Pretenţii. Decizia nr. 1633/2012. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1633/2012 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 08-10-2012 în dosarul nr. 1633/2012
Dosar nr._
(_ )
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI - SECȚIA A III A CIVILĂ
ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR.1633
Ședința publică de la 8.10.2012
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE - D. A. B.
JUDECĂTOR - I. B.
JUDECĂTOR - DOINIȚA M.
GREFIER - L. C.
* * * * * * * * * *
M. Public - P. de pe lângă Curtea de Apel București a fost reprezentat de procuror D. B..
Pe rol se află soluționarea recursurilor formulate de recurentul-pârât S. R. PRIN M. FINANȚELOR P. și S. R. PRIN DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR P. T., precum și de recurentul M. PUBLIC- P. DE PE LÂNGĂ TRIBUNALUL BUCUREȘTI, împotriva sentinței civile nr. 693 din 04.04.2012, pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata-reclamantă S. K..
Cauza are ca obiect – pretenții, despăgubiri Legea nr.221/2009.
La apelul nominal făcut în ședința publică, nu au răspuns recurentul-pârât S. R. prin M. Finanțelor P., recurentul M. Public - P. de pe Lângă Tribunalul București, recurentul-pârât S. R. prin Direcția Generală a Finanțelor P. T. și intimata-reclamantă S. K..
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier, care învederează lipsa părților și faptul că s-a solicitat judecata în lipsă.
Curtea, având în vedere că prin motivele de recurs s-a solicitat judecata în lipsă, conform art.242 alin 2 din Codul de procedură civilă, constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public în susținerea recursurilor.
Reprezentantului Ministerului Public solicită admiterea recursurilor, schimbarea în tot a sentinței civile atacate în sensul respingerii acțiunii, ca neîntemeiată.
Menționează că, în cauză, este vorba de măsura deportării la muncă de reconstrucție în URSS ca dispusă în ianuarie 1945, apreciind că această măsură nu poate fi calificată ca având caracter politic după prevederile Legii nr.221/2009, întrucât nu a fost luată în perioada 06.03._89 și nu s-au urmărit scopurile prevăzute de O.U.G.214/1999.
CURTEA
Asupra recursurilor civile de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului T. la data de 25.11.2010, reclamanta S. K. a chemat în judecată S. R. prin M. Finanțelor P. și prin Direcția Generală a Finanțelor P. T., solicitând constatarea caracterului politic al măsurii administrative și anume, deportarea abuzivă la munca de reconstrucție în fosta URSS; obligarea pârâtului la plata sumei de 100.000 euro, în echivalentul în lei la cursul de la data plății efective, constând în despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a deportării, precum și obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.
Prin sentința civilă nr.2567/04.05.2011, Tribunalul T. a declinat competența teritorială în soluționarea cauzei în favoarea Tribunalului București, cauza fiind înregistrată pe rolul Tribunalului București - Secția a IV-a Civilă sub nr._ .
Prin sentința civilă nr.693/04.04.2013, Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă a admis, în parte, acțiunea și a constatat că deportarea reclamantei în fosta URSS constituie o măsură administrativă cu caracter politic în sensul art.4 alin.2 din Legea nr.221/2009; a respins ca neîntemeiată cererea privind acordarea de daune morale întemeiată pe dispozițiile Legii nr.221/2009; a respins în rest ca fiind prescrisă acțiunea întemeiată pe dispozițiile art.998 din Codul civil, pentru următoarele considerente:
Potrivit certificatului emis de NKO URSS Unitatea militară - poșta Militară nr._ din 15.04.1947 S. K. I. a fost eliberată din lagărul internațional.
Potrivit adeverinței emise de M. Apărării Direcția Instanțelor Militare, Sirokman C. a fost strămutat conform Deciziei nr.200/1951 la data de 18.06.1951 în localitatea S. Nouă C. împreună cu Sirokman E., soția sa, interdicțiile domiciliare fiind ridicate prin Decizia MAI nr.6200/1955 la data de 20.12.1955.
