Pretenţii. Decizia nr. 2335/2012. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 2335/2012 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 14-12-2012 în dosarul nr. 2335/2012
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI SECȚIA A IV-A CIVILĂ
Dosar nr._
DECIZIA CIVILĂ NR. 2335R
Ședința publică de la data de 14.12.2012
CURTEA COMPUSĂ DIN:
PREȘEDINTE - Z. D.
JUDECĂTOR - C. M. S.
JUDECĂTOR - I. L.- M.
GREFIER - D. L.
Din partea Ministerului Public – P. de pe lângă Curtea de Apel București a participat domnul procuror V. D. C..
Pe rol soluționarea cererilor de recurs formulate de recurenta – reclamantă S. E. și de recurentul – pârât S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, împotriva sentinței civile nr. 22/04.11.2012, pronunțată de Tribunalul București – Secția a V-a civilă în dosarul nr._, cauza având ca obiect „ pretenții – despăgubiri Legea nr.221/2009”.
Dosarul a fost strigat la ordinea listei de recursuri.
În cauză s-au efectuat două strigări.
La prima strigare a cauzei, la apelul nominal făcut în ședința publică nu au răspuns părțile.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care;
Curtea constatând lipsa părților dispune strigarea dosarului la sfârșitul listei de recursuri, având în vedere că prezenta cauză este cu participarea procurorului.
Dosarul a fost reluat la a doua strigare la sfârșitul listei de recursuri.
La apelul nominal făcut în ședința publică nu au răspuns părțile.
Din partea Ministerului Public – P. de pe lângă Curtea de Apel București a participat domnul procuror V. D. C..
Curtea pune în discuție excepția tardivității recursului declarat de recurenta – reclamantă, urmând a se pune concluzii și pe fondul recursului declarat de recurentul – pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.
Reprezentantul Ministerului Public – P. de pe lângă Curtea de Apel București pune concluzii de respingere a recursului declarat de recurenta – reclamantă ca tardiv formulat.
De asemenea, solicită admiterea recursului declarat de recurentul – pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, cu mențiunea că măsura administrativă invocat ar fi de drept politic, iar, pe de altă parte, instanța de fond nu avea ce să mai constatate, deoarece măsura administrativă era lipsită de interes, având în vedere că prin Legea nr.221/2009, în enumerarea art.3, se regăsește măsura administrativă la care a fost supusă.
Curtea constatând închise dezbaterile reține cauza în pronunțare.
CURTEA
Deliberând asupra cauzei civile de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București – Secția a V-a Civilă, la data de 18.02.2011, reclamanta S. E. a solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se constate, în temeiul Legii nr. 221/2009, caracterul politic al măsurii administrative de evacuare cu domiciliul forțat de la domiciliul din localitatea Peciul Nou / D. în localitatea Bordusani Noi / Fetesti în perioada 18.06.1951 – 20.12.1955, a persoanelor S. E. (petentă), Sonn I. (tată decedat) și Sonn S. (mamă decedată); obligarea pârâtului la plata sumei de 10.000 euro, constând în despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit pentru petentă și câte 5000 euro pentru fiecare dintre părinții decedați.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat că a fost deportată și i-a fost stabilit domiciliu forțat din localitatea Peciul Nou în localitatea Bordusanii, la vârsta de 14 ani, alături de părinții săi și fratele său Sonn I.. A mai arătat că au fost separați de restul familiei, au avut hrană insuficientă, tratament medical insuficient și excluziune socială, urmărirea privind perioada 1951 – 1955. A apreciat reclamanta că scoaterea din vigoare a art. 5 din Legea nr. 221/2009 nu este justificată, deoarece Decretul nr. 118/1990 vizează doar cetățenii români și exclude grupul de persoane etnici germani care plecând din țară și-au pierdut cetățenia. Reclamanta susține că se va înlătura discriminarea față de celelalte grupuri de persoane urmărite, care beneficiază de drepturi de despăgubire.
În drept, reclamanta a invocat disp. Legii nr. 221/2009.
În dovedirea cererii, reclamanta a anexat la dosar în fotocopie acte de stare civilă, adresa nr. 3821/01.11.2010 emisă de MAPN, alte înscrisuri.
Legal citat, pârâtul nu a depus întâmpinare și nu s-a prezentat la judecarea cauzei.
