Obligaţie de a face. Decizia nr. 219/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 219/2013 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 01-02-2013 în dosarul nr. 219/2013
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI SECȚIA A IV-A CIVILĂ
Dosar nr._
DECIZIA CIVILĂ NR. 219R
Ședința publică de la data de 01.02.2013
CURTEA COMPUSĂ DIN:
PREȘEDINTE - C. M. S.
JUDECĂTOR - Z. D.
JUDECĂTOR - F. P.
GREFIER - D. L.
Pe rol soluționarea cererii de apel formulată de apelantul – pârât M. București prin Primarul General împotriva sentinței civile nr. 1423/02.07.2012 pronunțată de Tribunalul București – Secția a V-a civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul – reclamant P. C. și cu intimata-pârâtă S.C. A. S.A., cauza având ca obiect „Legea nr.10/2001, obligația de a face”.
Dosarul a fost strigat la ordinea listei de apeluri.
La apelul nominal făcut în ședința publică au răspuns apelantul – pârât M. București prin Primarul General – reprezentat de consilier juridic M. E. L. cu delegație, intimatul – reclamant P. C. personal și asistat de avocat D. M. în baza împuternicirii avocațiale . nr._/2013, lipsind intimata – pârâtă S.C. A. S.A.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care;
Curtea pune în discuție calificarea căii de atac.
Reprezentanta apelantului – pârât depune la dosar delegația de reprezentare, solicită calificarea căii de atac ca fiind recurs.
Reprezentanta intimatului – reclamant depune la dosar împuternicirea avocațială și având cuvântul, arată că recursul este calea de atac.
Curtea, în urma deliberării, în complet de apel, constată că, în raport de dispozițiile art. XII din Legea nr.202/2010, incidentă în cauză este calea de atac a recursului, având în vedere dispozițiile art. 26 alin. 3 din Legea nr. 10/2001 și faptul că hotărârea recurată a fost pronunțată după . Legii nr.202/2010.
Dispune efectuarea cuvenitelor modificări în sistemul Ecris, atât cu privire la calea de atac cât și cu privire la calitățile părților.
Reprezentantele părților prezente în sala de ședință au învederat instanței că nu au de formulat cereri noi, probe de administrat sau excepții de invocat.
Curtea dispune lăsarea dosarului la sfârșitul listei de recursuri în vederea legalei constituiri a completului cu numărul de judecători, conform art. 99 din ROI.
Dosarul a fost reluat la sfârșitul listei de recursuri, în complet compus din: Președinte – doamna judecător C. M. S., doamna judecător Z. D. și domnul judecător F. P..
Nemaifiind de formulat cereri noi, probe de administrat sau excepții de invocat, Curtea constată pricina în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea recursului declarat de M. București prin Primarul General.
Recurentul – pârât M. București prin Primarul General, prin consilier juridic, solicită admiterea recursului, schimbarea în tot a sentinței recurate, în sensul respingerii acțiunii, ca neîntemeiată.
În susținerea motivelor de recurs, a arătat că instanța de fond în mod greșit a constatat calitatea de persoană îndreptățită a intimatului – reclamant și a dispus restituirea în natură a imobilului în litigiu, fără a clarifica exact situația juridică a imobilului.
A mai arătat că potrivit Legii nr.10/2001, procedura administrativă trebuie menținută până la soluționarea notificării până la depunerea tuturor înscrisurilor doveditoare.
Din înscrisurile depuse la dosar, rezultă că, contestatorul nu și-a dovedit notificarea, întrucât nu a depus acte care să ateste dreptul său de proprietate și calitatea de persoană îndreptățită.
Intimatul – reclamant P. C. prin avocat în combaterea recursului a arătat că la dosar există dosarul administrativ trimis de Primăria Municipiului București, care cuprinde toate înscrisurile doveditoare ale dreptului de proprietate al intimatului.
A mai arătat că a depus la dosar la fila 98 actul de proprietate, respectiv actul de vânzare-cumpărare autentificat de Tribunalul I., secția notariat sub nr. 4631/04.02.1938 și transcris la aceeași dată sub nr.1807, act care s-a aflat și în dosarul administrativ.