Potrivit art.3 lit. e din Legea nr.221/2009 constituie măsură administrativă cu caracter politic orice măsură luată de organele fostei miliții sau securități, având ca obiect dislocarea și stabilirea de domiciliu obligatoriu, internarea în unități și colonii de muncă, stabilirea de loc de muncă obligatoriu, dacă au fost întemeiate pe decizia nr. 200/1951, a Ministerului Afacerilor Interne.
Potrivit dispozițiilor art. 3 teza I din Legea nr. 221/2009, constituie măsură administrativă cu caracter politic orice măsură luată de organele fostei miliții sau securității având ca obiect dislocarea și stabilirea de domiciliu obligatoriu, internarea în unității și colonii de muncă, stabilirea de loc de muncă obligatoriu dacă a fost întemeiată pe actele normative enumerate la literele a-f, iar potrivit art. 4 alin. 2 din Legea nr. 221/2009, persoanele care au făcut obiectul unor măsuri administrative altele decât cele prevăzute la art. 3, pot solicita instanței de judecată să constate caracterul politic al măsurii administrative.
Tribunalul a considerat că măsura administrativă a deportării în URSS luată față de reclamantă are caracter politic, dispozițiile Legii nr.221/2009 putând fi aplicate având în vedere că măsura s-a prelungit și ulterior datei de 06.03.1945. Această măsură nu poate fi considerată decât ca o măsură administrativă cu caracter politic, participarea la munca de reconstrucție a U.R.S.S.- ului nefiind o măsură exercitată de către reclamantă potrivit propriei sale voințe.
În acest context trebuie menționat că oricum măsurile cu caracter represiv împotriva populației nu au început doar după 6 martie 1945.
După cum rezultă din Raportul final al Comisiei Prezidențiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România, măsurile represive au început imediat după 23 august 1944, în condițiile în care armata sovietică a nesocotit armistițiul și a luat peste 100.000 „prizonieri de război”, duși în Uniunea Sovietică, de unde cei rămași în viață au fost eliberați după mulți ani de detenție ilegală (p. 158 și urm.).
Pe de altă parte Tribunalul a avut în vedere împrejurarea că dispozițiile art. 4 din Legea nr. 221/2009 dau posibilitatea instanțelor de judecată să constate caracterul politic al unor măsuri administrative, altele decât cele care intră în sfera de reglementare a art. 3 din Legea nr. 221/2009.
Deportarea etnicilor germani pe teritoriul fostei URSS, lansată de forțele sovietice de ocupație la 06.01.1945, în baza Ordinului nr.1761/16.12.1944, de mobilizare a tuturor etnicilor germani capabili de muncă, constituie o măsură administrativă abuzivă, recunoscută de legiuitor prin reglementarea cuprinsă în art.1 alin.2 lit.a) din Decretul-Lege nr.118/1990, perioada respectivă fiind luată în calcul la stabilirea vechimii în muncă, cu acordarea unor indemnizații lunare, calculate conform art.1 alin.3 din actul normativ.
În acest sens tribunalul a reținut că sunt enunțate categoriile de persoane beneficiare ale Decretului-Lege nr.118/1990, chiar în titlul legii: “acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite ca prizonieri”.
Rezultă din conținutul acestui act normativ intenția legiuitorului de a repara abuzurile asupra cetățenilor romani de etnie germană cu concursul autorităților naționale care au pus în aplicare Ordinul de deportare dat de puterea sovietică și care poate fi considerată măsură cu caracter politic.
Actualul cadru normativ, cuprins în dispozițiile Legii nr.221/2009, definește noțiunea de măsură administrativă cu caracter politic, prin art.3, alin.1, lit.a-f, dacă s-a întemeiat pe actele normativ-administrative evocate în text, dar în condițiile art.4, alin.3 din același act normativ, se permite persoanelor care au făcut obiectul unor măsuri administrative, altele decât cele prevăzute la art.3, să solicite instanței de judecată să constate caracterul politic al acestora, coroborat cu art.1, alin.3, din Legea nr.221/2009.