Tribunalul a încuviințat administrarea probei cu înscrisurile atașate la dosar.
Prin sentința civilă nr. 22/04.01.2012 pronunțată de Tribunalul București Secția a V-a Civilă, s-a admis în parte cererea formulată de reclamanta S. E., în contradictoriu cu pârâtul S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice, a fost constatat caracterul politic al măsurii administrative de dislocare și stabilire domiciliu obligatoriu, din localitatea Peciul Nou - D. în localitate Bordușanii Noi - Fetești, referitor la S. E., Sonn Ș. (I.) și Sonn S., în intervalul 18.06.1951 – 20.12.1955 și s-a respins capătul de cerere privind acordarea de despăgubiri ca neîntemeiat.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut următoarele:
Reclamanta S. E. (fostă Sonn E.), alături de părinții săi Sonn Ș. (I.) și Sonn S., respectiv de fratele său Sonn I., au fost strămutați la data de 18.06.1951 din localitatea Peciul Nou și le-a fost fixat domiciliul obligatoriu în localitatea Bordușanii Noi - Fetești, până la data de 20.12.1955, potrivit deciziei M.A.I. nr. 200/1951, aspecte ce rezultă din relațiile comunicate de M.A.N. – Direcția Instanțelor Militare prin adresa nr. 3821/01.11.2010.
Potrivit disp. art. 3 lit. e) din Legea nr. 221/2009, constituie măsură administrativă cu caracter politic orice măsură luată de organele fostei miliții sau securități, având ca obiect dislocarea și stabilirea de domiciliu obligatoriu, internarea în unități și colonii de muncă, stabilirea de loc de muncă obligatoriu, dacă au fost întemeiate pe decizia nr. 200/1951 a Ministerului Afacerilor Interne.
Prin urmare, Tribunalul a constatat că reclamanta, alături de părinții săi, a făcut obiectul unei măsuri administrative cu caracter politic, calificată astfel în mod expres de lege, cererea urmând a fi admisă sub acest capăt de cerere.
În ceea ce privește cererea reclamantei de acordare a despăgubirilor pentru prejudiciul moral cauzat prin luarea măsurii administrative față de sine și față de rudele sale, aceasta este neîntemeiată, ca urmare a admiterii excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, prin Decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010.
Astfel, Curtea Constituțională a reținut că scopul acordării de despăgubiri pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate în perioada comunistă este nu atât repararea prejudiciului suferit, prin repunerea persoanei persecutate într-o situație similară cu cea avută anterior - ceea ce este și imposibil, ci finalitatea instituirii acestei norme reparatorii este de a produce o satisfacție de ordin moral, prin înseși recunoașterea și condamnarea măsurii contrare drepturilor omului, principiu care reiese din actele normative interne, fiind în deplină concordanță cu recomandările Adunării Parlamentare a Consiliului Europei.
Curtea a apreciat că nu poate exista decât o obligație "morală" a statului de a acorda despăgubiri persoanelor persecutate în perioada comunistă. De altfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat, prin Hotărârea din 12 mai 2009 în Cauza Ernewein și alții împotriva Germaniei și prin Hotărârea din 2 februarie 2010 în Cauza K. și Iouri Kiladze contra Georgiei, că dispozițiile Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale nu impun statelor membre nicio obligație specifică de a repara nedreptățile sau daunele cauzate de predecesorii lor. Totodată, instanța de la Strasbourg are o jurisprudență constantă în sensul că art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție nu garantează dreptul de a dobândi un bun (Hotărârea din 23 noiembrie 1983 în Cauza V. der Mussele contra Belgiei, Hotărârea din 9 octombrie 2003 în Cauza Slivenko contra Letoniei, Hotărârea din 18 februarie 2009 în Cauza Andrejeva contra Letoniei). Referindu-se la problema restituirii bunurilor confiscate de către stat, aceeași Curte a stabilit că nu se poate interpreta că ar exista vreo obligație generală a statului de a restitui proprietăți care au fost expropriate înainte de ratificarea Convenției ori că ar exista posibilitatea impunerii unor restricții asupra libertății statelor de a stabili scopul și condițiile oricărei restituiri către foștii proprietari. (Hotărârea din 28 septembrie 2004 în Cauza Kopecky contra Slovaciei, Hotărârea din 4 martie 2003 în Cauza Jantner contra Slovaciei, Decizia asupra admisibilității din 13 decembrie 2005 în Cauza Bergauer și alții contra Cehiei). În materia reglementărilor privind reabilitarea, restituirea proprietăților confiscate sau acordarea de compensații pentru acestea, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că statele contractante au o largă marjă de apreciere în stabilirea măsurilor specifice de implementare a politicilor sociale și economice, a condițiilor de acordare a despăgubirilor (Hotărârea din 23 noiembrie 2000 în Cauza Ex-Regele Greciei și alții contra Greciei).
