapta autorului reclamanților, pentru care s-a luat împotriva acestuia măsura respectivă urmărește vreunul din scopurile prevăzute de art.2 alin 1 din O.U.G nr.214/1999.
În acest sens a reținut că, din actele aflate în dosarul C.N.S.A.S coroborate cu adresa nr.297/VIII-1/2010 emisă de P. de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție rezultă că motivul pentru care s-a dispus față de autorul reclamanților măsura internării într-o colonie de muncă - care a urmat arestării sale, în perioada 13.12._52 - a fost legat de găsirea la domiciliul acestuia a unor documente cu conținut subversiv.
Prin urmare, fapta pentru care autorul reclamanților a fost internat într-o colonie de muncă a urmărit, în mod evident, scopurile prevăzute de art.2 alin 1 lit. a), b) și c) din O.U.G nr.214/1999.
Față de cele reținute mai sus, tribunalul a constatat că măsura luată împotriva autorului reclamanților, S. G., constând în internarea într-o colonie de muncă, constituie o măsură administrativă cu caracter politic, având în vedere dispozițiile art.4 alin 2 din Legea nr.221/2009 raportat la art.2 alin 1 lit. a), b), c) din O.U.G nr.214/1999. În ceea ce privește perioada internării autorului reclamanților, astfel cum s-a reținut mai sus, din probele administrate rezultă că aceasta a fost 14.07._54, însă, având în vedere cele solicitate de reclamanți prin petitul unu al cererii, tribunalul a constatat că măsura administrativă a fost luată pentru perioada 14.07._54.
În ceea ce-l privește pe numitul S. C., din actele depuse la dosar rezultă că acesta a fost bunicul reclamanților S. E., S. N. și S. C., încetând din viață la data de 09.01.1959.
Prin Decizia MAI nr.200/1952, numitul S. C., împreună cu soția sa și cei cinci copii ai acestora au fost dislocați din localitatea Besenova Nouă, jud.T., fiindu-le stabilit domiciliul obligatoriu în localitatea Cacomeanca, jud. Călărași.
În ceea ce privește capetele de cerere având ca obiect acordarea de despăgubiri materiale constând în echivalentul salariului de care a fost lipsit autorul reclamanților, S. G. pe perioada arestării și internării într-o colonie de muncă, respectiv pentru bunurile imobile confiscate de la S. G. și S. C., tribunalul a constatat că acestea nu sunt întemeiate.
Așa cum rezultă din cuprinsul său, art. 5 alin.1 lit. b) din Legea nr.221/2009 reglementează dreptul oricărei persoane care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic de a solicita acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, “dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, republicată, cu modificările și completările ulterioare, sau ale Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, cu modificările și completările ulterioare”.
Din condiția impusă de legiuitor pentru acordarea despăgubirilor reprezentând echivalentul valoric al bunurilor confiscate - anume aceea ca bunurile respective să nu fi fost restituite sau să nu se fi obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr.10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare, și ale Legii nr.247/2005, cu modificările și completările ulterioare -, rezultă că numai echivalentul bănesc al bunurilor ce intră în domeniul de reglementare al acestor două acte normative de reparație poate fi solicitat în temeiul art. 5 alin. 1 lit. b) din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare.
Or, așa cum rezultă din conținutul prevederilor art. 6 alin 1 și 2 din Legea nr. 10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare, în domeniul de reglementare al acestei legi, astfel cum aceasta a fost modificată și completată prin Legea nr.247/2005, cu modificările și completările ulterioare, nu intră decât terenurile și construcțiile (imobile prin natură), precum și utilajele și instalațiile preluate odată cu imobilul (imobile prin destinație).
Adoptarea unei norme care să reglementeze dreptul persoanelor îndreptățite de a beneficia de acordarea de despăgubiri numai pentru anumite categorii de bunuri confiscate face parte din marja de apreciere în ceea ce privește politica economică și socială, pe care Curtea Europeană a recunoscut-o ca fiind la dispoziția statelor contractante.
