Revendicare imobiliară. Decizia nr. 253/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 253/2013 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 28-10-2013 în dosarul nr. 253/2013
Dosar nr._
(_ )
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECTIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR. 253-A
Ședința publică de la 28.10.2013
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE - D. A.
JUDECĂTOR - F. P.
GREFIER - RĂDIȚA I.
* * * * * * * * * *
Pe rol se află soluționarea cererii de apel formulată de apelantul-reclamant R. A., împotriva sentinței civile nr.915/22.04.2013, pronunțată de Tribunalul București – Secția a IV a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații-pârâți M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL și S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE.
P. are ca obiect – revendicare imobiliară.
La apelul nominal făcut în ședința publică, se prezintă avocatul, Mitar C. A., în calitate de reprezentant al apelantului, R. A., în baza împuternicirii avocațiale nr._/2013, eliberată de Baroul București, consilier juridic, M. I., reprezentând interesele intimatului-pârât, M. București prin Primarul General, lipsind intimatul pârât, Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.
Procedura de citare este legal îndeplinită .
S-a făcut referatul cauzei de către grefier, după care:
Avocatul recurentului-reclamant, cât și reprezentantul Municipiului București, având pe rând cuvântul, arată că nu mai au cereri prealabile de formulat în cauză.
Nemaifiind alte cereri de solicitat în cauză, Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în susținerea și combaterea motivelor de apel.
Avocatul apelantului-reclamant, R. A. solicită admiterea apelului, desființarea sentinței apelate, iar pe fond admiterea acțiunii de revendicare.
Face o precizare cu privire la primul capăt de cerere, prin care au solicitat să se constate că imobilul în litigiu a fost preluat abuziv de către S. R., în lipsa unei despăgubiri și că instanța de fond a refuzat să examineze acest capăt de cerere, pe motiv că nu reprezintă un capăt de cerere propriu zis, ci, este o veritabilă motivare a celorlalte capete de cerere, considerând că nu a fost respectat principiul disponibilității și dreptul la apărare al reclamantului.
Mai mult, instanța de fond nu a analizat nici capătul trei din cerere, privind repararea prejudiciului creat prin reluarea abuzivă, prin restituirea imobilului în litigiu sau plata unei sume de bani.
În mod netemeinic instanța fondului a respins acțiunea de revendicare, întrucât art. 46 alin.3 din Legea nr. 10/2001, reglementează expres un termen de 12 luni când se poate formula notificare, în sensul art. 22 alin.1, când este respinsă acțiunea de revendicare.
În speță, o acțiune în revendicare întemeiată pe dreptul comun, este perfect admisibilă și chiar în condițiile în care există procedură specială reglementată de Legea nr. 10/2001, chiar în absența vreunei notificări preexistente.
Nu solicită cheltuieli de judecată.
Consilierul juridic al intimatului pârât, solicită respingerea apelului ca nefondat și menținerea ca legală a sentinței de fond.
Consideră că, după rejudecare, instanța de fond a respectat toate îndrumările deciziei de casare privind revendicarea, luându-se în considerare jurisprudența CEDO și dispozițiile Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, reținându-se că reclamantul nu deține un bun actual în sensul Convenției.
În ce privește primul capăt de cerere, în opinia sa, nu trebuie analizat independent de capătul doi de cerere, întrucât în cadrul acțiunii de revendicare poate fi analizat aspectul constatării preluării abuzive a imobilului.
Cât privește celelalte capete de cerere, în mod corect a reținut instanța de fond că ne aflăm în temeiul dispozițiilor art. 998 și 999 C.civil, motivând corect inclusiv pe termenul de prescripție.
La întrebarea instanței, respectiv, care sunt celelalte trei capete de cerere, avocatul apelantului-reclamant, precizează că cele cinci capete de cerere sunt enumerate la pagina 7 din dosarul tribunalului prin precizarea acțiunii, depusă la data de 13.02.2012.
Curtea reține cauza spre soluționare.
CURTEA
Asupra apelului civil de față, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr.915/22.04.2013, Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă a respins acțiunea precizată formulată de reclamantul R. A., în contradictoriu cu pârâții M. București prin Primarul General și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, ca neîntemeiată și a respins cererea reclamantului de acordare a cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.