Prin urmare, Curtea a constatat că, a fortiori, nu se poate concluziona că în materia despăgubirilor pentru daunele morale suferite de foștii deținuți politici în perioada comunistă ar exista vreo obligație a statului de a le acorda și, cu toate acestea, legiuitorul român de după 22 decembrie 1989 a adoptat 2 acte normative, Decretul-lege nr. 118/1990 și Legea nr. 221/2009, având acest scop.
Analizând prevederile actelor normative incidente în materia despăgubirilor pentru daune morale suferite de persoanele persecutate din motive politice în perioada comunistă, Curtea Constituțională a constatat că există două norme juridice - art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990 și art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 - cu aceeași finalitate, și anume acordarea unor sume de bani persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri. Astfel, potrivit art. 4 alin. (1) din Decretul-lege nr. 118/1990, "Persoanele care s-au aflat în situațiile prevăzute la art. 1 alin. (1) lit. a), b) și e) și alin. (2) au dreptul la o indemnizație lunară de 200 lei pentru fiecare an de detenție, strămutare în alte localități, deportare în străinătate sau prizonierat, indiferent dacă sunt sau nu sunt pensionate", iar potrivit alin. (2) "Persoanele care s-au aflat în una dintre situațiile prevăzute la art. 1 alin. (1) lit. c) și d) au dreptul la o indemnizație lunară de 100 lei pentru fiecare an de internare abuzivă în spitalele de psihiatrie sau de domiciliu obligatoriu, indiferent dacă sunt sau nu sunt pensionate." Cuantumul acestor indemnizații a fost actualizat periodic, ținându-se cont de creșterea inflației și a indicelui prețurilor de consum care au condus la scăderea puterii de cumpărare a acestei categorii de persoane. Potrivit art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, "Orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanței de judecată, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la: [...] a) acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare[...]".
În expunerea de motive la Legea nr. 221/2009 se arată că "În ceea ce privește prejudiciul moral suferit, [...] pot exista situații în care măsurile reparatorii cu caracter pecuniar prevăzute de către Decretul-lege nr. 118/1990 [...] să nu fie suficiente în raport cu suferința deosebită resimțită de persoanele care au fost victimele unor măsuri abuzive ale regimului comunist". Curtea a constatat că această justificare nu poate sta la baza instituirii unei noi norme juridice - art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009, cu scop identic celui prevăzut de art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990, diferența constând doar în modalitatea de plată - adică prestații lunare, până la sfârșitul vieții, în cazul art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990 și o sumă globală, în cazul art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009. Totodată, Curtea a observat că dispozițiile de lege criticate instituie, pentru prima dată, posibilitatea ca moștenitorii de până la gradul II ai persoanei persecutate să beneficieze de despăgubiri morale.
Curtea a reținut, de asemenea, că despăgubirile pentru daunele morale suferite în perioada comunistă trebuie să fie drepte, echitabile, rezonabile și proporționale cu gravitatea și suferințele produse prin aceste condamnări sau măsuri administrative. Or, despăgubirile prevăzute de dispozițiile de lege criticate, având același scop ca și indemnizația prevăzută de art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990, nu pot fi considerate drepte, echitabile și rezonabile. Pe de altă parte, prin introducerea posibilității moștenitorilor de gradul II de a beneficia de despăgubiri pentru daune morale suferite de persoanele persecutate de regimul comunist, legiuitorul s-a îndepărtat de la principiile care guvernează acordarea acestor despăgubiri, și anume cel al echității și dreptății. Astfel, prin prevederea de lege criticată se diluează scopul pentru care au fost introduse aceste despăgubiri, întrucât nu se poate considera că moștenitorii de gradul II au aceeași îndreptățire la despăgubiri pentru daune morale suferite în perioada comunistă de predecesorul lor, ca și acesta din urmă.