În acest sens s-a pronunțat și Înalta Curte de Casație și Justiție, prin Decizia 6/15.04.2013, dată în soluționarea unui recurs în interesul legii, prin care a stabilit că, în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art.5 alin 1 lit.b) din Legea nr.221/2009, cu modificările și completările ulterioare, pot fi acordate despăgubiri materiale numai pentru aceleași categorii de bunuri care fac obiectul actelor normative speciale de reparație, respectiv Legea nr.10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare și Legea nr.247/2005, republicată, cu modificările și completările ulterioare, sub imperiul cărora partea interesată să nu fi obținut deja o reparație.
Prin urmare, potrivit acestei decizii în interesul legii a Înaltei Curți de Casație și Justiție, care este obligatorie pentru instanțe, conform art.330 ind.7 alin.4 C.pr.civ nu pot fi acordate despăgubiri, în temeiul art.5 alin 1 lit. b) din Legea nr.221/2009 decât pentru bunurile imobile preluate abuziv de stat în perioada 06.03._89, respectiv pentru acele bunuri imobile care fac obiectul Legii nr.10/2001 sau al Legii nr.247/2005.
S-a reținut că salariul de care a fost lipsit autorul reclamanților, S. G. nu face parte din categoria de bunuri pentru care se pot acorda despăgubiri conform art.5 lit.b) din Legea nr.221/2009, respectiv bunurile imobile care fac obiectul Legii nr.10/2001 sau al Legii nr.247/2005.
Totodată, nici bunurile mobile pretins confiscate de la bunicul reclamanților S. E., S. C. și S. N., S. C. nu se încadrează în categoria de bunuri pentru care pot fi acordate despăgubiri, în temeiul art.5 alin 1 lit. b) din Legea nr.221/2009.
Tribunalul a constatat că temeiurile de drept, pe care reclamanții le-au indicat suplimentar, nu sunt incidente în cauză. Astfel, acțiunea de față a fost inițiată și fundamentată în considerarea prevederilor art. 5 litera b) din Legea nr. 221/2009, întreaga motivare în fapt și în drept a cererii de chemare în judecată raportându-se la aceste dispoziții.
Reclamanții nu au motivat în concret cum poate fi reținută răspunderea pârâtului în baza Rezoluției nr. 1096/1996 a Consiliului Europei, Rezoluției nr. 1481/2006, art. 3 din Protocolul nr.7 la CEDO, art.6 din CEDO, Declarației de la Vilnius a Adunării Parlamentare a Organizației pentru Securitate si Cooperare in Europa și art. 20-21 din Constituție, atâta vreme cât, raportat la situația obiectivă a părților, niciunul dintre aceste acte normative nu conferă în mod direct un drept la despăgubiri.
Totodată, jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului nu poate constitui, prin ea însăși, temei de drept a unei acțiuni în justiție, fiind necesar ca prin acțiune să se invoce care anume din drepturile prevăzute de Convenție a fost încălcat, în ce anume constă încălcarea și care anume lege internă se impune a fi înlăturată, în aplicarea art. 20 alin. (2) din Constituția României, justificat de faptul că prin dispozițiile sale, în tot sau în parte, contravine drepturilor statuate prin Convenție, astfel cum acestea sunt interpretate în jurisprudenței Curții. Mai mult, potrivit principiului neretroactivității tratatelor și convențiilor internaționale, CEDO nu se aplică unui stat contractant decât cu privire la fapte juridice ce s-au produs după . pentru acel stat, deci după depunerea instrumentelor de ratificare.