De asemenea, arată că prin întâmpinarea formulată a arătat filele din dosarul de fond, în care a depus actele de stare civilă inclusiv certificatul de moștenitor, din care rezultă că este unicul moștenitor al fostului proprietar de la care a fost naționalizat imobilul în litigiu prin Decretul nr.92/1950.
Totodată, la dosarul cauzei, există copia – extras a adresei Direcției Istorice Centrale, privind tabelul cu imobilele naționalizate, conform Decretului nr.92/1950, dosar nr.59/1950, în care la poziția 5870 apare tatăl intimatului său, P. I., cu 4 apartamente în ..
A mai arătat cu privire la celelalte apartamente din imobil, că acestea au fost vândute în anul 1996, iar cu privire la apartamentul ce face obiectul prezentului litigiu, în care a locuit întotdeauna, a fost silit să plătească chirie lunară la S.C. A. S.A., iar după eliberarea unei camere din apartament, a fost somat cu evacuarea; cu cheltuieli de judecată conform chitanței depuse la dosar.
Curtea constatând închise dezbaterile reține cauza în pronunțare.
CURTEA
Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București Secția a V-a Civilă sub nr._, reclamantul P. C. a chemat în judecată pe pârâții Primăria Municipiului București și S.C. A. S.A., solicitând instanței ca prin hotărârea ce va pronunța să dispună obligarea Primăriei Municipiului București să emită o decizie prin care să dispună să i se restituie în natură apartamentul nr. 1 din . (fost 4), toate spațiile nevândute prin Legea nr. 112/1995, precum și terenul în suprafață de 630 mp. Solicită ca hotărârea să-i fie opozabilă pârâtei S.C. A. S.A.
În motivarea cererii de chemare în judecată, reclamantul a arătat că imobilul din . a fost dobândit de tatăl său, I. Gh. P., prin actul de vânzare – cumpărare autentificat de Tribunalul I. - Secția Notariat sub nr. 4631/04.02.1938 și transcris la aceeași dată. Imobilul este compus din 2 apartamente situate la parter și etaj, iar la mansardă s-au aflat anexele, transformate în timp în locuințe.
În anul 1950, imobilul a fost naționalizat, fiind trecut în anelele Decretului nr. 92/1950 la poziția nr. 5870, deși tatăl său era exceptat, fiind funcționar.
S-a mai arătat că este unicul moștenitor al tatălui său, așa cum rezută din certificatul de moștenitor nr. 163/1979 și a locuit întotdeauna în apartamentul nr. 1, în calitate de chiriaș.
După apariția Legii nr. 10/2001 a formulat notificare, care nu a fost soluționată.
În drept, acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001.
Pârâții nu au formulat întâmpinare.
Prin sentința civilă nr. 1423/02.07.2012 Tribunalul București Secția a V-a Civilă a admis acțiunea formulată de reclamantul P. C., a dispus restituirea în natură către reclamant a apartamentului nr. 1, parter, situat în București, ., sector 2 și a terenului aferent de sub construcție, așa cum a fost identificat prin raportul de expertiză efectuat de expert I. Mai A. – anexa 7, apartamentul nr. 3, . terenului aferent de sub construcție, din același imobil – identificat prin raportul de expertiză efectuat de expert I. Mai A., pivnița nr. 3 și pivnița nr. 6 din același imobil, identificate prin anexa nr. 8 indice 1 din același raport de expertiză, precum și a terenului în suprafață de 334,49 mp, identificat prin raportul de expertiză efectuat de expert P. O., teren care nu se află sub construcția C 1.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut următoarele:
Prin actul de vânzare – cumpărare autentificat de Tribunalul I. - Secția Notariat sub nr. 4631/04.02.1938, numitul I. Gh. P. a devenit proprietarul imobilului, situat în București, . (fost 4), compus din teren, în suprafață de 630 mp și o construcție (220 mp), compusă din pivniță, parter, etaj și mansardă.
Imobilul a fost preluat de stat în baza Decretului nr. 92/1950 de la numitul I. Gh. P. – poziția nr. 5870, așa cum reiese din adresa nr._/2003 emisă de S.C. A. S.A.
