Legea 10/2001. Decizia nr. 1331/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI

Comentarii

0

Decizia nr. 1331/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 23-09-2014 în dosarul nr. 1331/2014

Dosar nr._

(_ )

ROMÂNIA

CURTEA DE APEL BUCUREȘTI SECȚIA A III-A CIVILA

ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE

DECIZIA CIVILĂ NR. 1331

Ședința publică de la 23.09.2014

Curtea constituită din:

PREȘEDINTE - C. G.

JUDECĂTOR - I. S.

JUDECĂTOR - G. S.

GREFIER - N. C. I.

*********

Pe rol se află soluționarea cererilor de recurs formulate de recurentele-reclamante S. T. F. și G. V. împotriva deciziei civile nr. 717 A din data de 27.06.2013, pronunțate de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații-pârâți M. București prin Primar General și C. E. I..

P. are ca obiect acțiune civilă în temeiul Legii nr. 10/2001.

La apelul nominal făcut în ședința publică, se prezintă avocat C. L., în calitate de reprezentant al recurentei-reclamante G. V., potrivit delegației de substituire nr. 01/24.06.2014, fila 83, avocat Crângariu E., în calitate de reprezentant al recurentei-reclamante S. T. F., în baza împuternicirii avocațiale nr._/26.09.2013 emise de Baroul București, aflate la fila 122 din dosarul Tribunalului București, și consilier juridic M. I., în calitate de reprezentant al intimatului-pârât M. București, prin Primar General, în baza delegației aflate la fila 54 dosar, lipsind intimatul-pârât C. E. I..

Procedura de citare este legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează obiectul și stadiul dosarului, după care:

Recurenta-reclamantă S. T. F. depune note de ședință și obiecțiuni la întâmpinarea intimatului-pârât C. E. I..

Nemaifiind alte cereri de formulat, probe de propus și administrat ori excepții de invocat, Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea recursurilor și a excepțiilor invocate prin notele de ședință depuse la acest termen.

Recurenta-reclamantă S. T. F., prin avocat, arată că își menține toate motivele de recurs, astfel cum au fost dezvoltate în cuprinsul tuturor concluziilor scrise depuse la dosar, cu excepția celei privind necompetența absolută a instanței de judecată, întrucât criticile semnificative, inclusiv pentru soluția propusă, de casare a deciziei din apel cu trimitere spre rejudecare, vizează modalitatea greșită de interpretare și aplicare a Legii nr. 10/2001, în ceea ce privește contestația formulată în cauză, respectiv nulitatea dispozițiilor care au fost avute în vedere.

Consideră că în mod greșit prin încheierea din 11.06.2013 a fost respinsă cererea de completare a probatoriului, cu toate că a fost depus dosarul administrativ întocmit potrivit dispozițiilor Legii nr. 10/2001, uzual de altfel în orice astfel de cauză care are ca obiect contestarea dispoziției primarului emisă în temeiul Legii nr. 10/2001. Pe parcursul întregului dosar sunt fragmente din dosar, acte depuse disparat. Intimatul-pârât C. E. I. a susținut că ar fi depus actele care vizau procedura administrativă și că nu ar mai fi necesare, însă o asemenea explicație formală nu poate ține loc de probe și nici de existența tuturor actelor administrative.

Prin adresa emisă de Prefectura Municipiului București a probat împrejurarea că a existat un dosar inițial, în care notificarea a fost formulată numai pentru acordarea despăgubirilor, din care făcea parte și un set de 16 înscrisuri transmise ulterior Primăriei Municipiului București, însă acestea nu au fost transmise și instanței pentru a putea constitui baza pronunțării unei hotărâri legale și temeinice.

Instanța de apel a făcut o greșită interpretare a legii cu privire la efectele deciziei nr. 347/2005, prin care s-a constatat nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare ale chiriașilor cumpărători, calificând în mod eronat natura acesteia ca fiind constitutivă de drepturi. Prin această hotărâre s-a constatat inexistența unui drept de proprietate al chiriașilor cumpărători, prin efectul nulității.

În analiza specifică Legii nr. 10/2001 era important a se observa, însă tribunalul nu a motivat, care erau argumentele pentru care intimatul-pârât C. E. I. are calitatea de persoană îndreptățită, și anume dacă în persoana acestuia se regăsește, independent de drepturile reclamantelor, în mod corect, un drept de proprietate, dacă a depus notificarea în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001 pentru restituirea în natură.

Susține, de asemenea, că tribunalul a încălcat legea prin incorecta aplicare a dispozițiilor art. 20 alin. 2 și art. 21 din Legea nr. 10/2001, considerând greșit că autoritatea administrativă poate, în pofida voinței exprese a notificatorului, să îi acorde altceva decât a solicitat, cu nesocotirea drepturilor valabil dobândite de terțe persoane. Atâta timp cât voința notificatorului a fost constatată și, în termenul legal, nu și-a manifestat intenția de a cerere restituirea în natură, i se aplicau prevederile prescripției speciale prevăzute în Legea nr. 10/2001 și implicit nu se putea acorda ceea ce nu s-a cerut.

Mai arată că intimatul-pârât C. E. nu deține un drept opozabil sau un bun actual, în sensul art.1 din Protocolul nr. 1 al Convenției Europene.

Celor două dispoziții, contradictorii, au fost emise după decizia nr. 347/2005. Într-una din ele, în care este vorba de chiriașii cumpărători, s-a considerat că are plin efect, restituindu-se în natură proprietarului, iar în cealaltă aceeași instituție a considerat că nu se poate restitui în natură și a acordat doar despăgubiri.

Susține că instanța de apel nu s-a pronunțat nici asupra criticii invocate în cuprinsul motivelor de apel referitoare la neanalizarea fondului cauzei de către Judecătoria Sectorului 1 București sub aspectul prescripției dreptului de a solicita emiterea dispoziției de restituire în natură, având în vedere și efectul înscrierii în cartea funciară, care se raportează la data reală a depunerii notificării, efect care îi conferă opozabilitatea față de terți, precum și o prezumție a unui drept de proprietate. Atâta vreme cât în cartea funciară exista înscris un astfel de drept, neradiat, dispoziția fiind emisă în prezența acestui drept neradiat, fără o verificare a evidențelor de proprietate imobiliară, în mod cert a fost încălcat dreptul de proprietate al recurentei-reclamante.

În legătură cu excepția puterii de lucru judecat invocată prin notele scrise, susține că la data emiterii dispoziției exista un anumit drept al autorului recurentei-reclamante, iar instanțele de fond nu au ținut seama de această posesie utilă, întemeiată, publică.

În privința excepției de nelegalitate a dispozițiilor_ și_ din 22.05.2008 arată că trebuie avut în vedere dispozițiile legale invocate.

Cu privire la excepția lipsei de interes a intimatului-pârât C. E. I., arată că aceasta este o apărare de fond, invocată prin prisma nelegalității dispoziției de restituire în natură, de vreme ce acesta nu avea un drept înscris în cartea funciară, nu avea un drept opozabil și a solicitat de la bun început doar despăgubiri.

În ce privește excepția tardivității depunerii întâmpinării de către intimatul-pârât C. E., arată că aceasta trebuia depusă cu cel târziu cinci zile înaintea primului termen de judecată și în suficiente exemplare pentru fiecare dintre părțile din proces, astfel că solicită a nu fi luate în considerare motivările aduse prin aceasta.

Își rezervă dreptul de a solicita acordarea cheltuielilor de judecată cu ocazia rejudecării cauzei.

Recurenta-reclamantă G. V., prin avocat, solicită admiterea recursului și modificarea în tot a deciziei recurate, în baza art. 304 pct. 6, 7, 8 și 9 Cod procedură civilă, pentru considerentele arătate pe larg în cuprinsul motivelor de recurs și ale concluziilor scrise, pe care le depune la dosar.

Arată că înțelege să susțină excepțiile invocate de recurenta S. T. F., privind nelegalitatea actului administrativ, puterii de lucru judecat și lipsei de interes a intimatului C. E. I..

Își rezervă dreptul de a solicita acordarea cheltuielilor de judecată pe cale separată.

Reprezentantul intimatului-pârât M. București, prin Primar General, solicită respingerea cererilor de recurs promovate împotriva deciziei civile nr. 717A/27.06.2013 și menținerea acesteia ca fiind legală și temeinică. Susține că, prin emiterea celor două dispoziții, nr._ și nr._, au fost valorificate, potrivit legii, efectele deciziei nr. 347/2005, iar constatarea nulității unor acte juridice nu impune în mod obligatoriu și repunerea părților în situația anterioară, și restituirea prestațiilor. Ca efect al pronunțării acelei decizii, în anul 2008, Primăria Municipiului București a soluționat notificarea intimatului-pârât C. E. și a emis cele două dispoziții cu respectarea legii.

Solicită respingerea tuturor excepțiilor invocate de recurenta-reclamantă S. T. V..

Recurenta-reclamantă S. T. V., prin avocat, având cuvântul, solicită admiterea recursului promovat de recurenta-reclamantă G. V..

Recurenta-reclamantă G. V., prin avocat, solicită admiterea recursului formulat de recurenta-reclamantă S. T. V..

Curtea reține cauza în pronunțare.

CURTEA,

Deliberând asupra recursurilor civile de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 09.06.2008 pe rolul Tribunalului București - Secția IX-a C. Administrativ și Fiscal sub nr._/3/2008, reclamanții V. V. și G. V. au formulat, în temeiul Legii nr. 554/2004, contestație împotriva dispozițiilor nr._ și nr._ din 22.05.2008 emise de Primarul General al Municipiului București.

Prin încheierea din 15.09.2008, Tribunalul București - Secția IX-a C. Administrativ și Fiscal a dispus scoaterea de pe rol a cauzei și înaintarea dosarului conducerii Tribunalului București în vederea repartizării acestuia pe rolul uneia din secțiile civile ale Tribunalului București, reținând că nu se solicită anularea unor acte administrative.

Cauza a fost reînregistrată la data de 14.10.2008 pe rolul Tribunalului București – Secția a III-a Civilă sub nr._/3/2008.

Prin încheierea din data de 12.11.2008, Tribunalul București - Secția III-a Civilă a scos cauza de pe rol și a înaintat-o spre soluționare Secției a IX-a de C. Administrativ de Fiscal, având în vedere temeiul cererii, Legea nr. 554/2004.

Cauza a fost reînregistrată la data de 12.12.2008 pe rolul Tribunalului București – Secția a IX-a de C. Administrativ de Fiscal sub nr._/3/2008.

La termenul din 16.03.2009, reclamanții au depus precizări privind motivele contestației. Instanța a pus în discuție introducerea în cauză a beneficiarului actului act, respectiv C. E. I., iar avocatul reclamanților a fost de acord.

Prin încheierea din data de 27.04.2009, Tribunalul București - Secția IX-a C. Administrativ și Fiscal a dispus scoaterea de pe rol a cauzei și înaintarea dosarului conducerii Tribunalului București în vederea repartizării acestuia pe rolul uneia din secțiile civile ale Tribunalului București, reținând că nu temeiul juridic invocat atrage competența instanței, judecătorul fiind îndreptățit să califice natura juridică a cererii în raport obiectul și cauza acesteia și că dispozițiile emise în temeiul Legii nr. 10/2001 nu reprezintă acte administrative, nefiind emise de entitatea notificată în regim de putere publică, ci în considerarea calității de deținător al bunului.

Împotriva acestei încheieri, la data de 28.04.2009 reclamanții au declarat recurs, care a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel București – Secția a VIII-a C. Administrativ și Fiscal sub nr._/3/2008.

Prin decizia civilă nr. 2018/19.10.2009, Curtea de Apel București – Secția a VIII-a C. Administrativ și Fiscal a respins ca inadmisibil recursul, constatând că încheierea de scoatere de pe rol nu este o hotărâre prin care instanța s-a declarat necompetentă în accepțiunea art. 159 alin. 3 Cod procedură civilă.

Cauza a fost reînregistrată la data de 18.12.2009 pe rolul Tribunalului București – Secția a III-a Civilă în dosarul nr._/3/2008.

La data de 14.04.2010, reclamanții au depus completări și precizări, prin care au arătat că acțiunea are ca obiect anularea dispoziției Primarului General al Municipiului București nr._/22.05.2008 și a protocolului de predare-primire nr._/02.07.2008, că înțeleg să se judece cu pârâtul M. București, prin Primarul General, și că acțiunea are ca temei legal art. 26 alin. 3 din Legea nr. 10/2001.

La termenul din 09.06.2010, instanța a invocat din oficiu excepția lipsei calității procesuale active.

