Pretenţii. Decizia nr. 1207/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI

Curtea de Apel BUCUREŞTI - Sentințe și decizii civile / 2016

Decizia nr. 1207/2013 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 03-07-2013 în dosarul nr. 1207/2013

Dosar nr._

(_ )

ROMANIA

CURTEA DE APEL BUCUREȘTI - SECȚIA A III A CIVILĂ

ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE

DECIZIA CIVILĂ NR.1207

Ședința publică de la 03.07.2013

Curtea constituită din:

PREȘEDINTE - A. D. T.

JUDECĂTOR - I. A. H. P.

JUDECĂTOR - E. V.

GREFIER - Ș. P.

* * * * * * * * * * *

Pe rol se află pronunțarea recursului declarat de recurentul-pârât M. FINANȚELOR PUBLICE, împotriva deciziei civile nr.496 A din 19.10.2012, pronunțată de Tribunalul București – Secția a V-a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații-reclamanți B. A., T. A. și cu intimații-pârâți M. MUNICII, FAMILIEI, PROTECȚIEI SOCIALE și PERSOANELOR VÂRSTNICE (MMFPSPV), C. DE P. A MUNICIPIULUI BUCUREȘTI, AGENȚIA NAȚIONALĂ PENTRU PRESTAȚII SOCIALE și C. NAȚIONAL PENTRU COMBATEREA DISCRIMINĂRII.

P. are ca obiect - pretenții.

Dezbaterile cauzei și susținerile părților au avut loc în ședința publică de la 12.06.2013, fiind consemnate în încheierea de la acea dată care face parte integrantă din prezenta decizie, când, curtea, pentru a da posibilitate părților să depună note scrise și în vederea deliberării, a amânat pronunțarea la 19.06.2013, apoi la 26.06.2013 și apoi la 03.07.2013, hotărând următoarele:

CURTEA

Asupra recursului civil de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București - Secția a VIII-a Civilă Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale sub nr. 22._ reclamanții B. A. și T. A. au solicitat, în contradictoriu cu pârâții M. M., Solidarității Sociale și Familiei, M. Economiei Și Finanțelor Publice, C. de P. a Municipiului București, Direcția de Muncă, Solidaritate Socială și Familiei a Municipiului București, cu citarea Consiliului Național Pentru Combaterea Discriminării, ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea acestora la: 1. - plata către reclamanta A. B. Dorobanț, cu titlu de despăgubiri materiale pentru prejudiciile materiale cauzate ca urmare a discriminării la care a fost supusă pe perioada concediului de maternitate, a sumei care constă în diferența între cuantumul indemnizației lunare de creștere copil de 600 RON și 85% din media veniturilor lunare din ultimele 6 luni anterioare nașterii copilului, pe baza cărora s-a datorat sau, după caz, s-a achitat contribuția individuală de asigurări sociale în lunile respectiv pentru perioada 18.12.2006, suma de 128.800,92 RON, sumă ce urmează a fi actualizată cu indicele de inflație la data plății efective, plus dobânda legală aferentă pe întreaga perioadă, până la data plății efective; 2. - plata către reclamante cu titlu de despăgubiri, în baza OG nr.137/2000 așa cum rezultă din Hotărârea Consiliului Național Pentru Combaterea Discriminării nr.302/2008 din data de 10.04.2008, definitivă, pentru prejudiciul moral cauzat ca urmare a discriminării la care au fost supuse, în urma efectuării în parte, a concediului de creștere a copilului până la 2 ani, în cazul A. B. Dorobanț și a neefectuării în totalitate a concediului de creștere a copilului până la 2 ani, pentru A. T., la daune morale în cuantum de 15.000 lei pentru A. B. și 25.000 lei pentru A. T..

Prin sentința civilă nr.6466/22.10.2009, tribunalul a admis excepția necompetenței materiale a instanței și a declinat competența soluționării cauzei privind pe reclamanții B. A., T. A. și pe pârâții M. M., Familiei și Protectiei Sociale, M. Economiei și Finanțelor Publice, C. de P. a Municipiului București, Direcția de Muncă, Solidaritate Socială și Familiei a Municipiului București, C. Național pentru Combaterea Discriminării, în favoarea Curții de Apel București – Secția de C. Administrativ și Fiscal.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel București – Secția de C. Administrativ și Fiscal la data de 13.01.2010 sub același nr._ .

Prin încheierea de ședință din data de 01.06.2010 Curtea, față de împrejurarea că Direcția de Muncă, Solidaritate Socială și Familiei a Municipiului București a fost desființată, a dispus citarea în cauză a Agenției Naționale pentru Prestații Sociale.

La termenul de judecată din data de 28.09.2010, Curtea, din oficiu, a invocat excepția de necompetență materială a instanței, iar prin sentința civilă nr.3616/28.09.2010 a admis excepția necompetenței materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei privind pe reclamanții B. A., T. A. și pe pârâții M. M., Familiei și Protecție Sociale, M. Economiei și Finanțelor Publice, C. de P. a Municipiului București, Agenția Națională pentru Prestații Sociale, C. Național pentru Combaterea Discriminării, în favoarea Judecătoriei sector 5 București.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Judecătoriei sector 5 București la data de 14.10.2010 sub același nr._ .

Prin sentința civilă nr. 9284/25.11.2011, pronunțată de Judecătoria Sectorului 5 București – Secția a II-a Civilă în dosarul nr._, s-a admis excepția lipsei calității procesual pasive a pârâților M. M., Familiei și Protecției Sociale, C. de P. a Municipiului București, Agenția Națională pentru Prestații Sociale; s-a respins excepția lipsei calității procesual pasive a pârâtului Ministerul Finanțelor Publice, ca neîntemeiată; s-au respins excepția inadmisibilității și a tardivității formulării cererii, invocată de pârâta Agenția Națională pentru Prestații Sociale, ca neîntemeiate; s-a admis, în parte, acțiunea privind pe reclamanții B. A. și T. A. și pe pârâții M. M., Familiei Și Protecției Sociale, Ministerul Finanțelor Publice, C. de P. a Municipiului București, Agenția Națională Pentru Prestații Sociale, cu Citarea Consiliului Național Pentru Combaterea Discriminării; a fost obligat pârâtul Ministerul Finanțelor Publice la plata către reclamanta A. B. a sumei de 15.000 lei și către reclamanta A. T. a sumei de 25.000 lei, cu titlu de despăgubiri, daune morale, sume ce vor fi indexate cu indicele de inflație, de la data pronunțării, până la data plății; s-a respins cererea formulată de reclamanta A. B., de obligare a pârâtului Ministerul Finanțelor Publice la plata sumei de 128.800,92 lei cu titlu de despăgubiri materiale pentru perioada 18.12._08, ca neîntemeiată; s-a respins cererea formulată de reclamante în contradictoriu cu pârâții M. M., Familiei și Protecției Sociale, C. de P. a Municipiului București, Agenția Națională pentru Prestații Sociale, ca fiind îndreptată împotriva unor persoane fără calitate procesuală și s-a luat act că nu se solicită cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această hotărâre, analizând cu prioritate, în temeiul art. 137 Cod de procedură civilă, excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român prin M. Economiei și Finanțelor, invocată de acesta prin întâmpinare, instanța a reținut următoarele:

Potrivit art. 27 alin. 1 O.U.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, persoana care se a considerat discriminată poate formula, în fața instanței de judecată, o cerere pentru acordarea de despăgubiri și restabilirea situației anterioare discriminării sau anularea situației create prin discriminare, potrivit dreptului comun. Conform alineatului al patrulea al aceluiași articol, persoana interesată are obligația de a dovedi existența unor fapte care permit a se presupune existența unei discriminări directe sau indirecte, iar persoanei împotriva căreia s-a formulat sesizarea îi revine sarcina de a dovedi că faptele nu constituie discriminare.

Cererea reclamantei este întemeiată pe discriminare în raport de prevederile O.U.G. nr. 148/2005, aprobată cu modificări prin Legea nr.7/2007, dispoziții conform cărora „începând cu data de 1 ianuarie 2006, persoanele care, în ultimul an anterior datei nașterii copilului, au realizat timp de 12 luni venituri profesionale supuse impozitului pe venit potrivit prevederilor Legii nr.573/2003 privind Codul fiscal, cu modificările și completările ulterioare, beneficiază de concediu pentru creșterea copilului în vârstă de până la 2 ani sau, în cazul copilului cu handicap, de până la 3 ani, precum și de o indemnizație lunară în cuantum de 800 lei.” (art.1). Potrivit art. 2 din același act normativ, începând cu data de 1 ianuarie 2007, cuantumul indemnizației prevăzute la art.1 este de 600 lei.

Instanța a avut în vedere și faptul că discriminarea se poate produce și prin elaborarea de acte normative, iar răspunderea pentru repararea prejudiciului astfel cauzat aparține, în mod neîndoielnic, statului.

În acest sens, astfel cum s-a statuat în considerentele Deciziei Curții Constituționale nr. 818/2008, „art. 2 alin. (3) din ordonanță caracterizează ca discriminatorii, între altele, prevederile care dezavantajează anumite persoane, față de alte persoane, fără să facă vreo distincție cu privire la natura juridică a acestor prevederi, ceea ce poate fi înțeles că se referă și la acte normative cu putere de lege, cum sunt cele adoptate de Parlament și ordonanțele Guvernului, emise în virtutea delegării legislative prevăzute de art. 115 din Constituție.” Așadar, conform deciziei menționate, instanța nu este împiedicată să constate discriminarea prin elaborarea de acte normative. Ceea ce a hotărât Curtea constituțională în decizia amintită este faptul că instanța de judecată nu are competența să anuleze o dispoziție legală pe care o a considerat discriminatorie și, pentru a restabili situația de echilibru între subiectele de drept, să instituie ea însăși o normă juridică nediscriminatorie sau să aplice dispoziții prevăzute în acte normative aplicabile altor subiecte de drept, în raport cu care persoana care s-a adresat instanței se a considerat discriminată.