Ulterior, în temeiul Legii nr. 112/1995 au fost vândute - conform contract de vânzare – cumpărare nr. N03717/10.06.1997 . 2 – către C. A. și C. A., contract de vânzare – cumpărare nr. N_/28.05.1997 – ap. 2, . I. și M. Cornelie, contract de vânzare – cumpărare N_/1996 - ap. 3, . de vânzare – cumpărare nr. N1008/23.04.1997 – . către B. A. C., restul spațiilor nefiind vândute, ci, așa cum rezultă din actele dosarului, fiind închiriate, un apartament reclamantului și un apartament numitului F. G..
Prin raportul de expertiză tehnică construcții, efectuat de către expert I. Mai A. – au fost identificate spațiile din imobil, care au făcut obiectul contractelor de vânzare – cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995, precum și spații libere (spațiile care nu au făcut obiectul vreunor contracte de vânzare – cumpărare) din acest imobil, iar prin raportul de expertiză tehnică specialitatea topografie, efectuat de către expert P. O. a fost identificat terenul, care nu a făcut obiectul contractelor de vânzare – cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995.
Reclamantul este unicul moștenitor al tatălui său, așa cum reiese din certificatul de moștenitor nr. 163/19.09.1979 depus la dosar.
În această calitate a formulat notificarea nr. 2274/06.08.2001, nesoluționată până în prezent.
Față de solicitarea sa, din cererea de chemare în judecată, respectiv de obligare a Primăriei Municipiului București de a emite o decizie prin care să se dispună restituirea în natură a părții din imobil, ce nu a fost vândută, Tribunalul a avut în vedere Decizia nr. XX/2007 a ÎCCJ, prin care se stabilește că - în aplicarea dispozițiilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, republicată - instanța de judecată este competentă să soluționeze pe fond nu numai contestația formulată împotriva deciziei/dispoziției de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci și acțiunea persoanei îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la notificarea părții interesate.
Față de situația de fapt reținută, Tribunalul, având în vedere și dispozițiile art. 1 al. 1, art. 2 al. 1 lit. a, art. 4 al. 2, art. 6 al. 1 și art. 7 al. 1 indice 1 și al. 5, art. 26 al. 3 din Legea nr. 10/2001, republicată, raportat și la Decizia nr. XX/2007 a ÎCCJ a apreciat că reclamantul, în calitate de moștenitor legal al tatălui său, persoana de la care imobilul situat în București, . (fost 4), sector 6, a fost preluat de stat, în temeiul Decretului nr. 92/1950, este îndreptățit la restituirea în natură a apartamentului nr. 1, parter, situat în București, ., sector 2 și a terenului aferent de sub construcție, așa cum a fost identificat prin raportul de expertiză efectuat de expert I. Mai A. – anexa 7, apartamentul nr. 3, . terenului aferent de sub construcție, din același imobil – identificat prin raportul de expertiză efectuat de expert I. Mai A., pivnița nr. 3 și pivnița nr. 6 din același imobil, identificate prin anexa nr. 8 indice 1 din același raport de expertiză, precum și a terenului în suprafață de 334,49 mp, identificat prin raportul de expertiză efectuat de expert P. O., teren care nu se află sub construcția C 1 (părți din imobil –construcție și teren care nu au făcut obiectul contractelor de vânzare – cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995).
Împotriva acestei sentințe a formulat recurs pârâtul M. București prin Primarul General.
În motivarea recursului, pârâtul a arătat că hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu aplicarea greșită a legii.
Pârâtul consideră că instanța in mod greșit a constatat calitatea de persoana îndreptățită a reclamantului si l-a obligat să restituie imobilul mai sus menționat in favoarea reclamantului, având în vedere că nu există în dosar nici un act relevant din care să reiasă că bunul se află în proprietatea statului si ca notificatorul este persoana îndreptățita la restituire.
Recurentul a mai arătat că legiuitorul a stabilit prin art. 22 din Legea nr. 10/2001 ca unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe, prin decizie sau după caz, dispoziție motivată, asupra cererii de restituire în natură sau prin măsuri reparatorii.
Așadar, arată recurentul, instanța de judecată nu se putea subroga într-un drept pe care legiuitorul l-a stabilit în sarcina unității deținătoare si nu putea soluționa fondul notificării atât timp cat procedura administrativa nu a fost finalizată.