Prin sentința civilă nr. 895 din 04.06.2010, Tribunalul București - Secția III-a Civilă a admis excepția invocată din oficiu și a respins cererea precizată ca fiind formulată de persoane fără calitate procesual pasivă.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că din cuprinsul art. 26 alin. 3 din Legea nr. 10/2001 coroborat și cu dispozițiile art. 4 din dispoziția nr._/22.05.2008 rezultă că anularea ei poate fi solicitată doar de titularul notificării, respectiv numitul C. E., sau de persoanele cărora dispoziția le-a fost comunicată, astfel cum sunt menționate în art. 4 al dispoziției.

Întrucât reclamanții din prezenta cauză sunt terți în raport de decizia contestată, ținând seama și de temeiul de drept al acțiunii astfel cum a fost precizat prin cererea depusă la 14.04.2010, tribunalul a apreciat că aceștia nu justifică calitatea procesual activă în formularea acțiunii.

Împotriva acestei sentințe, la data de 20.09.2010 au declarat apel reclamanții V. V. și G. Velentina, care a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel București - Secția a III-a Civilă și pentru cauze cu minori și de familie la data de 01.10.2010.

Prin decizia civilă nr. 612/03.11.2010, Curtea de Apel București - Secția a III-a Civilă și pentru cauze cu minori și de familie a admis apelul, a desființat sentința și a trimis cauza spre competentă soluționare Judecătoriei Sectorului 1 București.

Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut că prin acțiunea introductivă de instanță s-a solicitat constatarea nulității dispozițiilor nr._ și_ din 22.05.2008 emise de M. București, prin Primarul General, în favoarea numitului C. E..

Cele două dispoziții translative de proprietate ce formează obiectul acțiunii sunt acte juridice civile intrate în circuitul civil, prin care cele două apartamente nominalizate au ieșit din patrimoniul statului și au intrat în patrimoniul numitului C. E..

Ca atare, acțiunea în constatarea nulității celor două dispoziții ca acte juridice civile este supusă dreptului comun și nu dispozițiilor speciale prevăzute de art. 26 din Legea nr. 10/2001.

În temeiul rolului activ al judecătorului, instanța de fond trebuia să califice ca atare acțiunea, nefiind ținută de temeiul juridic greșit indicat de reclamanți în petitul cererii. Instanța trebuia să rețină voința juridică reală a reclamanților și să stabilească temeiul juridic corect al acțiunii, ca fiind dreptul comun.

Acțiunea în constatarea nulității actelor juridice civile a căror valoare nu depășește 5 miliarde lei este în competența judecătoriilor, potrivit dispozițiilor art. 2 pct.1 lit. b Cod procedură civilă.

De asemenea, a arătat că în rejudecare urmează ca instanța să pună în discuția părților necesitatea introducerii în cauză a numitului C. E..

Cauza a fost reînregistrată la data de 20.04.2011 pe rolul Judecătoriei sectorului 1 București sub nr._ .

La termenul din 12.12.2011, urmare a decesului reclamantului V. V., intervenit la 21.09.2011, instanța a luat act de transmiterea legală a calității procesuale active către S. T. F.. Totodată, împreună cu părțile prezente, instanța a stabilit cadrul procesual, cel pasiv fiind completat și cu pârâtul C. E. I..

De asemenea, a luat act de precizarea și completarea depusă la acel termen, prin care reclamanții au solicitat: 1. să se stabilească valabilitatea titlului statului asupra imobilelor ce face obiectul cererii; 2. să se stabilească valabilitatea contractelor de vânzare cumpărare nr. 1277/_/06.11.1996 și 2257/_/23.12.1996; 3. anularea notificării nr. 4243 din 26.10.2001 și a actelor subsecvente.

La termenul din 30.01.2012, reclamanții au depus din nou precizări ale cererii deduse judecății, prin care au solicitat să se stabilească faptul că dispoziția Primarului General al Municipiului București a încălcat și prevederile art. 18 lit. c și art. 45 alin. 4 din Legea nr. 10/2001, precum și ale Protocolului nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. De asemenea, au arătat că solicită anularea protocolului de predare-primire nr._/02.07.2008 pentru încălcarea art. 25 alin. 5 din Legea nr. 10/2001.

La termenul din 27.02.2012, reclamanții au depus o precizare, prin care au învederat că înțeleg să conteste atât dispoziția nr._, cât și dispoziția nr._ din 22.05.2008 emise de Primarul General al Municipiului București și că solicită introducerea în cauză în calitate de pârât a Consiliului General al Municipiului București, precizare care, față de opoziția pârâtului C. E., a fost respinsă ca tardiv formulată prin încheierea din 27.02.2012.

Prin sentința civilă nr._/10.07.2012, Judecătoria Sectorului 1 București a respins acțiunea ca neîntemeiată și a luat act că pârâtul C. E. I. și-a rezervat dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că, prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 1277/06.11.1996, încheiat între Primăria Municipiului București, prin S.C. Herăstrău Nord S.A., în calitate de vânzător, și V. V., în calitate de cumpărător, s-a dispus asupra dreptului de proprietate al imobilului – apartament 7 situat în București, .. 16, ., în baza Legii nr. 112/1995, cererea nr._ fiind depusă la 05.12.1995.

Prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 2257/23.12.1996, încheiat între Primăria Municipiului București, prin S.C. Herăstrău Nord S.A., în calitate de vânzător, și G. V., în calitate de cumpărător, s-a dispus asupra dreptului de proprietate al imobilului – apartament 12 situat în București, .. 16, ., în baza Legii nr. 112/1995, cererea nr._ fiind depusă la 04.12.1996.

Prin decizia civilă, irevocabilă, nr. 347/10.03.2005 pronunțată de Curtea de Apel București în dosar nr. 2521/2004, a fost admis recursul, decizia recurată a fost casată, astfel a fost admis apelul declarat de reclamantul C. E. împotriva sentinței civile nr. 1665 din 10.03.2003 pronunțate de Judecătoria Sector 1, sentința apelată a fost schimbată în tot, iar pe fond a fost admisă acțiunea formulată de reclamantul C. E. împotriva pârâților V. V., G. V., Primăria Municipiului București și S.C. Herăstrău Nord S.A. și s-a constatat nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare.

În considerentele deciziei civile nr. 347/10.03.2005 s-a reținut că „potrivit dispozițiilor Legii nr. 112/1995, s-a verificat buna-credință a cumpărătorilor la data încheierii contractele de vânzare-cumpărare (nr. 1277/1996 pentru apartamentul nr. 7 situat la etajul 2 și nr. 2257/1996 pentru apartamentul nr. 12 situat la etajul 4) și s-a constatat că deși s-au efectuat cercetări uzuale care au confirmat că la momentul acela nu exista litigiu pe rol, recurentul-reclamant C. E. a formulat o cerere de preluare a imobilului înregistrată sub nr. 11.07.1996, iar la data de 26.07.1996 a formulat acțiunea în revendicare împotriva Primăriei Municipiului București, formându-se dosarul nr. 9017/1996 al Judecătoriei Sector 1. În cazul de față nu mai poate fi vorba de bună-credință din partea cumpărătorilor la data încheierii contractelor de vânzare-cumpărare”.

În temeiul Legii nr. 10/2001, s-au emis două dispoziții, respectiv Dispoziția nr._ din 22.05.2008 și Dispoziția nr._ din 22.05.2008.

Prin dispoziția nr._ din 22.05.2008 emisă de Primarul General al Municipiului București s-a dispus (art. 1) restituirea în natură, în proprietatea domnului C. E.-I., a apartamentului nr. 5 situat la etajul 1, a apartamentului nr. 7 situat la etajul 2, a apartamentului nr. 12 situat la etajul 4, a apartamentului nr. 9 situat la etajul 3 și a 3 încăperi de la etajul 5, din imobilul situat în București, .. 16, sector 1, cu cota de teren de 151,81 m.p. din suprafața totală de 376 m.p.

Din adresa nr._ emisă la 01.11.2001 de Administrația Fondului Imobiliar referitoare la situația juridică a imobilului, reiese că a fost naționalizat conform Decretului nr. 92/1950, poziția 1268 din Anexa de București, de la C. St. E. „cu 9 apartamente în București”. În acest sens se face precizarea și în adresa nr. 2865 din 01.06.2006 emisă de Primăria Municipiului București. Pârâtul a făcut dovada dreptului de proprietate asupra imobilului, conform sentinței civile nr. 814 din 22.10.1946 pronunțate de Tribunalul I..

De asemenea, prin notificarea nr._/26.10.2001, pârâtul C. E. I. a solicitat, în baza Legii nr. 10/2001, despăgubirea pentru cele două apartamente (apartament nr. 7, etaj 2 și nr. 12, etaj 4) vândute în baza Legii nr. 112/1995, precizând că aceste apartamente au fost revendicate de acesta încă din anul 1996.

Prin completările depuse la 12.12.2011, reclamanții au solicitat stabilirea valabilității titlului statului asupra imobilelor conform art. 6 din Legea nr. 213/1998, dar acest aspect a fost soluționat irevocabil prin decizia civilă nr. 347/10.03.2005 pronunțată de Curtea de Apel București în dosar nr. 2521/2004, cu ocazia analizării valabilității contractelor de vânzare-cumpărare. De asemenea, s-a solicitat stabilirea valabilității contractelor de vânzare-cumpărare potrivit art. 45 alin. 4 din Legea nr. 10/2001, dar decizia civilă nr. 347/10.03.2005 pronunțată de Curtea de Apel București în dosar nr. 2521/2004, irevocabilă, se bucură de puterea lucrului judecat, iar problemele de drept soluționate irevocabil nu mai pot fi rediscutate, deoarece s-ar încălca principiul securității raporturilor juridice consacrat în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (cauza Brumărescu împotriva României - 1997 ș.a.).

În urma examinării înscrisurilor administrate, precum și a hotărârilor pronunțate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în alte cauze având un obiect similar, se observă că instanța europeană a stabilit că exigențele art. 1 din Protocolul nr. 1 și principiul securității raporturilor juridice trebuie respectate atât în cazul fostului proprietar, cât și în cel al cumpărătorilor (chiriași în baza Legii nr._). Ca urmare, oricare dintre aceștia nu poate fi lipsit de proprietate decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional.

Unul dintre elementele fundamentale ale preeminenței dreptului este principiul securității raporturilor juridice, care înseamnă, între altele, că o soluție definitivă a oricărui litigiu nu trebuie rediscutată (cauza Brumărescu împotriva României, paragr. 61).

Prin completările din 30.01.2012, reclamanții au invocat faptul că Dispoziția nr._/22.05.2008 a încălcat prevederile legale referitoare la soluționarea notificărilor, dar instanța a constatat că acest act contestat a fost emis cu luarea în considerare a actelor anexate notificării, a referatului Comisei interne pentru analiza notificărilor formulate în temeiul Legii nr. 10/2001 și a deciziei civile nr. 347/10.03.2005 pronunțate de Curtea de Apel București în dosar nr. 2521/2004; notificatorul a făcut dovada calității de persoane îndreptățite la restituire, iar imobilul la data preluării abuzive a fost proprietatea numitului C. E.-I. în baza sentinței civile nr. 814/1946, fiind respectate prevederile art. 7 alin. 1, art. 9 și art. 25 alin. 1 și 3 din Legea nr. 10/2001 și H.G. nr. 250/2007 pentru aprobarea normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001.

Totodată, instanța a reținut că pârâtul C. E. a solicitat retrocedarea în natură a apartamentelor situate în .. 16, respectiv apartament nr. 5, etaj 1, apartament nr. 7, etaj 2, apartament nr. 9, etaj 3 și apartament nr. 12, etaj 4 încă din data de 12.07.1996, conform cererii nr._.

Reclamanții au arătat și faptul că dispoziția contestată le încalcă dreptul de proprietate cu privire la apartamentele pe care le dețin în imobil, întrucât prin respectiva dispoziție practic apartamentele le-au fost confiscate fără a se prevedea nicio măsură de acoperire a acestui prejudiciu. Instanța a reținut însă că în mod irevocabil s-a constatat nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare nr. 1277/06.11.1996 și nr. 2257/23.12.1996, efectul nulității fiind repunerea părților în situația anterioară, respectiv restituirea apartamentelor, obiecte ale contractelor de vânzare-cumpărare.

Împotriva acestei sentințe, la data de 03.10.2012 a declarat apel reclamanta S. T., iar la 19.10.2012 a declarat apel reclamanta G. V., cererile acestora fiind înregistrate pe rolul Tribunalului București - Secția V-a Civilă la data de 22.10.2012.