De asemenea, textele adoptate de Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei sau de Adunarea Generală a O. - recomandări, rezoluții sau opinii - reprezintă orientări importante pentru Comitetul de Miniștri, guverne, parlamente naționale, partide politice naționale și pentru alți actori importanți ai societății. Rezoluțiile conțin hotărârile Adunării asupra problemelor pe care este împuternicită să le reglementeze sau în privința cărora exprimă opinii care angajează doar responsabilitatea ei, dar nu creează un drept direct la despăgubire în favoarea persoanelor fizice, aceeași fiind situația și cu privire la Rezoluțiile nr. 1096/1996 privind măsurile de desființare a patrimoniului fostelor regimuri comuniste totalitare, respectiv nr. 1481/2006 privind necesitatea condamnării internaționale a crimelor regimurilor comuniste totalitare sau a Declarației de la Vilnius a Adunării Parlamentare a Organizației pentru Securitate si Cooperare in Europa (OSCE), adoptată în 2009 pentru promovarea Drepturilor Omului și Libertăților Civile în regiunea OSCE în secolul XXI, documentul OSCE reprezentând un important pas înainte pentru sprijinirea Rezoluției Parlamentului European privind conștiința Europei și totalitarismul.
În ceea ce privește incidența disp. art. 504 - 506 C.pr.pen., tribunalul a constatat că nici acestea nu pot fi aplicate în cauză, întrucât situația invocată de reclamanți nu se circumscrie ipotezei reglementată de art. 504 C.pr.pen.
Din normelor menționate rezultă că persoana condamnată pe nedrept are dreptul la repararea de către stat a prejudiciului suferit, doar dacă în urma rejudecării cauzei s-a pronunțat o hotărâre definitivă de achitare, iar persoana care a fost privată de libertate în mod nelegal are dreptul la repararea pagubei doar dacă modul nelegal al privării de libertate a fost stabilit prin ordonanța procurorului de încetare sau scoatere de sub urmărire penală sau de revocare a măsurii privative de libertate sau după caz,prin hotărâre a instanței de achitare sau încetare a procesului penal,respectiv de revocare a măsurii privative de libertate.
În cauza de față, reclamanții nu au probat faptul că autorul lor a fost victima unei erori judiciare, în sensul art.504 C.pr.pen.
Cât privește terenul care ar fi aparținut autorului reclamanților, S. G. și bunurile imobile care ar fi aparținut autorului reclamanților S. E., S. C. și S. N., S. C., acestea fac parte din categoria de bunuri pentru care se pot acorda despăgubiri în temeiul art.5 lit.b) din Legea nr.221/2009, însă reclamanții nu au făcut dovada că autorii lor ar fi avut în proprietate astfel de bunuri, și nici că acestea ar fi fost preluate de stat ca efect al măsurilor administrative luate împotriva acestora.
Pentru considerentele reținute în cele ce preced, tribunalul a admis în parte acțiunea, a constatat caracterul politic al măsurii administrative constând în internarea autorului reclamanților, S. G. într-o unitate de muncă, în perioada 14.07._54 și a respins, în rest, acțiunea, ca neîntemeiată.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs pârâtul.
În motivarea recursului se arată în esență că:
Hotărârea atacată a fost dată, în parte, cu aplicarea greșită a legii, sens în care se invocă excepția lipsei de interes în ce privește capătul de cerere având ca obiect constatarea caracterului politic al măsurii internării autorului reclamanților.
După evocarea cuprinsului art. 3 din Legea 221/2009, recurentul solicită instanței de control judiciar să constate că rezultă că primul capăt de cerere este lipsit de interes motivat de faptul că în enumerarea de la art. 3 menționat se regăsește măsura la care a fost suspus autorul respectiv. Or, atât timp cât printr-o lege s-a statuat că anumite măsuri administrative având ca obiect dislocarea și stabilirea de domiciliu obligatoriu, internarea în unități și colonii de muncă, stabilirea de loc de muncă obligatoriu, dacă au fost întemeiate pe unul sau mai multe dintre actele normative prevăzute la art. 3 din Legea 221/2009 au caracater politic, instanța nu mai poate să constate altceva decât ceea ce prevede legea.
În drept, sunt invocate prevederile art. 304 pct. 9, și art. 304 ind. 1 din C.pr.civ.
Recurs scutit de taxa de timbru.
Intimații nu au formulat întâmpinare în cauză.
Nu au fost administrate probe noi în recurs.