Prin Decretul-lege nr. 118/1990, legiuitorul a stabilit condițiile și cuantumul indemnizațiilor lunare, astfel încât intervenția sa prin art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, după 20 ani de la adoptarea primei reglementări cu același obiect, aduce atingere valorii supreme de dreptate, una dintre valorile esențiale ale statului de drept, astfel cum este proclamată în prevederile art. 1 alin. (3) din Constituție. Totodată, astfel cum a statuat și Curtea Europeană a Drepturilor Omului, tot în domeniul măsurilor reparatorii, însă în ceea ce privește restituirile de bunuri, este necesar a se face în așa fel încât atenuarea vechilor violări să nu creeze noi nedreptăți (Hotărârea din 5 noiembrie 2002 în Cauza Pincova și Pinc contra Cehiei, Hotărârea din 7 octombrie 2009 în Cauza Padalevicius contra Lituaniei). De asemenea, nu s-ar putea susține că prin adoptarea art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, persoanele în cauză ar putea avea o "speranță legitimă" (astfel cum este consacrată în jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului) la acordarea despăgubirilor morale, întrucât, așa cum a statuat instanța de la Strasbourg - de exemplu, prin Hotărârea din 28 septembrie 2004 în Cauza Kopecky contra Slovaciei -, atunci când există o dispută asupra corectei aplicări a legii interne și atunci când cererile reclamanților sunt respinse în mod irevocabil de instanțele naționale, nu se poate vorbi despre o "speranță legitimă" în dobândirea proprietății. Totodată, prin Decizia asupra admisibilității din 2 decembrie 2008 în Cauza Slavov și alții contra Bulgariei, instanța de contencios al drepturilor omului a acordat o "importanță deosebită faptului că dispoziția de lege referitoare la obținerea compensațiilor a fost anulată nu ca urmare a unui mecanism ad-hoc, extraordinar, ci ca rezultat al unei operațiuni normale, pe calea exercitării controlului de constituționalitate al acesteia", ceea ce a condus la concluzia Curții în sensul că reclamanții nu au putut dobândi o "speranță legitimă" în obținerea compensațiilor respective.
Având în vedere toate aceste considerente, Curtea a constatat că acordarea de despăgubiri pentru daunele morale suferite de foștii deținuți politici, astfel cum a fost reglementată prin art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, contravine art. 1 alin. (3) din Legea fundamentală privind statul de drept, democratic și social, în care dreptatea este valoare supremă.
Totodată, în temeiul dispozițiilor constituționale ale art. 142 alin. (1), potrivit cărora "Curtea Constituțională este garantul supremației Constituției", și al art. 1 alin. (5) din Constituție, potrivit căruia "În România, respectarea [...] legilor este obligatorie", Curtea a constatat că reglementarea criticată încalcă și normele de tehnică legislativă, prin crearea unor situații de incoerență și instabilitate, contrare prevederilor Legii nr. 24/2000, republicată.
Astfel, potrivit art. 2 alin. (1) din acest act normativ, tehnica legislativă asigură sistematizarea, unificarea și coordonarea legislației, precum și conținutul și forma juridică adecvate pentru fiecare act normativ, iar art. 14 - "Unicitatea reglementării în materie" prevede că reglementările de același nivel și având același obiect se cuprind într-un singur act normativ. În același sens, art. 16, cu denumirea marginală "Evitarea paralelismelor", stabilește că în procesul de legiferare este interzisă instituirea acelorași reglementări în două sau mai multe acte normative, iar în cazul existenței unor paralelisme, acestea vor fi înlăturate fie prin abrogare, fie prin concentrarea materiei în reglementări unice.
Curtea a observat că - în domeniul acordării de despăgubiri pentru daunele morale persoanelor persecutate din motive politice în perioada comunistă - există reglementări paralele, și anume, pe de o parte, Decretul-lege nr. 118/1990, republicat, și Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 214/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare, iar, pe de altă parte, Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989.
