Pretenţii. Decizia nr. 190/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 190/2013 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 04-02-2013 în dosarul nr. 190/2013
Dosar nr._
(_ )
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR. 190
Ședința publică de la 04.02.2013
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE - T. C. M.
JUDECĂTOR - A. D.
JUDECĂTOR - F. P.
GREFIER - RĂDIȚA I.
* * * * * * * * * *
Pe rol se află pronunțarea asupra recursului formulat de recurentul-reclamant S. A. C., împotriva sentinței civile nr.113/20.01.2012, pronunțată de Tribunalul București - Secția a III a civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul-pârât S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE.
P. are ca obiect - pretenții în baza legii nr. 221/2009.
Dezbaterile în cauză și susținerile părților au avut loc în ședința publică de la 28.01.2013, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, care face parte integrantă din prezenta, când Curtea - având nevoie de timp pentru a delibera și pentru ca părțile să depună concluzii scrise, a amânat pronunțarea la data de 04.02.2013, când a pronunțat următoarea decizie:
CURTEA
Asupra recursului civil de față, deliberând reține următoarele:
Prin sentința civilă nr. 113 din 20 ianuarie 2012 Tribunalul București – Secția a III a Civilă a respins acțiunea formulata de reclamantul S. A. C. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, ca neîntemeiată.
Pentru a pronunța această sentință tribunalul a reținut că, prin acțiunea înregistrată la data de 23 noiembrie 2011, pe rolul Tribunalului București – Secția a III a Civilă sub nr._, reclamantul S. A. C. a chemat in judecata pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să se dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 150.000 euro echivalent lei la data plății reprezentând despăgubiri pentru prejudiciile morale suferite de tatăl său prin condamnarea politică.
Analizând actele și lucrările dosarului, instanța a apreciat următoarele:
Prin sentința penală nr. 827 din 30 iunie 1955 a Tribunalului M. Teritorial București pronunțată în dosarul nr. 947/1955, S. A., tatăl reclamantului, a fost condamnat la trei ani de detenție grea și confiscarea parțială a averii personale, cu excepția casei de locuit pentru crima de uneltire prevăzută de art. 1931 alin. 2 Cod penal, fiind computată detenția preventivă de la data de 26 februarie 1951.
Prin decizia penală nr. 1893 din 18 octombrie 1955 a Tribunalului M. pentru Unitatea MAI, făcându-se aplicarea art. 4 din Decretul nr. 421/1955 și art. 173 Cod penal a fost stinsă pedeapsa privativă de libertate prin grațiere, fiind menținute celelalte dispoziții ale sentinței.
Conform dispozițiilor art. 1 alin. 1 și alin. 2 lit. a din Legea nr. 221 din 02 iunie 2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 06 martie 1945 – 22 decembrie 1989, constituie condamnare cu caracter politic orice condamnare dispusă printr-o hotărâre judecătorească definitivă, pronunțată în perioada 06 martie 1945 – 22 decembrie 1989, pentru fapte săvârșite înainte de data de 06 martie 1945 sau după această dată și care au avut drept scop împotrivirea față de regimul totalitar instaurat la data de 06 martie 1945. Constituie de drept condamnări cu caracter politic condamnările pronunțate pentru faptele prevăzute în art. 185 – 187, 190, 191, 1931, 194, 1941 – 1944, 1961, 197, 207 – 209, 2091 – 2094, 210 – 218, 2181, 219 – 222, 224, 225, 227, 2271, 228, 2281, 229, 230, 2311, 258 – 261, 267, 2687, 2688, 26812, 26814, 26829, 26830, art. 284 ultimul alineat, art. 323 – 329, 349, 350 și 5786 din Codul penal din 1936, republicat în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 48 din 02 februarie 1948, cu modificările și completările ulterioare.