Tribunalul a reținut că în conținutul măsurii administrative abuzive, legiuitorul a inclus și deportarea în străinătate, după 23.08.1944, din motive politice, conform art.3, lit.d) din OUG nr.214/1999, ipoteză care evident că se referă la persoanele care au făcut obiectul Ordinului de deportare emis de puterea sovietică și pus în aplicare cu concursul autorităților naționale.
Legiuitorul prin Legea nr.221/2009, a permis aplicarea cumulativă a dispozițiilor Legii nr.221/2009 și categoriilor de persoane beneficiare ale Decretului-Lege nr.118/1990, așa cum rezultă din interpretarea art.4, alin.4 din lege, dar și din expunerea de motive la proiectul actului normativ.
Cu privire la problema dacă această măsură a fost dispusă de autoritățile statului român Tribunalul a reținut că, deși această măsură nu a fost luată de autoritățile statale române, protestul oficial a fost unul firav (cauzat și de ocupația sovietică), fiind complice prin pasivitate la această formă de represiune colectivă, îndreptată împotriva populației civile, pe criterii etnice și fără niciun temei în legislația națională ori internațională cu atât mai mult și mai mult cu cât la punerea în aplicare a ordinului de deportare au participat și autoritățile romane (M. de interne, subsecretariatul de stat al miliției române, miliția româna, etc.).
Nu trebuie omis faptul că ocupația militară sovietică și contextul politic astfel rezultat a cauzat în mod direct atât aceste măsuri represive din prima parte a anului 1945 cât și ascensiunea politică a partidului comunist și instaurarea primului guvern comunist, la 6 martie 1945. În al doilea rând, la această dată, membrii partidului comunist dețineau deja funcții politice importante în guvernele militare care s-au succedat în perioada 23 august 1944 – 6 martie 1945, în portofoliile justiție și afaceri interne, esențiale pentru apărarea drepturile cetățenilor și aplicarea legii.
Ca urmare, interpretarea teleologică a Legii nr. 221/2009 impune concluzia că aceasta este aplicabilă tuturor măsurilor represive adoptate de trupele sovietice de ocupație și de regimul politic instaurat cu susținerea acestora la 6 martie 1945, indiferent dacă aceste măsuri au început chiar înainte de 6 martie 1945, fiind doar continuate după aceea, ori au fost luate după acea dată.
Mai mult este de subliniat că deși deportarea ilegală în U.R.S.S. a reclamantei a continuat și după 6 martie 1945, statul român nu a luat nicio măsură pentru protecția și repatrierea cetățenilor săi, deportați și deținuți ilegal în Uniunea Sovietică. Această atitudine, de acceptare cel puțin tacită (dar neîndoielnică) a unei grave încălcări a drepturilor cetățenilor români deportați face ca regimul politic comunist să fie coparticipant la măsuri precum cea la care se referă prezenta cauză, dispozițiile Legii nr. 221/2009 fiind așadar aplicabile.
Analizând actele și lucrările dosarului, cu privire la cererile de acordare de daune morale, Tribunalul a constatat că aceasta este neîntemeiată, având în vedere că, indiferent de constatarea sau nu a caracterului politic al măsurii dispuse, prin decizia nr.1358/2010 din_ a Curții Constituționale, s-a stabilit că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, cu modificările și completările ulterioare, sunt neconstituționale.
Potrivit art.147 alin.1 din Constituție dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare, precum și cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept.
Potrivit art.147 alin.4 din Constituție Deciziile Curții Constituționale se publică în Monitorul Oficial al României. De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor.
Având în vedere că, în intervalul prevăzut de Constituție, Parlamentul nu a pus de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției, tribunalul constată că art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 ce reprezintă temeiul de drept al prezentei acțiuni și-au încetat efectele juridice.