Potrivit art. 25, în înțelesul dat de Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, în termen de 60 zile de la înregistrarea notificării sau după caz de la data depunerii actelor doveditoare, potrivit art.23 unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe prin decizie sau după caz, dispoziție motivată, asupra cererii de restituire in natură sau prin masuri reparatorii, mai ales că notificarea reclamantului nu a fost soluționată deoarece dosarul administrativ nu a fost completat cu toate actele necesare, sens în care reclamantul a fost înștiințat cu privire la stadiul soluționării notificării.
Normele Metodologice fac vorbire de necesitatea existenței, alături de si celelalte acte, a unei precizări a persoanei îndreptățită la restituire în sensul că nu mai deține alte probe, precizare ce condiționează pârâtul în a se pronunța asupra notificării. (pct.25.1 din H.G. nr. 250/2007).
Conform art. 22-23 din Legea nr. 10/2001, republicată, notificarea formulată înlăuntrul termenului legal de persoana ce se considera indreptatita la restituire trebuie însoțita de actele doveditoare ale dreptului de proprietate, precum si in cazul moștenitorilor foștilor proprietari, de acte doveditoare privind calitatea de moștenitor a acestor persoane - aceste acte putând fi depuse si ulterior, in condițiile legii (până la soluționarea notificării).
Prin acte doveditoare a dreptului de proprietate se înțelege «orice acte juridice translative de proprietate, care atesta deținerea proprietatii de către o persoana fizica sau juridică”.
Totodată, in Capitolul 1 pct. 1 lit.e din același act normativ se arata ca sarcina probei proprietății si a deținerii legale a acesteia la momentul deposedării abuzive revine persoanei care se pretinde a fi indreptatite.
Față de dispozițiile legale menționate anterior recurentul arată ca deși reclamantul a susținut că a depus acte ce dovedesc dreptul de proprietate asupra imobilului, actele depuse si avute in vedere de către Comisia pentru Aplicarea Legii nr. 10/2001 la pronunțarea deciziei contestate nu pot constitui o dovada a dreptului de proprietare, un înscris sub semnătură privată nu poate constitui un drept de proprietate.
Înscrisurile anexate notificării, precum si cele depuse în fata instanței si considerate de către aceasta ca acte doveditoare a dreptului de proprietate nu fac dovada și nu suplinesc necesitatea probării dreptului, inclusiv in ceea ce privește întinderea acestuia si a raporturilor dintre autorul reclamanților referitor la proprietatea imobilului in litigiu precum si determinarea precisa a imobilului ce a făcut obiectul acestui drept.
Instanța de fond a reținut calitatea de persoană îndreptățită a reclamantului la restituirea în natură a imobilului din litigiu, ignorând dispozițiile Legii nr. 10/2001, instanța de judecată dispunând restituirea în natură fără a clarifica exact situația juridică a imobilului.
Recurentul a mai arătat că art. 22.1 alin 1 din Normele Metodologice pentru aplicarea Legii nr. 10/2001 prin H.G. nr.498/2003 arata ce se înțelege in sensul legii prin acte doveditoare. Astfel, prin act juridic translativ de proprietate in sensul legii se înțelege: act de vânzare - cumpărare, tranzacție, donație, extras carte funciara, act sub semnătură privata si alte asemenea. Același articol arata ce acte sunt considerate potrivit Legii nr. 10/2001 ca fac dovada calității de moștenitor, respectiv certificat de moștenitor, testament, acte de stare civila care atesta filiația sau rudenia cu titularul dreptului de proprietate.
Obligația de a depune actele doveditoare ale proprietatii, precum si in cazul moștenitorilor, cele care atesta aceasta calitate revine potrivit art. 22 din Normele date în aplicarea Legii nr. 10/2001 notificatorului, iar acestea trebuiau depuse ca anexă la notificare o data cu aceasta sau in termen de cel mult 18 luni de la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001. Termenul respectiv a fost prelungit de legiuitor cu 3 luni prin O.U.G. nr.109/2001, cu 3 luni prin O.U.G. nr.145/ 2001, cu o luna prin OUG nr.184/2002 si cu inca 2 luni prin O.U.G. nr.10/2003. Aceste prelungiri au fost acordate tocmai in ideea acordării unui interval de timp suficient notificatorului pentru depunerea tuturor actelor necesare in vederea susținerea notificării.