În cauza de față, reclamanta nu a solicitat acordarea indemnizației de creștere a copilului într-un cuantum mai mare decât cel prevăzut de O.U.G. nr.148/2005, ceea ce ar fi semnificat că prezenta instanță ar anula ori ar refuza aplicarea acestui act normativ, ci solicită repararea prejudiciului moral suferit ca urmare a discriminării.

Având în vedere obiectul cauzei, instanța a reținut că răspunderea pentru prejudiciul produs prin discriminare aparține Statului Român, reprezentat de M. Economiei și Finanțelor. Statului Român îi revine obligația de a justifica în mod obiectiv și în baza unui scop legitim instituirea unor prevederi aparent neutre, dar care dezavantajează anumite persoane, în cazul în care a omis să trateze în mod diferit persoane aflate în situații diferite, necomparabile. Instanța a apreciat că în cauză răspunderea nu aparține Ministerului M., Familiei și Egalității de Șanse, deoarece, chiar dacă această instituție a elaborat strategia în domeniul protecției sociale, actul normativ în cauză, O.U.G. nr. 148/2005, a fost adoptat de Guvern României și aprobat de Parlamentul României, în calitate de unică autoritate legiuitoare, acțiunea de față fiind exercitată în temeiul art. 27 alin. 1 O.U.G. nr. 137/2000 potrivit dreptului comun. Din acest punct de vedere apare ca fiind neîntemeiată susținerea pârâtului conform căreia calitatea procesuală pasivă aparține Ministerului M., Familiei și Protecției Sociale potrivit art. 4 punctul d litera g din H.G. nr. 381/2007 privind organizarea și funcționarea Ministerului M., Familiei și Egalității de Șanse.

Pe fondul cauzei, instanța a reținut că reclamanta B. A. este salariată la M. Justiției și Libertăților Cetățenești, în funcția de șef serviciu Direcția de elaborare acte normative, studii și documentare, astfel cum rezultă din adeverința de la fila 75, iar la 10.10.2006 a dat naștere minorului B. V. G., astfel cum rezultă din certificatul de naștere . aflat la fila 57 din dosar. Ulterior nașterii minorului, reclamanta a beneficiat de concediul legal de sarcină însă nu a beneficiat de acordarea concediului de creștere și îngrijire a copilului de până la 2 ani, aspect care reiese din adeverința susmenționată și din Ordinul 533/6/27.02.2008.

Reclamanta T. A. este salariată la PÎCCJ – DNA în funcția de consilier juridic asimilat magistraților, astfel cum rezultă din adeverința 4002/2009 aflată la fila 109 din dosar, iar la data de 29.05.2006 a dat naștere minorului S. V. I., astfel cum rezultă din certificatul de naștere . aflat la fila 90 din dosar. Ulterior nașterii minorului, reclamanta a beneficiat de concediul legal de sarcină însă nu a beneficiat de acordarea concediului de creștere și îngrijire a copilului de până la 2 ani, aspect care reiese din adeverința susmenționată.

Instanța a reținut că potrivit art. 1 alin. 2 lit. i din O.G. nr. 137/2000, dreptul la muncă, la libera alegere a ocupației, la condiții de muncă echitabile și satisfăcătoare, la protecția împotriva șomajului, la un salariu egal pentru muncă egală, la o remunerație echitabilă și satisfăcătoare intră în sfera de protecție a principiul egalității între cetățeni, iar conform art. 2 alin .3 din același act normativ, sunt discriminatorii, prevederile, criteriile sau practicile aparent neutre care dezavantajează anumite persoane, pe baza criteriilor prevăzute la alin. 1, față de alte persoane, în afara cazului în care aceste prevederi, criterii sau practici sunt justificate obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acelui scop sunt adecvate și necesare.

În temeiul acestor prevederi legale, având în vedere și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, instanța a constatat că prevederile cuprinse în O.U.G. nr. 148/2005 sunt discriminatorii, nefiind justificate de un scop obiectiv și legitim. Astfel, instanță a reținut prevederile art. 14 din Convenția Europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și art. 1 al Protocolului adițional nr. 12 la Convenția Europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, ratificat prin Legea nr. 103/24.04.2006, act ce se aplică cu prioritate față de dreptul intern, în temeiul art. 20 alin. 2 din Constituția României. Astfel, potrivit acestor prevederi, dreptul de a te bucura de oricare din drepturile prevăzute de lege trebuie asigurat fără nici o discriminare bazată pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenența la o minoritate națională, avere, naștere sau orice altă situație. Nimeni nu poate face obiectul unei discriminări bazate pe oricare din motivele menționate. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat în mod constant că diferența de tratament devine discriminare, în sensul art. 14 din Convenție și art. 1 Protocol 12, atunci când persoane care se află în situații similare sunt tratate distinct, fără ca acest tratament să se bazeze pe o justificare rezonabilă și obiectivă. Cu toate acestea, instanța a reținut că în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, aceasta a reținut că ,, dreptul de a nu fi discriminat, garantat de Convenție, este încălcat nu numai atunci când statele tratează în mod diferit persoane aflate în situații analoage fără a oferi justificări obiective și rezonabile, dar și atunci când statele omit să trateze diferit tot fără justificări obiective și rezonabile, persoane aflate în situații diferite necomparabile,, (cauza Thlimmenos c. Greciei din 6 aprilie 2000).

Luând în considerare cuantumul contribuțiilor reținute reclamantelor este necesar un tratament adecvat în raport de aceste contribuții, deoarece în caz contrar indemnizația în cauză nu își mai îndeplinește funcția de înlocuire a venitului salarial. Acordarea indemnizației în cuantum fix, fără a se avea în vedere cuantumul contribuțiilor efective plătite de reclamantă, prin efectul O.U.G. nr. 148/2005, creează o situație dezavantajoasă față de alte categorii sociale de beneficiari, constituind un tratament discriminatoriu nejustificat de un scop legitim și obiectiv.

Având în vedere aceste considerente, instanța a apreciat că în lumina Convenției Europene a Drepturilor Omului, principiul constituțional al egalității în drepturi se traduce nu doar prin reglementarea și aplicarea unui tratament juridic similar unor subiecte de drept aflate în situații juridice similare, dar și instituirea distincțiilor la nivel legislativ între persoane aflate în situații necomparabile, atunci când menținerea echilibrului în sânul categoriilor socio-profesionale nu se impune în mod obiectiv și rezonabil.

Constatând astfel că prevederile O.U.G. nr.148/2005 sunt discriminatorii, s-a reținut că imposibilitatea reclamantelor de a beneficia de dreptul conferit de lege pentru efectuarea în integralitate a concediului de îngrijire a copiilor lor minori este obiectivă, avându-se în vedere diminuarea semnificativă a veniturilor, de numai 600 lei, evident în mod disproporționat față de veniturile obținute din muncă și față de contribuțiile achitate pentru această indemnizație. Prin urmare, în nici un caz nu se poate aprecia că reintrarea în activitate a reclamantelor s-a datorat propriei voințe, ci au fost, practic, obligate în acest sens, cu consecința împiedicării exercitării în mod liber a dreptului la muncă, inclusiv în componenta sa de protecție socială, ca urmare a efectelor prevederilor discriminatorii ale O.U.G. nr.148/2005. S-a creat astfel, în mod neîndoielnic, un prejudiciu cel puțin moral constând în acele consecințe negative de ordin afectiv, atât prin prisma nevoilor de această natură proprii reclamantei, cât și ale copilului său.

Practic, reclamantele au fost lipsite de dreptul elementar al mamei de a-și îngriji copilul într-o perioada de vârstă foarte fragedă, când acesta are nevoie de prezența permanentă a părintelui său, pentru o creștere și dezvoltare corespunzătoare fizică, dar și psihică, cu posibile influențe asupra evoluției ulterioare a copilului. S-a mai constatat că dacă reclamantele nu și-ar fi început activitatea la locul de muncă, veniturile acestora ar fi fost diminuate semnificativ, având în vedere dispozițiile O.U.G. nr.148/2005, care au și fost constatate ca fiind discriminatorii. Prin continuarea acestei activități, reclamantele au intrat în contact cu factori precum efortul fizic și psihic, stresul prelungit, contact direct cu germeni biologici, iar minorii au fost lipsiți de prezența permanentă a mamei, deși, în mod formal, astfel de drepturi le sunt recunoscute de lege, dar în condiții în care nu pot fi exercitate.

În ceea ce privește pretențiile materiale formulate de reclamante, față de considerentele de fapt și de drept expuse anterior, instanța le-a respins ca neîntemeiate.

În ceea ce privește cerere de chemare în garanție formulată de pârâtul Statul Român prin M. Economiei și Finanțelor împotriva Ministerului M., Familiei și protecției Sociale, instanța a reținut că O.U.G. nr. 148/2005, ale cărei dispoziții sunt considerate discriminatorii, este un act normativ elaborat de la Guvernul României, în temeiul delegării legislative conform art. 115 alin. 4 din Constituție, și adoptat de către Parlament, în calitate de organ reprezentativ suprem și unică autoritate legiuitoare, în temeiul alin. 5 al aceluiași articol. Prin urmare, răspunderea pentru prejudiciul cauzat de către prevederile legale ca efect discriminatoriu aparține Statului, iar nu Ministerului M., Familiei și protecției Sociale, care, în temeiul art. 1 din H.G. nr. 381/2007 funcționează ca organ de specialitate al administrației publice centrale, în subordinea Guvernului, cu personalitate juridică, având rol de sinteză și de coordonare a aplicării strategiei și politicilor Guvernului în domeniile: muncii, egalității de șanse, protecției sociale.