Analizând recursul în raport de actele și lucrările dosarului, de criticile formulate și de prevederile art. 304 ind. 1 coroborat cu art. 129 alin. ultim din C.pr.civ., Curtea reține următoarele:
Singura critică pe care recurentul a formulat-o la adresa hotărârii pronunțate în primă instanță se referă la soluția de admitere a capătului de cerere având ca obiect constatarea caracterului politic al măsurii internării autorului intimaților reclamanți într-o colonie de muncă.
Curtea notează că situația de fapt – necontestată de recurent - care a stat la baza constatării, prin sentința criticată, a caracterului politic al respectivei măsuri a fost aceea că autorul reclamanților a fost internat într-o astfel de colonie de muncă, pentru o perioadă de 24 de luni, în baza deciziei nr. 537/10.07.1952, și că această din urmă decizie nu se regăsește printre actele normative enumerate în cuprinsul art. 3 din Legea 221/2009.
Din economia art. 3 al Legii 221/2001 reiese cu evidență că legiuitorul a stabilit ca având de drept caracterul de măsură administrativă cu caracter politic numai în privința acelor măsuri aplicate de autorități în temeiul actelor normative enumerate în textul normei.
Această concluzie este întărită prin efectul prevederilor art. 4 alin. 2 din aceeași lege, care permite persoanelor ce se pretind îndreptățite la constatarea caracterului politic al unor măsuri administrative aplicate lor sau antecesorilor în perioada de referință a legii, și care nu se regăsesc în enumerarea de la art. 3, să se adreseze instanței judecătorești spre a analiza pe bază de probe, și a constata asemenea caracter al măsurii suferite.
Astfel, conform art. 4 alin. 2 Legea 221/2009 „Persoanele care au făcut obiectul unor măsuri administrative, altele decât cele prevăzute la art. 3, pot, de asemenea, solicita instanței de judecată să constate caracterul politic al acestora. Prevederile art. 1 alin. (3) se aplică în mod corespunzător”.
În condițiile în care măsura administrativă în privința căreia, în speță, reclamanții intimați au solicitat instanței să constate că are caracter politic nu face parte dintre cele cărora legiuitorul însuși le-a stabilit un asemenea caracter, iar art. 4 al Legii deschide calea judiciară pentru realizarea finalității de a fi recunoscut caracterul politic și în privința măsurii ce a fost aplicată autorului acestora, condiția interesul juridic în formularea acțiunii este deplin satisfăcută în speță.
Curtea notează că recurenta însăși a evidențiat, în argumentele expuse în susținerea excepției invocate, faptul că nu ar exista interesul în formularea unei acțiuni de constatare a caracterului politic al unei măsuri administrative în cazurile în care asemenea măsură a fost întemeiată pe unul sau mai multe dintre actele normative prevăzute la art. 3 din Legea 221/2009, însă nu a făcut nicio precizare cu privire la plasarea efectivă actului de autoritate ce a stat la baza internării autorului reclamanților în rândul celor enumerate de art. 3 invocat.
Simpla împrejurare că măsura administrativă analizată (internarea în colonie de muncă) în cauză este, ca natură juridică, dintre cele enumerate în art. 3 nu este suficientă spre a se conchide în sensul că ar fi întemeiată pe unul dintre actele administrative enumerate de această normă, cu atât mai mult cu cât probatoriul administrat relevă fundamentarea măsurii pe un act administrativ ce nu îndeplinește această cerință.
Având în vedere considerentele expuse și dispozițiile legale menționate, Curtea constată caracterul nefondat al criticii aduse de recurentă sentinței atacate, urmând a dispune, în conformitate cu prevederile art. 312 alin. 1 C.pr.civ., respingerea recursului astfel susținut.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul pârât S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, împotriva sentinței civile nr.14/10.01.2014, pronunțată de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă, în contradictoriu cu intimații reclamanți S. P., S. E., S. N. și S. C..
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 30.09.2014.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
G. S. M. H. I. S.
GREFIER
S. R.
Red.G.S.
Tehnored.B.I.
2 ex/
---------------------------------------
T.B.- Secția a V-a – S.C.
| ← Evacuare. Decizia nr. 1347/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Conflict de competenţă. Hotărâre din 01-10-2014, Curtea de... → |
|---|