Potrivit dispozițiilor art. 3 din Legea nr. 221/2009 constituie măsura administrativă cu caracter politic orice măsură luată de organele fostei miliții sau securități, având ca obiect dislocarea și stabilirea de domiciliu obligatoriu, internarea în unități și colonii de muncă, stabilirea de loc de muncă obligatoriu, dacă au fost întemeiate pe unul sau mai multe dintre următoarele acte normative: a) Decretul nr. 6 din 14 ianuarie 1950, Decretul nr. 60 din 10 martie 1950, Decretul nr. 257 din 3 iulie 1952, Decretul nr. 258 din 22 august 1952, Decretul nr. 77 din 11 martie 1954 si Decretul nr. 89 din 17 februarie 1958; b) Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 2/1950, Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 1.154 din 26 octombrie 1950, Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 344 din 15 martie 1951, Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 326/1951, Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 1.554 din 22 august 1952, Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 337 din 11 martie 1954, Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 237 din 12 februarie 1957, Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 282 din 05 martie 1958 și Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 1.108 din 02 august 1960; c) Ordinul nr. 100/Cabinet din 3 aprilie 1950 al Direcțiunii Generale a Securității Poporului; d) Ordinul nr. 5/Cabinet/1948, Ordinul nr. 26.500/Cabinet/1948, Ordinul nr. 490/Cabinet/1952 si Ordinul nr. 8/20/Cabinet/1952 ale Ministerului Afacerilor Interne; e) deciziile nr. 200/1951, nr. 239/1952 și nr. 744/1952 ale Ministerului Afacerilor Interne; f) Ordinul nr. 838 din 4 decembrie 1952 al Ministerului Securității Statului.
În ceea ce privește prejudiciul moral, s-a reținut cu prioritate că, în cauză, sunt incidente măsurile administrative prevăzut de art. 3 din lege.
Totodată, instanța reține că prin Decizia nr.1358 din 21 octombrie 2010, Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 5 alin. 1 lit. a teza întâi din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 06 martie 1945 – 22 decembrie 1989, text de lege pe care reclamantul și-a întemeiat acțiunea.
Art. 5 alin. 1 lit. a teza întâi din Legea nr. 221/2009 prevede că „(1) Orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 0 martie 1945 – 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanței de judecată, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la: acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare (...)”.
În motivarea deciziei de neconstituționalitate, Curtea a constatat că scopul acordării de despăgubiri pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate în perioada comunistă este nu atât repararea prejudiciului suferit, prin repunerea persoanei persecutate într-o situație similară cu cea avută anterior – ceea ce este și imposibil, ci finalitatea instituirii acestei norme reparatorii este de a produce o satisfacție de ordin moral, prin însăși recunoașterea și condamnarea măsurii contrare drepturilor omului, principiu care reiese din actele normative interne, fiind în deplină concordanță cu recomandările Adunării Parlamentare a Consiliului Europei.
Curtea a apreciat că nu poate exista decât o obligație „morală” a statului de a acorda despăgubiri persoanelor persecutate în perioada comunistă.
Prin urmare, Curtea a constatat că, a fortiori, nu se poate concluziona că în materia despăgubirilor pentru daunele morale suferite de foștii deținuți politici în perioada comunistă ar exista vreo obligație a statului de a le acorda și, cu toate acestea, legiuitorul român de după 22 decembrie 1989 a adoptat 2 acte normative, Decretul-lege nr. 118/1990 și Legea nr. 221/2009, având acest scop.
Analizând însă prevederile actelor normative incidente în materia despăgubirilor pentru daune morale suferite de persoanele persecutate din motive politice în perioada comunistă, Curtea a constatat că există două norme juridice – art.4 din Decretul-lege nr. 118/1990 și art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009 – cu aceeași finalitate, și anume acordarea unor sume de bani persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 0 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri.
Or, această justificare nu poate sta la baza instituirii unei noi norme juridice – art. 5 lit. a din Legea nr. 221/2009, cu scop identic celui prevăzut de art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990, diferența constând doar în modalitatea de plată – adică prestații lunare, până la sfârșitul vieții, în cazul art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990 și o sumă globală, în cazul art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009. Totodată, Curtea a observat că dispozițiile de lege criticate instituie, pentru prima dată, posibilitatea ca moștenitorii de până la gradul II ai persoanei persecutate să beneficieze de despăgubiri morale
Având în vedere toate aceste considerente, Curtea a constatat că acordarea de despăgubiri pentru daunele morale suferite de foștii deținuți politici, astfel cum a fost reglementată prin art. 5 alin. 1 lit. a teza întâi din Legea nr. 221/2009, contravine art. 1 alin. 3 din Legea fundamentală privind statul de drept, democratic și social, în care dreptatea este valoare supremă.
Decizia nr. 1353/2010 de admitere a excepției de neconstituționalitate a articolului amintit are de la data publicării, potrivit art. 147 alin. 4 din Constituția revizuită, un caracter general obligatoriu și putere numai pentru viitor.
Aplicarea simplistă și automată a acestor principii ar părea să conducă la concluzia că acțiunile în acordarea despăgubirilor prevăzute de Legea nr. 221/2009 rămân supuse dispozițiilor în vigoare anterior momentului pronunțării deciziei de neconstituționalitate întrucât aceasta nu are caracter retroactiv.