Pentru a pronunța această sentință, tribunalul a constatat că în motivarea apelului, instanța de casare a stabilit că, în rejudecare, instanța urmează să analizeze fondul dreptului pretins de reclamant, respectiv existența sau nu în patrimoniul acestuia a unui „bun” ori a unei „speranțe legitime”, apărate de art. 1 Protocolul 1 Adițional la Convenție, raportat la titlul de proprietate exhibat, hotărârile judecătorești anterioare pronunțate cu privire la imobilul în litigiu în contradictoriu cu apelantul reclamant, precum și la consecințele neformulării în termen a notificării în temeiul Legii nr. 10/2001, potrivit dispozițiilor art. 22 din acest act normativ. De asemenea, instanța va analiza, în raport de actele dosarului, aplicabilitatea sau nu a dispozițiilor art.46 alin. (3), care reglementează termenul de notificare în cazul în cazul în care persoanei îndreptățite i s-a respins, prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, acțiunea privind restituirea în natură a bunului solicitat, urmând să stabilească dacă reclamantul are calitatea de persoană ce poate beneficia de dreptul la despăgubire precum și metoda de despăgubire (în natură/echivalent), dacă este cazul.
În raport de dispozițiile deciziei de casare, tribunalul a constatat că reclamantul nu are calitatea de persoană îndreptățită la restituire fie în natură, fie în bani, întrucât în speța dedusă judecății, reclamantul nu a făcut dovada că ar fi formulat o notificare în baza Legii nr. 10/2001 prin care să solicite acordarea de măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent asupra imobilului, aspect de altfel confirmat de către reclamant și de către apărătorul acestora, ori, potrivit art. 22 din acest act normativ, lipsa formulării în termen a notificării atrage pierderea dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent.
Mai mult decât atât, prin Legea nr. 1 din 30 ianuarie 2009 pentru modificarea și completarea Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 publicată în Monitorul Oficial nr. 63 din 3 februarie 2009, s-a prevăzut în mod expres că potrivit art.46 alin.4 din Legea nr.10/2001, astfel cum a fost introdus prin Legea nr.1/2009, „persoana îndreptățită are obligația de a urma calea prevăzută de prezenta lege, după .. Prevederile prezentei legi se aplică cu prioritate."
Instituirea unor termene pentru apărarea dreptului de proprietate, ca și ocrotirea drepturilor concrete și efective ale persoanelor care au dobândit de la stat imobile naționalizate de la fostele regimuri comuniste, nu este contrară spiritului practicii CEDO (cauza Pincoca și Pinc contra Cehiei).
Totodată, în ședința din 9 iunie 2008, Înalta Curte de Casație și Justiție constituită în Secții Unite, s-a pronunțat în cadrul unui recurs în interesul legii în dosarul nr. 60/2007 prin decizia nr. 33 publicată în Monitorul Oficial nr. 108 din 23.02.2009 în sensul că:
„Cu privire la acțiunile întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, formulate după . Legii nr.10/2001 și soluționate neunitar de instanțele judecătorești, Secțiile Unite decid:
Concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială.
În cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială (Legea nr. 10/2001) și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, convenția are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care, astfel, nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice.”
Așadar și prin această decizie a Înaltei Curți de Casație și Justiție care este obligatorie pentru instanțe conform art. 329 alin 3 Cod procedură civilă s-a stabilit necesitatea formulării unei notificări pentru ca persoana respectivă să își poată valorifica drepturile sale.
În motivarea acestei decizii s-a arătat că „numai persoanele exceptate de la procedura acestui act normativ, precum și cele care, din motive independente de voința lor, nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale, au deschisă calea acțiunii în revendicare/retrocedare a bunului litigios, dacă acesta nu a fost cumpărat, cu buna-credință și cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, de către chiriași.
În consecință, trebuie reținut că, de principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispozițiile art. 480 din Codul civil”.
În acest sens sunt și prevederile exprese ale art.6 alin.2 din Legea nr.213/1998, potrivit căruia bunurile preluate de stat fără un titlu valabil pot fi revendicate de foștii proprietari sau succesorii acestora doar dacă nu fac obiectul unei legi speciale de reparație. Un astfel de caracter îl are și Legea nr.10/2001, care a înțeles să reglementeze toate situațiile juridice în legătură cu regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 în care din diverse cauze, proprietarii deposedați abuziv nu au intrat în stăpânirea acestora, astfel că după data de 14.02.2001, persoanele îndreptățite la retrocedarea în natură sau prin echivalent au fost obligate să se conformeze condițiilor, procedurii și termenelor stabilite prin acest act normativ sub sancțiunea pierderii dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii sau în echivalent.
Existând două categorii de norme juridice care reglementează aceleași relații sociale, respectiv cele născute în legătură cu dreptul de proprietate, în mod firesc nu se vor mai aplica normele cu caracter general ale Codului civil, ci cele cu caracter special ale Legii nr. 10/2001, care privesc numai regimul juridic al imobilelor preluate abuziv de stat. Este evident că legea nu reglementează posibilitatea acțiunilor în revendicare în condițiile dreptului comun paralel și în contradicție cu procedura revendicării speciale pe care o prevede expres singura acțiune permisă.
Așadar, aspectul esențial este faptul că reclamantul nu a înțeles să formuleze o notificare în baza Legii nr.10/2001, iar tribunalul a apreciat că nu se poate vorbi de o încălcare a dispozițiilor art.21 din Constituția României și art.6 alin.1 din CEDO având în vedere că dreptul de acces la un tribunalul nu este un drept absolut, ci este compatibil cu limitări, ceea ce înseamnă că legislația internă poate să prevadă obligativitatea parcurgerii unei proceduri prealabile atunci când se urmărește apărarea unui drept civil. Condiția esențială care se cere este aceea ca soluția pronunțată în procedura prealabilă să poată fi atacată în fața unei instanțe judecătorești care îndeplinește condiția de tribunalul independent și imparțial și care are competență deplină de a verifica decizia administrativă. În acest sens CEDO s-a pronunțat în cauzele G. contra României și C. contra României, etc..
Or, în cauza de față, tribunalul a constatat că reclamantul avea o astfel de cale deoarece art. 26 din Legea nr.10/2001 îi dădea posibilitatea de a contesta în fața tribunalului - secția civilă dispoziția ce trebuia emisă dacă s-ar fi formulat notificare.
Mai mult, aceste dispoziții își găsesc aplicabilitatea și în cazul în care entitatea investită cu soluționarea notifică refuză să o soluționeze în termenul legal. În acest sens sunt deciziile IX/2006 și XX/2007 ale Înaltei Curți de Casație și Justiție care prevăd competența tribunalului secția civilă de a soluționa cererile de obligarea a unității deținătoare de a emite dispoziție de soluționare a notificării cât și de a soluționa pe fond notificarea în caz de nesoluționare a acesteia în termenul legal iar practica constată a instanțelor este în sensul de a soluționa orice contestație referitoare la modul de aplicare a procedurii prevăzute de Legea nr. 10/2001.
Consecința direct care se desprinde din cele reținute mai sus este aceea că, neformulând o astfel de notificare, reclamantul a pierdut dreptul de a mai solicita măsuri reparatorii, fie în natură, fie prin echivalent. Cu alte cuvinte au pierdut posibilitatea valorificării pe orice cale a dreptului de proprietate pe care susține că îl are cu privire la imobilul în discuție.
Referitor la existența sau nu în patrimoniul reclamantului a unui „bun” ori a unei „speranțe legitime”, apărate de art. 1 Protocolul 1 Adițional la Convenție, așa cum a stabilit instanța de casare, pe lângă considerentele sus menționate, tribunalul a constatat în jurisprudența actuală a Curții, o schimbare în raționamentul construit pe tiparul cauzei P. contra României din 1 decembrie 2005, continuând cu cauzele S. și P., pe care Curtea l-a aplicat constant, fără nicio abatere, în practica ulterioară, în ceea ce privește conținutul conceptual al noțiunii de „bun".
Astfel, în practica anterior conturată, simpla pronunțare a unei hotărâri judecătorești, chiar dacă aceasta nu are caracter definitiv, prin care s-a constatat nelegalitatea preluării de către stat a unui imobil înainte de anul 1989, reprezenta o privare nejustificată de proprietate, din cauza imposibilității exercitării dreptului de proprietate al reclamanților asupra bunurilor lor vândute de stat unor terți care le ocupau în calitate de chiriași, privare care, combinată cu lipsa unei despăgubiri la valoarea de piață a bunului, este incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor lor, garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 (cauza S., paragraf 39; cauza P., paragraf 35; cauza A. M. și alții - hotărârea din 19 ianuarie 2010, paragraf 20, pentru a da un exemplu recent).
În cauza A. și alții contra României (hotărârea din 12 octombrie 2010, publicată în Monitorul Oficial nr. 778/22 noiembrie 2010), se arată, însă, că un „bun actual" există în patrimoniul proprietarilor deposedați abuziv de către stat doar dacă s-a pronunțat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă și executorie prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a și dispus expres în sensul restituirii bunului (paragrafe 140 și 143).
Așadar, în speță, nu poate fi recunoscută reclamantului decât o creanță, constând în despăgubirile prevăzute de Legea nr. 10/2001 și acordate în condițiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005 (ori printr-un alt mecanism pe care statul este chemat să-l elaboreze în perioada de grație de 18 luni stabilită de Curte în acest scop), însă numai condiționat de formularea unei notificări în baza Legii nr.10/2001, notificare care în speța de față există.
Urmare a hotărârii Curții din cauza A., circumstanțele factuale de natura celor din speță nu permit recunoașterea unui drept la restituire, ci doar a unui drept de creanță valorificabil în procedura Legii nr. 10/2001, pe care reclamantul a inițiat-o.
Așadar, proprietarul care nu deține un „bun actual" nu poate obține mai mult decât despăgubirile prevăzute de legea specială, astfel încât se constată, în speță, că reclamantul nu are un drept la restituire care să-l îndreptățească la redobândirea posesiei.
Tribunalul a constatat că, într-adevăr, reclamantul a mai solicitat restituirea aceluiași imobil și prin procedura prevăzută de Legea nr. 18/1991, însă, prin decizia civilă nr. 1899/2009 a Tribunalului București – Secția a IV-a Civilă s-a respins acțiunea ca neîntemeiată.
Potrivit art. 43 alin (3) din Legea nr. 10/2001, în cazul în care persoanei îndreptățite i s-a respins, prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, acțiunea privind restituirea în natură a bunului solicitat, termenul de notificare prevăzut la art. 22 alin. (1) curge de la data rămânerii definitive și irevocabile a hotărârii judecătorești.
Or, chiar dacă s-ar aprecia că o acțiune formulată în baza Legii nr.18/1991 ar reprezenta o acțiune privind restituirea în natură a bunului solicitat, în sensul prevăzut de textul de lege sus menționat, tribunalul a constatat că reclamantul nu a formulat o notificare în baza Legii nr. 10/2001 în termenul de un an de la data rămânerii irevocabile a deciziei, respectiv de la 17.11.2009, ci a introdus direct acțiunea pe rolul Tribunalului București, deși imobilul face obiectul Legii nr. 10/2001, iar formularea unei notificări este obligatorie pentru considerentele arătate pe larg în cele ce preced.
Mai mult decât atât, pentru aceeași suprafață de teren, reclamantul a formulat cerere de reconstituire și în baza Legii nr.18/1991, cerere respinsă ca neîntemeiată (filele 12-14), astfel încât reclamantul încearcă printr-un subterfugiu juridic să obțină dreptul de proprietate asupra aceluiași teren pentru care s-a parcurs procedura Legii nr.18/1991 și pentru care s-a pronunțat o hotărâre judecătorească irevocabilă.
Chiar dacă s-ar trece peste aceste aspecte, tribunalul a apreciat că nu se poate dispune restituirea în natură pentru suprafața de 188 mp menționată în raportul de expertiză (filele 92-103), întrucât imobilele sunt libere în sensul legii dacă nu sunt destinate unei anumite utilități, și numai în această situație se pot restitui integral persoanei îndreptățite; ori, în speță, așa cum rezultă din expertiză, precum și din planșele foto aferente, pe terenul identificat în expertiză se găsește o parcare amenajată și un trotuar de acces.
Tribunalul a constatat că, în realitate, nici această suprafață de teren nu este liberă în sens juridic, ci face parte dintr-un ansamblu unitar și nu poate forma obiectul restituirii fără a bloca accesul și circulația în zonă; așadar, parcarea și accesul pietonal ocupă funcțional întregul teren afectat.
Se poate remarca cu ochiul liber din analiza fotografiilor prezentate că pretinsul teren liber este unul înconjurat de construcții în care sunt parcate mașini și pe care există o alee de acces (trotuar), astfel încât în mod evident nu poate fi considerat un teren liber în sensul legii.
În ceea ce privește capetele patru și cinci de cerere, dacă s-ar trece peste argumentele arătate pe larg în cele ce preced, tribunalul a apreciat că oricum nu ar putea fi admise, întrucât creanța este solicitată în temeiul dreptului comun, respectiv art. 998 - 999 C.civ.
Potrivit art.1 din Decretul nr.167/1958, dreptul la acțiune având un obiect patrimonial se stinge prin prescripție dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit de lege, iar potrivit art.3 termenul de prescripție este de 3 ani.