Prin decizia civilă nr. 717A/27.06.2013 Tribunalul București - Secția V-a Civilă a respins apelurile ca nefondate.

Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut următoarele argumente:

1. Critica adusă de ambii apelante potrivit cu care, atâta timp cât nu s-a dispus repunerea în situația anterioară prin decizia nr. 347/10.03.2005, prima instanță a reținut în mod greșit legalitatea dispoziției nr._/22.05.2008, nu a fost primită ca fondată.

După . Legii nr. 10/2001, restituirea în natură a imobilelor preluate fără titlu valabil și înstrăinate prin acte de dispoziție este condiționată de constatarea pe cale judecătorească a nulității actului de înstrăinare, determinată de reaua-credință a părților din actul de înstrăinare. Legiuitorul a impus această necesitate tocmai în considerarea faptului că numai printr-o hotărâre judecătorească se poate constata o sancțiune de drept civil, respectiv lipsirea actului juridic în tot de efectele în vederea cărora a fost făcut, din cauza nesocotirii dispozițiilor legale edictate pentru încheierea sa valabilă. Cum nulitatea constatată pe cale judecătorească operează atât pentru trecut, cât și pentru viitor, este de aplicat principiul restabilirii situației anterioare, prin restituirea nemișcătorului fostului proprietar.

Sub acest aspect nu era imperios necesar ca hotărârea de constatare a nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare să dispună restabilirea situației anterioare, față de dispozițiile legii speciale, potrivit cu care în această situație imobilele pot fi restituite.

În această situație, Statul Român redevenind, ca efect a nulității actului de înstrăinare, proprietar al bunului nemișcător, era dator să-l restituie către cel de la care l-a preluat fără respectarea legii.

2. Nu a fost primită nici critica apelanților vizând faptul că fostul proprietar C. E. nu a solicitat restituirea în natură a apartamentelor 7 și 12 din imobil, vândute în baza Legii nr. 112/1995, ci doar acordarea de despăgubiri conform Legii nr. 10/2001.

În acest sens, art. 7 alin. 1 din Legea nr. 10/2001 stabilește, ca regulă, faptul că imobilele preluate abuziv se restituie în natură, consacrând principiul restituirii în natură, iar în alin. 1 indice 1 se menționează că nu se restituie în natură, ci doar în echivalent, imobilele care au fost înstrăinate în baza Legii nr. 112/1995 pentru reglementarea situației juridice a unor imobile cu destinația de locuințe, trecute în proprietatea statului, cu respectarea condițiilor cerute de lege.

La data formulării notificării, fostul proprietar cunoștea faptul înstrăinării imobilelor, așa cum rezultă din notificări, situație în care legea prevedea doar restituirea prin echivalent. Aceeași lege acorda însă fostului proprietar posibilitatea atacării actelor de înstrăinare, astfel încât în situația constatării pe cale judecătorească a nulității actului de înstrăinare și odată dovedite calitatea de succesor legal și deopotrivă cea de titular al dreptului de proprietate asupra bunului preluat abuziv de către stat devin incidente dispozițiile art. 3 și ale art. 4 din Legea nr.10/2001, în sensul că acesta are calitatea de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii, în condițiile legii speciale, care impunea respectarea principiului restituirii în natură a imobilelor, ceea ce în cauză s-a întâmplat, prin emiterea dispoziției nr._/22.05.2008 și ulterior a protocolului nr._ din 2.07.2008.

3. Tribunalul a înlăturat, de asemenea, critica apelantelor adusă sentinței prin invocarea neanalizării bunei credințe. Contrar susținerilor acestora, nu se poate face abstracție de puterea de lucru judecat a deciziei nr. 347/10.03.2005, în care s-a statuat asupra relei-credințe a părților la încheierea contractelor de vânzare-cumpărare, având în vedere numeroasele demersuri ale fostului proprietar inclusiv în justiție în vederea recuperării imobilelor. Această statuare nu mai putea fi analizată în alt mod de către prima instanță, decât în sensul menționării celor reținute în această decizie în mod irevocabil.

4. Nu este fondată nici critica potrivit cu care prima instanță nu a analizat prescripția prevăzută de dispozițiile art. 46 alin. 5. Asemenea analiză nu se impunea a fi făcută în prezentul litigiu, ci în acela în care instanțele s-au pronunțat asupra nulității celor două contracte de vânzare-cumpărare.

5. Nu au fost primite nici celelalte critici formulate de apelante, care, indiferent de modul în care sunt exprimate, vizează în esență în mod direct la soluția dată în acțiunea în nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare, critici care exced obiectului prezentului proces.

Sub acest aspect, prima instanța în mod judicios a constatat că în cauză operează autoritatea de lucru judecat, în apreciere instanța nefăcând nicio confuzie cât privește protecția pe care Protocolul adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului o acordă dreptului de proprietate.

În judecata pe care a făcut-o, instanța a respectat atât normele de drept intern, cât și normele prevăzute de convențiile internaționale la care România este parte, fără să se pună problema excluderii normei de drept internațional - cum s-a formulat critica de către apelante în sensul neaplicării directe a dispozițiilor art. 1 din primul Protocol adițional la Convenția Europeană.

6. Nu este întemeiată nici susținerea apelantelor reclamante privind caracterul acțiunii în constatarea nulității contractelor de vânzare-cumpărare prin raportare la emiterea dispoziției atacate.

Cererea de chemare în judecată formulată de reclamant a fost întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, acțiunea formulată vizând finalitatea restituirii în natură a apartamentelor preluate în mod abuziv. Prin acțiune reclamantul a urmărit realizarea dreptului pretins și nu doar constatarea existenței sau neexistenței unui drept. Legea nr. 10/2001, prin art. 45, permite persoanelor care se consideră îndreptățite la măsuri reparatorii să ceară și constatarea nulității actelor juridice de înstrăinare având ca obiect imobile preluate de stat.

Împotriva acestei decizii, la data de 10.10.2013 a declarat recurs reclamanta S. T. F. și la data de 27.03.2014 a declarat recurs reclamanta G. V., cererile acestora fiind înregistrate pe rolul Curții de Apel București - Secția a III-a Civilă și pentru cauze cu minori și de familie la data de 22.04.2014.

1. Prin motivele de recurs trimise prin poștă la data de 24.03.2014, recurenta-reclamantă S. T. F. a arătat că decizia recurată, încheierea de dezbateri din 11.06.2013 și încheierile din 18.06.2013 și din 25.06.2013 sunt nesemnate și comunicate părților în această stare, neîndeplinind una din condițiile legale impuse imperativ de art. 261 alin. 1 pct. 8 Cod procedură civilă.

Copiile nesemnate sunt lipsite de una din cerințele cumulative de validitate a hotărârii, ca act procedural, ceea ce atrage nulitatea în virtutea art. 105 alin. 2 Cod procedură civilă.

Motivul de recurs se încadrează în normele art. 304 pct. 5 Cod procedură civilă.

2. Prin decizia recurată au fost încălcate normele art. 110 alin. 3 din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești, ca și dreptul său la un proces echitabil, într-un interval de timp rezonabil (art. 6 alin. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art. 21 alin. 3 din Constituția României).

3. Prin decizia recurată, tribunalul a omis să se pronunțe asupra cererii sale referitoare la cheltuielile de judecată, încălcând astfel normele art. 129 alin. 6 și art. 261 alin. 1 pct. 5 Cod procedură civilă.

Motivul de recurs se încadrează în normele art. 304 pct. 7 și 9 Cod procedură civilă. 4. Tribunalul, ca instanță de apel, care avea de soluționat o cale de atac devolutivă, a respins, prin încheierea din 11.06.2013, cererea de completare a probei cu înscrisuri, prin depunerea tuturor actelor ce compun dosarul administrativ al notificării/notificărilor formulate de C. E. I. privind cele două apartamente în litigiu - pentru a se proba că acesta a optat pentru acordarea de despăgubiri, fără a motiva încheierea în conformitate cu dispozițiile art. 268 alin. 4 coroborate cu cele ale art. 261 alin. 1 pct. 5 Cod procedură civilă.

Într-o singură propoziție, tribunalul a oferit o motivare generală: „având în vedere motivele de apel și față de înscrisurile depuse la dosar”.

Dovada că nu s-au depus toate actele este adresa răspuns a Prefecturii nr. CB/157821SP1/22.10.2013, prin care se atesta existenta un dosar de despăgubiri la nivel de Prefectură, care a fost trimis la Primăria Municipiului București prin borderoul nr. 168 la data de 06.02.2006 cu adresa nr. 3694 și care conținea 16 pagini în afara de notificarea și actele depuse inițial în anul 2001.

Motivul de recurs se încadrează în normele art. 304 pct. 7 Cod procedură civilă.

5. Tribunalul a interpretat greșit legea cu privire la efectele deciziei civile nr. 347/2005, prin care s-a constatat nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare privind apartamentele nr. 7 și 12, în litigiu.

Tribunalul nu a motivat în drept aprecierea sa că în virtutea efectelor ex tunc și ex nunc ale deciziei civile nr. 347/2005 entitatea învestită cu soluționarea notificării nu avea o altă opțiune și că repunerea în situația anterioară ar curge automat din desființarea celor două acte.

Tribunalul a calificat eronat în drept natura hotărârii în constatarea nulității celor două acte ca fiind constitutivă de drepturi, deci având natura unei acțiuni în realizare, tocmai pentru că știa faptul că o acțiune în constatare conduce la o hotărâre judecătorească fără putere executorie, ceea s-a reținut de altfel prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, cu putere de lucru judecat (sentința civilă nr. 50/4.01.2006 pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 și încheierea din camera de consiliu de la 15.06.2005 pronunțată de Curtea de Apel București - Secția a III-a Civilă).

Edificatoare este, sub acest aspect, dispoziția nr._/2008 a Primarului General al Municipiului București, prin care, pentru spatiile cu altă destinație decât aceea de locuință, în pofida deciziei nr. 347/2005, care desființa și contractul referitor la acele spatii, a existat o altă soluție administrativă, aceea de respingere a cererii de restituire în natură, ceea ce constituie o expresie clară a discriminării la care chiriașii-cumpărători au fost supuși.

Motivul de recurs se încadrează în normele art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă.

6. Tribunalul a încălcat legea cu privire la critica din apel privind incorecta aplicare a Legii nr. 10/2001 (art. 20 alin. 2, art. 21), în sensul că a considerat greșit că autoritatea administrativă poate, în pofida voinței exprese a notificatorului, să-i acorde altceva decât a solicitat, cu nesocotirea drepturilor valabil dobândite de terțe persoane.

În același timp, nu a motivat de ce a înlăturat apărarea apelantelor reclamante potrivit căreia înscrierea imobilului în cartea funciară generează efectul de opozabilitate a dreptului lor de proprietate erga omnes, situație în care intimatul pârât C. E. nu avea un bun actual, în sensul legii (art. 1 alin. 1 din Primul Protocol la Convenția Europeană a Drepturilor Omului), dar chiriașii-cumpărători aveau un astfel de bun.

În același sens, tribunalul nu a motivat de ce a înlăturat critica lor din apel referitoare la împrejurarea că dreptul de proprietate asupra celor două apartamente nu era recunoscut intimatului C. E. I. la data emiterii deciziei nr._/2008 prin nicio hotărâre judecătorească definitivă și nici pe aceea referitoare la inexistența celor două imobile în patrimoniul „entității notificate" - M. București, ca o consecință a inexistentei unei hotărâri judecătorești de repunere în situația anterioară, consecutivă deciziei nr. 341/2006.

Au fost încălcate normele art. 21 alin. 4 din Legea nr. 10/2001 (în vigoare la data emiterii dispoziției nr._/2008), norme care prevăd posibilitatea restituirii numai pentru imobilele aflate în patrimoniul unității administrativ-teritoriale căreia i-a fost adresată notificarea.

La dosarul cauzei a depus inclusiv încheierea de carte funciară nr._/26.11.2010, ulterioară dispoziției nr._/2008, prin care s-a admis cererea autorului său, V. V., și s-a dispus radierea interdicției de înstrăinare notate cu încheierea nr. 2399S/22.08.2006, tocmai pentru că C. E. I. nu realizase până la acea dată și nu a realizat nici până în anul 2013, din verificările sale, documentația topo-cadastrală și intabularea celor două apartamente pe numele său, ceea ce conduce la imposibilitatea exercitării dreptului de proprietate, conform art. 25 alin. 4 din Legea nr. 10/2001.

