Pretenţii. Decizia nr. 1581/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1581/2013 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 14-10-2013 în dosarul nr. 1581/2013
Dosar nr._
(_ )
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR. 1581
Ședința publică de la 14.10.2013
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE - D. A.
JUDECĂTOR - F. P.
JUDECĂTOR - C. M. T.
GREFIER - RĂDIȚA I.
* * * * * * * * * *
Ministerul Public, P. de pe lângă Curtea de Apel a fost reprezentat de procuror- E. I..
Pe rol se află pronunțarea asupra recursului formulat de recurenții-reclamanți D. Ș., D. N., împotriva sentinței civile nr.205/01.02.2013, pronunțată de Tribunalul București - Secția a V a civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul-pârât, S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE.
P. are ca obiect – pretenții în baza Legii nr. 221/2009.
Dezbaterile în cauză și susținerile părților au avut loc în ședința publică de la 07.10.2013, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, care face parte integrantă din prezenta, când Curtea - având nevoie de timp pentru a delibera și pentru ca părțile să depună concluzii scrise, a amânat pronunțarea la data de 14.10.2013, când a pronunțat următoarea decizie:
CURTEA
Asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr.205/01.02.2013, Tribunalul București - Secția a V-a Civilă a respins cererea de chemare în judecată precizată formulată de reclamanții D. Ș. și D. N., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, ca neîntemeiată.
Pentru a pronunța această sentință, tribunalul a reținut, raportat la pretenția pecuniară a reclamanților în cuantum de 100.000 euro, în primul rând, prevederile art.5 alin.1 lit.a și b din Legea nr.221/2009, potrivit cărora:
„Orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanței de judecata, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a legii, obligarea statului la: a) acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare, în cuantum de până la: 1. 10.000 de euro pentru persoana care a suferit condamnarea cu caracter politic în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic; 2. 5.000 de euro pentru soțul/soția și descendenții de gradul I; 3. 2.500 de euro pentru descendenții de gradul al II-lea; b) acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul bunurilor confiscate prin hotărârea de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 sau ale Legii nr. 247/2005.
Ca un prim aspect, tribunalul a reținut că premisa acordării despăgubirilor morale sau materiale în temeiul acestei legi este existența unei condamnări cu caracter politic sau a unei măsuri administrative cu caracter politic. Din această perspectivă, tribunalul a reținut că reclamanții au probat în cauză ipoteza impusă de textul de lege mai sus amintit, respectiv existența unei măsuri administrative cu caracter politic în privința autorului lor D. C., tatăl lor.
Astfel, tribunalul a reținut, dispozițiile art.3 și art. 4 alin 2 din Legea nr.221/2009, potrivit cărora:
„Art. 3. - Constituie măsură administrativă cu caracter politic orice măsură luată de organele fostei miliții sau securități, având ca obiect dislocarea și stabilirea de domiciliu obligatoriu, internarea în unități și colonii de muncă, stabilirea de loc de muncă obligatoriu, dacă au fost întemeiate pe unul sau mai multe dintre următoarele acte normative:
a) Decretul nr. 6 din 14 ianuarie 1950, Decretul nr. 60 din 10 martie 1950, Decretul nr. 257 din 3 iulie 1952, Decretul nr. 258 din 22 august 1952, Decretul nr. 77 din 11 martie 1954 și Decretul nr. 89 din 17 februarie 1958;
b) Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 2/1950, Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 1.154 din 26 octombrie 1950, Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 344 din 15 martie 1951, Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 326/1951, Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 1.554 din 22 august 1952, Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 337 din 11 martie 1954, Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 237 din 12 februarie 1957, Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 282 din 5 martie 1958 și Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 1.108 din 2 august 1960;
c) Ordinul nr. 100/Cabinet din 3 aprilie 1950 al Direcțiunii Generale a Securității Poporului;
d) Ordinul nr. 5/Cabinet/1948, Ordinul nr. 26.500/Cabinet/1948, Ordinul nr. 490/Cabinet/1952 și Ordinul nr. 8/20/Cabinet/1952 ale Ministerului Afacerilor Interne;
e) deciziile nr. 200/1951, nr. 239/1952 și nr. 744/1952 ale Ministerului Afacerilor Interne;
f) Ordinul nr. 838 din 4 decembrie 1952 al Ministerului Securității Statului.
Art. 4 (2) Persoanele care au făcut obiectul unor măsuri administrative, altele decât cele prevăzute la art. 3, pot, de asemenea, solicita instanței de judecată să constate caracterul politic al acestora. Prevederile art. 1 alin. (3) se aplică în mod corespunzător.”