Efectul principal al pronunțării unei astfel de decizii este acela că norma juridică declarată neconstituțională este lipsită de orice efect juridic, fiind mai puțin importante considerentele care au condus la pronunțare. Instanța nu poate să considere că articolul în discuție produce efecte juridice pe motiv că nu este de acord cu considerentele. Poate în schimb, dacă este cazul să aplice direct dispozițiile cu forță superioară prevăzute de CEDO
În ceea ce privește o eventuală invocare a art.6 și art.14 din CEDO tribunalul a reținut că prin Decizia asupra admisibilității din 2 decembrie 2008 in Cauza Slavov si alții contra Bulgariei, instanța de contencios al drepturilor omului a acordat o importanță deosebită faptului că dispoziția de lege referitoare la obținerea compensațiilor a fost anulată nu ca urmare a unui mecanism ad-hoc, extraordinar, ci ca rezultat al unei operațiuni normale, pe calea exercitării controlului de constituționalitate al acesteia, ceea ce a condus la concluzia Curții în sensul că reclamanții nu au putut dobândi o speranță legitimă în obținerea compensațiilor respective.
De asemenea, trebuie reținut că prin decizia nr.12/2011 în dosarul nr. 14/2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recursul în interesul legii s-a statuat că urmare a deciziilor Curții Constituționale nr.1358/2010 și nr.1360/2010, dispozițiile art.5 alin. 1 lit. a teza I din Legea nr.221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsuri administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în Monitorul Oficial.
Potrivit art.330/7 alin.4 din Codul de procedură civilă, dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instanțe de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, Partea I.
În ceea ce privește excepția prescripției dreptului material la acțiune cu privire la cererile întemeiate pe dispoziții de drept comun, art.1 din Protocolul Adițional la CEDO și Declarația Universală a Drepturilor Omului, Tribunalul a constatat că această cerere nu poate fi întemeiată în dreptul intern decât pe răspunderea civilă delictuală, acesta fiind instituția juridică aflat la îndemâna reclamantei, art.1 din Protocolul Adițional la CEDO și Declarația Universală a Drepturilor Omului fiind temeiuri generale privind garantarea unor drepturi fundamentale și care se aplică faptelor săvârșite după aderarea la CEDO, aplicabilitatea convenției putând fi discutată doar prin raportare la măsurile legislative luate ulterior aderării cu privire la acordarea unor compensații persoanelor care au suferit astfel de măsuri abuzive.
În condițiile în care dispozițiile art.5 alin.1 lit. a teza 1 din Legea nr.221/2009 au fost declarate neconstituționale, dispozițiile care pot asigura respectarea art.13 din CEDO sunt reprezentate de dispozițiile art.998 și următoarele din Codul civil. Această cale efectivă de reparare a pagubei exista și înainte de . Legii nr.221/2009, neexistând impedimente obiective care să obstrucționeze accesul efectiv la o instanță, reclamanta invocând astfel de hotărâri judecătorești irevocabile.
În raport de aceste constatări tribunalul a reținut că potrivit art.1 din Decretul nr.167/1958, dreptul la acțiune având un obiect patrimonial se stinge prin prescripție dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit de lege, iar potrivit art.3 termenul de prescripție este de 3 ani.
Totodată potrivit art. 7, prescripția începe să curgă de la data când se naște dreptul la acțiune sau dreptul de a cere executarea silită, iar potrivit art. 8 prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea.
În consecință, în speța dedusă judecății dreptul reclamanților de a solicita daune materiale și morale ce i-au fost produse s-a a născut la data producerii prejudiciului, însă nu mai târziu de data de 22.12.1989, data la care regimul comunist a fost îndepărtat și nu au mai existat restricții legale și nici constrângeri politice pentru ca reclamantul să își afirme în fața justiției drepturile sale.
Așadar, având în vedere că de la înlăturarea regimului comunist (1989) și până la promovarea prezentei acțiuni au trecut circa 20 ani, în speța dedusă judecății, dreptul la acțiune al reclamanților este prescris, fiind incidente dispozițiile art. 1 și 3 din Decretul nr.167/1958, atât mai mult cu cât art.21 din Constituție garantează accesul la justiție, iar dispozițiile art.998 și următoarele din Codul civil au fost tot timpul aplicabile într-o astfel de cauză.
Totodată, Tribunalul a precizat că la dosarul cauzei reclamanții nici nu au invocat și nici nu a făcut dovada vreunei cauze de suspendare sau de întrerupere a cursului prescripției.
De asemenea, nu s-a putut reține că statul ar fi renunțat la beneficiul prescripției în ceea ce privește acțiunea în răspundere delictuală având în vedere, pe de o parte, că Legea nr.221/2009 instituia o procedură specială diferită de cea prevăzută de art.998 din Codul civil care prevedea un termen special de formulare a acțiunii și care nu reprezenta o repunere în termenul de a formula o acțiune în răspundere delictuală, iar, pe de altă parte, că odată declarate neconstituționale, dispozițiile în discuție sunt lipsite de orice efect juridic, inclusiv în ceea ce privește implicațiile asupra termenului general de prescripție.
Prin recursul formulat împotriva sentinței civile mai sus menționată M. Public – P. de pe lângă Tribunalul București a susținut că instanța a apreciat în mod greșit că măsura administrativă suferită de către reclamantă constituie o măsură cu caracter politic în sensul dispozițiilor art.3 și 4 din Legea nr.221/2009.
Se mai susține, în motivarea recursului, că avându-se în vedere și dispozițiile art.5 din legea specială, sfera de aplicare a acesteia a fost determinată nu numai prin titlul acestui act normativ, dar și de prevederile art.1 alin.1, art.1 alin.3 și art.4 alin.1 din Legea nr.221/2009.
Astfel, măsurile administrative, altele decât cele prevăzute de art.3 din Legea nr.221/2009, trebuie să îndeplinească două condiții cumulative: să fie luate în perioada 06.03.1945 – 22.12.1989 și să fi fost luate ca urmare a săvârșirii unei fapte în scopurile menționate la art.2 alin.1 din OUG nr.214/1999.
Persoanele care au suferit persecuții în perioada regimurilor instaurate cu începere de la 06.09.1940 și până la 06.03.1945 pot obține compensații în temeiul OUG nr.105/1999. Prin Decizia nr.839/2011, Curtea Constituțională a statuat că legiuitorul este liber să opteze atât în privința măsurilor reparatorii, cât și a întinderii și modalității de acordare a acestora în funcție de situația concretă a persoanelor îndreptățite să beneficieze de aceste despăgubiri, fără ca prin aceasta să se instituie un tratament juridic diferit pentru categoriile de cetățeni aflate în situații identice.
Criteriul temporal avut în vedere prin această lege reparatorie pentru a se constata caracterul politic al condamnării penale sau al măsurii administrative asimilate acesteia este departe de a fi unul aleatoriu sau arbitrar. Așadar, este neîntemeiată critica potrivit căreia sintagma „referitoare la perioada 06.03.1945 – 22.12.1989”, regăsită în cuprinsul Legii nr.221/2009 creează o situație discriminatorie, întrucât exclude din categoria persoanelor îndreptățite să beneficieze de despăgubirile conferite prin legile speciale. De altfel, în jurisprudența sa, Curtea Constituțională a statuat că egalitatea nu este sinonimă cu uniformitatea, astfel încât, dimpotrivă, pentru situații diferite justificate obiectiv și rațional, trebuie să corespundă un tratament juridic diferit.
Recursul s-a întemeiat în drept pe dispozițiile art.3041 și ale art.312 alin.3 din Codul de procedură civilă.