Au fost nesocotite de către tribunal și normele art. 25 alin. 6 din Legea nr. 10/2001, conform cărora dispoziția emisă de entitatea notificată trebuie pusă în executare într-un termen de 3 ani de la data primirii ei de către persoana îndreptățită. Sancțiunea nepunerii în executare - atât timp cât nu s-a realizat intabularea nu s-a putut legal exercita nicio prerogativă a dreptului de proprietate - este lipsirea de orice efect juridic a dispoziției, caducitatea ei.

Motivul de recurs se încadrează în normele art. 304 pct. 7 și 9 Cod procedură civilă.

7. Tribunalul nu s-a pronunțat cu privire la critica din apel referitoare la neanalizarea fondului cauzei de către Judecătoria Sectorului 1 - prin sentința apelată instanța a interpretat greșit legea sub aspectul noțiunii de prescripție a dreptului de a solicita emiterea dispoziției de restituire în natură, care se raportează la data reală a depunerii unei asemenea notificări conform Legii nr. 10/2001, dată neprobată în speță.

Prescripția dreptului conferit de legea specială, Legea nr. 10/2001, rezultă din dispozițiile art. 22 alin. 1. Termenul a fost succesiv prelungit, cel mai recent prin O.U.G. nr. 145/2001, fiind depășit de către intimatul-pârât C. E. I. prin depunerea abia în anul 2006, astfel cum a susținut, fără a proba, avocata sa, a unei notificări prin care a solicitat restituirea în natură.

Trebuie avute în vedere, sub acest aspect, și normele art. 20 alin. 4 din Legea nr. 10/2001, care impuneau inclusiv persoanelor care formulaseră notificări în temeiul Legii nr. 112/1995 să formuleze o nouă notificare, conform noii legi, nepreluându-se automat vechea notificare, fie ea și privind restituirea în natură.

Motivul de recurs se încadrează în normele art. 304 pct. 7 și 9 Cod procedură civilă.

La data de 01.04.2014, recurenta-reclamantă S. T. F. a depus din nou motivele de recurs inițiale, la care a adăugat mai multe alineate.

Astfel, a mai arătat, la pct. 2 - că dreptul la un proces echitabil i-a fost încălcat și prin refuzul tribunalului de a-i comunica înscrisul intitulat „note de ședință”, de care instanța a ținut seama, reproducând apărările respective în considerentele deciziei recurate; la pct. 3 - că atașarea dosarului administrativ este o probă obligatorie, față de obiectul judecății, care este anularea unui act administrativ individual, ce era în competența instanței de contencios administrativ; la pct. 5 - că tribunalul nu a motivat nici înlăturarea sentinței civile nr. 50/04.01.2006 pronunțate de Judecătoria Sectorului 1 București, care a stabilit în mod irevocabil și cu autoritate de lucru judecat că autorul său, V. V., și apelanta G. V. erau și după pronunțarea deciziei nr. 347/2005 posesori ai celor două imobile, tocmai pentru că nu se dispusese și repunerea în situația anterioară; la pct. 6 - că faptul că imobilele nu au reintrat în patrimoniul Municipiului București rezultă și din adresa răspuns nr. MS/_/15.05.2002 emisă de Administrația Fondului Imobiliar, care atestă că cele două contracte și-au păstrat valabilitatea în perioada 1196-2008 și din declarația de impunere din 2008, prin care se atestă că V. V., autorul său, nu a achitat impozitele la zi pentru apartamentul în litigiu, iar în cauza Gladkvist și B. împotriva României Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că acțiunea pe dreptul comun în constatarea nulității unui contract de vânzare cumpărare raportată la momentul exercitării sale este inadmisibilă, iar raportat la dispozițiile Legii nr. 10/2001 reclamantul nu justifică un interes câtă vreme în temeiul acestui act normativ nu a solicitat restituirea.

În motivarea cererii sale, recurenta-reclamantă G. V. a arătat că instanța nu s-a pronunțat cu privire la motivele invocate de apelanți în cererile de apel, privind înscrisurile lipsă ce au stat la baza constituirii dosarului administrativ al pârâtului C. E.-I. privind restituirea în natură a apartamentelor 7 și 12.

De asemenea, nu s-a pronunțat nici cu privire la cerința apelantelor-reclamante privind depunerea de către Primăria Municipiului București a corespondenței cu Administrația Fondului Imobiliar.

Instanța de apel nu a luat în considerare nici solicitarea de suspendare a judecării cauzei până la soluționarea dosarului penal deschis împotriva funcționarilor din Primăria Municipiului București și Administrația Fondului Imobiliar, aflat în desfășurare la Poliția Sector 1 și P. de pe lângă Tribunalul București.

Instanța de apel nu a motivat de ce au fost respinse sesizările de ilegalitate a dispoziției nr._ și a protocolului nr._/2008, cel din urmă fiind încheiat nu ca urmare a dispoziției de restituire nr._, ci cu încălcarea art. 3 din această dispoziție și a art. 25 alin. 5 din Legea nr.10/2001.

Totodată, instanța nu a analizat dacă Primăria Municipiului București avea dreptul să emită dispoziția de restituire, deoarece aceasta nu era unitatea învestită cu soluționarea notificării lui C. E.-I., ci Prefectura Municipiului București. Nu se cunoaște de ce s-a tergiversat soluționarea notificării la Instituția Prefecturii București timp de 5 ani, instanța nerăspunzând cerinței de a afla ce s-a întâmplat cu dosarul de despăgubiri solicitate de C. și întocmit la nivelul Prefecturii Capitalei.

Nu s-a argumentat de către instanță de ce consideră legală dispoziția nr._/22.05.2008, față de tratamentul inegal și discriminatoriu aplicat persoanelor fizice V. V. și G. V. în raport de persoana juridică S.C. Herăstrău Nord S.A., prin emiterea dispoziției nr._/22.05.2008. Cele două dispoziții sunt contrare, deși au la baza același dosar administrativ.

Instanța nu a analizat dacă apelantele-reclamante au un „bun" în sensul Convenției, cu toate că au dovedit cu probe că dreptul lor de proprietate asupra apartamentelor nu s-a stins și este presupus a fi valabil atâta timp cât este intabulat, chiar dacă au pierdut posesia. Astfel, nu au pierdut dreptul de proprietate, ci doar exercitarea lui, pentru că dispoziția nr._/2008 a intrat forțat în circuitul civil, prin încheierea unui protocol în mod abuziv și ilegal.

În ultimul răspuns al Prefecturii Municipiului București, cu nr. CBI15782/SPl/22.10.2013, se confirmă că un dosar din care făcea parte notificarea lui C. E.-I. de despăgubiri împreună cu alte documente a fost înaintat la Primăria Municipiului București cu borderoul nr. 168 la data de 06.02.2006, dosarul fiind compus din 16 pagini în afară de notificare și materialele depuse în anul 2001, acte care nu se regăsesc la dosar, deoarece au fost sustrase sau distruse.

Hotărârea atacată este nelegală și pentru faptul că recurenta-reclamantă a solicitat

proba cu înscrisuri noi primite de la instituții, inclusiv extras de carte funciară pentru Informare din 25.07.2013, dar pe care instanța a respins-o ca fiind neutilă cauzei.

Dispoziția nr._/22.08.2005 nu constituie titlu în accepțiunea art. 25 alin. 4 din Legii nr. 10/2001 și a Normelor metodologice de aplicare a ei, respectiv H.G. nr. 250/2007. Instanța de apel nu a verificat dacă intimatul-pârâtși-a respectat obligația de a întocmi formalitățile de publicitate imobiliară, termenul pentru a executa aceste formalități fiind prescris la data de 25.05.2011 (3 ani de la primirea dispoziției) și ca urmare

dispoziția nu este act de proprietate în sensul prevederilor Codului civil.

În contradicție cu explicațiile instanțeiprivind efectele nulității contractelor, adică acelea de „repunere a părților în situația anterioară, respectiv restituirea apartamentelor", recurenta-reclamantă a învederat decizia nr. 1433/1957 a fostului Tribunal Suprem, precum și decizia nr. 468/1983 a instanței supreme - secția civilă, prin care s-a statuat că: „în principiu anularea titlului de proprietate al transmițătorului cu titlu oneros al unui bun imobil nu atrage caducitatea actului în ce-l privește pe subachizitor" .

Instanța a omis să menționeze și justul titlu al apelantelor-reclamante la momentul încheierii contractelor de vânzare-cumpărare. Legea nr. 10/2001, prin art. 18 și 46, a admis că, în cazul în care contractele încheiate în baza Legii nr. 112/1995 au fost perfectate cu respectarea dispozițiilor legale, acestea rămân valabil încheiate, și pentru repararea prejudiciului cauzat foștii proprietari au posibilitatea (singura) de a se adresa pe cale administrativă Comisiei pentru aplicarea Legii nr. 10/2001 în vederea restituirii în echivalent.

În mod greșit instanța nu a reținut că fostul proprietar, C. E., era înscris la poziția 1268 numai la despăgubiri conform anexei nr. 2, și nu la retrocedare

în natură, instanța acordând astfel mai mult decât a fost cerut. Hotărârea instanței de apel cuprinde inadvertențe cu privire la notificările făcute de fostul proprietar. Spre exemplu, din cele două notificări depuse de în anul 2001, una către Primăria Municipiului București și altă către Prefectura Municipiului București, fostul proprietar C. E. nu a solicitat restituirea în natură a apartamentelor 7 și 12 din imobil, vândute în baza Legii nr. 112/1995 reclamanților V. V. și G. V. de Primăria Municipiului București, ci doar acordarea de despăgubiri conform Legii nr. 10/2001, prezentând fișa tehnică a apartamentelor și sumele solicitate, de 43.730 USD, 42.135 USD, în total 85.865 USD.

S-a creat confuzie chiar în textul dispoziției, în care s-au făcut mențiuni false cu privire la executarea predării-primirii imobilelor prin protocol, instanța trebuind să țină seama de contestația pentru anularea actului introdusă în termen legal la Tribunalul București.

În drept, au fost invocate prevederile art. 304 pct. 6, 7, 8 și 9 Cod procedură civilă.

La termenul din 23.09.2014, recurenta-reclamantă S. T. F. a depus note scrise, prin care a invocat o . excepții.

A. Excepția tardivității depunerii întâmpinării de către intimat, ce trebuia făcută cu cel puțin 5 zile înainte de primul termen de judecată și în suficiente exemplare pentru fiecare parte în proces, nu numai în 2 exemplare.

Ca urmare, a solicitat instanței să nu ia în considerare motivările aduse prin aceste „note scrise", ce prin conținut constituie o întâmpinare, prin care se răspunde punctual și cronologic la motivele invocate în cererea de recurs.

B. Excepția de necompetență absolută a instanței de judecată, și anume a secției civile, deoarece dispoziția nr._/22.05.2008 este în reglementarea art. 25 alin. 4 și a Normelor Metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 un act administrativ individual ce atestă restituirea către intimatul-pârât C., însă nu a intrat în circuitul civil prin neîndeplinirea formalităților de publicitate imobiliare nici după 6 ani de la emitere.

Actul a cărei anulare se solicită este din această cauză rămas fără efecte juridice, devenind caduc prin neefectuarea intabulării.

c. Excepția de nelegalitate a actelor administrative: dispozițiile nr._ și nr._ din 22.05.2008 și protocolul de predare-primire nr._ din 03.07.2008.

În acest sens, recurenta-reclamantă a invocat dispozițiile art. 52 alin. 1 din Constituția României și art. 4 din Legea nr. 544/2004.

De asemenea, a solicitat instanței să sesizeze procurorul pentru infracțiunile prevăzute de art. 246, 289 și 291 Cod penal.

D. Excepția puterii de lucru judecat cu privire la hotărârile irevocabile și la hotărârile administrative care au dezlegat situația juridică în cauză și anume:

1. Sentința civilă nr. 50/04.01.2006 pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București, irevocabilă, în baza căreia autorul său este beneficiarul unui „bun” în sensul dispozițiilor art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, în sensul că s-a stabilit că posesia imobilului nu este netulburată, deci este utilă și că V. și G. sunt în fapt proprietarii, conform contractelor depuse la dosar.

Această hotărâre judecătorească are autoritate de lucru judecat chiar în condițiile în care s-a respins acțiunea, conform jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, din cauza Czaran și Grofcsik împotriva României.

2. Sentința civilă nr. 4046/30.03.1998 pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București, irevocabilă prin neapelare, prin care s-a anulat cererea de revendicare introdusă în anul 1996, extinsă în anul 1997 (la un an după perfectarea contractelor în baza Legii nr. 112/1995) cu capăt de cerere având ca obiect constatarea nulității acestora, pentru refuzul plății taxelor de timbru la valoare, ca probă că intimatul-pârât C. nu a avut interes să continue judecata acestui litigiu.