Această regulă se aplică, desigur, însă doar acelor situații care și-au epuizat efectele, definitiv și complet, înainte de . legii noi (rezultate din constatarea neconstituționalității sale parțiale sau totale) nu și acelora care, deși au luat naștere sub legea veche, își vor produce o parte sau toate efectele numai după Ieșirea din vigoare a acesteia.
Cu referire la decizia de constatare a neconstituționalității unui text de lege sau ordonanță, rezultă, deci, că ea nu va produce consecințe decât pentru viitor adică în privința consecințelor și efectelor încă nerealizate ale faptului ce a generat raportul juridic conflictual dedus judecății, pe care le invalidează în limita aspectului de neconstituționalitate constatat.
Problema aceasta trebuie tratată nuanțat întrucât atunci când se discută despre efectele viitoare ale raportului juridic, doctrina face distincție în funcție de situația juridică care l-a generat, respectiv dacă ea are o natură contractuală – ipoteză în care legea nouă nu se aplică întrucât efectele, ca și celelalte elemente ale structurii raportului juridic, rezultă din voința expresă sau prezumată a părților iar noua lege ar interveni brutal și nepermis asupra dreptului de liberă dispoziție a părților - sau dacă ea are o natură necontractuală (legală), ipoteză în care legea nouă este de imediată aplicare.
Altfel spus, în prima ipoteză se poate vorbi despre drepturi câștigate prin voința părților iar, în cea de-a doua, doar de simple așteptări în dobândirea pe cale judiciară a unor drepturi.
Privită în conținutul său, obligația de plată a despăgubirilor pentru daune morale pe care reclamanții o solicită a fi impusă statului în baza art. 5 alin. 1 lit. a al Legii nr. 221/2009, a fost una rezultată dintr-o situație legală iar nu convențională, respectiv din angajamentul asumat de bună-voie de către stat în a dezdăuna subiecții special desemnați prin lege, în cadrul și la finele unei proceduri judiciare.
În aceste condiții, reclamanta nu avea la data intrării in vigoare a Legii nr. 221/2009, un „bun” în sensul jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului generată de aplicarea art. 1 al Protocolului adițional (nr. 1) la Convenție pe care trebuiau să-l prezerve sau să-l confirme prin declanșarea procesului ci doar posibilitatea de a-l dobândi printr-o hotărâre judecătorească pe care o puteau executa, cel mai devreme, după momentul rămânerii ei definitive în apel (art. 374 alin. 1 coroborat cu art. 376 alin. 1 și cu art. 377 alin. 1 pct. 3 Cod de procedură civilă).
A rezultat, deci, că raportul juridic de obligație in cauzele având ca obiect Legea nr. 221/2009 urma să își producă efectele cel mai devreme, la data soluționării cauzei, ori, din moment ce Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale a fost pronunțată și publicată anterior acestui moment, dispozițiile sale prin care s-a constatat ca fiind neconstituțional art. 5 alin. 1 lit. a din lege care au condus inițial la suspendarea lui de drept pentru 45 zile iar, după acest termen, la încetarea efectelor sale (art. 147 alin. 1 din Constituție) - datorită caracterului obligatoriu erga omnes trebuie avute în vedere de instanțe la tranșarea la fond sau în apel a substanței pretențiilor deduse judecății.
Instanța a reținut că declararea neconstituționalității dispozițiilor OUG nr. 62/2010 și ale art. 5 alin. 1din Legea nr. 221/2009 este producătoare de efecte juridice asupra proceselor în curs și are drept consecință neacordarea despăgubirilor întemeiate pe textul de lege declarat neconstituțional.
Astfel, pe parcursul judecării procesului, Legea nr. 221/2009 a fost modificată și completată prin OUG nr. 62/2010, publicată în monitorul oficial nr. 446 din 01 iulie 2010.
În Monitorul Oficial al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010 s-au publicat următoarele decizii, de admitere a excepției de neconstituționalitate, pronunțate de către Curtea Constituțională: nr. 1354 din 20 octombrie 2010, referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. I pct. 1 și art. II din OUG nr. 62/2010; nr. 1358 din 21 octombrie 2010 referitoare la excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 5 alin. 1 lit. a teza întâi din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 06 martie 1945 – 22 decembrie 1989; și nr. 1360 din 21 octombrie 2010 referitoare la excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 5 alin. 1 lit. a teza întâi din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 06 martie 1945 – 22 decembrie 1989.
La data de 25 noiembrie 2010 a intrat în vigoare Legea nr. 202 din 25 octombrie 2010, privind unele măsuri pentru accelerarea soluționării proceselor, prin care se aduc modificării Legii nr. 221/2009 în legătură cu aspecte ce nu țin de temeiul juridic al despăgubirilor pentru prejudiciul moral.
Aspectele relevate mai sus au avut mai multe efecte asupra formei și conținutului legii aplicabile în cauză.
Art. 5 alin. 1 lit. a) a fost modificat prin art. I pct. 1 din OUG nr. 62/2010. Curtea Constituțională, prin Decizia nr. 1354/2010, a constatat că dispozițiile art. I pct. 1 din OUG nr. 62/2010 sunt neconstituționale. Din acest motiv, în textul legii s-a menținut art. 5 alin. 1 lit. a în forma anterioară modificării efectuate prin art. I pct. 1 din OUG nr. 62/2010.
Prin Decizia nr. 1358/2010 Curtea Constituțională a constatat că prevederile art. 5 alin. 1 lit. a teza întâi din Legea nr. 221/2009 sunt neconstituționale. De asemenea, în considerentele Deciziei nr. 1358/2010 s-a stabilit că: „Având în vedere că dispozițiile art. 5 alin. 1^1 din Legea nr. 221/2009, introduse prin art. I pct. 2 din OUG nr. 62/2010, fac trimitere în mod expres la prevederile alin. 1 din același articol, Curtea constată că trimiterile la lit. a) a alin. 1 al art. 5 din lege rămân fără obiect, prin declararea art. 5 alin. 1 lit. a teza întâi din Legea nr. 221/2009 ca fiind neconstituțional. Curtea Constituțională a ajuns la aceleași concluzii și prin Decizia nr. 1360/2010.
Potrivit art. XXVI din Legea nr. 202/2010 dispozițiile (...) art. 4 alin. 6 și art. 5 alin. 1 și 2 din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 06 martie 1945 – 22 decembrie 1989, cu modificările și completările ulterioare, precum și cu cele aduse prin prezenta lege, se aplică și proceselor aflate în curs de soluționare în primă instanță dacă nu s-a pronunțat o hotărâre în cauză până la data intrării în vigoare a prezentei legi. Chiar dacă nu se referă la litera a din art. 5 alin. 1, care a fost declarată neconstituțională, trebuie precizat că modificarea realizată prin Legea nr. 202/2010 nu se aplică proceselor în care s-a pronunțat o hotărâre anterior datei intrării în vigoare a legii.
Dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept.
Potrivit art. 11 alin. 3 din Legea nr. 47/1992, republicată, deciziile, hotărârile și avizele Curții Constituționale se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Deciziile și hotărârile Curții Constituționale sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor.
Față de precizările de mai sus, în condițiile în care legiuitorul român nu a pus dispozițiile declarate neconstituționale, în acord cu constituția, în cadrul termenului arătat, art. 5 din Legea nr. 221/2009 are în prezent următorul conținut: „Orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 06 martie 1945 – 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanței prevăzute la art. 4 alin. 4, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la: b) acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 06 martie 1945 – 22 decembrie 1989, republicată, cu modificările și completările ulterioare, sau ale Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, cu modificările și completările ulterioare; c) repunerea în drepturi, în cazul în care prin hotărârea judecătorească de condamnare s-a dispus decăderea din drepturi sau degradarea militară”.
Litera a din art. 5, care constituia temeiul de drept al acțiunilor introductive, nu mai există deoarece textul legal s-a declarat neconstituțional conform celor arătate mai sus.
Din punctul de vedere al efectelor produse, există identitate între situația în care o lege veche este modificată, completată sau abrogată printr-o lege nouă și situația în care o lege sau o dispoziție legală este declarată neconstituțională iar legiuitorul nu își îndeplinește obligația de a aduce legea sau dispoziția legală în acord cu constituția.
La soluționarea unui proces în care nu s-a pronunțat o hotărâre irevocabilă, se aplică legea în vigoare la acel moment. În măsura în care raporturile juridice nu sunt pe deplin constituite, în momentul intrării în vigoare a noii legii sau în momentul declarării ca neconstituționale a unui text de lege, acele raporturi nu se vor putea consolida decât în limitele determinate de legea în forma nouă și nu vor produce decât efectele pe care această lege le îngăduie. Forma nouă a legii este aplicabilă de îndată tuturor situațiilor care se vor constitui, se vor modifica sau se vor stinge după ., precum și tuturor efectelor produse de situațiile juridice formate după abrogarea sau declararea ca neconstituțională a legii vechi. Evident, printre acestea sunt și situațiile durabile de fapt, care, potrivit legii noi, ar urma să producă efectele constitutive, modificatoare sau extinctive de drepturi nesusceptibile a se produce sub imperiul legii vechi. Ca urmare, în cazul în care legea ulterioară sau forma ulterioară a legii modifică efectele viitoare sau le exclude, pentru satisfacerea unui interes de ordine publică, dispoziția din legea ulterioară se aplică și efectelor actului anterior nerealizate încă sub vechea lege, întrucât ordinea publică trebuie să aibă în esența ei un caracter de unitate și de uniformă obligativitate pentru toți.
Concluzia celor arătate este aceea că în speță se aplică legea în forma dobândită după declararea neconstituționalității, chiar dacă această declarare s-a petrecut în cursul procesului. Raportul juridic dedus judecații în curs are caracterul unei fapte în desfășurare (facta pendentia), astfel că „legea nouă” (forma legii după data de la care decizia de neconstituționalitate produce efecte), se aplică în virtutea principiului aplicării imediate a legii civile.
Într-o altă ordine de idei, dar în același sens, trebuie observat că instanțele pot sesiza Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a unei legi sau a unei dispoziții din aceasta, doar în situațiile în care respectiva lege sau dispoziție sunt incidente într-un proces în curs, indiferent dacă acesta se judecă în fond în apel sau în recurs. Or, în măsura în care legea sau textul de lege vizate, sunt declarate neconstituționale, cele stabilite prin decizia Curții Constituționale sunt obligatorii și de imediată aplicare, de la data publicării în Monitorul Oficial, atât în procesul care a determinat sesizarea Curții Constituționale cât și în celelalte procese aflate pe rolul instanțelor (în fond, în apel ori în recurs) al căror raport juridic era reglementat de dispozițiile legale declarate neconstituționale.
Este adevărat că instanțele trebuie să dea eficiență prevederilor Convenției dar acest lucru este posibil doar atunci când o normă de drept intern (în vigoare) contravine principiilor statuate prin convenție. Dimpotrivă, atunci când o normă de drept intern a fost declarată neconstituțională ea nu mai există și prin urmare nu se mai poate pune problema înlăturării sau interpretării ei în sensul prevederilor din Convenția Europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.
Art. 20 alin. 2 din Constituția României cu titulatura „Tratatele internaționale privind drepturile omului” stabilește următoarele: „Dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile cetățenilor vor fi interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și cu celelalte tratate la care România este parte”.
„Dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile”.
Actuala ordine constituțională din România nu permite judecătorului să aplice o normă legală declarată neconstituțională pentru că altfel s-ar nesocoti principiul separației puterilor în stat. Raționamentele ce stau la baza hotărârilor pronunțate de instanțele judecătorești trebuie plasate exclusiv în plan juridic.
Faptul că din punct de vedere juridic lucrurile stau în modul arătat mai sus rezultă și din Hotărârea Curții Europene pentru Drepturile Omului pronunțată în cauza Slavov și alții contra Bulgariei. Dată fiind similaritatea situațiilor, aprecierile Curții Europene din hotărârea menționată, sunt valabile în spețele de genul celor analizate și au constituit un argument peremtoriu în sprijinul soluției majoritare. Decizia de admisibilitate pronunțată de Curtea Europeană în speța arătată, acordă o importanță deosebită faptului că atunci când o normă din dreptul intern este declarată neconstituțională, eventualele efecte negative pentru una sau alta din părțile proceselor aflate pe rolul instanțelor, sunt rezultatul funcționării normale a mecanismelor pentru controlul constituționalității în statul de drept. Curtea Europeană consideră că simpla posibilitate recunoscută prin lege unor persoane de a obține, în urma unui proces, despăgubiri pentru anumite prejudicii suferite în trecut nu are semnificația unei speranțe legitime, atâta timp cât, deznodământul judiciar este incert până la momentul finalizării procesului. În fine, Curtea Europeană observa, la momentul respectiv, că noțiunea de discriminare prevăzută în art. 14 din Convenție, nu era una autonomă, astfel că dacă nu avea loc o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1, nu se putea face aplicarea art. 14.
În prezent, chiar dacă se pleacă de la premisa că interzicerea discriminării prin art. 14 a devenit un drept la nediscriminare autonom și necondiționat de un alt drept garantat prin Convenție, nu este posibilă tranșarea litigiului prin raportare la un alt obiect și o altă cauză.