Pârâtul S. R. prin M. FINANȚELOR P. și prin D.G.F.P. T. a susținut că, în mod greșit, prima instanță a interpretat și aplicat dispozițiile art.3 și ale art.4 alin.2 din Legea nr.221/2009, deși domeniul de aplicare al acestei legi este reprezentat exclusiv de măsurile cu caracter politic luate în perioada 06.03.1945 – 22.12.1989; numai sancțiunile penale sau administrative aplicate după instaurarea regimului comunist pot face obiect de analiză în baza Legii nr.221/2009.
Măsura administrativă la care a fost supusă reclamanta nu se încadrează la măsurile arătate explicit în art.3 și 4 din Legea nr.221/2009 și nu a fost dovedit caracterul politic al acestei măsuri. Măsura deportării reclamantei ca muncitor începând cu anul 1945 pentru reconstrucția URSS, la începutul celui de-al doilea război mondial a avut un caracter pur militar iar nu unul politic, nu reprezintă nicio condamnare pronunțată printr-o hotărâre judecătorească și nici măsură administrativă luată de organele fostei miliții sau securități în perioada de referință reglementată prin legea specială.
În drept recursul s-a întemeiat pe dispozițiile art.304 pct.9 din Codul de procedură civilă.
Examinând cauza, prin prisma dispozițiilor art.304 pct.9 și ale art.3041 din Codul de procedură civilă, Curtea apreciază că recursurile sunt întemeiate, pentru următoarele considerente comune:
În mod greșit, prima instanță a aplicat și interpretat dispozițiile art. 3 din Legea nr. 221/2009 și, pe cale de consecință, greșit a statuat că măsura administrativă la care a fost suspusă intimata - reclamantă are caracter politic.
Așa cum rezultă din analiza textului de lege precitat, normă cu caracter special, prin urmare ce va primi o strictă interpretare, măsura deportării la muncă forțată în URSS în ianuarie 1945 nu este prevăzută expres ca și obiect de reglementare al acestuia. Pe cale de consecință, nefiind îndeplinită cerința premisă pentru acordarea daunelor materiale, și anume, constatarea caracterului politic al măsurii supuse judecății, nici cererea formulată nu este fundamentată.
Astfel cum rezultă din însuși titlul Legii nr.221/2009, precum și din prevederile art.1 alin. (1) și art. 4 alin. (1), acest act normativ are ca obiect de reglementare doar condamnările cu caracter politic și măsurile administrative pronunțate/dispuse după data de 6 martie 1945, până la data de 22 decembrie 1989.
Așa cum a arătat și prima instanță, măsura administrativă supusă analizei sale, nu se încadrează obiectiv și temporal în domeniul de aplicare a acestei legi, chiar dacă ele au continuat și după instaurarea regimului totalitar comunist.
Din interpretarea dispozițiilor art. 4 alin. (2), art. 1 alin. (3) din Legea nr. 221/2009 coroborate cu prevederile art. 2 alin. (1) lit. a-e din Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 214/1999, aprobată cu modificări prin Legea nr.568/2001, cu modificările și completările ulterioare, rezultă că, pentru ca o măsură administrativă să intre sub incidența Legii nr.221/2009, este necesar ca aceasta să îndeplinească o dublă cerință: pe de o parte, să aibă caracter politic, în sensul de a constitui o manifestare, ca formă de opoziție față de regimul comunist totalitar, iar pe de altă parte, măsura administrativă să fi fost dispusă de organele fostei miliții sau securități în cadrul perioadei de referință a legii.
Ca atare, nu prezintă relevanță faptul că măsura deportării/ prizonieratului s-a prelungit pe o perioadă ce depășește data de 6 martie 1945, în condițiile în care textele de lege mai sus invocate se referă la momentul dispunerii măsurii și nu la durata acesteia.
Pe de altă parte, măsurile administrative nu au fost dispuse de organele fostei miliții sau securități.
Astfel, măsura deportării și punerea ei în aplicare s-au realizat de trupele de ocupație sovietice care se aflau pe teritoriul României, stat ostil U.R.S.S., aflat sub armistițiu din 12 septembrie 1944 și ale cărui guverne provizorii din perioada 23 august 1944 - 6 martie 1945 aveau puteri limitate. În intervalul octombrie-noiembrie 1944 și până în ianuarie –februarie 1945, trupele sovietice de ocupație aflate pe teritoriul țării au decis, ca măsură de represalii împotriva Germaniei naziste și aliaților săi, deportarea în U.R.S.S. a tuturor etnicilor germani (cu excepția, femeilor însărcinate, bătrânilor și copiilor), cetățeni români, valizi de muncă, aflați pe teritoriul României, pentru a ajuta la reconstrucția republicii sovietice, cu titlu de despăgubire de război, prin prestații în muncă. Contribuția Statului român la punerea în aplicare a măsurii deportării a constat în identificarea etnicilor germani în localitățile ori reședințele de domiciliu. Ordinul de deportare sovietic a avut în vedere toți bărbații cu vârste între 17-45 ani și toate femeile cu vârste între 18 și 30 de ani.
De asemenea, și prizonieratul în fosta U.R.S.S. a fost rezultatul unor acțiuni militare, în contextul istoric al participării României la cel de-al doilea Război Mondial.
Pe de altă parte, au existat și alte acte normative care au stabilit reparații pentru persoanele ce au fost supuse acestor măsuri abuzive.
Astfel, prin Decretul-Lege nr.118/1990, republicat, cu modificările și completările ulterioare s-a reglementat acordarea unor drepturi pentru persoanele deportate în străinătate după 23 august 1944, persoanele constituite în prizonieri de partea sovietică după această dată ori care, fiind constituite ca atare, înainte de 23 august 1944, au fost menținute în captivitate după încheierea armistițiului.
De asemenea, prin Ordonanța Guvernului nr. 105/1999 aprobată cu modificări prin Legea nr.189/2000, modificată și completată s-au stabilit măsuri reparatorii pentru cetățenii români care, în perioada regimurilor instaurate cu începere de la 6 septembrie 1940 până la 6 martie 1945 au avut de suferit persecuții din motive etnice.
Aceste categorii de persoane nu se regăsesc în textul Legii nr.221/2009, fapt ce denotă că intenția legiuitorului a fost aceea de a reglementa măsuri reparatorii exclusiv pentru consecințele represive dispuse de regimul politic instaurat după data de 6 martie 1945, iar nu de a repara și consecințele nefaste cauzate de abuzurile armatei sovietice, motiv pentru care, în baza principiului ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus, aceste situațiinu pot intra în sfera de reglementare a acestei legi ale cărei dispoziții restrictive nu pot fi extinse prin analogie.
Cererea de acordare a despăgubirilor materiale are ca premisă a rezolvării sale favorabile recunoașterea caracterului politic al măsurii dispusă în legătură cu persoana sa. Or, atâta timp cât măsura administrativă invocată nu face obiectul de reglementare al legii speciale, rezultă că nici celelalte prevederi ale acesteia, cu referire la petitul menționat, nu sunt aplicabile raportului juridic dedus judecății.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursurile formulate de recurentul M. PUBLIC – P. DE PE LÂNGĂ TRIBUNALUL BUCUREȘTI și recurentul – pârât S. R. prin M. FINANȚELOR P. și prin DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR P. T., împotriva sentinței civile nr.693/04.04.2012, pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata – reclamantă S. K..
Modifică în parte sentința recurată, în sensul că:
Respinge ca neîntemeiat capătul de cerere privind constatarea caracterului politic.
Menține celelalte dispoziții ale sentinței.
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședință publică, azi 08.10.2012.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
D. A. B. I. B. DOINIȚA M.
GREFIER
L. C.
Red.D.M.
Tehdact.R.L.
2 ex./24.10.2012
TB-S.4 – C.A.
| ← Partaj judiciar. Decizia nr. 1622/2012. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Obligaţie de a face. Decizia nr. 1629/2012. Curtea de Apel... → |
|---|