3. Decizia civilă nr. 254A/30.10.2013 pronunțată de Curtea de Apel București - Secția a III-a Civilă în dosarul nr._, prin care litigiul declanșat ca urmare a introducerii acțiunii în revendicare a fost constatat perimat în faza de apel, ceea ce demonstrează lipsa de interes a intimatului-pârât de a mai repune pe rol acțiunea suspendată ultima oară la 20.05.2009, așa cum persistă și lipsa de interes în a solicita restituire în natură față de notificarea de despăgubiri nr._/22.10.2001 introdusă în baza Legii nr. 10/2001.

Această hotărâre probează faptul că intimatul-pârât C. E., ca fost proprietar al unor imobile naționalizate în baza Decretului nr. 92/1950, nu a dobândit în mod irevocabil calitatea de persoană îndreptățită la restituire în natură.

În absența unei hotărâri judecătorești anterioare apariției Legii nr. 10/2001, prin care să i se fi recunoscut dreptul de proprietate și prin care instanța să dispună și retrocedarea bunului, acesta nu este îndreptățit decât la despăgubiri, ca singură măsură de reparație legală prevăzută de Legea nr. 10/2001, Legea nr. 247/2005, decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 33/2008 și jurisprudența în materie a Curții Europene a Drepturilor Omului, în special cauza pilot A. și alții împotriva României.

Acțiunea în revendicare introdusă la data de 01.04.1998, deci cu aproape 2 ani după perfectarea contractelor încheiate în baza Legii nr. 112/1995, fără însă a se solicita anularea contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995, nu creează în favoarea intimatului-pârât un „bun actual" ce trebuie protejat, pentru că acțiunea fost soluționată în fond prin sentința civilă nr. 210 la 27.02.2001, deci după apariția Legii nr. 10 din 14.02.2001.

4. Raportul Comisiei de aplicare a Legii nr. 112/1995, întocmit la 19.08.1999 de Primăria Sectorului 1, prin care dosarul nr. 2873 din 16.07.1996, în care se solicita restituirea în natură a 4 imobile, s-a soluționat prin respingerea restituirii în natură și încadrarea la despăgubiri conform art. 12 din acest act normativ.

5. Încheierea din 15.05.2005 pronunțată de Curtea de Apel București - Secția a III-a Civilă și pentru cauze cu minori și de familie, irevocabila, prin care s-a respins contestația la executarea deciziei nr. 347/2005 deoarece nu este executorie, prin aceasta soluționându-se o acțiune în constatare.

6. Decizia nr. 9426/9.11.2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, irevocabilă, care reconfirmă același lucru, stipulând că decizia nr. 347/2005 nu este susceptibilă de executare, fiind o acțiune în constatare.

7. Încheierea din 21.04.2006 pronunțată de Curtea de Apel București - Secția a III-a Civilă, rămasă irevocabilă prin decizia nr. 8702/30.10.2006 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, prin care s-a respins cererea de repunere pe rol a acțiunii în revendicare introduse la 28.03.2005 pe motivul pronunțării deciziei nr. 347/2005 în constatarea nulității actelor de vânzare-cumpărare.

8. Sentința civilă nr. 230/17.03.2003, rămasă irevocabilă și executorie prin respingerea recursurilor prin decizia Înaltei Curți de Casație și Justiției nr. 5734 din 20.10.2004, prin care Primăria Municipiului București a fost obligată să se pronunțe prin decizie motivată asupra cererii de restituire în natură a imobilului, magazin parter (obiect și al deciziei nr. 347/2005) în termen de 30 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii.

Sentința a rămas definitivă la data de 27.05.2003, deci Primăria Municipiului București trebuia să se emită dispoziție în baza Legii nr. 10/2001 până la data de 27.06.2003.

9. Decizia nr. 129R din 19.06.2012 pronunțată în dosarul nr._/3/2008 (acțiunea în anularea dispoziției Primarului General al Municipiului București nr._ din 22.05.2008), prin care s-a stabilit irevocabil că magazinul de la parter a fost vândut înainte de naționalizare, astfel că intimatul-pârât nu a probat dreptul de proprietate asupra lui.

E. Excepția lipsei de interes a intimatului-pârât C. E., prin faptul că prin notificarea depusă în baza Legii nr. 10/2001 a solicitat numai despăgubiri bănești, iar în acest proces a declarat cu rea-credință că a solicitat restituirea în natură în anul 2006, fără să depună vreo dovada în acest sens.

De asemenea, recurenta-reclamantă s-a referit la lipsa de interes și pasivitate a intimatului-pârât Primăria Municipiului București, motivate de siguranța că se va pronunța o hotărâre judecătorească ce va legaliza infracțiunile săvârșite în procedurile de soluționare a notificărilor depuse în baza Legii nr. 10/2001.

În dovedirea susținerilor sale, recurenta-reclamantă S. T. F. a fost depus la dosar, în fotocopie: adresele nr. CB/_/SR1/22.10.2012 și nr. CB/_/52R1/18.12.2012 emise de Instituția Prefectului Municipiului București.

Examinând decizia civilă recurată prin prisma criticilor formulate și în conformitate cu prevederile art. 304 Cod procedură civilă, Curtea reține următoarele:

I. Cel de-al cincilea motiv de recurs vizează neregularități de ordin procedural și care sunt sancționate cu nulitatea de art. 105 alin. 2 Cod procedură civilă; toate neregularitățile procedurale care nu sunt enunțate în alte motive de recurs au fost integrate astfel într-un singur motiv de casare, ce constituie dreptul comun în materia nulității actelor de procedură.

1. Cât privește critica privind lipsa semnăturile judecătorilor și grefierului din cuprinsul hotărârii atacate (conform art. 261 alin. 1 pct. 8 teza finală Cod procedură civilă), Curtea reține că acestea constituie un element obligatoriu numai pentru originalele hotărârii, conform art. 266 alin. 1 Cod procedură civilă (cel care se atașează la dosarul cauzei și cel care se atașează la dosarul de hotărâri al instanței) și art. 110 alin. 3 din H.C.S.M. nr. 387/2005, părților comunicându-li-se numai copii ale sale, potrivit art. 261 alin. 3 și 266 alin. 2 Cod procedură civilă. Or, originalul hotărârii aflat la dosarul cauzei este semnat de unul dintre judecătorii care au pronunțat-o, de președintele secției pentru cel de-al doilea judecător, promovat la Curtea de Apel București conform referatului din dreptul numelui acestuia, precum și de grefier, fiind astfel respectate și prevederile art. 261 alin. 2 Cod procedură civilă.

2. Deși decizia civilă recurată nu indică data la care a fost redactată, această omisiune nu este susceptibilă a fi sancționată cu nulitatea, întrucât prin concept cauza de nulitate trebuie să existe la momentul încheierii/emiterii actului; menționarea în dispozitiv este făcută numai cu caracter informativ. Similară este și situația nerespectării termenului de redactare a hotărârii prevăzut de art. 264 Cod procedură civilă, care este încadrat în categoria termenelor relative (în opoziție cu categoria termenelor absolute), a căror nerespectare nu afectează validitatea actelor de procedură.

3. Exigența din art. 6 pct. 1 al Convenției ca o cauză să fie examinată în mod echitabil trebuie înțeleasă în sensul de a se asigura respectarea principiilor fundamentale ale oricărui proces și anume principiul contradictorialității și principiul dreptului la apărare, ambele asigurând egalitatea deplină a părților în proces.

Contradictorialitatea este principiul care îngăduie părților din proces să participe în mod activ și egal la prezentarea, argumentarea și dovedirea drepturilor lor în cursul desfășurării procesului, mai precis să discute și să combată susținerile făcute de fiecare dintre ele și să-și exprime opinia asupra inițiativelor instanței în scopul stabilirii adevărului și al pronunțării unei hotărâri legale și temeinice.

În virtutea contradictorialității, părțile își aduc reciproc la cunoștință pretențiile, apărările și probele de care înțeleg să se folosească în proces, prin cererile scrise adresate instanței, judecata nu se poate face decât după legala lor citare, în cursul procesului toate părțile sunt ascultate în mod egal, inclusiv asupra împrejurărilor de fapt sau de drept puse în discuție de instanță, în vederea aflării adevărului în cauză, încuviințarea probelor se face în ședință publică, după prealabila lor discutare de către părți, iar hotărârile judecătorești sunt comunicate părților, în vederea exercitării căilor legale de atac.

În mod corect în cauză instanța de apel nu a comunicat recurentei-reclamante S. T. F. notele scrise depuse de intimatul-pârât C. E. I. la data de 11.03.2013, întrucât nu cuprindeau mijloace de apărare noi, în condițiile în care raționamentul apelantelor-pârâte și respectiv apărarea intimatului-pârât erau construite, în esență, pe aceleași elemente învederate și în fața primei instanțe și expuse pe larg în notele scrise depuse de acesta din urmă la data de 03.07.2012.

4. După modificarea adusă art. 304 pct. 6 Cod procedură civilă prin O.U.G. nr. 138/2000 (constând în înlăturarea tezei I), instanța de recurs nu mai poate verifica dacă prin hotărârea atacată instanța nu s-a pronunțat asupra unui capăt de cerere, o asemenea deficiență putând fi remediată numai pe calea formulării unei cereri de completare a hotărârii în temeiul art. 281² Cod procedură civilă, text de lege introdus cu ocazia aceleiași modificări a Codului de procedură civilă.

Prin urmare, Curtea constată existența unui impediment de ordin legal în analizarea criticii privind omisiunea instanței de apel de a se pronunța asupra cererii recurentei-reclamante S. T. F. având ca obiect cheltuielile de judecată.

5. Referitor la înțelesul sintagmei „actele îndeplinite cu neobservarea formelor legale”, folosită de art. 105 alin. 2 Cod procedură civilă, trebuie să se țină seama și că există texte de lege care conferă judecătorului o putere de apreciere, dându-i posibilitatea de a lua sau de a nu lua o anumită măsură. În asemenea situații, măsurile nu pot fi însă dispuse în mod discreționar, ci trebuie să fie justificate de motive pertinente și suficiente. Depășirea acestei limite, întrucât nu realizează un bilanț rezonabil al elementelor pertinente ale cauzei în procesul decizional, care este impus întotdeauna, expres sau implicit, de normele juridice incidente, constituie o încălcare a legii și, ca atare, este supusă controlului instanței de recurs. Aceasta înseamnă că, în realitate, instanțele de fond beneficiază în aceste cazuri numai de o anumită marjă de apreciere.

Din această perspectivă, Curtea reține că în categoria textelor de lege ce implică o apreciere a judecătorului în cadrul demersului de aplicare a lor în concret se include și art. 295 alin. 2 Cod procedură civilă, potrivit căruia: „Instanța va putea încuviința refacerea sau completarea probelor administrate la prima instanță, precum și administrarea probelor noi propuse în condițiile art. 292, dacă consideră că sunt necesare pentru soluționarea cauzei.”, precum și art. 187 Cod procedură civilă: „Instanța va putea mărgini numărul martorilor propuși”, care îi conferă o marjă de apreciere a pertinenței, concludenței și utilității lor.

Prin urmare, trebuie stabilit dacă instanța de apel a făcut o greșită aplicare a acestui text de lege atunci când, la termenul 11.06.2013, a respins cererea apelantelor-reclamante de efectuare a unei adrese către Primăria Municipiului București pentru a înainta toate înscrisurile care au stat la baza dosarului de restituire în natură.

Tribunalul a respins această solicitare, ca nefiind utilă, având în vedere motivele de apel și înscrisurile depuse la dosar.

Sub acest aspect, Curtea constată, pe de o parte, că la solicitarea instanței, în dosarul nr._/3/2008 al Tribunalului București – Secția a IX-a de C. Administrativ și Fiscal, Primăria Municipiului București – Direcția Juridic, C. și Legislație a trimis, cu adresa nr._/30.01.2009, actele care au stat la baza emiterii dispozițiilor nr._/2008 și_/2008 și pe de altă parte, că nu există niciun indiciu că ar fi fost înaintate în totalitate.