De asemenea, potrivit prevederilor art. 3 alin. (1) din Legea nr. 24/2000, republicată, "Normele de tehnică legislativă sunt obligatorii la elaborarea proiectelor de lege de către Guvern [...]", iar art. 6 alin. (1) - "Conținutul și fundamentarea soluțiilor legislative" prevede că reglementările cuprinse în actul normativ "trebuie să fie temeinic fundamentate, luându-se în considerare interesul social, politica legislativă a statului român și cerințele corelării cu ansamblul reglementărilor interne, precum și ale armonizării legislației naționale cu legislația comunitară și cu tratatele internaționale la care România este parte". Or, Curtea a constatat că reglementarea criticată nu respectă aceste reguli de tehnică legislativă, bazându-se doar pe afirmația din Expunerea de motive a Legii nr. 221/2009, în sensul că "pot exista situații în care măsurile reparatorii cu caracter pecuniar prevăzute de către Decretul-lege nr. 118/1990 să nu fie suficiente în raport cu suferința deosebită." Așa cum a arătat Curtea, aceste despăgubiri sunt menite a produce satisfacția morală a recunoașterii faptelor nelegale, a încălcărilor drepturilor omului, comise în perioada comunistă, iar nu a compensa în bani suferința persoanelor persecutate. Prin urmare, reglementarea criticată nu a fost temeinic fundamentată.
Totodată, textul de lege criticat, astfel cum este redactat, fiind prea vag, încalcă și regulile referitoare la precizia și claritatea normei juridice. Astfel, lipsa de claritate și previzibilitatea dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) referitoare la acordarea despăgubirilor din Legea nr. 221/2009 a condus la aplicarea incoerentă a acestora, instanțele de judecată acordând despăgubiri în valoare de până la 600.000 euro, ceea ce reprezintă o aplicare excesivă și nerezonabilă. Chiar dacă prin art. I pct. 2 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2010 s-au introdus niște criterii minime de acordare a despăgubirilor, și anume durata pedepsei privative de libertate, perioada de timp scursă de la condamnare și consecințele negative produse în plan fizic, psihic și social, precum și măsurile reparatorii deja acordate în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990 și Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 214/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare, Curtea a constatat că acestea sunt insuficiente pentru a putea caracteriza norma legală ca fiind clară și previzibilă. Principiul legalității presupune, de asemenea, existența unor norme de drept intern suficient de accesibile, precise și previzibile în aplicarea lor, astfel cum reiese și din jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului (Hotărârea din 5 ianuarie 2000 în Cauza Beyeler contra Italiei, Hotărârea din 23 noiembrie 2000 în Cauza Ex-Regele Greciei și alții contra Greciei, Hotărârea din 8 iulie 2008 în Cauza F. Rum Patrikligi contra Turciei).
Curtea a observat că în materia reparațiilor trebuie să existe o legislație clară, precisă, adecvată, proporțională care să nu dea naștere la interpretări și aplicări diferite ale instanțelor de judecată, ceea ce ar putea conduce la constatări ale violării drepturilor omului de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Această problemă a legislației incoerente și ineficiente a României în materia restituirilor a fost menționată și de Curtea Europeană a Drepturilor Omului prin Hotărârea din 9 decembrie 2008, în Cauza V. împotriva României. Cu acel prilej, Curtea a constatat că Legea nr. 1/2000 a suferit atât de multe modificări ca număr și conținut, încât precizia și previzibilitatea cerute de noțiunea de "legalitate" au fost grav atinse.
Ținând cont de toate aceste considerente, Curtea a constatat că dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare, contravin prevederilor art. 1 alin. (3) și (5) din Legea fundamentală.
Potrivit disp. art. 147 alin. 1 din Constituția României dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare, precum și cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției, pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale fiind suspendate de drept. În conformitate cu disp. art. 147 alin. 4 din Constituția României, deciziile Curții Constituționale se publică în Monitorul Oficial al României, iar, de la data publicării, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor.
Având în vedere că în intervalul de timp prevăzut de Constituția României, Parlamentul nu a pus de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii supreme, tribunalul a constatat că art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, ce reprezintă temeiul de drept al prezentei acțiuni relativ la pretenții - despăgubiri, și-a încetat efectele juridice.
În plus, tribunalul a fost obligat să respecte deciziile Curții Constituționale, cu atât mai mult cu cât în cazul constatării neconstituționalității unor norme juridice, se consideră că dezacordul cu legea supremă a existat încă de la data adoptării acesteia, afectându-i ca atare valabilitatea, chiar dacă efectele deciziei Curții Constituționale vizează numai perioada ulterioară publicării acesteia în Monitorul Oficial.