De altfel, prin decizia în interesul Legii nr. 12 în dosarul nr. 14/2011, Înalta Curte de Justiție și Casație, stabilește că, urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010, dispozițiile art. 5 alin. 1 lit. a teza întâi din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsuri administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în Monitorul Oficial.
Prin urmare, având în vedere declararea neconstituțională a dispozițiilor art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2010, precum și faptul că, statul român a emis deja o normă juridică cu caracter reparator, respectiv Decretul-lege nr. 118/1990, instanța a apreciat că în cauză nu poate exista o neconcordanță între legea internă și reglementările internaționale, astfel încât, a apreciat că cererea privind acordarea daunelor morale este neîntemeiată.
Astfel, acțiunea reclamantului privește acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul cauzat ca urmare a măsurii arestării autorului său, constatată cu caracter politic, conform dispozițiilor art. 5 și următoarele din Legea nr. 221 din 02 iunie 2009, încadrându-se așadar în prevederile legale declarate ca neconstituționale și care nu mai pot fi aplicate.
Prin urmare, neexistând niciun temei de drept pentru admiterea acțiunii reclamantului, tribunalul a respins cererea ca neîntemeiată.
Împotriva acestei sentințe a formulat recurs S. A. C..
În esență și-a motivat recursul în sensul că, în temeiul art. 304 pct. 5, 6, 8 și 9 Cod de procedură civilă, s-a greșit. Astfel art. 304 pct. 5 Cod de procedură civilă s-au încălcat normele de procedură civilă deoarece a chemat în judecată Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, care nu a fost prezent ca proces. Conform art. 304 pct. 6 Cod de procedură civilă instanța nu a cordat ce s-a cerut, făcând o întreagă teorie și în final i-a respins despăgubirile, pentru art. 304 pct. 8 Cod de procedură civilă a interpretat și dedus actul juridic, schimbând natura acestuia, confuzie cu Decretul-lege nr. 118/1991 și art. 304 pct. 9 Cod de procedură civilă a încălcat legea, Decretul-lege nr. 118/1991 prevedea o indemnizație iar Legea nr. 221/2009 despăgubiri (motive de recurs fila 9 dosar).
Recursul este nefondat.
Recursul cale extraordinară de atac de reformare este strict limitat la art. 304 pct. 1 – 9 Cod de procedură civilă neavând caracter devolutiv.
Art. 304 pct. 5 Cod de procedură civilă constituie dreptul român în materia nulităților (art. 105 alin. 2 Cod de procedură civilă) iar din modul cum a fost susținut, că nu s-a prezentat la proces, atâta timp cât procedura este îndeplinită cu S. român prin Ministerul Finanțelor Publice, nu subzistă și este netemeinic.
Art. 304 pct. 6 Cod de procedură civilă vizează situațiile de ultra petita și plus petita și din motivele scrise 8chiar dacă critica argumentația laborioasă a fondului pe respingerea despăgubirilor – daune morale – nu subzistă și este neîntemeiat.
Art. 304 pct. 8 Cod de procedură civilă vizând schimbarea „vădit neîndoielnică” și „natura” actului dedus judecății de instanță, dacă din probele administrate ar rezulta un dubiu asupra naturii juridice sau a conținutului actului juridic, interpretarea dată de judecător constituie o chestiune de fapt care nu este supusă recursului.
Art. 304 pct. 9 Cod de procedură civilă cu două ipoteze, hotărârea este lipsită de temei legal și a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii (adică s-a aplicat norma generală în locul celei speciale sau o normă ce nu este incidentă speță) din nou nu este aplicabil și nu poate fi primit, fiind neîntemeiat.
Ca atare, față de art. 312 alin. 1 Cod de procedură civilă se va respinge recursul ca nefondat.
Văzând și art. 316 Cod de procedură civilă;
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul formulat de recurentul – reclamant S. A. C., împotriva sentinței civile nr. 113 din 20 ianuarie 2012, pronunțată de Tribunalul București – Secția a III a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul – pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 04 februarie 2013.
Președinte, Judecător, Judecător,
C. M. T. D. A. F. P.
Grefier,
Rădița I.
Erd.C.M.T.
Tehnodact.C.F.
2ex./05.03.2013
T.B.-S.3.-I.P.
| ← Hotarâre care sa tina loc de act autentic. Decizia nr. 24/2013.... | Obligaţie de a face. Decizia nr. 212/2013. Curtea de Apel... → |
|---|