Astfel, au fost înaintate toate cele 5 notificări menționate în cuprinsul celor două dispoziții, trimise de intimatul-pârât prin executor judecătoresc sub nr. 1831/20.07.2001 (pe care apare mențiunea 7821 și care a fost înregistrată la Primăria Municipiului București sub nr._/25.07.2001), respectiv prin B.E.J. E. & P. sub nr. 2944/09.08.2001 (pe care apare o dată mențiunea_ și care a fost înregistrată la Primăria Municipiului București sub nr._/10.08.2001 și a doua oară mențiunea_ și care a fost înregistrată la Primăria Municipiului București ), nr. 2943/2001 (pe care apare mențiunea_ și care a fost înregistrată la Primăria Municipiului București sub nr._/10.08.2001), nr. 2942/09.08.2001 (pe care apare mențiunea_ și care a fost înregistrată la Primăria Municipiului București sub nr._/10.08.2001) și nr. 4243/26.10.2001 (pe care apare mențiunea_ și care a fost înregistrată la Prefectura Municipiului București sub nr._/26.10.2001). De asemenea, între actele trimise se regăsesc înscrisurile depuse de intimatul-pârât în dovedirea calității sale de proprietar (sentința civilă nr. 814/22.10.1946 pronunțată de Tribunalul I. – Secția a III-a C.C. în dosarul nr. 3520/1946, autorizațiunea nr. 82/C/21.07.1932 emisă de Primăria Municipiului București – Sectorul IV V. și autorizația de construcție nr. 47 C/13.08.1946 emisă de Primăria Municipiului București – Direcțiunea Planului și Sistematizării – Serviciul Autorizațiilor), raportul Primăriei Municipiului București – Direcția Juridic, C. și Legislație în dosarul 7821 conexat cu_+_+_+_+_ întocmit la 14.11.2007, nota de reconstituire nr. 2865/03.2006 în dosar 7821 conexat cu_,_,_ și_, adrese emise de Consiliul General al Municipiului București – Administrația Fondului Imobiliar (nr._/01.11.2001), de S.C. Romconfort S.A. (nr. 842/07.03.2006), de Primăria Municipiului București (nr. 2895/01.06.2008) și de S.C. Herăstrău Nord S.A. (nr. 8422/28.12.1993, 350/15.02.2006 și 831/25.04.2007) privind situația juridică a imobilului, adresă emisă de Direcția de Impozite și Taxe Locale Sector 1 (nr._/13.12.2001) privind istoricul de rol fiscal, raport de expertiză tehnică extrajudiciară întocmită în februarie 2008 de ing. P. R. C., documentație topografică întocmită de T. G., adresa emisă de Primăria Municipiului București – Direcția Evidență Imobiliară și Cadastrală – Serviciul Nomenclatură Urbană – Serviciul Nomenclatură Urbană (nr. 2865/18.04.2006) privind istoricul denumirii străzii și numerotării, contractele de vânzare-cumpărare încheiate de recurentele-reclamante în temeiul Legii nr. 112/1995, memorii și cereri depuse de notificator, acte din dosare ale instanțelor judecătorești, inclusiv decizia civilă nr. 347/10.03.2005 pronunțată de Curtea de Apel București – Secția a III-a Civilă și pentru cauze cu minori și de familie în dosarul nr. 2521/2004, corespondență purtată de entitatea învestită cu soluționarea notificărilor cu recurenta-reclamantă G. V., cu intimatul-pârât C. E. și cu Prefectul Municipiului București.

Prin urmare, la dosarul administrativ se regăsește și notificarea prin care intimatul-pârât C. E. a solicitat acordarea de despăgubiri bănești pentru apartamentele nr. 7 și 12, care se adresa prefecturii conform art. 36 alin. 2 din forma inițială a Legii nr. 10/2001 și care urmare a modificărilor aduse actului normativ respectiv prin Legea nr. 247/2005 a intrat în competența unității deținătoare, respectiv Primăria Municipiului București, fiind înaintată acesteia în temeiul art. 25 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 cu borderoul nr. 3694/0602.2006, astfel cum rezultă din adresa nr. CB/_/SP1/22.10.2012 emisă de Instituția Prefectului Municipiului București. De asemenea, se regăsește adresa nr._/D3/28.11.2002 prin care Instituția Prefecturii i-a comunicat notificatorului actele necesare soluționării cererii sale. Faptul că documentația înaintată de Instituția Prefectului Municipiului București cuprindea 16 pagini, astfel cum rezultă din aceeași adresă depusă în recurs, nu demonstrează că nu fost comunicate instanței la 30.01.2009 toate actele care au stat la baza emiterii dispozițiilor nr._/2008 și_/2008, deoarece nu există nicio informație privind conținutul acelor pagini, putându-se în schimb deduce că a fost vorba de titlul de proprietate (de vreme ce i s-a solicitat să îl depună în copie legalizată) și de contractele de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995 și acte procedurale din dosare ale instanțelor judecătorești, care să dovedească înstrăinarea imobilului, aceste înscrisuri fiind de altfel poziționate între adresa nr._/D3/28.11.2002 emisă de Instituția Prefectului și notificarea nr. 4243/26.10.2001, la sfârșitul actelor comunicate instanței.

De altfel, apelantelor-reclamante nu li s-a produs nicio vătămare, pentru că aspectul pe care tindeau a-l dovedi, și anume faptul că intimatul-pârât C. E. nu a formulat o notificare pentru restituirea în natură a imobilului, a fost reținut de către instanță. Totodată, dacă într-adevăr ar fi fost sustrase sau distruse anumite acte, emiterea unei alte adrese de solicitare a lor nu ar aduce niciun element de noutate.

În aceste condiții, Curtea constată că instanța de apel și-a folosit corect puterea de apreciere în legătură cu admiterea probei, argumentele prezentate în susținerea soluției fiind pertinente și suficiente.

II. Cel de-al șaptelea motiv de recurs se referă la situația în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.

Contrar susținerilor recurentelor-reclamante, Tribunalul a analizat toate criticile formulate de acestea, fie separat (pct. 1-4), fie grupat, sintetizându-le (pct. 5 - „nu vor fi primite celelalte critici (…)”.

II. Cel de-al nouălea motiv de recurs se referă la pronunțarea unei hotărâri lipsite de temei legal sau date cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii.

Ipoteza a doua - încălcarea sau aplicarea greșită a legii - are în vedere situațiile în care instanța recurge la textele de lege aplicabile speței, dar fie le încalcă, în litera sau spiritul lor, fie le aplică greșit, interpretarea pe care le-o dă fiind prea întinsă sau prea restrânsă, ori cu totul eronată. Întrucât textul de lege nu face nicio distincție, motivul de recurs vizează atât încălcarea legii de drept substanțial, cât și a celei de drept procesual, însă pentru acele situații care nu pot fi încadrate în celelalte motive de recurs.

1. Pe baza considerentelor sentinței civile nr. 1669/10.03.2003 pronunțate de Judecătoria Sectorului 1 București în dosarul nr._/2002 Curtea reține că, prin cererea înregistrată la data de 02.08.2002, reclamantul C. E. a chemat în judecată pârâții M. București, S.C. Herăstrău Nord S.A., V. V. și G. V., solicitând să se constate nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare nr. 1277/06.11.1996 și nr. 2257/22.12.1996, precum și nulitatea actelor de proprietate ale S.C. Herăstrău Nord S.A., care deține parterul imobilului situat în București, .. 16.

Prin sentința civilă nr. 1669/10.03.2003 pronunțată în dosarul nr._/2002, Judecătoria Sectorului 1 București a respins cererea, iar prin decizia civilă nr. 1572A/11.09.2003 pronunțată de Tribunalul București – Secția a III-a Civilă în dosarul nr. 1797/2003 apelul declarat de reclamant a fost respins ca nefondat.

Prin decizia civilă nr. 347/10.03.2007 pronunțată în dosarul nr. 2521/2004, Curtea de Apel București – Secția a III-a Civilă și pentru cauze cu minori și de familie a admis recursul declarat de recurentul reclamant, a casat decizia recurată, a admis apelul, a schimbat în tot sentința apelată și pe fond a admis acțiunea și a constatat nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare.

În legătură cu efectele acestei hotărâri judecătorești, Curtea are în vedere în primul rând faptul că acțiunea în anularea unui act juridic nu este, contrar denumirii consacrate, o acțiune în constatare, ci o acțiune în realizare, indiferent dacă este vorba de o nulitate absolută sau de o nulitate relativă, deoarece instanța judecătorească constată existența sau inexistența cauzei de nulitate, deci nu a unui drept (ca element definitoriu conform art. 111 Cod procedură civilă), iar în caz afirmativ pronunță nulitatea, deci desființează actul juridic, ceea ce înseamnă că dă satisfacție pretenției reclamantului, lipsind actul de toate efectele sale juridice, deci de toate drepturile și obligațiile cărora le-a dat naștere.

În al doilea rând, instanța de recurs pornește de la efectele contractului de vânzare-cumpărare. Prin efectele unui contract se înțeleg obligațiile pe care contractul le creează în sarcina părților contractante. Vânzătorul are două obligații principale: să predea lucrul vândut cumpărătorului și să-l garanteze contra evicțiunii. Între obligațiile vânzătorului Codul civil 1864 nu prevede obligația de a transmite proprietatea lucrului vândut, deoarece transferul proprietății se produce prin însăși încheierea contractului (art. 1295 cod civil 1865).

În mod simetric, în cazul constatării nulității contractului de vânzare-cumpărare, transferul proprietății în sens invers, adică reintrarea dreptului de proprietate în patrimoniul vânzătorului, se produce prin însăși desființarea respectivului contract. Numai pentru celălalt aspect ale principiului restabilirii situației anterioare (ca principiu al efectelor nulității), și anume restituirea prestațiilor efectuate în baza actului juridic anulat, se impune sub aspect procesual formularea unei cereri distincte și subsecvent o dispoziție distinctă a instanței judecătorești.

De aceea, prin încheierea din camera de consiliu de la 15.06.2005 pronunțată de Curtea de Apel București – Secția a IV-a Civilă în dosarul nr. 1564/2005 a fost respinsă cererea de suspendare a executării deciziei civile în discuție, pe baza considerentului decizoriu că nu este supusă executării (situația ar fi fost diferită dacă s-ar fi dispus și restituirea prestațiilor). Este de menționat și faptul că lipsa caracterului executoriu al unei hotărâri judecătorești nu înseamnă lipsirea acesteia de efecte juridice. Există unele acte jurisdicționale care, deși beneficiază de puterea de lucru judecat, nu sunt susceptibile de executare silită (hotărârile pronunțate în cererile în constatare, cele prin care este respinsă cererea de chemare în judecată, prin care se anulează un act juridic fără a dispune și restituirea prestațiilor etc.), după cum există hotărâri judecătorești care pot fi puse în executare deși nu au trecut încă în puterea lucrului judecat (hotărârile care se bucură de execuție vremelnică).

Este de menționat și faptul că principiul anulării actului subsecvent ca urmare a anulării actului inițial (resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis), la care s-a referit recurenta-reclamantă G. V., constituie un principiu al efectelor nulității actului juridic civil diferit de cel al restabilirii situației anterioare. Aplicarea acestei reguli de drept se referă la anularea actului juridic subsecvent (următor) ca urmare a actului juridic primar (inițial); or, în cauză, prin decizia civilă nr. 347/10.03.2007 pronunțată în dosarul nr. 2521/2004, Curtea de Apel București – Secția a III-a Civilă și pentru cauze cu minori și de familie a anulat doar acte primare (contractele de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995), neexistând acte subsecvente.

Ca atare, reținând și că adresele unor instituții publice nu pot să combată autoritatea de lucru judecat a unei hotărâri judecătorești, precum și celelalte efecte juridice ale acesteia, instanța de recurs urmează să înlăture motivul de recurs vizând încălcarea art. 21 alin. 4 din Legea nr. 10/2001 pentru că imobilul nu s-ar fi aflat în patrimoniul unității-administrativ teritoriale care a dispus restituirea în natură. Autoritatea de lucru judecat împiedică și analizarea din nou a valabilității celor două contracte, pentru a se reține aplicabilitatea art. 18 și 46 din Legea nr. 10/2001.

2. Referitor la limitele manifestării de voință a notificatorului, Curtea reține că dispozițiile art. 21 alin. 1 și art. 36 alin. 2 din Legea nr. 10/2001 în forma inițială impuneau formularea unei notificări individualizate din punct de vedere al imobilului solicitat, iar nu și din punct de vedere al tipurilor de măsuri reparatorii.

Acestea din urmă au fost stabilite în mod imperativ de către legiuitor, iar nu lăsate la latitudinea persoanei îndreptățite, astfel cum rezultă din dispozițiile art. 7 alin. 2: „Dacă restituirea în natură este posibilă, persoana îndreptățită nu poate opta pentru măsuri reparatorii prin echivalent decât în cazurile expres prevăzute de prezenta lege”, respectiv art. 24 alin. 1: „Dacă restituirea în natură nu este aprobată sau nu este posibilă, după caz, deținătorul imobilului este obligat ca, prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată, în termenul prevăzut la art. 23 alin. (1) să facă persoanei îndreptățite o ofertă de restituire prin echivalent, corespunzătoare valorii imobilului”.

Cu alte cuvinte, chiar dacă interesul notificatorului ar fi de a obține despăgubiri (spre exemplu, pentru că locuiește în străinătate și nu dorește să reintre în stăpânirea bunului, urmărind și să evite complicațiile găsirii unui cumpărător care să ofere un preț adecvat), legea trece peste voința acestuia (în interesul evitării unor sarcini suplimentare asupra bugetului) și îi conferă numai un drept de a obține restituirea în natură.

În același sens, art. 21 din Legea nr. 10/2001 vorbește în alin. 1 de restituirea în natură („Persoana îndreptățită va notifica în termen de 6 luni de la data intrării în vigoare a prezentei legi persoana juridică deținătoare, solicitând restituirea în natură a imobilului”), sancțiunea rezultând din alin. 5: „Nerespectarea termenului de 6 luni prevăzut pentru trimiterea notificării atrage pierderea dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent”. De asemenea, art. 36 alin. 2 (text de lege situat topografic într-un alt capitol) vorbește de obținerea unor despăgubiri bănești („Notificările prin care persoana îndreptățită solicită acordarea de despăgubiri bănești sau optează pentru despăgubiri bănești se adresează prefecturii în a cărei rază se află ori s-a aflat imobilul preluat abuziv, în termenul și în condițiile reglementate de art. 21”), sancțiunea operând în virtutea aceluiași art. 21 alin. 5.

Din interpretarea sistematică a art. 21 alin. 1 și 36 alin. 2 cu referire la art. 21 alin. 5 din Legea nr. 10/2001 rezultă astfel că numai absența unei notificări pentru un anumit imobil - indiferent de tipul de măsuri reparatorii solicitat - conduce la pierderea dreptului de a obține fie restituirea în natură, fie despăgubiri, prevăzute alternativ de acest din urmă text de lege tocmai pentru că au fost impuse de către legiuitor.

Prin urmare, condiția necesară și suficientă pentru obținerea unor măsuri reparatorii este formularea în termenul legal a unei notificări în care să fie individualizat imobilul solicitat, numai de această dată aplicându-se sancțiunea pierderii dreptului de a obține protecția juridică a vechiului drept de proprietate, stabilită de art. 21 alin. 5 din Legea nr. 10/2001.

În schimb, indicarea tipului de măsuri reparatorii nu este obligatorie, pentru că acesta decurge din lege. În egală măsură, indicarea greșită a tipului de măsuri reparatorii la care notificatul este îndreptățit nu atrage pierderea dreptului de a obține protecția juridică a vechiului său drept de proprietate; de altfel, o asemenea măsură ar fi fost disproporționată în raport cu scopul urmărit, pentru că proprietarii deposedați în mod abuziv nu au avut întotdeauna posibilitatea de a obține în timp util situația juridică a imobilelor preluate.

Ca atare, nu poate fi reținută nici critica privind prescrierea dreptului intimatului-pârât C. E. de a solicita restituirea în natură a celor două apartamente, ca urmare a solicitării prin notificarea depusă în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001 numai a unor măsuri reparatorii prin echivalent.

3. În legătură cu faptul că recurentele-reclamante, iar nu intimatul-pârât C. E., figurează în cartea funciară în calitate de proprietare, Curtea are în vedere regimul probator al cărții funciare, respectiv al prezumțiilor stabilite de art. 30 din Legea nr. 7/1996.

Prezumțiile instituite de art. 30 din Legea nr. 7/1996 se referă la existența sau, după caz, inexistența unor drepturi reale având ca obiect un imobil înscris în cartea funciară. Cel care este înscris ca proprietar, titular al unui drept de uzufruct sau servitute etc., este reputat a avea acea calitate juridică. Invers, cel al cărui drept de uzufruct, servitute sau ipotecă a fost radiat din cartea funciară, este prezumat că nu mai are această calitate. Sub aspectul forței probante, prezumțiile instituite de art. 30 sunt relative (iuris tantum), iar nu absolute (iuris .>), putând fi combătute prin proba contrară, ce poate fi făcută de orice persoană interesată să le răstoarne și să restabilească, pe cale de consecință, situația juridică reală a cuprinsului cărții funciare. Practic, din punct de vedere probator, aceste prezumții dispensează pe cel care le invocă (de ex. proprietarul tabular care intentează o acțiune în revendicare sau negatorie) de sarcina de a dovedi că operațiunea formală a înscrierii (și deci statutul juridic înscris în cartea funciară) este exactă. Prin urmare, el nu are să facă nicio alegațiune (susținere) ori probă în ce privește faptul juridic (spre pildă, contractul de vânzare cumpărare) prin care a dobândit imobilul. Invers, acela care înțelege să înlăture prezumția și consecințele ce decurg din ea este ținut să dezvăluie complet starea de fapt, adică tot ceea ce este necesar pentru a putea ajunge la concluzia contrară aceleia ce rezultă din prezumție, respectiv la faptul că cel înscris în cartea funciară nu este titularul dreptului litigios (este doar un proprietar sau titular aparent). Prezumțiile operează în favoarea sau contra titularului înscris indiferente dacă acesta a fost ori nu de bună credință, cu titlu oneros ori gratuit și fără a distinge după cum înscrierea s-a făcut în temeiul unui act juridic valabil, nul sau chiar inexistent.

Înscrierea drepturilor tabulare în cartea funciară nu este prin ea însăși constitutivă de drepturi, în sensul că ea nu este destinată să remedieze nevalabilitatea actului viciat și nici să suplinească lipsa totală a actului, astfel încât cel care obține înscrierea pe baza unui act viciat (nul) ori în lipsă de titlu, deci fără cauză legitimă, nu se poate pune la adăpost de orice contestație invocând pur și simplu înscrierea în cartea funciară. Aceasta întrucât înscrierea unui drept tabular are caracter cauzal și, în plus, spre deosebire de sistemul Decretului – lege nr. 115/1938, asigură numai opozabilitatea erga omnes a dreptului tabular. De altfel, nici în sistemul Decretului – lege nr. 115/1938, între părți, simpla înscriere a unui drept tabular nu este, eo ipso, constitutivă de drepturi reale (cum se întâmplă în alte sisteme de drept, în care existența și valabilitatea înscrierii sunt independente de existența și valabilitatea contractului obligațional), ci ea produce un astfel de efect numai sub condiția și în măsura în care actul sau faptul juridic generator este apt să-l producă.

4. În cauza Gladkvist și B. împotriva României, hotărârea din 02 martie 2010, Curtea Europeană a Drepturilor Omului nu a statuat că acțiunea în constatarea nulității unui contract de vânzare-cumpărare este inadmisibilă și nici că titularul unei notificări prin care a solicitat exclusiv despăgubiri pentru un imobil preluat în mod abuziv nu ar avea interes în formularea unei acțiuni în constatarea nulității unui contract de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, ci, reținând că instanțele interne au procedat astfel, nu a constatat însă încălcarea art. 6 din Convenție, pe considerentul că respingerea acțiunii a fost rezultatul unei analize în concret a pretențiilor reclamanților în lumina legii speciale, iar nu al aplicării automate a excepției de inadmisibilitate în baza actului normativ respectiv (paragr. 22).

În concluzia celor expuse anterior, recurentele-reclamante, al căror titlu de proprietate a fost desființat printr-o hotărâre judecătorească, cu consecința că dreptul de proprietate a ieșit din patrimoniul lor, chiar dacă mai figurează în calitate de proprietare în evidențele unor instituții publice, nu dețin un „bun” în sensul art.1 din Protocolul nr. 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului.

Pe de altă parte, admițând că intimatul-pârât C. E. nu a fost titularul unui „bun” la momentul emiterii dispoziției de restituire, întrucât nu i recunoscuse calitatea de proprietar și nu se dispusese în dispozitivul hotărârii în mod expres restituirea bunului printr-o hotărâre judecătorească definitivă (cauza M. A. și alții împotriva României, hotărârea din 12.10.2010, paragr. 140), acest aspect nu are relevanță în cauză, pentru că Legea nr. 10/2001 a instituit o procedură administrativă tocmai în vederea restituirii unor imobile și implicit constituirii unor „bunuri” în favoarea persoanelor care au fost deposedate în mod abuziv de către stat în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, procedură prin concept necondiționată de preexistența unei hotărâri judecătorești.

5. Caracterul executoriu al dispoziției de restituire în natură și modalitatea de punere în executare a acestei, la care se face referire în art. 25 alin. 4-6 din Legea nr. 10/2001, privesc exclusiv raporturile juridice ale persoanei în favoarea căreia a operat restituirea cu emitentul dispoziției, iar nu cu alte persoane, acestea din urmă neputând fi evacuate decât în baza unei hotărâri judecătorești pronunțate în contradictoriu cu acestea, iar nu în baza unui simplu act emis de deținătorul imobilului.

Or, executarea dispoziției în raport de unitatea deținătoare s-a realizat prin protocolul de predare-primire nr._/02.07.2008.

Totodată, textele de lege invocate nu fixează un termen pentru înscrierea imobilului în cartea funciară de către persoana în favoarea căreia s-a emis dispoziția de restituire în natură.

6. Suspendarea judecării cauzei presupunea potrivit art. 244 alin. 1 pct. 2 Cod procedură civilă începerea urmării penale; or, o asemenea dovadă nu s-a făcut în cauză.

Este de precizat și că instanțele nu au în competență sesizarea organelor penale în legătură cu săvârșirea unor infracțiuni.

7. De asemenea, instanța de control judiciar mai constată că problema de drept a naturii juridice a prezentei acțiuni a fost deja dezlegată irevocabil de instanța de apel din ciclul procesual anterior, respectiv Curtea de Apel București - Secția a III-a Civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin decizia nr. 612/03.11.2010 pronunțată în dosarul nr._/3/2008, iar dezlegarea dată este conform art. 315 Cod procedură civilă obligatorie pentru instanța de rejudecare și implicit pentru instanța care exercită controlul judiciar în calea de atac îndreptată împotriva hotărârii acesteia. Astfel, Curtea de Apel București a reținut expres, prin considerente care susțin soluția din dispozitiv, că dispoziția care formează obiectul cererii de chemare în judecată constituie un act juridic civil, că acțiunea în constatarea nulității sale ca act juridic civil este de supusă dreptului comun și nu dispozițiilor speciale prevăzute de art. 26 alin. 3 din Legea nr. 10/2001 și că este în competența judecătoriei, în temeiul art. 2 pct. 1 lit. b Cod procedură civilă.

Întrucât natura juridică a prezentei acțiuni nu este cea a unei contestații (reglementate de art. 26 alin. 3 din Legea nr. 10/2001), formularea sa nu are relevanță din perspectiva rămânerii definitive a dispoziției emise în baza Legii nr. 10/2001, astfel că nu sunt incidente dispozițiile art. 25 alin. 5: „Proprietarii cărora, prin procedurile administrative prevăzute de prezenta lege, le-au fost restituite în natură imobilele solicitate vor încheia cu deținătorii actuali ai acestora un protocol de predare-preluare, în mod obligatoriu, în termen de 30 de zile de la data rămânerii definitive a deciziei/dispoziției de restituire, termen după care, dacă protocolul nu a fost semnat, se va încheia în prezența executorului judecătoresc un proces-verbal de constatare unilaterală a preluării imobilului.”), care să atragă nulitatea protocolului de predare-primire nr._/02.07.2008.

Din aceeași perspectivă, nu pot fi considerate întemeiate nici excepția de nelegalitate (actele care formează obiectul litigiului neavând caracter administrativ, astfel cum s-a statuat în mod irevocabil) și nici excepția de necompetență materială, asupra căreia s-a statuat în mod expres.

7. În legătură cu excepția autorității de lucru judecat, Curtea are în vedere faptul că puterea lucrului judecat, reglementată prin art. 1201 Cod civil, are la bază regula că o acțiune nu poate fi judecată decât o singură dată și că o constatare făcută printr-o hotărâre judecătorească nu trebuie să fie contrazisă de o alta, aceasta în scopul unei administrări uniforme a justiției. Potrivit art. 166 Cod procedură civilă, pentru a ne afla în situația autorității de lucru judecat, este necesar să existe tripla identitate de elemente cu privire la părți, obiect și cauză.