Pentru aceste considerente, constatând că cerere de chemare în garanție este neîntemeiată, instanța a respins-o.

Împotriva acestei hotărâri, a declarat recurs, ulterior calificat ca apel, pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, solicitând instanței, în temeiul art. 312 Cod procedura civila, modificarea sentinței recurate, în sensul respingerii acțiunii formulată de reclamantele B. A. și T. A., ca neîntemeiată având în vedere următoarele motive:

l. Instanța a depășit atribuțiile puterii judecătorești. (art. 304 pct. 4 Cod procedura civila).

Instanțele judecătorești nu au competența de a institui, modifica sau abroga norme juridice de aplicare generală, misiunea lor constituțională fiind aceea de a realiza justiția - art. 126 alin. 1 din Legea fundamentală, adică de a soluționa aplicând legea, litigiile dintre subiectele de drept cu privire la existența, întinderea și exercitarea drepturilor subiective.

În acest sens prin decizia nr. 821/2008, Curtea Constituțională a constatat ca prevederile art. 1, art. 2 alin. 3 și art. 27 alin. 1 din OG nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, republicată, sunt neconstituționale, în măsura în care din acestea se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori sa refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciara sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.

Astfel, referitor la hotărârea nr. 241/16.08.2007 a Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării, conform căreia prevederile cuprinse în OUG nr. 148/2005, sub aspectul modalității de tratament a magistraților sunt discriminatorii, nefiind justificate de un scop obiectiv și legitim, prin decizia nr. 821/2008, Curtea Constituțională a constatat că dispozițiile art. 20 alin. 3 din OG nr. 137/2000 sunt neconstituționale în măsura în care sunt interpretate în sensul ca acordă Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării competenta ca, în cadrul activității sale jurisdicționale, să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte, normative.

Prin admiterea acțiunii, instanța de fond a trecut dincolo de analizarea corespondenței dintre acțiune și temei legal, "abrogând" practic OUG nr. 148/2005, și instituind o altă procedură de acordare a indemnizației pentru creșterea copilului.

Totodată, instanța de fond a nesocotit dispozițiile obligatorii ale Deciziei 818/2008 a Curții Constituționale, potrivit cu care "Un asemenea înțeles al dispozițiilor ordonanței 137/2000, prin care se conferă instanțelor judecătorești competența de a desființa norme juridice instituite prin lege și de a crea în locul acestora alte norme sau de a le substitui cu norme cuprinse în alte acte normative, este evident neconstituțional, întrucât încalcă principiul separației puterilor, consacrat în art. 1 alin. (4) din Constituție, precum și prevederile art. 61 alin. (1), în conformitate cu care Parlamentul este unica autoritate legiuitoare a țării"

În speța de față, instanța de fond a realizat o imixtiune în sfera activității legislative, ea săvârșind acte care intră în atribuțiile altor organe legislative constituite în stat, decât cea judecătorească, respectiv Parlamentul României.

Instanța a pronunțat o hotărâre judecătorească prin care a impus legislativului, să acorde drepturi care nu există și să favorizeze copiii ai căror părinți au o anumita calitate sau ocupa o anumita funcție în societate, în detrimentul altor familii.

Așa zisa discriminare, nedovedită sub nicio formă, nu se încadrează în dispozițiile OG nr. 137/2000, deoarece pentru a fi categorie defavorizată, în înțelesul art. 4 și pentru a beneficia de măsurile prevăzute de Ordonanța sus citată, reclamanta trebuie să se afle pe o poziție de inegalitate în raport cu majoritatea cetățenilor datorită diferențelor identitare față de majoritate, fie să se confrunte cu un comportament de respingere și marginalizare, ceea ce nu este cazul în prezentul dosar.

De altfel, raportat la principiul potrivit căruia "hotărârea judecătorească se da în numele legii", singurul atribut exclusiv al instanței de judecată, referitor la aceste litigii, este de a cenzura asemenea încercări ale reclamantelor, de a-si obține drepturi inexistente. Totodată, hotărârile Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării au natura juridica a unor recomandări, nefiind izvor de drept.

Din interpretarea sistematică a art. 18 și 27 din OG nr. 137/2000, rezulta ca hotărârile emise de Colegiul director al Consiliului sunt pronunțate doar în materia investigării și sancționării contravenționale a faptelor/actelor de discriminare, fapte înțelese ca acțiuni ori inacțiuni ilicite prin care încălcându-se norme ale dreptului obiectiv sunt cauzate prejudicii unei persoane.

Interpretarea contrară, care ar legitima C. să aplice sancțiuni contravenționale pentru adoptarea unor acte normative (legi, ordonanțe, acte administrative cu caracter normativ) ce contravin principiului egalității în fața legii, este un nonsens.

Posibilitatea de a modifica, pe cale judiciară, sfera beneficiarilor unei norme juridice, în temeiul OG nr. 137/2000, ca urmare a reținerii unei stări de discriminare instituite prin lege sau alt act normativ care se bucura de prezumția de constituționalitate sau de legalitate, după caz, echivalează, așa cum am arătat mai sus, cu o încălcare flagrantă a principiului separației puterilor în stat.

II. Hotărârea pronunțată este în parte lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii (art. 304 pct. 9 Cod de procedură civilă).

Potrivit art. 1 și art. 2 din Hotărârea Guvernului nr.11/2009 privind organizarea, și funcționarea Ministerului M., Familiei și Protecției Sociale, cu modificările și completările ulterioare, acesta reprezintă Statul Român în litigiile cu privire la legislația în domeniul muncii, familiei și protecției sociale.

Prin . O.U.G. nr.148/2005 privind susținerea familiei în vederea creșterii copilului, aprobată prin Legea nr.7/2007, s-a instituit un cuantum unic al indemnizației de creștere a copilului indiferent de contribuția la buget.

Având în vedere că M. M., Familiei și Protecției Sociale este instituția care are alocate sume în buget, pentru plata drepturilor reglementate de O.U.G. nr.148/2005, consideră că, în condițiile în care se va admite acțiunea, sumele pretinse de către reclamante trebuie să fie suportate din bugetul alocat acestora.

În condițiile în care sumele ar fi suportate din bugetul Ministerului Finanțelor Publice, s-ar ajunge la o îmbogățire fără justă cauză a patrimoniului Ministerului M. Familiei și Protecției Sociale, pe seama patrimoniului MFP, fără ca pentru aceasta să existe un temei juridic.

În mod greșit instanța de fond a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice, având în vedere următoarele considerente:

Strict raportat la acțiunea reclamantelor și la temeiul său de drept, Ministerul Finanțelor Publice nu poate fi obligat la nimic, datorita inexistenței raporturilor legale dintre Ministerul Finanțelor Publice și reclamante.

Instanța de fond a nu a avut în vedere faptul că nu există identitate între Ministerul Finanțelor Publice și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, acestea fiind persoane juridice diferite. Potrivit art.1, alin.1 din H.G. nr.34/2009 privind organizarea și funcționarea Ministerului Finanțelor Publice "Ministerul Finanțelor Publice se organizează și funcționează ca organ de specialitate al administrației publice centrale, cu personalitate juridică, în subordinea Guvernului, care aplică strategia și Programul de guvernare în domeniul finanțelor publice". Potrivit art.25, alin.1 din Decretul nr.31/1954, act normativ în vigoare la data formulării acțiunii " Statul este persoana juridică în raporturile în care participă nemijlocit, în nume propriu, ca subiect de drepturi și obligații.

El participă în astfel de raporturi prin Ministerul Finanțelor Publice, afară de cazurile în care legea stabilește anume alte organe în acest scop, iar potrivit art. 37 al.1 "Statul nu răspunde pentru obligațiile organelor și celorlalte instituții de Stat..... dacă ele sunt persoane juridice. De asemenea, niciuna dintre aceste persoane juridice nu răspunde pentru obligațiile statului."

Calitatea procesuală pasivă presupune existența identității între persoana pârâtului și cel obligat în cadrul aceluiași raport juridic. Așadar, reclamantul trebuie să justifice un interes personal, direct, născut și actual în a chema în judecată o anumită persoană.

Prin acțiunea dedusă judecății, reclamantele solicită despăgubiri ce decurg din dreptul la concediu și indemnizație de creștere a copilului în vârstă de până la 2 ani, reglementate de Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 148/2005 privind susținerea familiei în vederea creșterii copilului.

Potrivit prevederilor OUG nr. 148/2005 privind susținerea familiei în vederea creșterii copilului, aprobată prin Legea nr.7/2007, în vigoare în perioada pentru care aceasta solicită despăgubiri, s-a instituit un cuantum unic al indemnizației de creștere a copilului în suma de 800 lei indiferent de contribuția la buget. (600 de lei începând cu ianuarie 2007, sau stimulent de 300 de lei, potrivit art. 3 din OUG nr. 148/2005).

Inițiatorul actului normativ menționat este M. M.. Familiei și Protecției Sociale.

Potrivit art.19 din OUG nr.148/2005 "Fondurile necesare plății drepturilor prevăzute de prezenta ordonanță de urgență, cheltuielile administrative, precum și cele de transmitere a drepturilor se asigură din bugetul de stat prin bugetul Ministerului M.. Familiei și Protecției Sociale."