Din înscrisurile depuse la dosarul cauzei, rezultă că autorul reclamanților, numitul D. C. a fost reținut la data de 30.07.1948 (în baza dispozițiilor Ordinului Direcțiunii Generale a Siguranței Statului nr. 26.500/948), iar mai apoi încarcerat, împrejurări susținute de adresa Inspectoratului de Siguranță al capitalei Serviciul II Operativ nr._/948 – fila 16 dosar, adresa nr. 3111/06.12.1991 a Ministerului Justiției – fila 18 dosar, copie după foaia de carceră – fila 21 dosar, referat fila 30 dosar.
Prin urmare, tribunalul a constatat că autorul reclamanților, numitul D. C. a fost supus unei măsuri administrative cu caracter politic de drept în sensul Legii nr. 221/2009, art. 3 lit. d), măsură întemeiată pe Ordinul nr. 26.500/Cabinet/1948.
Relativ la pretenția de acordare a daunelor morale, întemeiată pe prevederile Legii nr.221/2009, tribunalul a reținut că prin Decizia nr.1354/21.10.2010 pronunțată de Curtea Constituțională, publicată în Monitorul Oficial nr. 761/15.11.2010 s-a stabilit că dispozițiile art. I pct. 1 și art. II din O.U.G pentru modificarea și completarea Legii nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 sunt neconstituționale, iar prin Decizia nr. 1358/2010 pronunțată de Curtea Constituțională, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 761 din 15.11.2010 s-a reținut că prevederile art. 5 alin. 1 lit. a teza întâi din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, cu modificările și completările ulterioare, sunt neconstituționale.
De asemenea, prin Decizia nr.12/19.09.2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în Secțiile Unite, s-a statuat, în interesul legii, cu putere obligatorie (art. 330 ind. 7 alin. 4 Cod de procedură civilă), că urmare a celor două decizii pronunțate de Curtea Constituțională, citate mai sus, „dispozițiile art. 5 alin. 1 lit. a teza I Legea nr.221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv”.
Prin urmare, tribunalul a reținut că la data pronunțării prezentei sentințe civile, dispozițiile art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009, modificat prin O.U.G. nr. 62/2010 și-au încetat efectele, nemaiputând susține pretenția dedusă judecății în privința daunelor morale solicitate împotriva Statului R..
Cu trimitere la dreptul comun invocat de către reclamanți, respectiv art.1385, art. 1391, art.1394 C.civ, pentru aceeași pretenție de acordare a daunelor morale, tribunalul a apreciat inaplicabilitatea acestor prevederi legale în cauza de față, prevederi care să conducă la angajarea răspunderii civile delictuale a Statului R. cu consecința obligației de reparare a prejudiciului moral afirmat, față de principiul legii speciale derogatorii de la dreptul comun. Astfel, reglementarea cuprinsă în Legea nr. 221/2009 reprezintă, în aprecierea tribunalului, o aplicație particulară, specială a răspunderii Statului pentru faptele din perioada fostului regim comunist, reglementare specială care face ca dreptul comun să nu mai aibă incidență asupra pretenției dedusă judecății.
În privința aceleiași pretenții a reclamanților de acordare a daunelor morale, pretenție întemeiată și pe prevederile Convenției Europene a Drepturilor Omului, art. 5 și art. 6, tribunalul a reținut că Înalta Curte de Casație și Justiție a hotărât că reglementările internaționale în materia drepturilor omului, ratificate de România, deși potrivit art. 11 alin. (2) din Constituție fac parte integrantă din dreptul intern, nu pot reprezenta, prin ele însele, un temei juridic suficient de acordare a unor daune materiale ori morale pentru prejudicii cauzate prin încălcări ale drepturilor și libertăților fundamentale în perioada anterioară ratificării Convenției de către România, în anul 1994. Înalta Curte a statuat că pentru recunoașterea unor astfel de drepturi patrimoniale, trebuie să existe o manifestare de voință expresă a autorităților române care să consfințească repararea prejudiciilor cauzate prin acte ori fapte abuzive ale statului român, urmând ca dispozițiile legale naționale să fie analizate dacă, în planul respectării drepturilor și libertăților fundamentale, sunt în concordanță cu reglementările internaționale, în aplicarea art. 20 alin. (2) din Constituție.