Pârâtul învederează faptul ca la dosarul de lege 10 nu se regăsește o situație juridica clară și la zi pentru imobilul in cauza identificat potrivit raportului de expertiza din dosar în care sa se stabilească atât situația juridica cat si locativă la zi furnizata de ICRAL si la Administrația Fondului Imobiliar care administrează.
Dacă persoana indreptatită a primit o despăgubire, restituirea in natura este condiționata de rambursarea diferenței dintre valoarea despăgubirii primite si valoarea terenului sau a construcției demolate așa cum a fost calculata in documentația de stabilire a despăgubirilor, actualizata cu coeficientul de actualizare stabilit conform legislației in vigoare.
În consecință, pârâtul solicită admiterea recursului, schimbarea în tot a hotărârii recurată, iar pe fond respingerea acțiunii ca neîntemeiată.
În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art.304 pct. 9 C.pr.civ.
Intimatul-reclamant a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, arătând că la fila 3 din dosar există actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 4631/04.02.1938 de Tribunalul I., secția Notariat, și copia-extras de pe „Tabelul cu imobilele naționalizate în București conform Decretului nr. 92/1950” în care la poz. 5870 apare tatăl său, prin care își dovedește dreptul de proprietate; acte care au fost depuse la dosarul administrativ; și că până la data cererii de chemare în judecată nu s-a emis nicio dispoziție, fapt ce permite soluționarea notificării așa cum prevede Decizia XX/2007 a ICCJ Secții Unite.
Analizând actele și lucrările dosarului prin prisma motivelor de recurs, Curtea constată că recursul declarat în cauză este nefondat, pentru următoarele considerente:
Recurentul-pârât susține că hotărârea recurată a fost dată cu aplicarea greșită a legii, deoarece în mod greșit instanța de fond a constatat calitatea de persoană îndreptățită a reclamantului, susținându-se că la dosar nu există nici un act relevant din care să reiasă că reclamantul este îndreptățit la restituire și că un înscris sub semnătură privată nu poate constitui o dovadă a dreptului de proprietate, în conformitate cu dispozițiile art. 23 din Legea nr. 10/2001.
Critica este nefondată.
Astfel, analizând actele și lucrările dosarului în conformitate cu dispozițiile art. 3041 C.pr.civ., Curtea constată că în mod corect a reținut tribunalul faptul că imobilul notificat, situat în București, ., astfel cum a fost identificat prin raportul de expertiză efectuat în cauză, a constituit proprietatea tatălui reclamantului, P. I., conform actului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 4631/04.02.1938 de Secția Notariat a Tribunalului I..
Acest înscris reprezintă un act autentic în sensul dispozițiilor art. 1171 din Codul civil de la 1864, în vigoare potrivit dispozițiilor art. 230 alin. 1 lit. a) din Legea nr. 71/2011; iar nu un înscris sub semnătură privată așa cum susține recurentul prin motivele de recurs.
În consecință, Curtea constată că în mod corect a reținut tribunalul calitatea reclamantului de persoană îndreptățită, având în vedere că prin înscrisul menționat mai sus acesta a făcut dovada dreptului de proprietate asupra imobilului notificat, la data preluării abuzive, așa cum prevede art. 3 alin. 1 lit. a) din Legea nr. 10/2001, precum și faptul că înscrisul autentificat de un notar public reprezintă un „act doveditor” în accepțiunea art. 23.1.a) din HG nr. 250/2007 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
În ceea ce privește critica privind încălcarea dispozițiilor art. 23 din Legea nr. 10/2001, prin care se susține că actele doveditoare ale dreptului de proprietate puteau fi depuse ca anexă la notificarea, sau în termen de 18 luni de la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, Curtea arată că dispozițiile legale invocate de recurent prevăd că actele doveditoare se pot depune „până la data soluționării notificării”, sintagmă ce nu are în vedere numai etapa administrativă a soluționării notificării, ci se referă la ambele etape, atât cea administrativă, cât și cea judiciară, deoarece legea nu face nici o distincție; or ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus (unde legea nu distinge, nici interpretului nu-i este permis să distingă).
A accepta susținerile recurentului, în sensul de a nu i se permite notificatorului de a completa probatoriul în etapa judiciară, ar însemna să se aducă atingere principiului liberului acces la justiție, consacrat de art. 21 din Constituție și de art. 6 CEDO, precum și principiului aflării adevărului pentru o bună înfăptuire a justiției consacrat de art. 129 alin. 5 C.pr.civ.
Întrucât administrarea probatoriului constituie elementul esențial al judecății, admiterea tezei susținute de recurentul-pârât ar echivala cu o judecată formală, contrară dreptului la un proces echitabil în sensul dispozițiilor art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
În al doilea rând, recurentul-pârât susține încălcarea dispozițiilor art. 22 și 25 din Legea nr. 10/2001, arătând că instanța de judecată nu se putea subroga într-un drept pe care legiuitorul l-a stabilit în sarcina unității deținătoare și nu putea soluționa fondul notificării atât timp cât procedura administrativa nu a fost finalizată.
Curtea constată că această critică este în evidentă contradicție cu dispozitivul și considerentele deciziei în interesul legii nr. XX/2007, publicată în M. Oficial nr. 764/12.11.2007, prin care instanța supremă a statuat că, în cazul când unitatea deținătoare sau investită cu soluționarea notificării nu se pronunță cu privire la notificare în termen de 60 de zile de la înregistrarea acesteia, „se impune /.../ ca instanța investită să evoce fondul în condițiile prevăzute în art. 297 alin. (l) C.pr.civ. și să constate, pe baza materialului probator administrat, dacă este sau nu întemeiată cererea de restituire în natură". „Într-un astfel de caz, lipsa răspunsului unității deținătoare, respectiv al entității investite cu soluționarea notificării, echivalează cu refuzul restituirii imobilului, iar un asemenea refuz nu poate rămâne necenzurat, pentru că nicio dispoziție legală nu limitează dreptul celui care se consideră nedreptățit de a se adresa instanței".
În consecință, Curtea constată că în mod corect instanța de fond s-a pronunțat pe fondul notificării, având în vedere faptul că prin decizia dată în recursul în interesul legii, obligatorie erga omnes de la data publicării în Monitorul Oficial, s-a stabilit că instanța de judecată are plenitudinea de a se pronunța pe fondul notificării în situația lipsei răspunsului entității deținătoare.
Cu privire la critica privind greșita aplicare a dispozițiilor art. 25 din lege, prin care se arată că era obligată să se pronunțe în termen de 60 de zile de la depunerea actelor doveditoare, însă reclamantul nu a depus actele necesare și nici o precizare în sensul că nu mai deține alte probe; Curtea o va respinge, pe considerentul că, prin dispozițiile art. 25 alin. 1 din Legea nr. 10/2001 republicată, legiuitorul a stabilit un termen de 60 de zile, după expirarea căruia unitatea deținătoare era obligată să se pronunțe, prin decizie sau dispoziție motivată, asupra notificării.
Acest termen începe să curgă de la două date de referință, respectiv: de la data înregistrării notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare, potrivit art. 23 din lege. Din interpretarea acestor texte legale reiese că termenul în care entitatea investită cu soluționarea notificării avea obligația de a se pronunța asupra notificării putea fi prorogat, cu acordul expres sau tacit al persoanei îndreptățite, dar numai dacă unitatea deținătoare, în urma analizei actelor doveditoare depuse, comunica notificatorului, în scris, în intervalul de 60 de zile de la înregistrarea notificării, faptul că documentația este insuficientă pentru fundamentarea deciziei de restituire.
Or, în cauză, recurentul nu a făcut dovada că se află în situația acestei ipoteze de prorogare voluntară a termenului de soluționare a notificării, în sensul de a comunica notificatorilor, înăuntrul termenului de 60 de zile începând cu data înregistrării notificărilor, faptul că trebuie să completeze documentația depusă odată cu notificarea cu anumite probatorii.