Prin Hotărârea nr. 241/16.08.2007 emisă de C. Național pentru Combaterea Discriminării s-a recomandat Ministerului M., Familiei și Protecției Sociale să promoveze un proiect de act normativ care să reglementeze, diferit, cuantumul indemnizației pentru creșterea copilului în vârsta de până la 2 ani și în funcție de contribuția plătită.

Având în vedere ca legiuitorul a reglementat în mod expres faptul că M. M., Familiei și Protecției Sociale este cel care reprezintă în instanța domeniul sau de activitate și având în vedere ca acțiunea are ca obiect domeniul legislației muncii, acesta este și cel care are calitate procesuală pasivă în cauza dedusa judecații.

Astfel, în mod evident Ministerul Finanțelor Publice nu poate avea calitate procesuală pasivă, întrucât nu poate fi obligat la nici o prestație, deoarece Statul Român este reprezentat în aceasta speță de către M. M., Familiei și Protecției Sociale.

Coroborând textele de lege invocate, ce conțin dispoziții imperative, în situația ce face obiectul prezentei judecați, ne aflăm tocmai într-o astfel de situație de excepție, în care interesele Statului Român nu sunt reprezentate de către Ministerul Finanțelor Publice, ci de M. M., Familiei și Protecției Sociale, iar "atribuțiile în procesul bugetar" revin exclusiv acestui din urmă minister.

Astfel, reiese clar ca în speța de față Statul Român este reprezentat de M. M., Familiei și Protecției Sociale și nu de către Ministerul Finanțelor Publice.

În concluzie, solicită admiterea recursului, modificarea în parte a sentinței în sensul admiterii excepției lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice și drept consecință respingerea cererii de chemare în judecată ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

III. În mod greșit instanța de fond a admis acțiunea întrucât aceasta este neîntemeiată având în vedere următoarele considerente:

Potrivit art. 2 alin.(1) din Ordonanța de Guvern nr. 137/2000, republicata, privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare se înțelege, "orice deosebire, excludere, restricție sau preferința, pe baza de rasa, naționalitate, etnie, limba, religie, categorie sociala, convingere, sex, orientare sexuala, vârsta, handicap, boala cronica necontagioasa, infectare ., apartenența la o categorie defavorizata precum și orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate a drepturilor omului și a libertăților fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social, și cultural sau în orice alte domenii ale vieții publice"

Prin Decizia nr.455/12.04.2011 Curtea Constituțională s-a pronunțat astfel: "Prin această decizie, Curtea a constatat că, așa cum reiese din preambulul Ordonanței de urgență a Guvernului nr.148/2005, actul normativ în discuție are ca scop îmbunătățirea standardului de viată al persoanelor vârstnice, pentru aceasta fiind necesară consolidarea financiară a sistemului public de pensii, prin externalizarea din bugetul asigurărilor sociale de stat a prestațiilor care nu au natură contributivă sau nu au legătură cu riscurile sociale asigurate, precum și îmbunătățirea echilibrului socioeconomic al familiei, prin susținerea acesteia în vederea creșterii copilului. Astfel, pentru îndeplinirea scopului urmărit de legiuitor, s-a instituit o indemnizație ce reprezintă o prestație de asistență socială cu caracter universal, care nu este supusă sistemului contributiv.

În ceea ce privește contribuția individuală de asigurări sociale de sănătate corespunzătoare indemnizației pentru creșterea copilului, aceasta se suportă de la bugetul de stat, în această materie nefiind datorate celelalte contribuții sociale obligatorii stabilite de lege, ceea ce atestă, o dată în plus, faptul că dreptul de asistență socială în discuție nu este supus sistemului contributiv, astfel încât prevederile art.1 alin.(1) din Ordonanța de urgență a, Guvernului nr. 148/2005 nu încalcă prevederile constituționale invocate. De altfel Curtea a reținut că indemnizația pentru creșterea copilului constituie o măsură concretă de protecție socială, fiind dreptul exclusiv al legiuitorului să stabilească modalitatea de acordare a acesteia, fără a aduce atingere existentei dreptului în sine.

Tocmai actul normativ așa cum a fost elaborat are drept scop protejarea mamei și copilului și evitarea supunerii minorului la riscuri de îmbolnăvire tratându-i pe toți în mod egal și nicidecum discriminatoriu.

Prin adoptarea OUG nr.148/2005 s-a urmărit îmbunătățirea echilibrului socio-economic al familiei, prin susținerea acesteia în vederea creșterii copilului și în scopul creșterii natalității.

Prin actul normativ ce face obiectul discuției s-a urmărit ca și persoanele care nu au venituri supuse impozitării sa beneficieze de sprijin pentru creșterea copilului.

Chiar instanța de fond instituie o discriminare prin acordarea unor drepturi care nu există favorizând copiii ai căror părinți au o anumita calitate sau ocupa o anumita funcție în societate, în detrimentul altor familii.

Prin urmare, suma unica stabilita prin actul normativ este de natura sa protejeze, sa sprijine și familii nevoiașe, care nu au veniturile obținute de magistrați, intrucat toți copiii au nevoie de sprijin, nu doar anumite categorii, ai căror părinți cotizează mai mult.

Sistemul actual de acordare a indemnizației este unul echitabil, în condițiile în care acesta urmărește un scop legitim, respectiv protejarea familiei și a copilului.

Indemnizația pentru creșterea copilului este o prestație de asistenta sociala cu caracter universal bazata pe principiul solidarității sociale menita sa asigure tuturor familiilor condiții egale de creștere a copiilor fără discriminare.

Potrivit O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, republicata, se poate considera discriminare în condițiile în care persoane sau grupuri de persoane, aflate în situații asemănătoare, sunt tratate diferit, fără ca tratamentul sa fie justificat obiectiv de un scop legitim. Prin urmare, discriminare este tocmai ceea ce solicita reclamantele.

Prin urmare, în cazul care instanța nu va admite prezentul recurs în sensul respingerii acțiunii reclamantelor, ar da naștere la o veritabila discriminare a persoanelor ce beneficiază de dispozițiile mai sus menționate raportat la solicitările reclamantelor din prezenta cauza.

In concluzie, solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat, modificarea sentinței civile în sensul admiterii excepțiilor invocate, iar pe fond în sensul respingerii acțiunii ca neîntemeiată.

Prin decizia civilă nr.496 A/19.10.2012, Tribunalul București - Secția a V-a Civilă a respins ca nefondat apelul formulat de recurentul pârât Ministerul Finanțelor Publice, împotriva sentinței civile nr. 9284/25.11.2011, pronunțată de Judecătoria Sectorului 5 București – Secția a II-a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatele reclamante B. A. și T. A., și intimații pârâți M. M., Familiei și Protecției Sociale, C. de P. a Municipiului București, Agenția Națională pentru Prestații Sociale și Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării.

Analizând sentința civilă apelată prin prisma motivelor de apel invocate și cu observarea dispozițiilor legale aplicabile în cauză, Tribunalul a reținut următoarele:

Prin acțiunea formulată, reclamantele B. A. și T. A. au pretins repararea prejudiciului suferit ca urmare a discriminării constatate prin hotărârile Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării nr. 302/2008 și 241/2007, prin care s-a stabilit că aceste prevederile OUG 148/2005, potrivit cărora părinții aflați în concediu pentru creșterea copilului de pana la 2 ani, beneficiază de o indemnizație de 600 lei lunar, indiferent de cuantumul contribuției la bugetul asigurărilor sociale, sunt discriminatorii și s-a recomandat Ministerului M., Familiei si Protecției Sociale să promoveze un proiect legislativ de modificare a acestui act normativ.

În esență, reclamantele invocă un prejudiciu material și moral produs prin aceste prevederi discriminatorii, care le-au împiedicat sa fie alături de copiii lor pentru perioada de pana la 2 ani, perioada minima necesara pentru o dezvoltare corespunzătoare, aceasta beneficiind de indemnizația de maternitate care nu au avut ca bază de calcul media veniturilor lunare din ultimele 6 luni sau 12 luni, ci limita a 12 salarii minime brute pe țară, fiind astfel nevoite să revină la serviciu întrucât veniturile familiei au suferit o diminuare drastică. De asemenea, reclamantele au invocat faptul că reluarea activității le-a pus în imposibilitate de a acorda atenția cuvenită copiilor, considerând că statul român, prin legislația adoptată, le-a produs un prejudiciu material și moral care trebuie reparat.

Tribunalul a apreciat, față de obiectul, cauza și temeiul de drept al cererii de chemare în judecată, că se impune cu prioritate a fi analizat motivul de apel formulat de apelantul pârât Ministerul Finanțelor Publice, prin care se critică modalitatea de soluționare a excepției lipsei calități procesuale pasive a acestui pârât.

În acest sens, s-a reținut că în cauză se pune problema răspunderii statului pentru modul în care a înțeles să reglementeze prin OUG nr.148/2005 drepturile cuvenite părinților în vederea susținerii familiei și a creșterii copiilor, dispozițiile normative fiind emise de stat și, în egală măsură imputabile acestuia, iar nu de către alte instituții de stat, cum eronat se susține de apelantul pârât.

De asemenea, Tribunalul a avut în vedere faptul că, așa cum s-a arătat mai sus, obiectul cererii deduse judecății, astfel cum a fost admis în parte, nu este reprezentat de plata drepturilor prevăzute de OUG nr.148/2005 sau a altui drept al reclamantelor, care intră în sfera de activitate a M. M., Familiei și Protecției Sociale sau obligarea acestui minister la elaborarea vreunui proiect de act normativ prin care să se reglementeze în mod diferit cuantumul indemnizației pentru creșterea copilului.