Prin urmare, mecanismul de aplicare a Convenției europene presupune existența unei prevederi legale care, supusă examenului de conformitate cu reglementarea internațională, este susceptibilă de a fi înlăturată în cazul contrarietății cu dispozițiile Convenției. (Decizia nr. 938 din 14 februarie 2012 pronunțată în recurs de Secția I civilă a Înaltei Curți de Casație și Justiție având ca obiect acordarea de despăgubiri în baza Legii nr. 221/2009). Or, în privința reclamanților s-a menționat mai sus lipsa unei norme legale incidente care să fie analizată din perspectiva blocului de convenționalitate european (normele interne inițiale din Legea nr.221/2009 au fost declarate neconstituționale).
A mai reținut tribunalul împrejurarea că, în aceeași ordine de idei, CEDO a reamintit faptul ca prezenta convenție nu se aplica cu privire la evenimente care au avut loc înainte de . pentru un stat membru. Or, România a ratificat Convenția la 20.06.1994, la mult timp după faptele de care se plâng reclamanții. (Decizia CEDO cu privire la cererea nr.16/06 introdusă de I. Valean C. împotriva României, cerere respinsă ca incompatibilă ratione temporis, conform art.35 din convenție). De asemenea, potrivit deciziei de inadmisibilitate din 4 septembrie 2012, din cauza Nastaca D. și alții împotriva României (cererea nr._/11) în care reclamanta formulase acțiune în instanță, în temeiul Legii nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, solicitând să se constate caracterul politic al condamnării suferite de tatăl său, respectiv la pedeapsa de cinci ani de închisoare, dispusă prin hotărârea din 17 martie 1950 pronunțată de Tribunalul M. Cluj, pentru acțiuni desfășurate împotriva regimului comunist, respectiv, în baza art. 5 alin. 1 lit.a) teza întâi din lege, să fie obligat S. român la plata sumei de 200.000 EUR, în echivalent în RON, la data plății, cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul suferit de tatăl său, CEDO a respins cererea, atât pe tărâmul art. 6, cât și pe tărâmul art. 14 și art.1 Protocol 1.
În ceea ce privește invocarea dispozițiilor art.504 și următoarele C.proc.pen, tribunalul a apreciat că împrejurările cauzei nu se circumscriu ipotezei redate de textul de lege. Astfel, potrivit art. 504 C.proc.penală, „Persoana care a fost condamnată definitiv are dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite, dacă în urma rejudecării cauzei s-a pronunțat o hotărâre definitivă de achitare. Are dreptul la repararea pagubei și persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată de libertate ori căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal. Privarea sau restrângerea de libertate în mod nelegal trebuie stabilită, după caz, prin ordonanță a procurorului de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin ordonanță a procurorului de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. 1 lit. j) ori prin hotărâre a instanței de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin hotărâre definitivă de achitare sau prin hotărâre definitivă de încetare a procesului penal pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. 1 lit. j). Are drept la repararea pagubei suferite și persoana care a fost privată de libertate după ce a intervenit prescripția, amnistia sau dezincriminarea faptei”.
Or, in cauză, reclamanții nu au făcut dovada existenței unei ordonanțe a procurorului de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, unei ordonanțe a procurorului de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. 1 lit. j), unei hotărâri a instanței de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, unei hotărâri definitive de achitare sau unei hotărâri definitive de încetare a procesului penal pentru cauza prevăzută în art. 10 alin.1 lit. j). Mai mult, acțiunea întemeiată pe acest text de lege poate fi introdusă în termen de 18 luni de la data rămânerii definitive, după caz, a hotărârilor instanței de judecată sau a ordonanțelor procurorului, prevăzute în art. 504 Cod procedură penală. Prevederile Legii nr. 27/2012 invocate de reclamanți nu au relevanță juridică în cauză, căci acestea vizează prescripția răspunderii penale a unor persoane vinovate de săvârșirea infracțiunilor de genocid, contra umanității și de război.
Nici principiul nediscriminării, afirmat de reclamanți, nu a fost încălcat în ceea ce îi privește. A reținut tribunalul aprecierile Înaltei Curți de Casație și Justiție din cuprinsul deciziei nr. 12/2011 pronunțată în interesul legii, conform cărora:
„Dreptul la nediscriminare, așa cum rezultă el din conținutul art. 14 din Convenția europeană a drepturilor omului, nu are o existență de sine stătătoare, independentă, ci trebuie invocat în legătură cu drepturile și libertățile reglementate de Convenție, considerându-se că acest text face parte integrantă din fiecare dintre articolele Convenției.
Chiar dacă dreptul la nediscriminare poate intra în discuție fără o încălcare a celorlalte drepturi garantate de Convenția europeană a drepturilor omului, prezentând astfel o anumită autonomie, nu s-ar putea susține că are a se aplica dacă faptele litigiului nu intră "sub imperiul" măcar al uneia dintre "clauzele ei normative", adică ale textului care garantează celelalte drepturi și libertăți fundamentale.