Se impune a fi amintită în acest context și decizia nr. XII din 19.09.2011, pronunțată de către Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii. Prin aceasta decizie se stabilește că „urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1.358/2010 și nr. 1.360/2010, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în Monitorul Oficial”.
Această decizie dată în recurs în interesul legii a fost publicată în Monitorul Oficial la data de 07.11.2011, fiind obligatorie pentru instanțe de la data publicării ei, conform dispozițiilor art. 3307 alin. 4 C.pr.civ.
În speță, cererea reclamantei nu a fost solutionată definitiv până la data publicării în Monitorul Oficial a deciziilor Curții Constituționale nr. 1.358/2010 și nr. 1.360/2010, respectiv până la data de 07.11.2010, întrucât sentința de față se pronunță la 04.01.2012, astfel încât nu operează distincția avută în vedere în considerentele acestei decizii dată în recurs în interesul legii.
Pe de altă parte, anterior soluționării prezentei cauze a fost publicată și decizia dată în recurs în interesul legii nr. XII/2011 menționată mai sus, fiind așadar obligatorie pentru Tribunal la momentul soluționării prezentei cauze.
Prin urmare, fata de această decizie dată în recurs în interesul legii, obligatorie pentru Tribunal la acest moment, soluția legală impusă în cauză este aceea de respingere a acțiunii în pretenții a reclamantei, având în vedere că efectul deciziei nr. 1358/2010 dată de Curtea Constituțională a fost acela de a lipsi de temei legal cererea acesteia.
In plus, față de data la care s-au petrecut faptele în discuție, nu se identifică vreo obligație a statului de a despăgubiri pecuniar persoane care nu au cetățenie română, iar considerentele care au generat deciziile Curții Constituționale, respectiv decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nu sunt susceptibile de a face obiectul controlului prezentei instanțe, față de rolurile atribuite constituțional și legal Curții Constituționale, respectiv instanțelor judecătorești și, în particular, Înaltei Curți de Casație și Justiție.
Pentru toate considerentele anterior expuse, Tribunalul a admis în parte cererea, a constatat caracterul politic al măsurii administrative în discuție, respingând însă ca neîntemeiată cererea de acordare a despăgubirilor pentru prejudiciul moral suferit.
Împotriva acestei sentințe au declarat recurs pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și reclamanta S. E..
I. În motivarea recursului declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice se arată că hotărârea pronunțata de către Tribunalul București - Secția a V-a Civila a fost data cu încălcarea si aplicarea greșită a legii, motiv prevăzut de dispozițiile art.304 pct.9 din Codul de procedura civila.
Prin prezentele motive, cu privire la constatarea caracterului politic al măsurii administrative de dislocare si stabilire de domiciliu obligatoriu pârâtul invocă excepția lipsei de interes referitor la acest capăt de cerere având in vedere următoarele considerente:
În art. 3 din Legea nr. 221/2009 se arata următoarele: " Art. 3. - Constituie măsură administrativă cu caracter politic orice măsură luată de organele fostei miliții sau securități, având ca obiect dislocarea și stabilirea de domiciliu obligatoriu, internarea în unități și colonii de muncă, stabilirea de loc de muncă obligatoriu, dacă au fost întemeiate pe unul sau mai multe dintre următoarele acte normative:
a) Decretul nr. 6 din 14 ianuarie 1950, Decretul nr. 60 din 10 martie 1950, Decretul nr. 257 din 3 iulie 1952, Decretul nr. 258 din 22 august 1952, Decretul nr. 77 din 11 martie 1954 și Decretul nr. 89 din 17 februarie 1958;
b) Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 2/1950, Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 1.154 din 26 octombrie 1950, Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 344 din 15 martie 1951, Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 326/1951, Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 1.554 din 22 august 1952, Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 337 din 11 martie 1954, Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 237 din 12 februarie 1957, Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 282 din 5 martie 1958 și Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 1.108 din 2 august 1960;
c) Ordinul nr. 100/Cabinet din 3 aprilie 1950 al Direcțiunii Generale a Securității Poporului;
d) Ordinul nr. 5/Cabinet/1948, Ordinul nr. 26.500/Cabinet/1948, Ordinul nr. 490/Cabinet/1952 și Ordinul nr. 8/20/Cabinet/1952 ale Ministerului Afacerilor Interne;
e) deciziile nr. 200/1951, nr. 239/1952 și nr. 744/1952 ale Ministerului Afacerilor Interne;
f) Ordinul nr. 838 din 4 decembrie 1952 al Ministerului Securității Statului
F. de cele prezentate si fata de mențiunile instanței de fond, in sensul că măsura administrativă la care au fost supuși părinții reclamantei, precum si aceasta, rezulta ca primul capăt de cerere care privește constatarea caracterului politic al măsurii administrative privind dislocarea si stabilirea de domiciliu forțat este lipsit de interes motivat de faptul ca prin Legea nr. 221/2009 in enumerarea de la art.3 din Legea 221/2009 se regăsește măsura administrativa la care a fost supusa acesta.
Or, atâta timp cât printr-o lege s-a statuat ca anumite masuri administrative având ca obiect dislocarea și stabilirea de domiciliu obligatoriu, internarea în unități și colonii de muncă, stabilirea de loc de muncă obligatoriu, dacă au fost întemeiate pe unul sau mai multe dintre actele normative prevăzute de art. 3 din legea 221/2009 au caracter politic, instanța nu mai poate sa constate altceva decât ceea ce prevede legea
Recurentul-pârât a arătat că reclamanta nu a justificat interesul in vederea promovării unui astfel de capăt de cerere, deoarece Legea nr. 221/2009 arata in mod clar care masuri administrative au caracter politic.
Prin urmare in mod greșit instanța de fond a constatat caracterul politic al măsurii administrative dispuse cu privire la părinții reclamantei, precum si împotriva acesteia, din moment ce acest capăt de cerere este lipsit de interes.
În final, recurentul pârât a solicitat admiterea recursului așa cum a fost formulat, modificarea in parte a sentinței civile nr. 22/04.01.2012 pronunțata de Tribunalul București Secția a V-a Civila, in sensul admiterii excepției lipsei de interes a capătului de cerere referitor la constatarea caracterului politic al măsurii administrative dispuse cu privire la părinții reclamantei, precum si împotriva acesteia si respingerea acestui capăt de cerere ca fiind lipsit de interes.
In drept: au fost invocate dispozițiile art. 304 pct. 9 Cod proc. civ; art. 3041 Cod proc.civ.
Recurentul pârât a solicitat judecarea cauzei si in conformitate cu prevederile art.242 alin.(2) din Codul de procedura civila.
II. În motivarea recursului declarat de recurenta-reclamantă S. E.,se solicită obligarea Statului prin Ministerul Finanțelor la acordarea unei despăgubiri și obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.
Arătând că, prin hotărârea parțial atacată, a fost recunoscută deportarea în B. ca urmărire politică, dar a fost respinsă cererea de despăgubiri și de obligare a pârâtului la cheltuieli de judecată.
Recurenta-reclamantă a invocat faptul că pârâtul, până în prezent nu a beneficiat de un cadru legal de reparare a daunelor, ca urmare a măsurii abuzive suferite din partea statului român comunist, deoarece Decretul Lege nr. 118/1990 exclude pe pârât din cercul celor îndreptățiți, așa că nu poate fi vorba de o concurență în drepturi între cele din Decretul lege nr. 118/1990 și art. 5 din Legea nr. 221/2009.
Recurenta reclamantă a solicitat suspendarea cauzei până la repunerea în vigoare a art. 5 din legea menționată, conform raportului special a avocatului poporului cu privire la art. 5 alin. 1 din Legea nr. 221/1009.
În opinia recurentei reclamante, plata despăgubirilor solicitate trebuie acordată și conform art. 5 alin, 1 lit. b a Legii nr. 221/2009, chiar dacă nu se aplică art. 5 alin. 1 lit. a pe baza deciziei nr. 1358/21.10.2010 pronunțată de Curtea Constituțională, deoarece cel puțin în volumul cerut pârâtul și rudele victimei de aceeași măsură au avut o pierdere în avere și nu numai morală.
În drept, au fost invocate dispozițiile art.304 pct.9 din Codul de Procedură Civilă.
La termenul de judecată din data de 14.10.2012, instanța a invocat excepția tardivității recursului declarat de către recurenta-reclamantă S. E..
Cu privire la excepția tardivității formulării cererii de recurs, Curtea constată că potrivit art.301 din codul de procedură civilă „Termenul de recurs este de 15 zile de la comunicarea hotãrârii, dacã legea nu dispune altfel. Dispozițiile art. 284 alin. (2)-(4) se aplicã în mod corespunzãtor.
Astfel, se constată că legea supune recursul unei condiții referitoare la termenul
în care poate fi exercitatã aceastã cale extraordinarã de atac.
În cauza de față, recursul trebuie declarat înãuntrul unui termen legal, imperativ care este de 15 zile și curge de la data comunicãrii hotãrârii ce se atacã. Este vorba despre comunicarea din oficiu, realizatã de cãtre instanțã în baza art. 86 raportat la art. 261 alin. (3) C. proc. civ..
Curtea constată că comunicarea hotărârii s-a realizat la data de 19.07.2012, așa cum rezultă de pe dovada de îndeplinire a procedurii de citare aflată la fila 21 din dosarul Tribunalului București, însă calea de atac a recursului a fost exercitată la data de 13.08.2012, așa cum rezultă din ștampila poștei aplicată pe plicul aflat la dosarul cauzei.
Curtea constată că nu a fost respectat termenul legal imperativ de 15 zile, iar nerespectarea termenului de exercitare a recursului, reglementat printr-o normã imperativã, atrage sancțiunea decãderii, ceea ce înseamnã cã partea pierde dreptul procesual la recurs, potrivit art. 103 alin. (1) C. proc. civ.
Având în vedere considerentele menționate, ținând cont de dispozițiile art.301 din Codul de Procedură Civilă, va respinge, ca tardiv formulat recursul declarat de către recurenta-reclamantă S. E..
Cu privire la recursul declarat de către Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, instanța constată că recurentul critică soluția instanței de fond considerând că măsura strămutării se încadrează în dispozițiile art.3 lit.e din Legea nr.221/2009, motiv pentru care nu există nici un interes în soluționarea acestui capăt de cerere.
Curtea învederează că, în mod corect, a reținut prima instanță reclamanta S. E. (fostă Sonn E.), alături de părinții săi Sonn Ș. (I.) și Sonn S., respectiv de fratele său Sonn I., au fost strămutați la data de 18.06.1951 din localitatea Peciul Nou și le-a fost fixat domiciliul obligatoriu în localitatea Bordușanii Noi - Fetești, până la data de 20.12.1955, potrivit deciziei M.A.I. nr. 200/1951, aspecte ce rezultă din relațiile comunicate de M.A.N. – Direcția Instanțelor Militare prin adresa nr. 3821/01.11.2010.
Chiar dacă măsura strămutării se încadrează în dispozițiile art.3 lit.e din Legea nr.221/2009, totuși instanța de recurs învederează că există un interes practic, juridic și moral în constatarea caracterului politic al măsurii administrative prin dispozitivul hotărârii pronunțate, deoarece se consacră faptul că, într-adevăr, măsura administrativă suferită se circumscrie ipotezei legale, fiind o măsură de drept și se realizează, în același timp, o reparație morală, prin recunoașterea expresă a caracterului politic de drept al acesteia.
Având în vedere aceste aspecte, se constată că nu sunt întemeiate criticile formulate.
Pentru toate considerentele expuse, în temeiul art.312 din Codul de Procedură Civilă, va respinge, ca nefondat, recursul formulat recurentul pârât S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE împotriva sentinței civile nr. 22/04.01.2012 pronunțată de Tribunalul București Secția a V-a Civilă în contradictoriu cu recurenta-reclamantă S. E..
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca tardiv, recursul declarat de recurenta – reclamantă recurenta – reclamantă S. E. împotriva sentinței civile nr. 22/04.11.2012, pronunțată de Tribunalul București – Secția a V-a civilă în dosarul nr._ .
Respinge, ca nefundat, recursul declarat de și de recurentul – pârât S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, împotriva aceleiași sentințe.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică, azi, 14.12.2012
Președinte, Judecător, Judecător,
Z. D. C. M. S. I. L. M.
Grefier,
D. L.
Red. D.Z.
Tehnored. T.I.
2 ex./2012.2012
Jud., fond,
B. C.
| ← Acţiune în constatare. Decizia nr. 44/2013. Curtea de Apel... | Strămutare. Sentința nr. 7/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