Prin urmare, sunt aplicabile prevederile art. 25 din Decretul nr. 31/1954, conform cărora: „Statul este persoana juridică în raporturile în care participa nemijlocit, în nume propriu, ca subiect de drepturi si obligații. El participa în astfel de raporturi prin M. Finanțelor, afara de cazurile în care legea stabilește anume alte organe în acest scop.

Pe de altă parte, problema culpei în cadrul unei acțiuni întemeiate pe răspunderea civilă delictuală reprezintă o problemă de fond și nu de justificare a calității procesuale pasive.

Tribunalul a mai reținut că, deși are calitatea de inițiator al OUG nr. 148/2005, precum și aceea de ordonator de credite în procesul de aplicare a dispozițiilor acestui act normativ, M. M., Familiei și Protecției Sociale nu poate răspunde patrimonial pentru prejudiciul cauzat ca urmare a dispozițiilor acestei ordonanțe.

Sub acest aspect, instanța de fond a apreciat corect că răspunderea incumbă Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, care a dispus reglementarea normativă în baza căreia s-a creat discriminarea invocată de către reclamante.

În ce privește dispoziția de obligare a pârâtului Ministerul Finanțelor Publice iar nu a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice, Tribunalul a reținut că este nefondată critica apelantului pârât sub acest aspect, rezultând cu evidență, din considerentele sentinței apelate, că Ministerul Finanțelor Publice a fost obligat la plata despăgubirilor morale în calitatea sa de reprezentant al Statului Român, conform dispozițiilor legale suscitate, chiar dacă nu a fost, în mod explicit, chemat în judecată în această calitate.

Pe de altă carte, calitatea M. M., Familiei și Protecției Sociale de reprezentant al Statului Român în acest litigiu nu poate fi reținută, dispozițiile art. 30 pct. 70 din HG nr.11/2009 privind organizarea și funcționarea Ministerului M., Familiei și Protecției Sociale, conform cărora „În exercitarea funcțiilor sale, M. M., Familiei și Protecției Sociale … asigură reprezentarea în fața instanțelor de judecată în problemele din domeniul de activitate al ministerului”, nefiind aplicabile în cauza de față. Textul legal invocat conferă Ministerului M. drept de reprezentare în instanță numai „în probleme din domeniul de activitate al ministerului”, or acțiunea de față excede acestei reglementări, fiind, așa cum s-a arătat, cel puțin în privința petitului admis prin sentința civilă apelată, o acțiune întemeiată pe dispozițiile legii civile în materia răspunderii delictuale iar nu pe reglementările speciale în materie, situație în care devin aplicabile prevederile art. 25 din decretul 31/1954.

Dincolo de aspectele expuse, ce fac referire strict la cadrul procesual față de care M. M. nu ar putea deține calitate procesuală pasivă, se remarcă faptul că, în virtutea calității sale de instituție abilitată să elaboreze strategia și proiecte de acte normative în domeniul său de activitate, M. M., Familiei și Protecției Sociale a promovat încă din anul 2006 un proiect de lege prin care să fie înlăturate inechitățile sociale generate de aplicarea OUG 148/2005, ce s-a transpus finalmente în prevederile Legii 257/2008, publicată în MOF nr. 746 din_, prin care se modifică art. 1 alin. 1 din OUG 148/2005, astfel încât, incepand din cu data de 01.01.2009, persoanele care, în ultimul an anterior datei nașterii copilului, au realizat timp de 12 luni venituri profesionale supuse impozitului pe venit potrivit prevederilor Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal, pot opta intre a primi o indemnizație de 85% din media veniturilor realizate in ultimele 12 luni anterioare nașterii (în cazul în care obțin venituri mai mari), sau pot rămâne la suma de 600 lei (in cazul in care nu sunt avantajate de noua metoda de calcul). În cauza de față, reclamantele nu au beneficiat de prevederile acestui act normativ, față de data intrării sale în vigoare.

D. consecință, acest motiv de apel invocat de apelantul pârât a fost respins ca nefondat.

Cât privește motivul de apel referitor la depășirea atribuțiilor puterii judecătorești, Tribunalul a constatat următoarele:

Nu au putut fi primite nici criticile apelantului-pârât potrivit cărora nici instanța sesizată cu judecarea litigiului nu ar putea să aprecieze dacă legislația referitoare la indemnizația de creștere a copilului contravine Constituției.

Astfel, prin acțiunea introductivă se solicită repararea unui prejudiciu cauzat printr-un act normativ discriminator, iar instanțele de judecată au obligația, odată ce au fost învestite cu o acțiune în acest sens, să determine dacă printr-un anumit act normativ au fost sau nu lezate drepturile și libertățile fundamentale ale persoanei (cu atât mai mult cu cât în cauză au fost invocate și prevederile art. 14 CEDO) și să dispună, în caz afirmativ, repararea prejudiciului astfel produs.

Sub acest aspect, s-a constatat că nu se regăsește, în privința acordării daunelor morale, niciuna dintre situațiile avute în vedere de deciziile Curții Constituționale invocate de către apelantul pârât, pentru că în cauza de față, în privința daunelor morale, nu se pune problema refuzului aplicării legii interne sau al înlăturării de la aplicare a acesteia și a înlocuirii cu norme create pe cale judiciară sau cu alte norme, ci numai constatarea că un act legislativ intern este discriminatoriu și prin aplicarea acestuia se produce persoanei discriminate un prejudiciu moral, situație care atrage acordarea de despăgubiri.

Pe de altă parte, de principiu, este posibilă înlăturarea de la aplicare de către judecătorul intern a normelor legale care contravin Convenției Europene a Drepturilor Omului și jurisprudenței CEDO, conform art. 11 si 20 din Constituția României.

În acest sens, este de subliniat că în cazul constatării unui conflict între dispozițiile Convenției, ca tratat internațional la care România este parte și cele ale legii interne care se referă la drepturi ale omului reglementate de Convenție, vor prevala dispozițiile Convenției.

De asemenea, invocarea unei contrarietăți între norma internă și Convenție pe temeiul art.20 alin.2 din Constituție se poate face în fața oricărei autorități publice române chemate să aplica norma respectivă și, cu atât mai mult, în fața instanțelor de judecată pe baza principiului accesului liber la justiție. Nu trebuie făcută confuzie între cele două proceduri de care poate uza partea, respectiv neconvenționalitatea și neconstituționalitatea, fiecare având un obiect diferit.

Potrivit principiului subsidiarității, garantarea drepturilor consacrate de Convenție presupune atât respectarea acestora de către toate autoritățile statului, cât și înlăturarea de către aceste autorități a consecințelor ivite din încălcările suferite de titularii respectivelor drepturi. Acesta însemnă că în primul rând statele contractante sunt chemate să asigure respectarea drepturilor garantate, judecătorul național fiind, astfel, primul judecător al Convenției.

Mai mult, jurisprudența CEDO, indiferent dacă deciziile aplicabile în speță au fost pronunțate sau nu împotriva Statului Român, are forță constituțională și supralegislativă, în acest sens fiind și deciziile Curții Constituționale nr.81/1994 și nr.136/1994, prin care s-a afirmat că interpretarea Curții europene privind normele Convenției, astfel cum rezultă din jurisprudența acesteia, se impune pe temeiul principiului subsidiarității.

De asemenea, în cauza D. P. contra României s-a arătat în mod expres ca jurisprudența CEDO are efect direct în ordinea juridica a statelor membre la Convenție.

Prin prisma acestor precizări coroborate cu dispozițiile articolului 16 alin. 1 din Constituția României, care garantează dreptul persoanei de a nu fi discriminată, instituirea prin OUG nr. 148/2005 a unui cuantum unic al indemnizației de creștere a copilului indiferent de nivelul contribuției la bugetul asigurărilor sociale de stat sub pretextul sprijinirii familiilor nevoiașe reprezintă o măsură discriminatorie fără nici un scop legitim, iar prejudiciul moral cauzat printr-o astfel de măsură se cuvine a fi reparat prin plata de despăgubiri.

Așadar, nu s-a putut reține că, acordând daunele morale solicitate de reclamante în temeiul principiilor sus enunțate, prima instanță ar fi încălcat sau adăugat la lege, cu atât mai puțin că ar fi depășit atribuțiile puterii judecătorești. Nu sunt incidente în cauză dispozițiile Deciziei nr.821/2008 a Curții Constituționale, având în vedere că prima instanță nici nu a anulat și nici nu a refuzat aplicarea unor acte normative cu putere de lege pentru a le înlocui cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în acte normative neavute în vedere de legiuitor la adoptarea actului normativ considerat a fi discriminatoriu, ci a pronunțat o soluție în acord cu dispozițiile legale în vigoare, conform cărora oricine a cauzat unei persoane un prejudiciu, prin fapta sa culpabilă, este dator a-l repara integral.

La pronunțarea soluției, instanța nu a acordat hotărârilor Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării (cu referire la cele pronunțate în materie) o valoare juridică mai mare decât acestea o au potrivit legii, dimpotrivă sentința apelată nu face nicio referire la o astfel de hotărâre, așa încât este nefondată critica apelantului pârât sub acest aspect.

Pe fondul cauzei, Tribunalul a reținut că reclamantele au susținut că prin adoptarea OUG nr. 148/2005 s-ar fi creat o situație discriminatorie prin stabilirea unui cuantum unic al indemnizației pentru concediul de creștere a copilului, indiferent de contribuțiile plătite la bugetul asigurărilor sociale de stat. Indicând drept temei al acțiunii art. 27 alin. 1 din OG nr. 137/2000, reclamantele au solicitat despăgubiri pentru pretinsa discriminare creată.

