Pretenţii. Decizia nr. 1718/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1718/2013 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 29-10-2013 în dosarul nr. 1718/2013
Dosar nr._
(_ )
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III-A CIVILA
ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
Decizia civilă nr.1718
Ședința publică de la 29.10.2013
Curtea constituită din :
PREȘEDINTE - G. S.
JUDECĂTOR - I.-A. H.-P.
JUDECĂTOR - C. G.
GREFIER - I. N. C.
Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București a fost reprezentat de procuror B. A..
Pe rol soluționarea recursului promovat de recurentul – reclamant D. O. W., împotriva sentinței civile nr. 377 din data de 15.02.2013, pronunțate de Tribunalul București - Secția a III-a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul – pârât S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE.
Obiectul cauzei – pretenții – despăgubiri în temeiul dispozițiilor Legii nr. 221/2009.
La apelul nominal făcut în ședință publică, se prezintă consilier juridic A. C., în calitate de reprezentant al intimatului-pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, lipsind recurentul– reclamant D. O. W..
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care:
Curtea constată că nu mai sunt cereri prealabile de formulat, excepții de invocat sau probe de administrat și, acordă cuvântul în combaterea recursului.
Intimatul – pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, prin consilier juridic, solicită respingerea recursului ca nefondat, având în vedere atât decizia Curții Constituționale cât și decizia 12 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție.
Reprezentantul Ministerului Public, pune concluzii de respingere a recursului ca nefondat.
CURTEA
Asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului București secția a III-a civilă sub nr._ /11.06.2012, reclamantul D. O. - W. a solicitat instanței ca, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, prin hotărârea ce o va pronunța să constate caracterul politic al măsurii administrative constând în deportarea sa la muncă forțată în fosta URSS, în perioada ianuarie_49; să oblige pârâtul la despăgubiri de_ EURO, ca urmare a măsurii menționate.
În motivarea cererii, reclamantul a arătat că măsura deportării sale într-un lagăr de munca forțată din URSS are un caracter politic, în condițiile în care nu a avut o vina individuala. Această măsură administrativă a avut – în susținerea reclamantului – caracter politic, și intră sub incidența Legii 221/2009.
În drept, au fost invocate dispozițiile art. 4 alin. 3 din Legea 221/2009.
Prin sentința civilă nr.377/15.02.2013, a fost respinsă acțiunea astfel formulată de reclamantul D. O. – W..
Pentru a dispune astfel, instanța a reținut în esență că:
Legea nr. 221/2009 din 02.06.2009 - pe care reclamantul și-a întemeiat acțiunea - privește „condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989”.
Obiectul de reglementare al actului normativ de reparație în discuție privește așadar, o perioadă strict determinată, respectiv 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Or, reclamantul invocă o măsură administrativă care a început în ianuarie 1945, și care excede așadar cadrului legal determinat de Legea nr. 221/2009, momentul luării măsurii fiind și cel care îi stabilește natura și permite încadrarea acesteia într-o anumită categorie.
Cum Legea nr. 221/2009 nu se referă și la condamnări sau măsuri stabilite anterior datei de 6 martie 1945, reclamantul a formulat o acțiune întemeiată pe o dispoziție legală la care nu are acces, urmând a se respinge acțiunea ca neîntemeiată atât în ceea ce privește caracterul politic cât și în ceea ce privește prejudiciul moral.
Totodată, în ceea ce privește prejudiciul moral, s-a reținut cu prioritate că, în cauză, sunt incidente măsurile administrative prevăzute de art. 3 din lege.
Prin Decizia nr.1358 din 21 octombrie 2010, Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate a prevederilor art.5 alin.(1) lit.a teza întâi din Legea nr.221/2009, text de lege pe care reclamantul și-a întemeiat acțiunea.
Decizia nr. 1353/2010 de admitere a excepției de neconstituționalitate a articolului amintit are, de ladata publicării - potrivit art.147 al.4 din Constituțiarevizuită - un caracter general obligatoriu și putere numai pentru viitor.
Privită în conținutul său, obligația de plată a despăgubirilor pentru daune morale pe care reclamantul o solicită a fi impusă statului în baza art.5 al.1 lit.a al Legii nr.221/2009, a fost una rezultată dintr-o situație legală, respectiv din angajamentul asumat de bună-voie de către stat în a dezdăuna subiecții special desemnați prin lege, în cadrul și la finele unei proceduri judiciare.
În aceste condiții, reclamantul nu avea, la data intrării în vigoare a Legii nr.221/2009, un „bun" în sensul jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului generată de aplicarea art.1 al Protocolului adițional (nr.1) la Convenție, pe care trebuiau să-l prezerve sau să-l confirme prin declanșarea procesului, ci doar posibilitatea de a-l dobândi printr-o hotărâre judecătorească pe care o puteau executa, cel mai devreme, după momentul rămânerii ei definitive în apel (art.374 al.1 coroborat cu art.376 al.1 și cu art.377 al.1 pct.3 Cod procedură civilă).
Instanța a reținut că declararea neconstituționalității dispozițiilor OUG nr. 62/2010 și ale art. 5 alin.1din Legea nr. 221/2009 este producătoare de efecte juridice asupra proceselor în curs și are drept consecință neacordarea despăgubirilor întemeiate pe textul de lege declarat neconstituțional.
În speță, se aplică legea în forma dobândită după declararea neconstituționalității, chiar dacă această declarare s-a petrecut în cursul procesului. Raportul juridic dedus judecații în curs are caracterul unei fapte în desfășurare (facta pendentia), astfel că „legea nouă” (forma legii după data de la care decizia de neconstituționalitate produce efecte), se aplică în virtutea principiului aplicării imediate a legii civile.
De altfel, prin decizia în interesul legii nr.12 pronunțată în dosarul nr. 14/2011, Înalta Curte de Justiție și Casație a stabilit că, urmare a deciziilor Curții Constituționale nr.1358/2010 și nr.1360/2010, dispozițiile art.5 alin. 1 lit. a teza I din Legea nr.221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsuri administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în Monitorul Oficial.
Prin urmare, având în vedere declararea neconstituțională a disp. art. 5 alin.1 lit. a din Legea nr. 221/2010, precum și faptul că, statul român a emis deja o normă juridică cu caracter reparator, respectiv Decretul – lege nr.118/1990, instanța a apreciat că în cauză nu poate exista o neconcordanță între legea internă și reglementările internaționale, astfel încât, apreciază că cererea privind acordarea daunelor morale este neîntemeiată și din această perspectivă.
Prin urmare, față de toate aceste considerente, a fost respinsă acțiunea, ca neîntemeiată.
Împotriva hotărârii primei instanțe a formulat recurs reclamantul D. O. – W..
În motivarea recursului astfel formulat se arată în esență că:
Prima instanța a respins acțiunea pe considerentul ca dispozițiile art. 5 alin. 1 lit.a din Legea nr. 221/2009 a fost declarat neconstituțional prin Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale.
Textul declarat neconstituțional permitea persoanelor care au suferit un prejudiciu ca efect al aplicării de către statul comunist a unor măsuri administrative cu caracter politic, cum ar fi deportări, domiciliu obligatoriu, condamnări, etc., să solicite daune morale.
Acest drept putea fi valorificat prin formularea de acțiuni în justiție în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a legii, respective până la data de 14.06.2012.
Din momentul intrării în vigoare, în patrimonial persoanelor care au suferit un prejudiciu din cauzele mai sus arătate, s-a născut un drept concret la reparative.
Curtea Constituțională, prin Decizia nr. 1358/2010, a introdus ea însăși în sistemul de drept românesc o discriminare între persoane aflate în aceeași situație, în funcție de data introducerii acțiunii în justiție, Astfel, dacă în patrimoniul tuturor persoanelor îndreptățite s-a născut în același timp același drept concret la primirea de daune morale, decizia Curții Constituționale face ca de acestea să beneficieze doar persoanele care au obținut o hotărâre judecătorească irevocabilă înainte de pronunțarea deciziei Curții Constituționale.
În concordanță cu aceleași dispoziții de drept European invocate de Curtea Constituționala atunci când a constatat neconstituționalitatea limitării daunelor morale acordate, dispoziții care potrivit art. 20 alin. 2 din Constituția României au prioritate față de reglementările interne, consideră recurentul că prima instanță ar fi trebuit să recunoască dreptul la reparație al reclamantului, născut în momentul intrării în vigoare a legii. În cazul contrar, recurentul – reclamant susține că se vede pus într-o situație de discriminare față de alte persoane care și-au exercitat același drept în interiorul termenului stabilit de Legea nr.221/2009.
În plus, schimbarea legislației în sensul diminuării obiectului sau chiar a lipsirii de obiect a unui drept recunoscut prin lege înainte de expirarea termenului de exercitare a dreptului, constituie și o încălcare a dispozițiilor art. 6 din Convenția Europeană, care garantează dreptul la un proces echitabil. Ori, un proces echitabil reprezintă garanția faptului că din momentul nașterii dreptului la acțiune nu va interveni nici o dispoziție legală defavorabilă titularului. Altfel spus, finalul procesului trebuie să fie previzibil pentru părțile litigiului.
În consecință, se arată că, în cazul recurentului - reclamant, pentru a nu încălca dispozițiile art. 6 și ale Protocolului nr.12 Ia Convenția Europeană, prima instanță ar fi trebuit cel puțin să acorde daunele care legea le prevedea la momentul introducerii acțiunii.
Pentru aceste motive, recurentul – reclamant solicită să se dispună admiterea recursului și modificarea în tot a sentinței.
Recurs scutit de taxa de timbru.
Nu s-a formulat întâmpinare în cauză.
Nu au fost administrate probe noi în recurs.
Analizând recursul în raport de actele și lucrările dosarului, de criticile formulate și de limitele stabilite prin art. 304 ind. 1 raportat la art. 129 alin. ultim din C.pr.civ., Curtea reține următoarele:
Criticile aduse de recurent hotărârii primei instanțe vizează exclusiv acele considerente prin care s-a dat eficiență forței obligatorii a Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale – prin care s-a constatat neconstituționalitatea reglementării din art. 5 lit. a al Legii 221/2009, în sensul că s-a reținut neconformitatea cu legea fundamentală a menționatei norme referitoare la dreptul persoanelor ce intră în domeniul de aplicare a acestui act normativ de a primi despăgubiri morale – fără a se avea în vedere caracterul subsidiar al motivării ce se regăsește în considerentele astfel criticate.
Considerentul care fundamentează soluția primei instanțe – de respingere a acțiunii în despăgubiri întemeiată pe dispozițiile Legii 221/2009 – este acela că situația particulară a recurentului reclamant, respectiv aceea de persoană deportată în fosta URSS în perioada ianuarie 1945 – decembrie 1949, nu intră în sfera de reglementare a legii speciale invocate ca temei al pretențiilor deduse judecății.
Având în vedere că reclamantul recurent nu face parte din categoria persoanelor față de care autoritățile să fi dispus măsuri administrative în perioada de referință a actului normativ special menționat (6 martie 1945 – 22 decembrie 1989), el nu este îndreptățit să reclame beneficiul niciuneia dintre formele de reparație reglementate prin această lege, astfel că împrejurarea declarării neconstituționalității art. 5 alin. 1 lit. a din Legea 221/2009 nu poate produce vreun efect în ce privește situația acestuia.
Ca atare, considerentele expuse în subsidiar, de prima instanță, în motivarea sentinței recurate nu pot fi apreciate ca unele care susțin soluția adoptată.
Astfel cum s-a reținut în precedent, soluția – de respingere a acțiunii formulate de reclamantul recurent – este susținută prin prisma considerentului ce a fost expus în principal, și anume acela potrivit căruia măsura administrativă a deportării în fosta URSS, care a fost aplicată în luna ianuarie 1945, nu face parte din categoria celor care pot fi calificate ca măsuri administrative cu caracter politic circumscrise prevederilor art. 1-4 din Legea 221/2009, astfel că respectiva măsură nu poate fundamenta dreptul reclamat prin acțiunea pendinte, respectiv dreptul de a primi reparații în condițiile speciale reglementate de acest act normativ cu caracter reparatoriu (chiar dacă ar fi avută în vedere forma pe care legea o avea la data promulgării ei).
Această interpretare concordă întrutotul cu interpretarea dată de instanța supremă, pe calea recursului în interesul legii – conform Deciziei nr. 15/2013 -, în sensul că „În interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009 raportat la art. 1 alin. (3) din același act normativ și art. 2 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 214/1999, deportarea și prizonieratul în fosta U.R.S.S. anterior datei de 6 martie 1945 nu reprezintă măsuri administrative cu caracter politic, în sensul Legii nr. 221/2009.”
Având în vedere că această din urmă decizie a Înaltei Curți de Casație și Justiție are caracter obligatoriu, în puterea dispozițiilor art. 330 ind. 7 alin. 4 din C.pr.civ., urmează a se constata că soluția primei instanțe este corectă, interpretarea dată de aceasta prevederilor art. 4 alin. 2 raportat la art. 1 și 2 din Legea 221/2009 fiind în deplin acord cu interpretarea care se impune în conformitate cu norma procedurală menționată anterior.
Având în vedere considerentele expuse și dispozițiile legale menționate, Curtea constată că nu mai există temei spre a fi analizate argumentele critice dezvoltate de recurent, argumente potrivit cărora prevederile art. 5 alin. 1 lit. a din Legea 221/2009 ar fi rămas aplicabile și ulterior datei la care a fost constată neconstituționalitatea lor, prin Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale.
Față de concluziile reținute, Curtea urmează a constata caracterul nefundat al recursului, urmând a dispune, în conformitate cu prevederile art. 312 alin. 1 din C.pr.civ., respingerea acestei căi de atac.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul formulat de recurentul – reclamant D. O. W., împotriva sentinței civile nr.377/15.02.2013, pronunțată de Tribunalul București - Secția a III-a Civilă, în contradictoriu cu intimatul – pârât S. R. prin MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE.
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședință publică, azi 29.10.2013.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
G. S. I.-A. H.-P. C. G.
GREFIER
N. – C. I.
Red.G.S.
Tehdact.R.L./G.S.
2 ex./_
TB-S.3 – I.P.
| ← Legea 10/2001. Decizia nr. 1902/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Cereri. Decizia nr. 1854/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