Astfel cum s-a arătat anterior, prin pronunțarea deciziilor Curții Constituționale, ca urmare a sesizării acesteia cu excepția de neconstituționalitate, nu s-a adus atingere dreptului la un proces echitabil și nici dreptului la un bun decât în măsura în care partea beneficia deja de o hotărâre definitivă, intrată în puterea lucrului judecat, care îi confirma dreptul la despăgubiri morale.
În același timp trebuie observat că principiul nediscriminării cunoaște limitări deduse din existența unor motive obiective și rezonabile.
Situația de dezavantaj sau de discriminare în care s-ar găsi unele persoane (cele ale căror cereri nu fuseseră soluționate de o manieră definitivă la momentul pronunțării deciziilor Curții Constituționale) are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituționalitate, și rezonabilă, păstrând raportul de proporționalitate dintre mijloacele folosite și scopul urmărit (acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate, care a condus instanțele la acordarea de despăgubiri de sute de mii de euro, într-o aplicare excesivă și nerezonabilă a textului de lege lipsit de criterii de cuantificare - conform considerentelor deciziei Curții Constituționale).
Izvorul "discriminării" constă în pronunțarea deciziei Curții Constituționale și a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuși mecanismul vizând controlul de constituționalitate ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal își are atribuțiile și funcțiile bine definite.
De asemenea, prin respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curții Constituționale se înlătură imprevizibilitatea jurisprudenței, care, în aplicarea unei norme incoerente, era ea însăși generatoare de situații discriminatorii.
În același timp nu poate fi vorba de o încălcare a principiului nediscriminării nici din perspectiva art. 1 din Protocolul nr. 12 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care garantează, într-o sferă mai largă de protecție decât cea reglementată de art. 14, "exercitarea oricărui drept prevăzut de lege, fără nicio discriminare, bazată, în special, pe sex, pe rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenența la o minoritate națională, avere, naștere sau oricare altă situație".
Este vorba așadar de garantarea dreptului la nediscriminare în privința tuturor drepturilor și libertăților recunoscute persoanelor în legislația internă a statului.
În situația analizată însă drepturile pretinse nu mai au o astfel de recunoaștere în legislația internă a statului, iar lipsirea lor de temei legal s-a datorat, așa cum s-a arătat anterior, nu intervenției intempestive a legiuitorului, ci controlului de constituționalitate.”
Pentru toate aceste considerente anterior expuse, tribunalul a respins cererea de chemare în judecată precizată formulată de reclamanții D. Ș. și D. N., ca neîntemeiată.
Împotriva acestei sentințe au declarat recurs recurenții D. Ș. și D. N., criticând-o pe motive de nelegalitate, respectiv în cauză sunt incidente prevederile art.504 Cod procedură penală, rechizitoriul din 25.05.1955 fiind asimilat unei hotărâri de încetare a procesului.
În dovedirea recursului recurenții au depus acte privitoare la situația tatălui lor D. C..
Verificând legalitatea sentinței recurate în raport de criticile formulate și în condițiile art.3041 Cod de procedură civilă, Curtea a constatat că recursul este nefondat și în baza art.312 Cod de procedură civilă l-a respins pentru următoarele considerente:
Prin cererea introductivă de instanță recurenții au solicitat obligarea Statului R. prin Ministerul Finanțelor Publice la achitarea sumei de 100.000 euro cu titlu de despăgubiri morale, în temeiul art.5 alin.1 lit.a din Legea nr.221/2009, tribunalul reținând corect că reclamanții au probat existența unei măsuri administrative cu caracter politic față de tatăl lor D. C.. Dar, temeiul juridic de acordare a daunelor morale, respectiv art.5 alin.1 lit.a din Legea nr.221/2009, la data pronunțării sentinței civile recurate și-a încetat efectele ca urmare a constatării neconstituționalității acestei norme prin Deciziile nr.1354/2010 și nr.1358/2010 pronunțate de Curtea Constituțională, aspect reținut și prin Decizia nr.12/2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, care a stabilit că această normă și-a încetat efectele și nu mai poate constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv.
Curtea nu a reținut criticile recurenților - reclamanți ce vizează aplicarea Convenției Europene a Drepturilor Omului și a normelor de drept comunitar, deoarece nu au suport și urmează a fi înlăturate ca nefondate.
Reglementările internaționale în materia drepturilor omului, ratificate de România, deși parte integrantă a dreptului intern, potrivit art. 11 alin. (2) din Constituție, nu pot reprezenta, prin ele însele, un temei juridic suficient al pretențiilor de acordare a unor daune materiale ori morale pentru prejudicii cauzate prin încălcări ale drepturilor și libertăților fundamentale în perioada anterioară ratificării Convenției de către România, în anul 1994.
Pentru recunoașterea unor asemenea drepturi patrimoniale, este necesar un act de voință al autorităților române, în sensul reparării prejudiciilor cauzate prin acte ori fapte abuzive ale statului român, dispozițiile legale naționale urmând a fi cenzurate, în planul respectării drepturilor și libertăților fundamentale, prin prisma reglementărilor internaționale, în aplicarea art. 20 alin. (2) din Constituție.
Mecanismul de aplicare a Convenției europene are drept premisă, așadar, existența unei prevederi legale care, supusă examenului de conformitate cu reglementarea internațională, este susceptibilă de a fi înlăturată în cazul contrarietății cu dispozițiile Convenției.
Cu privire la antrenarea răspunderii civile a Statului R. în temeiul art. 504 C.proc.pen., Curtea apreciază că nu sunt întrunite condițiile prevăzute de norma specială, întrucât, pentru a exista o eroare judiciară în sensul legii, este necesar ca persoana să fi fost condamnată definitiv și, ulterior, în rejudecare să se pronunțe o hotărâre definitivă de achitare, condiție care, în speță, nu este îndeplinită.
De asemenea, nici din perspectiva alineatului 2 al articolului de referință, care prevede că are dreptul la repararea pagubei și persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată de libertate ori căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal, nu se poate reține faptul că reclamanții ar putea avea dreptul la o dezdăunare pentru prejudiciul suferit, acțiunea lor fiind neîntemeiată și sub acest aspect.
Situațiile în care persoana vătămată are dreptul la repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare săvârșite în procese penale sunt stabilite de codul de procedură penală, fiind vorba explicit de art. 504 C.proc.pen., prin această dispoziție excluzându-se implicit orice altă posibilitate a persoanei vătămate de a solicita în orice mod și sub orice alt temei legal acoperirea unui prejudiciu de această natură.
În consecință, S. R. nu răspunde patrimonial decât pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare, iar dispozițiile art. 504 C.proc.pen. nu constituie o aplicare a principiilor consacrate de art. 998-999 C.civ., această interpretare putând conduce la ideea că statul, prin Ministerul Finanțelor Publice, ar avea o răspundere nelimitată și necondiționată, situație în care normele legale care reglementează răspunderea statului în alte domenii nu s-ar mai justifica din moment ce principiile consacrate de art. 998-999 C.civ. ar fi general aplicabile.
Recurenții aveau obligația să facă dovada că asupra autorului lor a fost luată nici o măsură procesuală preventivă privativă sau restrictivă de libertate, așa cum sunt acestea reglementate, în cuprinsul articolului 136 C.proc.pen. Or, niciuna dintre aceste măsuri nu a fost dispusă față de autorul reclamanților, astfel încât, apare nepermisă adăugarea la textul de procedură penală a unei noi măsuri procesuale preventive restrictive de libertate.
Cu privire la principiul nediscriminării invocat de recurent, în cauză în mod corect tribunalul a reținut considerentele din Decizia nr.12/2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, obligatorii pentru instanțe în temeiul art.3307 Cod de procedură civilă, în care a fost analizat principiul egalității și interzicerii discriminării, așa cum este prevăzut de art.14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, fiind dreptul legiuitorului să opteze atât în privința măsurilor reparatorii, cât și a întinderii și a modalității de acordare a acestora, în funcție de situația concretă a persoanelor îndreptățite să beneficieze de aceste despăgubiri, fără ca prin aceasta să se instituie un tratament juridic diferit pentru categoriile de cetățeni aflate în situații identice.
Față de toate considerentele reținute, recursul va fi respins, în baza art.312 Cod de procedură civilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul formulat de recurenții – reclamanți D. Ș. și D. N., împotriva sentinței civile nr.205/01.02.2013, pronunțată de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă, în contradictoriu cu intimatul – pârât S. R. prin MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE.
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședință publică, azi 14.10.2013.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
D. A. F. P. C. M. T.
GREFIER
RĂDIȚA I.
Red.D.A.
Tehdact.R.L.
2 ex./20.11.2013
TB-S.5 – L.I.G.
| ← Legea 10/2001. Decizia nr. 1577/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Plângere împotriva încheierii de carte funciară. Legea... → |
|---|