Puterea lucrului judecat presupune că litigiul a fost soluționat în fond. În raport de considerentele expuse anterior privind rațiunea reglementării acestei excepții, soluționarea cauzei în fond înseamnă însă că anterior a mai fost stabilită existența sau, din contră, inexistența situației de fapt pretinse de către reclamant și, în primul caz, a fost subsecvent analizată aplicarea dispozițiilor legale la respectiva situație. În asemenea condiții, o hotărâre ulterioară ar putea contrazice drepturile recunoscute sau, din contră, consolidate prin prima hotărâre.

Ipoteza este diferită atunci când cererea anterioară a fost respinsă pentru aspecte de ordin procedural, cum sunt neîndeplinirea obligației de plată a taxei de timbru sau lipsa semnăturii reclamantului. După împlinirea lipsurilor constatate prin prima hotărâre, instanța sesizată ulterior va analiza alte aspecte, respectiv fondul cauzei, fără ca cele două hotărâri să conțină elemente prin care s-ar putea contrazice. În aceste cazuri, este evident că nu există autoritate de lucru judecat.

i. Din considerentele sentinței civile nr. 50/04.01.2006 pronunțate de Judecătoria Sectorului 1 București în dosarul nr._/2005, Curtea reține că prin cererea înregistrată la data de 02.11.2005, reclamanții V. V. și G. V. au solicitat în contradictoriu cu pârâtul C. E. obligarea acestuia să le respecte acestora pașnica folosință a apartamentelor pe care le dețin, precum și de a plăti taxele judiciare și cheltuielile de judecată neachitate. Instanța a respins acțiunea, reținând că reclamanții invocă pretinse acte de tulburare a posesiei acestor apartamente care ar fi fost săvârșite de către pârâtul C. E., constând în procesele declanșate de acesta împotriva reclamanților, procese finalizate cu soluții de respingere, care însă ar fi tulburat posesia reclamanților asupra apartamentelor deținute de către aceștia; or faptul că reclamanții au fost chemați în judecată de către pârât în diferite cauze soluționate favorabil reclamanților nu poate să constituie o „tulburare” de drept sau de fapt a posesiei acestora, nefiind îndeplinite condițiile prevăzute de art. 674 Cod procedură civilă.

Prin urmare, nu există identitate de obiect și de cauză, iar instanța nu a statuat asupra dreptului de proprietate al reclamanților.

ii. Prin cererea înregistrată la data de 26.06.1996 pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București sub nr. 9017/1996, reclamantul C. E. a chemat în judecată pârâtul Consiliul Local al Municipiului București, solicitând obligarea acestuia să-i restituie imobilul situat în București, . (Poiana Narciselor nr. 16), sector 1, format din prăvălie la parter cu subsol, apartament 5 de la etajul 1, apartament 7 de la etajul 2, apartament 9 de la etajul 3 și apartament 12 de la etajul 4. La data de 5.10.1997, reclamantul a depus o cerere modificatoare, prin care a solicitat introducerea în cauză a pârâților V. V., G. V. și Consiliul General al Municipiului București și constatarea nulității contractelor de vânzare-cumpărare intervenite între pârâți. Prin sentința civilă nr. 4604/30.03.1998 pronunțată în dosarul nr. 9017/1996, Judecătoria Sectorului 1 București a anulat ca netimbrată acțiunea.

Ca atare, litigiul nu a fost soluționat în fond.

iii. Din considerentele sentinței civile nr. 210/27.02.2001 pronunțate de Tribunalul București – Secția a III-a Civilă în dosarul nr. 3666/2000, Curtea mai reține că prin acțiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București sub nr. 6202/01.04.1998, reclamantul C. E. a chemat în judecată pe pârâții Consiliul Local al Municipiului București, V. V. și G. V., solicitând instanței ca prin hotărârea pe care o va pronunța să dispună obligarea acestora să-i lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul aflat în București, . (Poiana Narciselor nr. 16), sector 1, format din magazin cu subsol, situat la parter, . la .. 7 de la . de la . la etajul 4. Urmare a declinării de competență, prin sentința civilă nr. 210/27.02.2001 pronunțată în dosarul nr. 3666/2000,Tribunalul București – Secția a III-a Civilă a admis cererea și a obligat pârâții să lase reclamantului în deplină proprietate și pașnică posesie imobilul, așa cum a fost descris în acțiune.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel pârâtul M. București, precum și pârâții V. V. și G. V., cererile acestora fiind înregistrate pe rolul Curții de Apel București – Secția a III-a Civilă sub nr. 2425/2001.

Prin Încheierea din 7.09.2001, Curtea a dispus suspendarea judecării cauzei, în temeiul art. 47 din Legea nr. 10/2001.

Prin încheierea din 21.04.2006 pronunțată de Curtea de Apel București – Secția a III-a Civilă și pentru cauze cu minori și de familie în dosarul nr._ (nr. vechi 2415/2001) a fost respinsă cererea de repunere pe rol (motivată prin aceea că a fost pronunțată decizia civilă nr. 347/10.03.2007 în dosarul nr. 2521/2004 – prin care s-a constatat nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995), pe considerentul că subzistă motivele suspendării din 07.09.2001. Prin decizia nr. 8702/30.10.2006 pronunțată în dosarul nr._ (nr. vechi 2415/2001), Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția civilă și de proprietate intelectuală a luat act de renunțarea la judecarea recursului declarat de G. V. și V. V..

Prin decizia civilă nr. 254A/30.10.2013 pronunțată de Curtea de Apel București – Secția a III-a Civilă și pentru cauze cu minori și de familie în dosarul nr._ s-a constatat, potrivit evidențelor din sistemul informatizat Ecris, perimarea apelurilor.

Prin urmare, între cele două dosare nu există identitate de obiect și cauză, iar încheierile invocate nu consfințesc un drept al recurentelor-reclamante, un asemenea drept asupra imobilului fiind recunoscut în schimb la finalul litigiului intimatului-pârât C. E..

iv. Raportul Comisiei de aplicare a Legii nr. 112/1995, prin care, urmare a cererii intimatului-pârât de restituire în natură a celor patru apartamente, s-a considerat că se încadrează la despăgubiri, nu constituie o hotărâre judecătorească și nici nu produce efecte juridice, pentru că nu constituie actul de finalizare a procedurii, ci o propunere.

v. Prin încheierea din camera de consiliu de la 15.06.2005 pronunțată de Curtea de Apel București – Secția a IV-a Civilă în dosarul nr. 1564/2005 a fost respinsă cererea de suspendare a executării deciziei civile nr. 347/10.03.2007 pronunțate în dosarul nr. 2521/2004, pe baza considerentului că nu este supusă executării. Decizia civilă nr. 9426/9.11.2005, prin care Înalta Curte de Casație și Justiție ar fi respins recursul, nu a fost depusă la dosar.

Nici de această dată nu există identitate de obiect și de cauză.

vi. Din considerentele sentinței civile nr. 230/17.03.2003 pronunțate de Tribunalul București – secția a IV-a Civilă în dosarul nr. 3613/2002 reiese că prin cererea înregistrată la data de 7.05.2002, reclamantul C. E. I. a chemat în judecată Primăria Municipiului București și S.C. Herăstrău Nord S.A., solicitând obligarea acestora să-i restituie imobilul din .. 16, parter, format din magazin compus dintr-o încăpere în suprafață de 22,5 m.p. și un subsol de 21,20 m.p. Prin sentința civilă nr. 230/17.03.2003 pronunțată în dosarul nr. 3613/2002, Tribunalul București – Secția a IV-a Civilă a respins excepția prematurității; a admis în parte acțiunea; a obligat pârâta Primăria Municipiului București să se pronunțe prin dispoziție motivată asupra cererii de restituire în natură a imobilului situat în București, .. 16, parter, sector 1, în termen de 30 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii și a respins cererea de obligare a pârâtelor să restituie imobilul către reclamant, ca inadmisibilă, în raport de cererea de obligare a pârâtei să emită decizia motivată. Prin decizia civilă nr. 251/27.05.2003 pronunțată în dosarul nr. 1249/2003, Curtea de Apel București – Secția a IV-a Civilă a respins apelurile ca nefondate, iar prin decizia civilă nr. 5734/20.10.2001 pronunțată în dosarul nr. 4778/2003, Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția Civilă și de proprietate intelectuală a respins recursurile ca nefondate.

Nu există identitate de părți, obiect și cauză, iar termenul stabilit prin sentință nu este unul extinctiv (care să amâne, până la împlinirea lui, stingerea exercițiului dreptului subiectiv civil și a executării obligației corelative), ci unul suspensiv.

vii. Potrivit informațiilor din sistemul informatizat Ecris, prin sentința civilă nr. 1518/22.09.2011 pronunțată în dosarul nr._/3/2008, Tribunalul București - Secția a III-a Civilă a respins ca neîntemeiată excepția lipsei calității procesuale pasive a S.C. Herăstrău Nord S.R.L; a admis acțiunea precizată; a anulat dispoziția nr._/22.05.2008 emisă de Primarul General; a dispus restituirea în natură de către pârâtul M. București, prin Primarul General, către reclamant a spațiului în suprafață de 20,80 m.p. situat la subsolul imobilului din .. 16, sector 1 București, deținut de Administrația Lacuri, Parcuri și Agrement și de către pârâtul S.C. Herăstrău Nord S.R.L. a spațiului de 22,50 m.p. deținut la parterul aceluiași imobil, astfel cum au fost identificate prin raportul de expertiză întocmit în cauză de expert H. F.. Prin decizia civilă nr. 1295/19.06.2012 pronunțată în dosarul nr._/3/2008, Curtea de Apel București – Secția a IV-a Civilă a respins recursul declarat de S.C. Herăstrău Nord S.A., ca nefondat; a admis recursul declarat de M. București; a modificat în parte sentința; a respins acțiunea formulată împotriva Municipiului București; a obligat pe S.C. Herăstrău Nord S.A. să restituie în natură reclamantului spațiul în suprafață de 20,80 m.p., astfel cum a fost identificat prin raportul de expertiză efectuat de expert H. F. și a păstrat celelalte dispoziții ale sentinței.

Prin urmare, nu există identitate de părți, obiect și cauză, iar soarta ambelor părți din imobilul situat în București, .. 16, sector 1, obiecte ale celor dispoziții (nr._ și nr._ din 22.05.2008), a fost în final restituirea în natură către intimatul-pârât C. E., astfel că nu se pune problema vreunei discriminări la care să fi fost supuse recurentele-reclamante.

În fine, lipsa de interes, fiind o condiție de exercițiu a acțiunii civile, se verifică în persoana reclamanților, iar nu a pârâților, și intimații-pârâți urmăresc un folos practic prin apărările formulate, intimatul-pârât C. E. menținerea dispoziției care îi este favorabilă, iar intimatul-pârât M. București menținerea dispoziției pe care a emis-o.

Excepția tardivității întâmpinării este lipsită de obiect, câtă vreme intimatul-pârât C. E. nu a formulat întâmpinare, ci note de ședință.

Față de aceste considerente, nereținând niciuna din criticile formulate, Curtea urmează ca, în temeiul art. 312 Cod procedură civilă, să respingă recursurile ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondate excepțiile puterii de lucru judecat, a nelegalității actelor administrative, a lipsei de interes a intimatului-pârât și a necompetenței materiale.

Respinge ca lipsită de obiect excepția tardivității întâmpinării.

Respinge recursurile declarate de recurentele-reclamante S. T. F. și G. V. împotriva deciziei civile nr. 717A/27.06.2013 pronunțate de Tribunalul București - Secția V-a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații-pârâți M. BUCUREȘTI, prin Primarul General, și C. E. I., ca nefondate.

Ia act că recurenții-reclamanți și-au rezervat dreptul de a cere cheltuieli de judecată pe cale separată.

IREVOCABILĂ.

Pronunțată în ședință publică, azi, 23.09.2014.

PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR

C. G. I. S. G. S.

GREFIER

N. C. I.

Red. C.G.

Tehnored. C.S./CG

Ex.2/24.10.2014

T.B. Secția a V-a Civilă - S. P.

- M. G.

Jud. sector 1 București - F. M. P.

← Rezoluţiune contract. Decizia nr. 1353/2014. Curtea de Apel...		Evacuare. Decizia nr. 1347/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI →

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Expropriere. Decizia nr. 548/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI Pretenţii. Decizia nr. 1296/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI Pretenţii. Decizia nr. 1297/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI Rezoluţiune contract. Decizia nr. 1353/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI Evacuare. Decizia nr. 1347/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI Pretenţii. Decizia nr. 1354/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI Conflict de competenţă. Hotărâre din 01-10-2014, Curtea de Apel BUCUREŞTI Uzucapiune. Decizia nr. 412/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI