Pretenţii. Decizia nr. 1515/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1515/2013 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 07-10-2013 în dosarul nr. 1515/2013
Dosar nr._
(_ )
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIIVLĂ NR. 1515
Ședința publică de la 07.10.2013
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE - D. A.
JUDECĂTOR - F. P.
JUDECĂTOR - C. M. T.
GREFIER - RĂDIȚA I.
* * * * * * * * * *
Pe rol se află soluționarea recursurilor formulate de recurentul chemat în garanție, M. FINANȚELOR PUBLICE, precum și de recurenta-pârâtă, F. G. G., împotriva deciziei civile nr.373.A. din 11.04.2013, pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV a civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata-reclamantă V. E. C..
P. are ca obiect – revendicare imobiliară.
La apelul nominal făcut în ședința publică, se prezintă, recurenta-pârâtă, F. G. G., personal, legitimată cu C.I. . nr._/14.05.2008, lipsesc, recurentul chemat în garanție, Ministerul Finanțelor Publice și intimata-reclamantă V. E. C..
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier, care învederează depunerea la dosar, în data de 04.10.2013, a unei întâmpinări din partea recurentei-pârâte, F. G. G. la recursul declarat de chematul în garanție, Ministerul Finanțelor Publice.
La întrebarea instanței, recurenta-pârâtă prezentă, arată că nu are cereri prealabile de formulat în cauză.
Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul recurentei-pârâte, F. G. G. pe cele două recursuri declarate.
Având cuvântul, recurenta-pârâtă solicită admiterea recursului său, completarea deciziei, în sensul obligării Statului R. prin Ministerul Finanțelor Publice la plata sumei de 5700 Ron, reprezentând cheltuieli de judecată.
Cu privire la recursul declarat de către recurentul chemat în garanție, Ministerul Finanțelor Publice, solicită respingerea acestuia ca nefondat.
Curtea reține cauza în pronunțare.
CURTEA
Asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr.9593/20.12.2011, Judecătoria Sectorului 4 București a respins excepția lipsei calității procesuale active, ca neîntemeiată; a admis cererea formulată de reclamantă; s-a constatat prevalența titlului de proprietate al reclamantei față de titlu pârâtei asupra imobilului situat în București, .. 46, sector 4, respectiv apartamentul nr. 1 din corpul A, parter, compus din 2 camere, hol, bucătărie, bucătărie, cămară, vestibul, în comun: vestibul, antreu, culoar, baie, culoar pod; pivniță în exclusivitate; părți comune o suprafață utilă de 100,09 mp, reprezentând o cotă indiviză de 0,70% din imobil corp A; a fost obligată pârâtă să lase reclamantei în deplină proprietate și liniștită posesie imobilului situat în București, .. 46, sector 4, respectiv apartamentul nr. 1 din corpul A, parter, compus din 2 camere, hol, bucătărie, bucătărie, cămară, vestibul, în comun: vestibul, antreu, culoar, baie, culoar pod; pivniță în exclusivitate; părți comune o suprafață utilă de 100,09 mp, reprezentând o cotă indiviză de 0,70% din imobil corp A; a respins excepția lipsei calități procesuale pasive a chematului în garanție Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice; a respins cererea de chemare în garanție formulată de pârâtă ca neîntemeiată; s-a luat act că reclamanta nu solicită cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel prima instanță a reținut următoarele:
Conform contractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr._/20.04.1945 de fostul Tribunal I., Secția notariat și transcris sub nr. 6248/20.04.1945 (filele 6-7), Z. Gh. V. Sumbasacu, în timpul căsătoriei cu Sumbasacu Gh.V., a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului situat în București, . Poetului nr. 46, compus din teren în suprafață de 553 mp și clădirea construită pe acest teren, compusă din patru apartamente.
Din certificatul de moștenitor nr. 53/1958 de pe urma defunctului Sumbasacu Gh., decedat în anul 1957, rezultă că Sumbasacu J. Z., soția, este unica moștenitoare (fila 112 din dosar). Dovezi privind încheierea căsătoriei acestora și privind decesul sunt depuse la filele 110 și 111 din dosar.
De asemenea, de pe urma defunctei Sumbasacu J. (Z.), decedată la 27.06.1973 s-a eliberat certificat de calitate de moștenitor, nr.348/15.10.1996 (fila 113), din care rezultă că unica moștenitoare este sora acesteia, Sumbasacu E., decedată la data emiterii certificatului.
De pe urma defunctei Sumbasacu E. a fost emis certificatul de moștenitor nr.1734/29 septembrie 1992 de către Notariatul de Stat sector 2 București, prin care s-a constatat calitatea de unic moștenitor a numitului P. D., văr primar al defunctei (filele 114-115).
Prin sentința civilă nr. 8228/07.07.1997 pronunțată de Judecătoria sectorului 2 București în dosarul nr.5495/1997, definitivă prin respingerea apelului conform deciziei civile nr.859/30 martie 1998 pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă și irevocabilă prin decizia civilă nr.2129/3 12 1998 (filele 8-13 din dosar) s-a admis cererea reclamantei V. E. C., în contradictoriu cu pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, Municipiul București prin Primarul General al Municipiului București, Consiliul General al Municipiului București și P. D., s-a constatat nulitatea absolută a trecerii imobilului în proprietatea statului, nulitatea absolută a certificatului de moștenitor nr. 1754/29.09.1992, s-a constatat că reclamanta este proprietara imobilului situat în București, . ., compus din teren în suprafață de 553 mp și construcție și s-a dispus obligarea pârâtei să lase reclamantei în deplină proprietate și liniștită posesie și folosință.
Sentința civilă sus menționată a constatat că imobilul a trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 92/1950 care a fost aplicat greșit în cazul imobilului în litigiu, deoarece proprietara imobilului era casnică iar soțul era lucrător la CFR, fiind excluși de la naționalizare, iar în anexa decretului numele proprietarei nu a fost indicat corect. În aceste condiții, s-a stabilit cu putere de lucru judecat că imobilul a trecut fără titlu în proprietatea statului și nu intră sub incidența Legii nr.112/1995, s-a constatat că reclamanta este proprietara imobilului și s-a dispus obligarea pârâtei, reprezentanți ai statului, la restituire.
S-a reținut că hotărârea judecătorească sus menționată justifică în cauză legitimarea procesuală a reclamantei în revendicarea imobilului, motiv pentru care instanța a respins excepția lipsei calității procesuale active, ca neîntemeiată.
Prin notificarea formulată de reclamantă în baza Legii nr.10/2001 înregistrată la Primăria Municipiului București sub nr. 2108/2001, a solicitat restituirea în natură a imobilului. Conform Dispoziției Primarului General al Municipiului București nr. 2602/25.02.2004 s-a respins notificarea, cu motivarea că nu a făcut dovada dreptului de proprietate și nici a calității de moștenitoare (fila 321 din dosar).
Conform contractului de vânzare - cumpărare cu plata în rate nr.730/31.10.1996, (depus în copie la fila 14), încheiat cu Primăria Municipiului București prin SCAVL Berceni SA - în calitate de vânzătoare, P. F. E. (chiriașă în imobil în baza contractului de închiriere nr._/17.06.1996) a dobândit în calitate de cumpărător în baza Legii nr.112/1995, dreptul de proprietate asupra locuinței situate în București, .. 46, Corp A, parter, apartament 1, sector 4, compusă din: 2 camere + hol, bucătărie, bucătărie, cămară, vestibul, (vestibul, antreu, culoar, baie, culoar pod – în comun); pivniță – în exclusivitate, în suprafață utilă de 100,09 mp, reprezentând o cotă indiviză de 0,70% din imobil, cât și dreptul de folosință asupra cotei indivize de 0,70% din părțile de folosință comune ale imobilului și 138,12 mp teren situat sub construcție în conformitate cu art. 33 din HG nr.20/1996.
Întregul apartament 1 situat în Corpul A, compus din 3 camere, hol, cămară, bucătărie, vestibul, baie, cămară, bucătărie, vestibul, baie, 4 holuri, scara de acces, pod, pivniță, în suprafață construită de 169,6 mp a fost identificat cu numărul cadastral provizoriu 3159/1;0;1 și înscris în cartea funciară individuală nedefinitivă_ la Biroul de Carte Funciară sector 4 București (filele 82-89).
Dreptul de proprietate dobândit de F. G. G., moștenitoarea defunctei P. F. E., a fost înscris și precizat la PI/1 în cartea funciară (fila 83).
Din extrasul de carte funciară pentru informare, cât și din expertiza tehnică judiciară efectuată în cauză de expert D. Patriciia (fila 82 și fila 208 din dosar) rezultă că apartamentul 1 a fost divizat de către SCAVL Berceni SA în două unități locative, folosit astfel de către chiriașii la stat, fiecare diviziune având spații separate, cât și spații în folosință comună. În acest mod au fost vândute de stat locuințele către chiriași, respectiv către mama numitei F. G. – G. (în prezent decedată) și O. M. și M., referitor la spațiile comune fiind calculate și înstrăinate cote părți din întregul apartament 1, ambele diviziuni cumpărate de chiriași fiind individualizate cu același număr de apartament, respectiv 1.
Releveul întregului apartament 1 este depus la fila 218 din dosar, cu precizarea de către expertul judiciar a spațiilor care fac obiectul litigiului, proprietatea numitei P. F. E..
Instanța a reținut că Decretul nr.92/1950 nu putea produce niciun efect juridic asupra dreptului de proprietate cu privire la imobilele preluate de stat de la cetățeni, actul normativ fiind, sub acest aspect, un act normativ neconstituțional și, în consecință, fără efecte juridice.
Astfel, dispozițiile art. 18 din Constituția României din 1948, în vigoare la data emiterii Decretului nr.92/1950 dispun „proprietatea particulară și dreptul de moștenire sunt recunoscute și garantate de lege” iar dispozițiile art. 10 prevăd că „pot fi făcute exproprieri pentru cauză de utilitate publică în baza unei legi și cu o dreaptă despăgubire stabilită în justiție”.
Prin Decretul nr.92/1950 s-a dispus trecerea în mod gratuit în proprietatea statului a imobilului ce face obiectul litigiului de față, ceea ce, în mod vădit contrazicea dispozițiile Constituției din 1948, act normativ cu forță juridică superioară Decretului nr.92/1950 și în consecință, Decretul nr.92/1950 dreptul de proprietate asupra imobilului nu s-a transmis în mod valabil în proprietatea statului, consecința fiind aceea că statul nu a avut un titlu valabil asupra acestui imobil niciodată.
Mai mult, potrivit art. 6 din Legea nr.213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, se prevede că fac parte din domeniul public sau privat al statului sau al unităților administrativ teritoriale și bunurile dobândite de stat în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, dacă au intrat în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituției, a tratatelor internaționale la care România era parte și a legilor în vigoare la data preluării de către stat, iar bunurile preluate de stat fără titlu valabil, inclusiv cele obținute prin vicierea consimțământului, pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unei legi speciale de reparație și că instanțele judecătorești sunt competente să stabilească valabilitatea titlului.
Potrivit art. 2 alin. 1 lit. a din Legea nr. 10/2001, preluarea imobilelor în temeiul Decretului nr.92/1950 este considerată o preluare abuzivă iar potrivit alineatului 2, persoanele ale căror imobile au fost preluate fără titlu valabil își păstrează calitatea de proprietar la data preluării, pe care o exercită după primirea deciziei sau a hotărârii judecătorești de restituire, conform prevederilor respectivei legi.
Reținând că imobilul în litigiu nu a trecut în mod valabil în proprietatea statului se recunoaște, cu efect retroactiv, dreptul de proprietate al reclamantei, în calitate de moștenitoare a autoarei sale care a cumpărat imobilul.
Mai mult, la data încheierii contractului era în vigoare HG nr.20/17.01.1996 (republicată) care prevedea expres în art. 1 alin.(4) „locuințele care au fost preluate de stat cu nerespectarea prevederilor legale în vigoare la data respectivă – sunt considerate ca fiind trecute fără titlu în posesia acestuia și nu intră sub incidența Legii nr.112/1995”.
Ca urmare, s-a apreciat că reclamanta deține un bun în sensul art.1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Cu privire la principiul aparenței de drept și a principiului bunei credințe invocat de pârâtă privind aprecierea titlului lor de proprietate, principiu prevăzut și de art. 45 alin. 2 din Legea nr.10/2001, instanța a reținut următoarele:
În materia actelor juridice translative de proprietate încheiate între vii este recunoscut principiul validității actelor juridice încheiate de subdobânditorul de bună credință, potrivit căruia, un act juridic nul pentru lipsa calității de proprietar a înstrăinătorului unui bun este considerat valabil, cu îndeplinirea anumitor condiții, în mod excepțional, pentru a se asigura stabilitatea circuitului civil.
Condițiile necesare pentru aplicarea acestui principiu sunt: buna credință a cumpărătorului, eroarea comună în care s-a aflat cumpărătorul; eroarea comună să fie invincibilă.
Trebuie reținut că admiterea instituției error comunis facit jus are drept consecință o ingerință în dreptul de proprietate al unei persoane, astfel că aplicarea principiului erorii comune și invincibile trebuie să țină seama și de criteriile stabilite de jurisprudența Curții Europene cu privire la justificarea ingerinței în dreptul fundamental de proprietate al unei persoane.
Pentru a se reține caracterul invincibil al erorii subdobânditorul de bună credință cumpărătorul trebuie să întreprindă toate acțiunile și formalitățile posibile, apte de a confirma existența dreptului vânzătorului, în lipsa acestor diligențe, subdobânditorul nu poate datora situația sa erorii invincibile, ci neglijenței sale.
În acest caz, nu s-a reținut apărarea pârâtei conform căreia titlul acesteia este preferabil deoarece este încheiat cu bună credință și cu respectarea prevederilor legale la data perfectării contractului, deoarece buna sau reaua credință a chiriașilor cumpărători are relevanță numai în privința raporturilor dintre aceștia și vânzător și în nici un caz nu are efecte constitutive de drepturi.
În speță, instanța a apreciat că eroarea în care s-a aflat autoarea pârâtei cumpărătoare nu poate avea un caracter invincibil. Chiar dacă titlul asupra imobilului provenea de la stat, nu putea reprezenta pentru pârâtă o garanție suficientă că acesta este un adevărat proprietar, aceasta trebuind să efectueze toate diligențele posibile pentru a cerceta temeinicia aparenței titlului prezentat de vânzătoare. Astfel, printr-o simplă verificare a Decretului nr.92/1950 cumpărătorul putea să identifice persoana de la care a fost preluat imobilul pe care doreau să îl cumpere, iar ulterior să cerceteze titlul acestora, demers pe care dacă l-ar fi făcut ar fi constatat că imobilul fusese preluat de pe numele unei persoane al cărei nume este diferit de titularul dreptului de proprietate, titularii dreptului de proprietate asupra imobilului erau persoane exceptate de la aplicarea dispozițiilor de naționalizare în condițiile art. 2 din Decretul nr.92/1950, împrejurări care erau suficiente pentru a trage concluzia că titlul prezentat de stat nu era unul legal. Mai mult, așa cum rezultă din adresa nr. 2185/19.04.1994 emisă de . (fila 279), la data cumpărării nu era soluționată notificarea formulată de P. D., care a acționat în numele reclamantei, privind restituirea imobilului din .. 46, sector 4, astfel încât nu s-a putut reține buna credință a autoarei pârâtei, chiriașă cu interese în ceea ce privește dobândirea dreptului de proprietate asupra imobilului în care locuia cu chirie, în sensul în care ar fi avut încredere că preluarea bunului la stat, realizată în perioada comunistă, a fost legală.
Obiectul de reglementare al Legii nr.112/1995 îl constituie imobilele care au trecut în proprietatea statului după 6 martie 1945 cu titlu, astfel încât chiriașii puteau cumpăra de la stat doar această categorie de imobile iar în speță, așa cum s-a reținut și prin sentința civilă 8228/07.07.1997 pronunțată de Judecătoria sectorului 2 București, imobilul în litigiu a trecut în proprietatea statului fără titlu, astfel încât nu putea fi vândut chiriașului în baza Legii nr.112/1995.
În condițiile în care imobilul a fost preluat de stat fără titlu, rezultă că autoarele reclamantei și, în prezent reclamanta, nu au pierdut niciodată dreptul de proprietate asupra acestuia, reclamanta având în patrimoniul său un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, act normativ ce face parte din dreptul intern încă din anul 1994.
Conform jurisprudenței CEDO, un reclamant nu poate pretinde o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care hotărârile pe care le critică se referă la ”bunurile” sale în sensul acestei prevederi. Noțiunea ”bunuri” poate cuprinde atât ”bunuri actuale”, cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puțin o ”speranță legitimă” de a obține beneficiul efectiv al unui drept de proprietate (Gratzinger și Gratzingerova împotriva Republicii Cehe(dec.) [MC], nr. 39.794/98, § 69, CEDO 2002-VII).
Art. 1 din Protocolul 1 nu poate fi interpretat în sensul că ar impune statelor contractante o obligație generală de a restitui bunurile ce le-au fost transferate înainte să ratifice Convenția (Jantner împotriva Slovaciei, nr.39.050/97, § 34, 4 martie 2003). În schimb, atunci când un stat contractant, după ce a ratificat Convenția, inclusiv Protocolul nr. 1, adoptă o legislație care prevede restituirea totală sau parțială a bunurilor confiscate într-un regim anterior, se poate considera că acea legislație generează un nou drept de proprietate apărat de art. 1 din Protocolul nr.1 în beneficiul persoanelor care întrunesc condițiile de restituire (Kopecky împotriva Slovaciei[MC], nr.44.912/98, § 35, CEDO 2004-IX).
Curții i-a fost suficient să constate, în cauza M. A. contra României, ținând cont de sensul autonom al noțiunii de ”bunuri” și de criteriile reținute în jurisprudența sa, că existența unui ”bun actual” în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă și executorie, instanțele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului. În acest context, refuzul administrației de a se conforma acestei hotărâri constituie o ingerință în dreptul la respectarea bunurilor, care ține de prima frază a primului alineat al art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție (a se vedea, mutandis mutandis, P., §§ 65 și 75).
În raport de sentința civilă nr. 8228/07.07.1997 pronunțată de Judecătoria sector 2 București, instanța a constatat, prin același raționament juridic, că reclamanta V. E. C. deține în patrimoniul ei un ”bun actual”, confirmat printr-o hotărâre definitivă și executorie, de recunoaștere a calității de proprietar a acesteia, în condițiile în care, prin dispozitivul hotărârii s-a dispus în mod expres și restuirea bunului deținut de pârâta F. G. G..
Refuzul administrației de a se conforma acestei hotărâri integral, constituie o ingerință în dreptul la respectarea ”bunului”, cu atât mai mult cu cât la momentul pronunțării sentinței civile nr. 7286/13.12.2005 nu s-a reținut decât că imobilul din București, . Poietului, nr.46, sector 4, inclusiv apartamentul nr. 1, figura în proprietatea statului.
Pe de altă parte, instanța a reținut că pârâta F. G. G. deține și ea un ”bun”, în sensul Convenției, titlul de proprietate al acesteia nefiind anulat în nicio procedura de constatare a nulității contractului de vânzare-cumpărare nr. 730/31.10.1996.
În raport de această situație, instanța a apreciat că restituirea în natură se impune drept unică măsură reparatorie posibilă pentru privarea de proprietate suferită prin vânzarea imobilului reclamantei către autoarea chiriașei pârâte F. G. G., vânzare ce reprezintă o ingerință în dreptul de proprietate al reclamantei, ingerință lipsită de bază legală, câtă vreme obiectul Legii nr. 112/1995 îl constituie numai imobilele preluate cu titlu de către stat, constatare ce interesează cererea în revendicare prin prisma argumentelor din prezenta hotărâre.
Circumstanțele concrete ale cauzei, decurgând din constatarea nevalabilității titlului statului asupra imobilului în litigiu, împiedică a se avea în vedere buna-credință cu care autoarea pârâtei ar fi acționat în momentul cumpărării apartamentului revendicat, ca reprezentând un criteriu de păstrare a bunului în patrimoniul acesteia, pentru că numai imobilele preluate cu titlu valabil ar fi putut face obiectul Legii nr. 112/1995, ipoteză ce nu se regăsește în speță.
Instanța a reținut, astfel, că buna-credință a pârâtei cumpărătoare, ca atitudine subiectivă manifestată la momentul perfectării contractului de vânzare-cumpărare pentru apartamentul în litigiu, deși poate salvgarda, în anumite condiții, actul juridc, apare ca irelevantă în materia revendicării, neputând valora, per se, un titlu de proprietate de natură să anihileze forța juridică a titlului reclamantei, care provine de la vechiul proprietar al imobilului în litigiu.
Convingerea pârâtei cu privire la calitatea statului de veritabil proprietar, deci buna credință a acesteia, poate constitui un argument pentru salvarea contractului de vânzare - cumpărare de la sancțiunea nulității absolute pentru inexistența calității de proprietar a vânzătorului și pentru modul în care cumpărătorul evins, prin efectul admiterii acțiunii în revendicare, va avea dreptul la plata prețului reactualizat sau a valorii de circulație a bunului (a se vedea R. împotriva României), însă nu poate produce efecte juridice în planul acțiunii în revendicare.
Mai mult, în jurisprudențe actuală a Curții, s-a reținut în ipoteza în care pârâtul din acțiunea în revendicare deține un ”bun”, în sensul Convenției, respectiv contractul de vânzare - cumpărare încheiat în temeiul Legii nr.112/1995, neanulat, aceasta are posibilitatea dezdăunării sale integrale, proporționale, prin efectul exercitării acțiunii în evicțiune întemeiată pe dispozițiile art. 1337 și urm. Cod Civil, evicțiune intervenită în speță, ca urmare a admiterii acțiunii în revendicare, neexercitarea acesteia constituind un caz de neepuizare a căilor de atac interne, în sensul art. 35 din Convenție, ca o condiție de a te plânge Curții pentru o pretinsă încălcare a dreptului de proprietate. De menționat că instanța de contencios european a avut în vedere implicit atât sistemul reparator instituit de legea specială, cât și dreptul comun, constatând că persoana interesată poate obține cel puțin prețul plătit reactualizat sau chiar o despăgubire la valoarea de piață, dar și plata îmbunătățirilor aduse bunului, astfel încât privarea de proprietate pe care o suportă terțul de bună credință, aflat în poseia unui bun, în sensul Convenției, va putea fi acoperită în mod proporțional.
În acest sens, pârâta F. G. G. a formulat cerere de chemare în garanție împotriva Statului R. reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice prin care a invocat prevederile Legii nr. 10/2001, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 1/2009 referitoare la posibilitatea obținerii prețului de piață al apartamentului, dispoziție legală care asigură posibilitatea efectivă de reparare a prejudiciului suferit.
Asupra excepției lipsei calității procesuale pasive a persoanei chemate în garanție instanța a reținut că există calitate procesuală pasivă atunci când există identitate între persoana chemată în judecată și persoana obligată în raportul juridic obligațional dedus judecății, iar potrivit dispozițiilor art.50 alin.3 din Legea nr.10/2001 restituirea prețului de piață al imobilelor se face de către M. Economiei și Finanțelor (Ministerul Finanțelor Publice conform OUG nr.221/2008) din fondul extrabugetar constituit în temeiul art.13 alin.6 din Legea nr.112/1995, cu modificările ulterioare.
În cauza de față pârâta și-a întemeiat cererea de chemare în judecată pe dispozițiile art.50 alin.2 și 501 din Legea nr.10/2001, texte de lege care reglementează posibilitatea obținerii de către proprietarii ale căror contracte de vânzare – cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr.112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și revocabile, a prețului de piață al imobilelor, astfel că în mod corect au îndreptat cererea de chemare în judecată împotriva Ministerului Finanțelor Publice, persoană obligată la achitarea prețului de piață conform art.50 alin.3 din lege.
Instanța nu a reținut apărările pârâtului în sensul aplicabilității dispozițiilor art.1337 C.civ., text de lege care reglementează răspunderea vânzătorului pentru evicțiune prin fapta unui terț, în condițiile în care pârâta a arătat prin cererea de chemare în garanție că își fundamentează pretențiile pe dispozițiile art.50 și art.501 din Legea nr.10/2001 și nu pe dispozițiile dreptului comun.
Este adevărat că prevederile dreptului comun (art.1337 C.civ.) instituie răspunderea vânzătorului pentru evicțiune, vânzător care în cauza de față este Municipiul București, însă Legea nr.10/2001, conține dispoziții speciale aplicabile în speța de față, prin care se instituie obligația de restituire a prețului de piață al imobilului de către Ministerul Finanțelor Publice.
Pentru considerentele de fapt și de drept expuse anterior instanța a respinas excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului R. prin Ministerul Finanțelor Publice.
Pe fondul cererii de chemare în garanție, instanța a reținut că dispozițiile art. 50 alin. 3 din Legea nr. 10/2001, republicată, stabilesc referitor la „Restituirea prețului actualizat plătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr.112/1995, cu modificările și completările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile se face de către Ministerul Finanțelor Publice din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. 6 din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare”.
Art. 50 ind. 1 din Legea nr.10/2001 introdus prin Legea nr.1/2009 prevede (1) ’’Proprietarii ale căror contracte de vânzare - cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr.112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilelor, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare. (2) Valoarea despăgubirilor prevăzute la alin. (1) se stabilește prin expertiză.’’
Textul de lege enunțat stabilește două condiții pentru a putea fi restituit de către stat prețul de piață al imobilului, și anume: să existe un contract de vânzare – cumpărare încheiat cu respectarea prevederilor Legii nr.112/1995 și respectivul contract să fi fost desființat printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă.
În cauza de față contractul de vânzare – cumpărare nr. 730/31.10.1996 încheiat de autoarea pârâtei cu Primăria Municipiului București nu a fost desființat, însă prin admiterea acțiunii în revendicare formulată de foștii proprietari acest contract a rămas lipsit de efecte juridice, consecințele fiind similare cu cele ale desființării actului juridic.
În ceea ce privește prima condiție – încheierea contractului de vânzare – cumpărare cu respectarea prevederilor Legii nr.112/1995 – instanța a reținut că prin sentința civilă nr. 8228/07.07.1997 pronunțată de Judecătoria sectorului 2 București în dosarul nr. 5495/1997 s-a reținut cu putere de lucru judecat faptul că imobilul în litigiu a trecut în proprietatea statului fără titlu, astfel încât nu putea fi vândut chiriașului în baza Legii nr.112/1995.
Potrivit dispozițiilor art.1200 pct.4 C.civ. „sunt prezumții legale acelea care sunt determinate special prin lege, precum … puterea ce legea acordă autorității lucrului judecat”, iar potrivit art.1201 C.civ. „este lucru judecat atunci când a doua cerere în judecată are același obiect, este întemeiată pe aceeași cauză și este între aceleași părți..”
În cauza de față nu se poate vorbi de autoritate de lucru judecat prin raportare la litigiul anterior care s-a purtat între părți și care a avut un alt obiect, însă dezlegarea problemelor de drept se impune cu putere de lucru judecat în cauza de față.
Astfel atât timp cât prin sentința civilă nr. 8228/07.07.1997 s-a stabilit irevocabil că imobilul în litigiu a trecut în proprietatea statului fără titlu rezultă că actul de vânzare – cumpărare încheiat de autoarea pârâtei eludează prevederile Legii nr.112/1995, astfel încât, în cauza de față, instanța nu a putu să constate că respectivul contract a fost încheiat cu respectarea dispozițiilor Legii nr.112/1995, deoarece, prin această soluție, s-ar concretiza o modalitate de repunere în discuție a unor aspecte asupra cărora o altă instanță a statuat cu putere de lucru judecat.
Mai mult, așa cum s-a reținut anterior, autoarea pârâtei nu a cumpărat cu bună credință imobilul ce face obiectul contractului de vânzare - cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995.
În aceste condiții instanța a apreciat că în cauză nu sunt îndeplinite cele două condiții cumulative impuse de art.501 din Legea nr.10/2001 pentru a se acorda pârâtei despăgubiri egale cu valoarea de piață a imobilului ce a fost restituit foștilor proprietari.
Prin decizia civilă nr.373/11.04.2013, Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă a admis apelul declarat de apelanta pârâtă F. G. G., împotriva sentinței civile nr. 9593/20.12.2011, pronunțată de Judecătoria sector 4 București, în dosarul civil nr._, în contradictoriu cu intimatul reclamant V. E. C. și chematul în garanție Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, a schimbat în parte sentința civilă apelată, în sensul că a admis cererea de chemare în garanție, a obligat chematul în garanție la plata către pârâta F. G. G. a sumei de 398.632 lei, reprezentând prețul de piață al imobilului situat în București, .. 46, sector 1, ., parter, ce a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare nr.730/1996, a menținut celelalte dispoziții ale sentinței civile apelate și a respins cererea apelantei de acordare a cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.
Pentru a pronunța această decizie, tribunalul a reținut că apelul este fondat, în ceea ce privește criticile referitoare la respingerea cererii de chemare în garanție.
În ceea ce privește criticile referitoare la soluția primei instanțe de admiterea cererii în revendicare, acestea au fost înlăturate.
Așa cum în mod corect a reținut prima instanță, inclusiv în raport de cauza „M. A. împotriva României”, ambele părți dețin (cu referire la imobilul litigios) un „bun actual”, respectiv reclamata deține o sentință judecătorească (nr. 8228/1997 a Judecătoriei sector 2 București) prin care se constată dreptul său de proprietate asupra bunului, în timp ce pârâta deține posesia în temeiul unui contract încheiat cu statul și nedesființat.
În aceste condiții, ținând seama atât de decizia nr. 33/2008 a ICCJ, de jurisprudența CEDO, de vechimea titlului reclamantei și de împrejurarea că pârâta a cumpărat de la un neproprietar, dar și de faptul că, spre deosebire de reclamantă, pârâta are posibilitatea de a obține imediat compensații la valoarea de piață a bunului în temeiul art. 50/1 din Legea nr. 10/2001 (așa cum se va vedea mai jos), soluția de admiterea a revendicării a fost menținută.
Buna credință a pârâtei este incontestabilă (revendicarea formulată de reclamantă în 1997 a fost ulterioară cumpărării imobilului de către pârâtă iar cererea adresată de P. D. Primăriei în 1994 viza doar verificarea situației juridice, dar nu vreo pretenție concretă asupra bunului), dar, în raport de criteriile expuse nu va afecta soluția în revendicare, ci doar pe cea din chemarea în garanție.
Au fost înlăturate susținerile apelantei referitoare la lipsa calității procesuale active (lipsa calității de moștenitor a reclamantei), atât datorită faptului că sentința din 1997 consacră calitatea reclamantei, cât și datorită faptului că certificatul de moștenitor nr. 1734/1992 al lui P. D. a fost anulat în aceeași hotărâre.
Tribunalul a găsit fondată critica privitoare la modul de soluționare al cererii de chemare în garanție, întrucât, ca urmare a evingerii pârâtei și a înlăturării efectelor contractului său, încheiat cu bună credință și cu respectarea tuturor condițiilor Legii nr. 112/1995 mai puțin calitatea de proprietar a statului, sunt pe deplin aplicabile dispozițiile art. 50/1 din Legea nr. 10/2001, astfel încât, în baza art. 296 C.pr.civ, a fost admis apelul și schimbată parțial sentința în sensul obligării chematului în garanție la plata către pârâtă a prețului de piață astfel cum a fost evaluat prin expertiză.
Au fost respinse cheltuielile de judecată pretinse de apelantă și nedovedite.
Împotriva acestei decizii a formulat recurs recurentul Ministerul Finanțelor Publice, criticând-o pe motive de nelegalitate, respectiv contractul de vânzare – cumpărare nr.1161/1999 a fost încheiat de autoarea pârâtei cu nerespectarea prevederilor Legii nr.112/1995, fiind de rea credință la încheierea contractului, care nu a fost desființat printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă, astfel că nu sunt aplicabile prevederile art.501 din Legea nr.10/2001 și recurenta F. G. G., care a arătat că greșit a fost respinsă cererea sa de obligare la plata cheltuielilor de judecată, deoarece dovezile privitoare la cheltuieli se aflau la dosarul cauzei.
La 04.10.2013 recurenta F. G. G. a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului declarat de recurentul Ministerul Finanțelor Publice, deoarece contractul autoarei sale a fost încheiat cu bună credință și cu respectarea prevederilor Legii nr.112/1995, hotărârea judecătorească nr.373/2013 fiind executorie prin menținerea soluției în revendicare și irevocabilă prin nerecurare. La instanța de fond recurentul, în cadrul obiecțiunilor la expertiză pe care le-a formulat, nu a criticat acordarea valorii de piață a imobilului, așa cum a fost stabilită prin expertiză, motiv pentru care solicită respingerea recursului ca nefondat.
Verificând legalitatea deciziei recurate în raport de criticile formulate, Curtea a constatat că recursul declarat de Ministerul Finanțelor Publice este nefondat și l-a respins pentru următoarele considerente:
Curtea nu a reținut criticile formulate de recurentul Ministerul Finanțelor Publice și apreciază că în cauză sunt aplicabile prevederile art.50 alin.3 din Legea nr.10/2001, astfel cum a fost modificat prin OUG nr.184/2001 – norma de drept specială în materia restituirii prețului, potrivit cu care – plata sumelor reprezentând prețul actualizat achitat de chiriașii ale căror contracte de vânzare - cumpărare încheiate în baza prevederilor Legii nr.112/1995 au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile se face de către Ministerul Finanțelor Publice din fondul extrabugetar constituit în temeiul art.13 alin.6 din Legea nr.112/1995.
În accepțiunea Legii nr.10/2001, desființarea unui contract de vânzare – cumpărare încheiat în temeiul Legii nr.112/1995 se produce fie ca urmare a admiterii unei acțiuni în anulare, fie a unei acțiuni în revendicare (art.20 alin.3 din Legea nr.10/2001). Ori, în prezenta cauză, prin sentința civilă nr.8228/07.07.1997 pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 București – fila 10 din dosarul de fond – irevocabilă prin respingerea ca tardiv a recursului declarat de Direcția Generală a Finanțelor Publice și Controlului Financiar de Stat, a fost admisă acțiunea promovată de reclamanta V. E. C. și s-a constatat nulitatea absolută a trecerii în proprietatea statului a imobilului situat în ..46 și s-a constatat că reclamanta este proprietara imobilului, fiind obligați pârâții să i-l lase în deplină proprietate. Buna - credință a autoarei recurentei F. G. G. la încheierea contractului a fost analizată de Tribunalul București la pronunțarea deciziei civile nr.373/2013.
În mod corect tribunalul a reținut că cererea de revendicare a imobilului în litigiu formulată în anul 1997 de reclamanta V. E. C. a fost ulterioară încheierii contractului de vânzare – cumpărare nr.730/31.10.1996, la momentul cumpărării fiind respectate cerințele Legii nr.112/1995.
Curtea a constatat că în cauză au fost aplicate corect prevederile art.501 din Legea nr.10/2001, fiind întrunite cumulativ cele două condiții impuse de legiuitor, respectiv respectarea prevederilor Legii nr.112/1995 la momentul încheierii contractului și desființarea contractului prin hotărâre judecătorească irevocabilă, art.20 alin.3 din Legea nr.10/2001.