Prin urmare, Curtea consideră că recurentul-pârât este culpabil de depășirea termenului de 60 de zile prevăzut de lege, iar pasivitatea acestuia în soluționarea notificării a deschis reclamantului accesul la jurisdicția civilă, pentru a fi finalizată.
În plus, Curtea mai reține că, chiar și în situația în care reclamantul nu ar fi depus toate actele considerate necesare de către pârât, acest aspect nu conduce la nelegalitatea sentinței recurate, căci în caz contrar ar însemna să se dea posibilitatea entității notificate ca, sub pretextul că actele depuse de reclamant nu sunt adecvate sau suficiente, să refuze sine die soluționarea notificării.
Curtea arată că termenul de 60 de zile trebuie privit ca un termen rezonabil, în sensul că reclamantul avea dreptul la soluționarea notificării (prin care urmărea valorificarea unui drept patrimonial) într-un termen rezonabil, ca parte integrantă a dreptului la un proces echitabil garantat de art. 6 parag. 1 din C.E.D.O., termen ce include și durata procedurilor administrative.
Or, în speța de față, până la data introducerii acțiunii notificarea nu a fost soluționată de pârât - aspect ce nu a fost contestat de acesta prin motivele de recurs - astfel că, de la data înregistrării notificării, cererea reclamantului formulată în baza Legii nr. 10/2001, privind imobilul situat în București, ., sector 2, nu a primit nicio soluționare timp de 12 ani, termen ce nu poate fi considerat rezonabil, în conformitate cu jurisprudența instanței de contencios a drepturilor omului.
În ceea ce privește critica potrivit căreia instanța de fond a soluționat cauza fără a clarifica exact situația juridică a imobilului notificat, Curtea o va respinge, constatând faptul că la dosarul administrativ format ca urmare a înregistrării notificării formulate de reclamant se află adresa nr. 1323/04.12.2002 emisă de . Fond Locativ, precum și adresa nr._/3080/03.04.2003 emisă de Primăria Municipiului București, Direcția Patrimoniu, ambele referitoare la situația juridică a imobilului notificat, constând în datele referitoare la numele proprietarului pe numele căruia a fost emis Decretul de naționalizare nr. 92/1950 (P. I.) precum și situația apartamentelor ce au fost vândute în baza Legii nr. 112/1995, ca și a acelora ocupate de chiriași.
În ceea ce privește critica prin care se susține că - dacă persoana îndreptățită a primit o despăgubire, restituirea în natură este condiționată de rambursarea sumei reprezentând valoarea despăgubirii primite - Curtea o va respinge, constatând că recurentul o invocă doar ca ipoteză legală, dar nu pretinde faptul că reclamantul s-ar afla în această ipoteză. În al doilea rând, Curtea constată că recurentul nu a administrat nicio probă din care să reiasă că autorului reclamantului i-ai fost plătite despăgubiri în momentul preluării imobilului în baza Decretului nr. 92/1950.
Pentru aceste considerente, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. 1 C.pr.civ., Curtea va respinge recursul declarat în cauză, ca nefondat.
În temeiul dispozițiilor art. 274 alin. 1 C.pr.civ., constatând culpa procesuală a recurentului, care a căzut în pretenții prin respingerea căii de atac promovate, îl va obliga să plătească intimatului-reclamant P. C. cheltuielile de judecată efectuate în recurs, constând în onorariu de avocat în sumă de 500 lei, dovedit cu chitanța f.n./22.01.2013.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul – pârât M. București prin Primarul General împotriva sentinței civile nr. 1423/02.07.2012 pronunțată de Tribunalul București – Secția a V-a civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul – reclamant P. C. și cu intimata-pârâtă S.C. A. S.A.
Obligă pe recurentul M. București prin Primarul General la plata sumei de 500 Ron, cu titlu de cheltuieli de judecată către intimatul-reclamant P. C..
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică, azi, 01.02.2013.
Președinte, Judecător, Judecător,
C. M. S. Z. D. P. F.
Grefier,
D. L.
Red.dact.jud.MSC
Tehnored. T.I./2 ex./04.02.2013
Jud. fond: B. Miorița
| ← Obligaţie de a face. Decizia nr. 212/2013. Curtea de Apel... | Reparare prejudicii erori judiciare. Decizia nr. 208/2013.... → |
|---|