Potrivit OUG nr. 148/2005 privind susținerea familiei în vederea creșterii copilului, publicată, în Monitorul Oficial nr. 1008/14.11.2005, începând cu data de 1 ianuarie 2006, persoanele care, în ultimul an anterior datei nașterii copilului, au realizat timp de 12 luni venituri profesionale supuse impozitului pe venit potrivit prevederilor Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările și completările ulterioare, beneficiază de concediu pentru creșterea copilului în vârstă de până la 2 ani sau, în cazul copilului cu handicap, de până la 3 ani, precum și de o indemnizație lunară în cuantum de 800 lei (art. 1 alin.1).

Începând cu data de 1 ianuarie 2007, cuantumul indemnizației prevăzute la art. 1 alin. (1) este de 600 lei (art.2). Potrivit art. 19 din același act normativ, fondurile necesare plății drepturilor prevăzute de prezenta ordonanță de urgență, cheltuielile administrative, precum și cele de transmitere a drepturilor se asigură din bugetul de stat, prin bugetul Ministerului M., Solidarității Sociale și Familiei.

Tribunalul a apreciat, în ceea ce privește criticile referitoare la neîndeplinirea condițiilor răspunderii delictuale, că dispozițiile normative în discuție sunt în contradicție cu dispozițiile art.14 din CEDO. În acest sens Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut că dreptul de a nu fi discriminat (protejat de articolul 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului) este încălcat nu doar atunci când statele tratează în mod diferit persoane aflate în situații similare, fără vreo justificare obiectivă și rezonabilă, dar și atunci când statele omit să trateze diferit, de asemenea fără o justificare obiectivă și rezonabilă, persoane aflate în situații diferite.

Aceste considerente vin să răspundă argumentelor apelantului pârât în sensul că nu trebuie sa se facă confuzie intre reglementarea in mod discriminatoriu a unor relații sociale sau a unor stări de fapt, deci o norma juridica discriminatorie si aplicarea de către o autoritate sau instituție publica a unui act normativ, in mod discriminatoriu – norma fiind discriminatorie prin raportare la cele arătate anterior.

În mod corect instanța de fond a reținut că în condițiile diminuării semnificative a veniturilor, reclamantele au fost determinate să renunțe la dreptul conferit de lege pentru efectuarea în integralitate a concediului de îngrijire a copiilor. Prin urmare, reintrarea în activitate a acestora a fost practic cauzată de efectele prevederilor discriminatorii ale O.U.G. nr.148/2005.

Tribunalul a apreciat că s-a creat astfel, în mod neîndoielnic, un prejudiciu moral constând în acele consecințe negative de ordin afectiv, atât prin prisma nevoilor de această natură proprii reclamantelor, cât și ale copiilor acestora. Astfel, a fost lezat dreptul elementar al mamei de a-și îngriji copilul într-o perioada de vârstă foarte fragedă, când acesta are nevoie de prezența permanentă a părintelui său, pentru o creștere și dezvoltare corespunzătoare fizică, dar și psihică, cu posibile influențe asupra evoluției ulterioare a copilului. Prin continuarea activității, reclamantele au fost nevoite să depună un efort fizic si psihic suplimentar, iar copiii au fost lipsiți de prezența permanentă a mamei, deși, în mod formal, astfel de drepturi îi sunt recunoscute de lege, dar în condiții în care nu pot fi exercitate pe deplin.

Or toate acestea conturează culpa pârâtului, rezultată din modul discriminatoriu în care a înțeles să reglementeze indemnizația pentru creștere a copilului.

Cât privește existența unui prejudiciu,Tribunalul a apreciat că în mod corect a reținut prima instanță că diminuarea semnificativă a veniturilor reclamantelor a avut un impact negativ asupra nivelului lor de trai și al familiei, acestea fiind în imposibilitate de a beneficia integral de concediul necesar pentru creșterea si îngrijirea copilului până la 2 ani. Toate acestea au creat un prejudiciu moral, apt de reparație prin plata de daune morale deoarece, așa cum s-a arătat, reclamantele au fost lipsite de dreptul elementar de a-și îngriji copiii în intervalul de vârstă de la 4 luni la 2 ani, când aceștia aveau evident nevoie de prezența permanentă a mamei, pentru o creștere și dezvoltare corespunzătoare.

Fapta ilicită a apelantului pârâtă constă în politica legislativă deficitară în materie, prin care s-a ajuns la o diminuare semnificativă a veniturilor reclamantelor, în mod disproporționat față de veniturile obținute și contribuția adusă în perioada activă. În această privință, se remarcă, așa cum s-a arătat anterior, că situația discriminatorie creată prin OUG nr.148/2005 a fost implicit recunoscută și parțial înlăturată prin modificările aduse acestui act normativ, modificări de care însă reclamantele din prezenta cauză nu au mai putut beneficia. În acest context, trebuie subliniat că modificarea legislativă amintită nu a fost determinată de schimbări recente ale realităților sociale care să impună o intervenție a legiuitorului; aceste realități erau aceleași chiar și la data adoptării actului normativ discriminator, și la acea dată viitorii părinți contribuind în mod diferit la bugetul de stat și al asigurărilor sociale.

Contrar susținerilor apelantului pârât, în aceste condiții, legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciul cauzat este mai mult decât evidentă.

Având în vedere situația concretă a reclamantelor, faptul că au fost nevoite să-și reia activitatea, lăsând copiii în grija altor persoane, împrejurare de natură să le afecteze creșterea și dezvoltarea normală, această perioadă fiind importantă pentru formarea deprinderilor și a personalității, Tribunalul a reținut că reclamantelor și copiilor acestora li s-a cauzat o traumă psihică importantă, în raport de care suma acordată cu titlul de daune morale, este atât necesară, cât și suficientă pentru acoperirea integrală a prejudiciului moral suferit.

Nu în ultimul rând, susține apelantul pârât că „în orice țară civilizată interesul este al copilului, nu al mamei” invocând dispoziții legale cu valoare de principiu în materia ocrotirii drepturilor copilului. Fără a fi menită să combată aceste afirmații, se impune următoarea precizare: prin politica de protecție socială adoptată de apelantul pârât, ca reprezentant al statului român, cu referire în concret la norma juridică ce a generat situația de discriminare în care se află reclamantele din prezenta cauză, protecția principiului amintit de însuși apelantul pârât rămâne numai la nivel declarativ, fiind de prezumat că, prin decizia de a-și relua activitatea renunțând la „beneficiul” acordat de OUG nr.148/2005, reclamantele au urmărit în principal interesul și bunăstarea materială a propriilor copii, asigurarea unui nivel de viață decent, fără fluctuații majore în ce privește capacitatea materială de a întreține minorii.

Pentru toate argumentele expuse, Tribunalul a apreciat că apelul formulat este nefondat, fiind respins ca atare.

Împotriva deciziei civile nr.946 A/19.10.2012 a Tribunalului București - Secția a V-a Civilă a formulat recurs pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, solicitând admiterea recursului, modificarea hotărârii recurate, în sensul respingerii acțiunii formulată de reclamantele B. A. și T. A., ca neîntemeiată pentru următoarele motive:

Instanța a depășit atribuțiile puterii judecătorești (art. 304 pct.4 Cod procedura civila).

Hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii (art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă).

1. Instanța de apel a realizat o interpretare și aplicare greșită a legii având în vedere faptul că, deși reține în dispozitivul deciziei recurate calitatea de inițiator al OUG nr.148/2005, precum si pe cea de ordonator de credite a Ministerului M. Familiei si Protecției Sociale, stabilește că răspunderea incumbă Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice.

Solicită să se observe faptul că, prin acțiunea dedusă judecății, reclamantele solicită despăgubiri ce decurg din dreptul la concediu și indemnizație de creștere a copilului în vârstă de până la 2 ani, reglementate de Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 148/2005 privind susținerea familiei în vederea creșterii copilului.

Inițiatorul actului normativ menționat este M. M., Familiei și Protecției Sociale.

Potrivit art.19 din OUG nr.148/2005 "Fondurile necesare plății drepturilor prevăzute de prezenta ordonanță de urgență, cheltuielile administrative, precum și cele de transmitere a drepturilor se asigură din bugetul de stat, prin bugetul Ministerului M., Familiei și Protecției Sociale."

Prin Hotărârea nr. 241/16.08.2007 emisă de C. Național pentru Combaterea Discriminării s-a recomandat Ministerului M., Familiei și Protecției Sociale să promoveze un proiect de act normativ care să reglementeze, diferit, cuantumul indemnizației pentru creșterea copilului în vârstă de până la 2 ani si în funcție de contribuția plătită.

In susținerea excepției lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice invocă si dispozițiile H.G. nr. 11/2009 privind organizarea și funcționarea Ministerului M., Familiei și Protecției Sociale, cu modificările și completările ulterioare.

Potrivit art.3 din H.G. nr. 11/2009 M. M., Familiei și Protecției Sociale, în exercitarea funcțiilor sale, îndeplinește următoarele atribuții principale:

- asigură reprezentarea în fața instanțelor de judecată în problemele din domeniul de activitate al ministerului.

În conformitate cu art. 4 din același act normativ, M. M., Familiei și Protecției Sociale monitorizează aplicarea unitară a dispozițiilor legale în domeniile sale de activitate, în unitățile din sectorul public, mixt și privat, în conformitate cu atribuțiile conferite de lege.

Instanța de apel a eludat faptul că legiuitorul a reglementat în mod expres faptul că M. M., Familiei și Protecției Sociale este cel care reprezintă în instanță domeniul sau de activitate.

2. Instanța de apel în mod greșit a respins criticile recurentului - pârât cu privire la depășirea atribuțiilor judecătorești, având în vedere următoarele considerente:

Potrivit art. 126 alin.2 din Constituția României " Competența instanțelor judecătorești si procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege."