Totodată potrivit art. 7, prescripția începe să curgă de la data când se naște dreptul la acțiune sau dreptul de a cere executarea silită, iar potrivit art.8 prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea.
În consecință, în speța dedusă judecății dreptul reclamantului de a solicita daunele materiale ce i-au fost produse prin exproprierea imobilului (litigiu este fondat pe dreptul comun și nu pe dispozițiile Legii nr. 10/2001) s-a născut la data producerii prejudiciului, însă nu mai târziu de data de 22.12.1989, data la care regimul comunist a fost îndepărtat și nu au mai existat restricții legale pentru ca reclamantul să își afirme în fața justiției drepturile sale.
Așadar, având în vedere că de la înlăturarea regimului comunist (1989) și până la promovarea prezentei acțiuni au trecut circa 20 ani, în speța dedusă judecății, dreptul la acțiune al reclamantului este prescris, pe capetele patru și cinci fiind incidente dispozițiile art. 1 și 3 din Decretul nr.167/1958, aceste argumente nefiind reținute ca o excepție veritabilă, ci ca argumente de fond pentru respingerea capetelor patru și cinci de cerere.
Totodată, tribunalul precizează că la dosarul cauzei reclamantul nici nu a invocat și nici nu a făcut dovada vreunei cauze de suspendare sau de întrerupere a cursului prescripției.
În ceea ce privește primul capăt de cerere, ca urmare a respingerii capetelor 2-5, a fost respins și acesta, care, în realitate, nu reprezintă un capăt de cerere propriu-zis și veritabil, ci reprezintă o motivare a celorlalte capete de cerere, iar în lipsa unui drept la restituire în natură sau în bani este inutil a se constata că imobilul a fost preluat abuziv de către S. R..
Împotriva acestei sentințe a declarat apel apelantul R. A., criticând-o pe motive de nelegalitate și netemeinicie, respectiv instanța de fond nu a respectat principiul disponibilității și dreptul la apărare al reclamantului, deoarece a analizat cauza pe excepția prescripției dreptului material la acțiune fără să acorde reclamantului cuvântul pe această excepție cu nerespectarea dreptului la apărare, acțiunea în revendicare a fost respinsă deși este perfect admisibilă, chiar în absența unei notificări preexistente, și reclamantul nu a beneficiat de o modalitate concretă de a obține restituirea prin echivalent asupra imobilului preluat abuziv.
Verificând temeinicia și legalitatea sentinței apelate, Curtea a constatat că apelul este nefondat și în baza art.296 Cod de procedură civilă l-a respins, pentru următoarele motive:
Curtea a constatat că tribunalul a respectat decizia Curții de Apel București, prin care cauza a fost trimisă spre rejudecare, având obligația să analizele fondul dreptului pretins, respectiv existența sau nu în patrimoniul reclamantului a unui „bun” ori a unei „speranțe legitime” în sensul art.1 din Protocolul 1 adițional la Convenție, raportat la titlul de proprietate exhibat și hotărârile judecătorești anterioare prin prisma neformulării în termen a notificării prevăzute de Legea nr.10/2001. Tribunalul a respectat cerințele din decizia de casare, analizând cererea prin prisma art.22 din Legea nr.10/2001 care arată că lipsa formulării în termen a notificării atrage pierderea dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent.
Potrivit art.46 alin.4 din Legea nr.10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr.1/2009, „persoana îndreptățită are obligația de a urma calea prevăzută de prezenta lege, după .. Prevederile prezentei legi se aplică cu prioritate”.
Curtea a constatat că tribunalul în pronunțarea hotărârii a respectat jurisprudența constantă a CEDO – cauza Pinc și Pincova contra Cehiei și decizia nr.33/2009 care a subliniat că, de principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr.10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de legea specială și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv art.480 Cod civil, ce a constituit temei juridic al cererii introductive de instanță.
Totodată, în respectarea deciziei Curții, instanța fondului a avut în vedere noțiunile de „bun” și „speranță legitimă”, așa cum s-au conturat în jurisprudența CEDO și prin prisma cauzei A. și alții contra României, în care se arată că un „bun actual” există în patrimoniul proprietarilor deposedați abuziv de către stat doar dacă s-a pronunțat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă și executorie prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, dar s-a dispus expres în sensul restituirii bunului – paragrafele 140 și 143.
În pronunțarea sentinței apelate, tribunalul a avut în vedere și decizia nr.1899/2009 a Tribunalului București - Secția a IV-a Civilă, prin care reclamantul a mai solicitat restituirea aceluiași imobil și prin procedura prevăzută de Legea nr.18/1991 și prin prisma art.43 alin.3 din Legea nr.10/2001.
Cererea apelantului formulată în temeiul Legii nr.18/1991 a fost respinsă ca neîntemeiată și această cerere nu suplinește lipsa unei notificări în termenul prevăzut expres de legea specială nr.10/2001 sau în termen de un an de la data rămânerii irevocabile a deciziei prin care s-a respins acțiunea formulată în temeiul Legii nr.18/1991, respectiv de la 17.11.2009.
Fiind vorba de un imobil trecut în patrimoniul statului în perioada de referință a Legii nr.10/2001, în mod corect tribunalul a apreciat că sunt incidente în cauză dispozițiile acestei legi speciale de reparație, dispoziții ce se aplică prioritar în raport cu dreptul comun, respectiv, cu dispozițiile art.480-481 Cod civil, invocate de reclamant în acțiune.
Acțiunea în revendicare promovată după . Legii nr. 10/2001, deși admisibilă în garantarea principiului liberului acces la justiție, pentru recunoașterea și valorificarea pretinsului drept de proprietate, trebuie însă analizată pe fond și din perspectiva dispozițiilor Legii nr. 10/2001 ca lege specială derogatorie sub anumite aspecte.
A considera altfel și a aprecia că există posibilitatea pentru reclamant, de a opta între aplicarea Legii nr. 10/2001 și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv, Codul civil, ar însemna încălcarea principiului specialia generalibus derogant și o judecare formală a cauzei, în care instanța să dea preferabilitate titlului mai vechi, făcând totală abstracție de efectele create prin aplicarea legii speciale.
Decizia nr.33/2008 dată de ICCJ în interesul legii a fost interpretată și aplicată corect la circumstanțele cauzei de către tribunal, în sensul că, în ipoteza concursului între legea specială și cea generală, acest act normativ consacră prioritatea acțiunii în revendicare de drept comun numai în măsura în care nu se aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice, situație care însă nu se regăsește în speță.
Astfel, prin legea nouă sunt reglementate toate cazurile de preluare abuzivă a imobilelor din perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, ce intră sub incidența acestui act normativ indiferent dacă preluarea s-a făcut cu titlu valabil sau fără titlu valabil, fiind vizată inclusiv restituirea acelor imobile a căror situație juridică și-ar fi putut găsi dezlegarea până la data intrării sale în vigoare, în temeiul art.480 - 481 C.civ.
Obiectul de reglementare al Legii nr. 10/2001 face din acest act normativ o lege specială față de Codul civil, care constituie dreptul comun al acțiunii în revendicare, singurul aspect care interesează în aplicarea principiului specialia generalibus derogant fiind existența unei norme speciale și a unei norme generale cu același domeniu de reglementare, situație în care aplicarea normei speciale este obligatorie, indiferent de rezultatul pe care aceasta îl determină.
Legea nr.10/2001 a suprimat, practic, posibilitatea recurgerii la dreptul comun în cazul ineficacității actelor de preluare a imobilelor naționalizate și, fără să diminueze accesul la justiție, a perfecționat sistemul reparator, subordonându-l, totodată, controlului judecătoresc prin norme de procedură cu caracter special.
Numai persoanele exceptate de la procedura acestui act normativ, precum și cele care, din motive independente de voința lor, nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale au deschisă calea acțiunii în revendicarea bunului litigios, afară de cazul când acesta a fost cumpărat cu bună-credință și cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 de către chiriași.
Or, în speță, reclamantul nu se găsește în niciuna din situațiile de excepție ce ar justifica posibilitatea de a recurge la acțiunea în revendicare, neavând un „bun" în sensul Convenției, iar accesul la justiție îi era asigurat prin contestația reglementată de legea specială, în condițiile în care ar fi formulat și notificare.
Soluția se impune justificat și de faptul că referitor la exercițiul aceluiași drept nu se poate accepta existența unui tratament juridic discriminatoriu și inegal cu privire la aceeași categorie de persoane care se adresează justiției și care invocă împrejurări de fapt și de drept similare, urmărind același scop, respectiv, retrocedarea unor bunuri.
Cu alte cuvinte, nu este de admis ca în cadrul aceleiași categorii de persoane, anume aceea a proprietarilor deposedați abuziv de stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, unul să își poată valorifica drepturile numai în cadrul legii speciale de reparație, iar alții să poată acționa în justiție pe cale separată, nelimitat și în același scop, de a obține retrocedarea bunului fapt contrar principiului stabilității și securității raporturilor juridice.
Reclamantul nu contestă împrejurarea că nu a formulat notificare în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001 și nici nu invocă existența unor piedici obiective în calea formulării notificării în termenul legal. Faptul că a fost promovată o acțiune în temeiul Legii nr.18/1991 nu reprezintă o piedică obiectivă în sensul legii. Însă reclamantul consideră că, indiferent de această împrejurare, poate formula oricând o acțiune în restituirea bunului, iar respingerea unei astfel de acțiuni pe motiv că nu a urmat procedura legii speciale ar fi de natură să-i încalce dreptul la apărare și dreptul la respectarea proprietății.
Or, pentru a putea invoca prevederile art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenție, reclamanta ar trebui să aibă un „bun” în sensul acestui articol.
În ceea ce privește aplicarea prevederilor art. 1 din Protocolul 1 în materia imobilelor preluate abuziv de statele totalitare comuniste, în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului s-au conturat câteva principii. În primul rând, dispozițiile Convenției Europene nu se aplică decât în măsura în care ingerința s-a produs după . Convenției pentru statul respectiv. Ca atare, nu se poate reține aplicabilitatea în speță a art. 1 din Protocolul 1 în privința actului de preluare a imobilelor de către stat, întrucât preluarea s-a petrecut înainte de ratificarea Convenției de către statul român.
În al doilea rând, Convenția nu garantează dreptul persoanei de a dobândi un bun. Cel care pretinde protecția Convenției, trebui că facă dovada existenței în patrimoniul său a unui bun actual sau a unei speranțe legitime.
Noțiunea de „bun” are semnificație autonomă în jurisprudența Curții Europene. Ea cuprinde nu numai drepturile reale așa cum sunt ele definite în dreptul nostru intern, dar și așa numitele speranțe legitime, cum ar fi speranța de a obține o despăgubire. Speranțele legitime trebuie sa fie suficient de clar determinate în dreptul intern și recunoscute fie printr-o hotărâre judecătoreasca fie printr-un act administrativ.
În al treilea rând, statul dispune de o largă marjă de apreciere în ceea ce privește stabilirea condițiilor pe care trebuie să le îndeplinească persoanele cărora li se restituie bunurile de care au fost deposedate.
S. român a adoptat Legea nr. 10/2001, prin care a stabilit condițiile în care se acordă măsuri reparatorii pentru imobilele preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Una dintre condițiile esențiale pe care persoanele îndreptățite la restituire trebuie să le respecte pentru a putea beneficia de prevederile acestei legi reparatorii este aceea de a formula notificarea în termenul prevăzut de lege.
Formularea notificării în termenul legal ar fi antrenat mecanismul legii speciale, care recunoaște dreptul la restituire (în natură sau în echivalent), ceea ce ar fi făcut să se nască „un nou drept de proprietate” sau cel puțin o speranță legitimă în patrimoniul reclamantei, drept ce putea fi apărat prin invocarea art. 1 din Protocolul 1.
În speță, reclamantul nu a formulat notificare în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001, motiv pentru care Curtea consideră că aceasta nu are un „bun” care să atragă incidența prevederilor art. 1 din Protocolul 1. În lipsa notificării și în condițiile inexistenței unui drept de proprietate în patrimoniul său, apelantul - reclamant nu mai poate pretinde restituirea în natură a bunurilor în temeiul legii speciale de reparație, dar nici pe calea dreptului comun.
Această soluție este în acord cu Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție în considerentele căreia s-a reținut că nu se poate aprecia că existența Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamanta într-o atare acțiune să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional și trebuie să i se asigure accesul la justiție.
Așadar, instanța supremă recunoaște posibilitatea exercitării unei acțiuni de drept comun pentru restituirea bunurilor preluate de stat în situația în care reclamantul dovedește existența în patrimoniul său a unui „bun”, situație care nu se regăsește în speță.
Analiza conflictului dintre legea internă și Convenția Europeană, invocat de reclamant în motivarea apelului, s-ar fi impus în măsura în care s-ar fi făcut dovada existenței unui „bun” în patrimoniul său.
În ceea ce privește dreptul de acces la instanță și dreptul la apărare al reclamantului, Curtea consideră că acesta avea la dispoziție calea legii speciale, care îi permitea, cu respectarea condițiilor legale, să obțină, fie restituirea în natură a imobilelor, dacă acestea erau libere, fie măsuri reparatorii în echivalent și care stabilea o procedură specială de acces la instanță.
Apelantul-reclamant a invocat prioritatea Convenției Europene a Drepturilor Omului, apreciind că dreptul la un proces echitabil nu poate fi valorificat și a intervenit o încălcare a dispozițiilor art.1 din Protocolul nr.1 adițional la Convenție, critică care însă nu poate fi primită.
În acest context, trebuie analizate prevederile art.6 din Convenție care garantează fiecărei persoane „dreptul la un tribunal”, adică dreptul ca o instanță judiciară să soluționeze orice contestație privitoare la drepturile și obligațiile sale, însă Curtea Europeană a Drepturilor Omului a admis că acest drept nu este absolut, că este compatibil cu limitări implicite și că statele dispun în această materie de o anumită marjă de apreciere.
În același timp, instanța de contencios european a statuat că această problemă trebuie examinată într-un context mai larg, și anume acela al obstacolelor sau impedimentelor de drept ori de fapt care ar fi de natură să altereze dreptul la un tribunal chiar în substanța sa.
Legea nr.10/2001 prevede obligativitatea parcurgerii procedurii administrative prealabile pe care o reglementează, ceea ce nu conduce la privarea de dreptul la un tribunal, pentru că împotriva deciziei/dispoziției emise în procedura administrativă legea prevede calea contestației la instanță, căreia i se oferă o jurisdicție deplină, după cum există posibilitatea de a supune controlului judecătoresc toate deciziile care se iau în cadrul procedurii Legii nr. 10/2001, inclusiv refuzul persoanei juridice de a emite decizia de soluționare a notificării, astfel încât este pe deplin asigurat accesul la justiție.
Existența Legii nr. 10/2001, derogatorie de la dreptul comun, cu consecința imposibilității utilizării unei reglementări anterioare, nu încalcă art.6 din Convenție în situația în care calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului pretins este una efectivă.
Prin imposibilitatea de a recurge la acțiunea în revendicare de drept comun ulterior apariției Legii nr. 10/2001 nu se aduce atingere nici art.1 din Protocolul adițional nr.1 la Convenție, norma arătată garantând protecția unui bun actual aflat în patrimoniul persoanei interesate sau a unei speranțe legitime cu privire la valoarea patrimonială respectivă.
Curtea Europeană a apreciat însă, că simpla solicitare de a obține un bun preluat de stat nu reprezintă nici un bun actual și nici o speranță legitimă, situație în care se constată că nici această critică nu subzistă.
Nu poate fi reținută critica apelantului în sensul că instanța fondului nu a analizat capătul trei de cerere, deoarece cererile reclamantului au fost analizate detaliat, instanța precizând expres că dreptul reclamantului de a solicita daunele materiale ce i-au fost produse prin exproprierea imobilului s-au prescris, fiind aplicate corect prevederile art.1 și 7 din Decretul nr.167/1958.
Nu trebuie omis că, deși obiectul cererii, așa cum a fost stabilit de apelantă, îl reprezintă acțiunea în revendicare, prin cerere se solicită plata contravalorii casei de locuit situată în ..5, sector 1 în litigiu, astfel că respingerea cererii ca neîntemeiată de instanța fondului este corectă.
Cum instanța fondului a respectat obligațiile impuse prin decizia prin care cauza a fost trimisă spre rejudecare, în baza dispozițiilor art. 296 Cod de procedură civilă, Curtea a respins apelul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat apelul formulat de apelantul-reclamant R. A., domiciliat în București, .-4, ., ., sector 2 și cu domiciliul ales la av.A. C., în București, . nr.1, ., ., sector 6, împotriva sentinței civile nr.915/22.04.2013, pronunțată de Tribunalul București – Secția a IV a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații-pârâți M. BUCUREȘTI prin PRIMARUL GENERAL, cu sediul în București, Splaiul Independenței nr.291 – 293, sector 6 și S. R. prin MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, cu sediul în București, ., sector 4.
Cu recurs în 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședință publică, azi 28.10.2013.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR
D. A. F. P.
GREFIER
RĂDIȚA I.
Red.D.A.
Tehdact.R.L.
6 ex./27.11.2013
TB-S.4 – I.Târțău
| ← Cereri. Decizia nr. 1854/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Obligaţie de a face. Decizia nr. 1701/2013. Curtea de Apel... → |
|---|