Cu privire la acordarea valorii de piață a imobilului, Curtea a constatat că tribunalul a respectat prevederile art.501 din Legea nr.10/2001, față de împrejurarea că art.50 reprezintă norma specială care reglementează dreptul chiriașilor ale căror contracte de vânzare – cumpărare, încheiate ca în prezenta cauză cu respectarea prevederilor Legii nr.112/1995, la obligarea la plata valorii de piață a imobilului.
Mai mult, atât Legea nr.112/1995 (art.13 alin.6) cât și Legea nr.10/2001 (art.50 alin.3), reprezintă legi speciale care derogă de la dreptul comun, conform principiului "specialia generalibus derogant" astfel încât, în cauză nu-și mai găsesc aplicarea în privința restituirii prețului, prevederile Codului civil care reglementează obligația vânzătorului de garanție contra evicțiunii (art.1337, 1341-1345 Cod civil) sau principiul restabilirii situației anterioare ca efect al nulității actului juridic civil.
Este adevărat că la 07.06.2011 recurentul a formulat obiecțiuni la raportul de expertiză întocmit de expertul judiciar D. P., dar obiecțiunile vizează metodele folosite de expert pentru evaluarea construcțiilor și terenului, apreciind că prin concilierea rezultatelor valoarea imobilului este nu de 398.632 lei, ci de 351.000 Ron, prin răspunsul aflat la fila 326 expertul precizând că imobilul a fost evaluat prin metoda comparației directe, menținându-și opinia exprimată în raportul de expertiză. Împotriva valorii determinate prin expertiză recurentul nu a formulat recurs, astfel că această critică nu a fost reținută de Curte.
Față de aceste considerente, recursul declarat de Ministerul Finanțelor Publice a fost respins ca nefondat.
Cu privire la recursul declarat de recurenta F. G. G., Curtea a constatat că acesta este fondat și în baza art.274 Cod de procedură civilă l-a admis pentru următoarele considerente:
Conform art.274 alin.1 Cod de procedură civilă, la cererea părții câștigătoare, partea care cade în pretenții va fi obligată să plătească cheltuieli de judecată.
Este adevărat că în ședința publică din 04.04.2013, la încheierea dezbaterilor, recurenta a solicitat cheltuieli de judecată. Recurenta a depus la dosar dovezi privitoare la cheltuielile de judecată, dar acestea, așa cum se menționează prin motivele de recurs, erau cheltuieli în fața instanței de fond, respectiv filele 137 vol.I și filele 23-28 vol.II. În fața instanței de fond cererea promovată de recurentă de chemare în garanție a fost respinsă ca nefondată, fiind admisă integral cererea formulată de reclamanta V. E. C..
Cum cererea formulată de recurentă a fost respinsă ca nefondată, capătul de cerere privitor la cheltuielile de judecată nu trebuia respins, fiind inclus în soluția pronunțată asupra cererii de chemare în garanție.
În fața instanței de apel apelanta F. G. G. a solicitat cheltuieli de judecată, fiind depusă la fila 26 din dosar chitanța nr.166/29.03.2013, astfel că petenta a făcut dovada cuantumului cheltuielilor de judecată, astfel că acest capăt de cerere al apelului declarat a fost dovedit și în temeiul art.274 Cod de procedură civilă trebuia admis.
În sensul celor arătate este și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, care, învestită fiind cu soluționarea pretențiilor la rambursarea cheltuielilor de judecată, în care sunt cuprinse și onorariile avocațiale, a statuat că acestea urmează a fi recuperate în măsura în care constituie cheltuieli necesare care au fost în mod real făcute, în limita unui cuantum rezonabil (Cauza D. împotriva României, Hotărârea din_, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 265 din_, paragraful 74).
Față de aceste considerente, Curtea a admis recursul declarat de recurenta F. G. G., a modificat în parte decizia recurată, în sensul că a obligat chematul în garanție Ministerul Finanțelor Publice la plata către pârâtă a sumei de 2.000 lei cheltuieli de judecată, menținând celelalte dispoziții ale deciziei recurate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul formulat de recurenta-pârâtă F. G. G., împotriva deciziei civile nr.373 A din 11.04.2013, pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu recurentul - chemat în garanție M. FINANȚELOR PUBLICE și intimata-reclamantă V. E. C..
Modifică în parte decizia recurată, în sensul că obligă chematul în garanție M. FINANȚELOR PUBLICE la plata către pârâtă a sumei de 2.000 lei cheltuieli de judecată.
Menține celelalte dispoziții ale deciziei recurate.
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședință publică, azi 07.10.2013.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
D. A. F. P. C. M. T.
GREFIER
RĂDIȚA I.
Red.D.A.
Tehdact.R.L.
2 ex./13.11.2013
TB-S.4 – I.Târțău; L.E.F.
Jud.S.4 – C.M.P.
| ← Plângere împotriva încheierii de carte funciară. Legea... | Revendicare imobiliară. Decizia nr. 279/2013. Curtea de Apel... → |
|---|