În acest sens, recurentul – pârât arătă că prin decizia nr. 821/2008. Curtea Constituțională a constatat că prevederile art. 1. art. 2 alin. 3 si art. 27 alin. 1 din OG nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, republicată, sunt neconstituționale, în măsura în care din acestea se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.

Instanța de apel a trecut dincolo de analizarea corespondenței dintre acțiune si temei legal, "abrogând" practic OUG nr. 148/2005 și instituind o altă procedură de acordare a indemnizației pentru creșterea copilului.

Totodată, au fost nesocotite dispozițiile obligatorii ale Deciziei nr.818/2008 a Curții Constituționale, potrivit cu care "Un asemenea înțeles al dispozițiilor ordonanței nr.137/2000, prin care se conferă instanțelor judecătorești competența de a desființa norme juridice instituite prin lege și de a crea în locul acestora alte norme sau de a le substitui cu norme cuprinse în alte acte normative, este evident neconstituțional, întrucât încalcă principiul separației puterilor, consacrat în art. 1 alin. (4) din Constituție, precum și prevederile art. 61 alin. (1), în conformitate cu care Parlamentul este unica autoritate legiuitoare a țării”.

În speța de față, instanța de apel a realizat o imixtiune în sfera activității legislative, ea săvârșind acte care intră în atribuțiile altor organe legislative constituite în stat, decât cea judecătorească, respectiv Parlamentul României.

Astfel, instanța de apel a menținut o hotărâre judecătorească prin care a impus legislativului, să acorde drepturi care nu există si să favorizeze copiii ai căror părinți au o anumită calitate sau ocupă o anumită funcție în societate, în detrimentul altor familii.

Tot astfel, așa zisa discriminare, nedovedită sub nici o formă, nu se încadrează în dispozițiile OG nr. 137/2000, deoarece pentru a fi categorie defavorizată, în înțelesul art. 4 si pentru a beneficia de măsurile prevăzute de Ordonanța sus citată, reclamanta trebuie să se afle pe o poziție de inegalitate în raport cu majoritatea cetățenilor datorită diferențelor identitare față de majoritate, fie să se confrunte cu un comportament de respingere și marginalizare, ceea ce nu este cazul în prezentul dosar.

De altfel, chiar Hotărârea nr.241/2007 a Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării stabilește că "se recomandă" modificarea legislației incidente în cauză (....). De aici se desprind două concluzii: în primul rând, C. doar recomandă, în al doilea rând, acesta recomandă modificarea legislației, nu încălcarea legii sau adăugarea la lege, de către instanțele judecătorești.

Concluzionând, recurentul – pârât arată că posibilitatea de a modifica, pe cale judiciară, sfera beneficiarilor unei norme juridice, în temeiul OG nr.137/2000, ca urmare a reținerii unei stări de discriminare instituite prin lege sau alt act normativ care se bucură de prezumția de constituționalitate sau de legalitate, după caz, echivalează, așa cum s-a arătat mai sus, cu o încălcare flagrantă a principiului separației puterilor în stat.

3. În mod greșit instanța de apel a considerat că s-a creat în mod neîndoielnic un prejudiciu moral constând în consecințe negative de ordin afectiv, toate acestea conturând culpa recurentului – pârât.

Prin Decizia nr.455/12.04.2011 Curtea Constituțională s-a pronunțat asupra acestei excepții astfel: "Prin această decizie, Curtea a constatat că, așa cum reiese din preambulul Ordonanței de urgență a Guvernului nr.148/2005, actul normativ în discuție are ca scop îmbunătățirea standardului de viată al persoanelor vârstnice, pentru aceasta fiind necesară consolidarea financiară a sistemului public de pensii, prin externalizarea din bugetul asigurărilor sociale de stat a prestațiilor care nu au natură contributivă sau nu au legătură cu riscurile sociale asigurate, precum si îmbunătățirea echilibrului socioeconomic ai familiei, prin susținerea acesteia în vederea creșterii copilului. Astfel, pentru îndeplinirea scopului urmărit de legiuitor, s-a instituit o indemnizație ce reprezintă o prestație de asistență socială cu caracter universal, care nu este supusă sistemului contributiv.

În ceea ce privește contribuția individuală de asigurări sociale de sănătate corespunzătoare indemnizației pentru creșterea copilului, aceasta se suportă de la bugetul de stat, în această materie nefiind datorate celelalte contribuții sociale obligatorii stabilite de lege, ceea ce atestă, o dată în plus, faptul că dreptul de asistență socială în discuție nu este supus sistemului contributiv, astfel încât prevederile art.1 alin.(1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr.148/2005 nu încalcă prevederile constituționale invocate. De altfel, Curtea a reținut că indemnizația pentru creșterea copilului constituie o măsură concretă de protecție socială, fiind dreptul exclusiv al legiuitorului să stabilească modalitatea de acordare a acesteia, fără a aduce atingere existentei dreptului în sine.

Prin urmare, suma unică stabilită prin actul normativ este de natură să protejeze, să sprijine și familii nevoiașe, care nu au veniturile obținute de magistrați, întrucât toți copiii au nevoie de sprijin, nu doar anumite categorii, ai căror părinți cotizează mai mult.

Având în vedere scopul legitim urmărit de legiuitor, s-a instituit indemnizație unică pentru toate persoanele, fără ca acest criteriu să se supună sistemului contributiv. Altfel, s-ar fi creat discriminare, ceea ce nu ar fi fost în interesul nimănui, cu atât mai mult în interesul copilului.

De asemenea, recurentul – pârât învederează instanței că într-o cauză similară, instanța a respins acțiunea ca neîntemeiată, reținând, sintetic, că "sistemul actual de acordare a indemnizației pentru creșterea copilului se bazează pe principiul solidarității si nu pe venitul si contribuția diferita la bugetul statului, reprezentând, în esență, o opțiune a legiuitorului si deci, o problema de legiferare, astfel că, în afara legii, nu se poate vorbi de discriminare" (sentința civilă nr. 380/2008 pronunțată de Tribunalul B. în dosarul nr. 768/11 4/2008).

Pentru toate aceste considerente, recurentul – pârât solicită instanței admiterea recursului, modificarea deciziei recurate în sensul admiterii apelului, si pe fond respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

Examinând recursul prin prisma criticilor formulate, curtea constată că este nefondat pentru următoarele considerente.

Prima critică formulată privind greșita respingere a excepției lipsei calității procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice nu este întemeiată.

Calitatea procesuală pasivă presupune existența unei identități între persoana pârâtului și cel despre care se pretinde că este obligat în raportul juridic dedus judecății, deci persoana căreia titularul dreptului poate să-i pretindă o anumită conduită, fără de care dreptul nu se poate realiza.

Aplicând această regulă de drept în cazul acțiunii de față, legitimarea procesuală pasivă nu poate aparține decât statului, în calitate de emitent al actului normativ invocat ca fiind acțiunea cu caracter discriminatoriu.

În plus, dat fiind că în cauză nu se regăsește ipoteza de excepție, cum eronat susține recurentul, în care legea ar stabili calitatea de reprezentant al statului în persoana unui alt subiect de drept, sunt incidente în privința acestei probleme prevederile art. 25 alin. 2 din Decretul nr. 31/1954.

Nici cea de-a doua critică vizând depășirea atribuțiilor puterii judecătorești nu este întemeiată.

Examinând cererea de chemare în judecată se constată că faptul imputat statului pârât este emiterea art. 1 alin. 1 din O.U.G. nr. 148/2005 („Începând cu data de 1 ianuarie 2006, persoanele care, în ultimul an anterior datei nașterii copilului, au realizat timp de 12 luni venituri profesionale supuse impozitului pe venit potrivit prevederilor Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările și completările ulterioare, beneficiază de concediu pentru creșterea copilului în vârstă de până la 2 ani sau, în cazul copilului cu handicap, de până la 3 ani, precum și de o indemnizație lunară în cuantum de 800 lei (RON).”, combinat cu art. 2 din același act normativ („Începând cu data de 1 ianuarie 2007, cuantumul indemnizației prevăzute la art. 1 alin. (1) este de 600 lei (RON)”.

Din perspectiva normei juridice, conduita care trebuia respectată și a cărei nerespectare este fundamentul prezentei acțiunieste nediscriminarea niciunui subiect de drept, care se regăsește într-o prevedere convențională, respectiv art. 14 din Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor, într-o dispoziție constituțională, și anume art. 16 alin. 1 din legea fundamentală, precum și într-o prevedere legală de rang inferior Constituției, în concret art. 1 alin. 2 din O.U.G. nr. 137/2000.

În aceste condiții, competența conferită instanțelor interne este determinată de art. 27 alin. 1 O.U.G. nr. 137/2008, care prevede că „Persoana care se consideră discriminată poate formula, în fața instanței de judecată, o cerere pentru acordarea de despăgubiri și restabilirea situației anterioare discriminării sau anularea situației create prin discriminare, potrivit dreptului comun”.

Întrucât textul de lege nu face nici o distincție, se poate concluziona că pe acest temei instanțele pot verifica concordanța dispozițiilor legale criticate prin cererea de chemare în judecată cu dispozițiile (convenționale, constituționale sau legale) care consacră principiul nediscriminării și, subsecvent, constatând că o asemenea discriminare s-a produs prin legislația adoptată, să oblige statul pârât la repararea prejudiciului.

Criticile formulate pe fondul cauzei privind inexistența discriminării și a lipsei prejudiciului moral nu sunt întemeiate.

Principiul nediscriminării este consacrat de dispozițiile art 14 din CEDO, precum și de prevederile art 1 din Protocolul Adițional nr 12 la Convenție. Convenția Europeană. Principiul nediscriminării își găsește în mod direct incidența în ordinea juridică internă, această materie aflându-și sediul de reglementare în OG 137/2000, astfel cum a fost modificată.

Dispozițiile anterior menționate se coroborează cu prevederile art. 8 din OG 137/2000, care califică ca fiind contravenție, discriminarea angajaților de către angajatori, în raport cu prestațiile sociale acordate, din cauza apartenenței angajaților la o anumită rasă, naționalitate, origine etnică, religie, categorie socială sau la o categorie defavorizată ori pe baza vârstei, sexului, orientării sexuale sau convingerilor promovate de ei.

OUG 148/2005 a fost edictată cu încălcarea principiului nediscriminării, aspect care a fost constatat de către C. Național pentru Combaterea Discriminării prin hotărârea 241/2007, reținându-se în esență faptul că indemnizația de creștere a copilului în vârstă de până la 2 ani, respectiv 3 ani îndeplinește funcția de înlocuire a venitului salarial, iar prin efectul ordonanței adoptate s-a creat o situație dezavantajoasă pentru categoria socio-profesională a magistraților, beneficiari ai astfel de indemnizații, în raport cu alți beneficiari. S-a apreciat că acordarea indemnizației pentru creșterea copilului în vârstă de până la 2 ani, în cuantumul prevăzut de textul ordonanței, constituie pentru magistrați un tratament discriminatoriu, nejustificat de un scop obiectiv și legitim, necesitatea unei astfel de justificări decurgând din statutul profesional al magistratului. De asemenea, se reține că metoda de atingere a scopului trebuie să fie adecvată și necesară, cu precizarea că importanța statului socio-profesional al magistratului reprezintă adecvațiunea metodei. C. a pornit în analiza sa de la faptul că statul încălcă principiul tratamentului egal, atunci când pe parcursul elaborării legilor sau aplicări acestora distinge între persoane care sunt în situații analoage sau când nu ia în considerare diferențele efective dintre acestea.

Deși reclamantele nu s-au adresat Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării pentru obținerea unei hotărâri care să constate situația discriminatorie în care se află, se constată că, o astfel de sesizare prealabilă investirii organului judiciar nu este impusă cu titlu obligatoriu de către lege, așa cum rezultă din dispozițiile art 27 alin 1 teza finală din OG 137/2000, iar argumentele expuse în hotărârea anterior menționată sunt pe deplin aplicabile și în situația reclamantelor, urmând a fi avute în vedere în mod corespunzător. Practic, cele reținute de C. Național pentru Combaterea Discriminării prin hotărârea 241/2007 are caracter de generalitate pentru întreaga categorie socio-profesională a magistraților.

Concluzionând, din punct de vedere al categoriei socio-profesionale a magistraților, prin adoptarea OUG 148/2005 s-a adus atingere unui principiu comunitar, cel al nediscriminării, iar prin edictarea OG 137/2000, statul și-a asumat răspunderea pentru prejudiciile cauzate prin crearea unei situații discriminatorii. Relevante sunt din acest punct de vedere dispozițiile art 27 alin 1 din OG 137/2000, care statuează că orice persoană ,care se consideră discriminată poate formula, în fața instanței de judecată, o cerere pentru acordarea de despăgubiri și restabilirea situației anterioare discriminării sau anularea situației create prin discriminare, potrivit dreptului comun, cu precizarea expresă a legiuitorului, în sensul că cererea este scutită de taxă judiciară de timbru și nu este condiționată de sesizarea Consiliului. Acest act normative a făcut obiectul controlul de constituționalitate de către organul competent, Curtea Constituțională, constatând prin Decizia nr. 818/2008, că prevederile art. 27 alin. (1) din Ordonanța Guvernului nr. 137/2000, republicată, sunt neconstituționale, în măsura în care din acestea se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative. Această concluzie a fost reafirmată și prin deciziile nr. 819/2008, nr. 820/2008 și nr. 821/2008. Curtea apreciază că problema neconstituționalității, astfel cum rezultă din deciziile indicate anterior, vizează exclusiv chestiunea daunelor materiale, deoarece doar în acest caz se pune problema înlăturării normelor juridice apreciate discriminatorii și stabilirii dispozițiilor legale în raport de care trebuie evaluat prejudiciului creat. În situația daunelor moale, această problemă nu este incidentă, temeiul juridic al solicitării acestora fiind reprezentat de prevederile dreptului comun.

În aceste condiții curtea apreciază că răspunderea statului pentru prejudiciul creat reclamantei, sub aspectul daunelor morale își are temei suficient în dreptul intern, în sensul că prin edictarea OG 137/2000, statul și-a asumat această răspundere. În egală măsură, se consideră că și din perspectiva dreptului comunitar, răspunderea statului este incidentă în speța de față, fiind întrunite cumulativ cerințele acestei răspunderi, astfel cum rezultă din interpretarea coroborativă a jurisprudenței Curții Europene de Justiție.

În primul rând trebuie avut în vedere faptul că organul judiciar comunitar a recunoscut posibilitatea tragerii la răspundere a statului, indiferent dacă încălcarea dreptului comunitar, care se află la originea prejudiciului, este imputabilă puterii legislative, executive sau judiciare. De asemenea, s-a reținut că obligația statului de a repara prejudiciile cauzate există și în ipoteza în care sunt nesocotite norme comunitare cu efect direct, iar temeiul răspunderii îl constituie principiul eficacității dreptului comunitar corelat cu principiul ocrotirii efective a drepturilor conferite de acesta.

În aceste condiții curtea reține că adoptarea OUG 148/2005, care a generalizat indemnizația de creștere a copilului în vârstă de până la 2 ani, având un cuantum unic de 600 lei lunar, indiferent de contribuția părinților la bugetul de asigurări sociale, s-a realizat cu depășirea acestei marje de apreciere conferită statului și care constituie un atribut decurgând din suveranitatea acestuia. Așa cum a statuat și Curtea Europeană de Justiție, marja de apreciere, oricât de largă ar fi, comportă anumite limite, fiind necesar ca măsurile de politică a statului să respecte anumite principii, printre care se află și cel al egalității sau al nediscriminării. Este de ordinul evidenței că maniera în care a fost conceput sistemul de asigurări sociale creat prin OUG 148/2005, prevalența principiului solidarității în dauna celui al contributivității, a condus la generarea unor situații vădit discriminatorii pentru acele categorii socio-profesionale, ale căror contribuții de asigurări sociale erau într-un cuantum substanțial mai ridicat decât al altora, în condițiile în care indemnizația de creștere a copilului era acordată în același cuantum, tuturor, cu nesocotirea acestor diferențe, care reclamau un tratament diferențiat.

Nu se poate susține că adoptarea sistemului promovat de OUG 148/2005 ar putea reprezenta o expresie a dreptului de apreciere al statului, compatibilă cu drepturile fundamentale și cu principiile dreptului comunitar, în condițiile în care punerea sa în practică a fost de natură să creeze astfel de situații discriminatorii, nejustificate de un scop obiectiv iar maniera de realizare nu se dovedește a fi adecvată și rezonabilă. Din acest punct de vedere, soluția la care s-a oprit legiuitorul prin dispozițiile OUG 148/2005, de plafona la suma de 600 lei indemnizația de creștere a copilului, indiferent de nivelul contribuției de asigurări sociale a mamei, cuantum care nu este apt să-și îndeplinească funcția de înlocuire a venitului salarial, depășește limitele rezonabile ale marjei de apreciere conferită statului, fiind edictată cu nesocotirea principiului nediscriminării și al egalității.

Din această perspectivă, se constată că raportul de cauzalitate între nesocotirea obligației care revenea statului de a valorifica corespunzător normele și principiile comunitare și prejudiciul creat reclamantelor, reiese cu prisosință din materialitatea faptelor, fiind evident că prejudiciul moral, astfel cum a fost reținut de către instanțele anterioare, este consecința promovării unei politici de asigurări sociale discriminatorii, în speță fiind vorba de aplicarea aceluiași tratament juridic unor categorii de subiecte de drept care se află în situații diferite, cu precizarea că deși scopul OUG 148/2005 de a susține familiile cu venituri mai mici este legitim, metoda aleasă de legiuitor s-a dovedit a fi neadecvată.

Pentru aceste considerente în baza dispozițiilor art. 312 C. pr. civ. curtea respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondat recursul formulat de recurentul-pârât M. FINANȚELOR PUBLICE, împotriva deciziei civile nr.946 A din 19.10.2012, pronunțată de Tribunalul București – Secția a V-a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații-reclamanți B. A., T. A. și cu intimații-pârâți M. M., FAMILIEI, PROTECȚIEI SOCIALE și PERSOANELOR VÂRSTNICE (MMFPSPV), C. DE P. A MUNICIPIULUI BUCUREȘTI, AGENȚIA NAȚIONALĂ PENTRU PRESTAȚII SOCIALE și C. NAȚIONAL PENTRU COMBATEREA DISCRIMINĂRII.

IREVOCABILĂ.

Pronunțată în ședință publică, azi 03.07.2013.

PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR

A.-D. T. I.-A. H.-P. E. V.

GREFIER

Ș. P.

Red.A.D.T.

Tehdact.R.L./A.D.T.

2 ex./16.07.2013

TB-S.5 – A.M.; S.V.

Jud.S.5- C.L.

← Acţiune în constatare. Decizia nr. 173/2013. Curtea de Apel...		Revendicare imobiliară. Decizia nr. 1216/2013. Curtea de Apel... →

Pretenţii. Decizia nr. 1207/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Comentarii despre Pretenţii. Decizia nr. 1207/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI