Pretenţii. Decizia nr. 240/2012. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 240/2012 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 13-02-2012 în dosarul nr. 240/2012
Dosar nr._
(_ )
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR.240
Ședința publică de la 13 februarie 2012
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE - I. B.
JUDECĂTOR - DOINIȚA M.
JUDECĂTOR - D. A. B.
GREFIER - L. C.
* * * * * * * * * *
Pe rol se află soluționarea recursului formulat de recurenta-reclamantă B. D. E., împotriva sentinței civile nr. 1511 din 22.09.2011, pronunțată de Tribunalul București - Secția a III a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul-pârât S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE.
Cauza are ca obiect – pretenții, despăgubiri Legea nr.221/2009.
La apelul nominal făcut în ședința publică, se prezintă mandatar Bârhală D., în calitate de reprezentant al recurentei-reclamante B. D. E., în baza procurii speciale autentificată sub nr.533 din 18.04.2011, aflată la fila 55 din dosarul de fond, lipsind intimatul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier, după care,
Mandatarul Bârhală D. se legitimează cu CI . nr._ eliberat de Secția 6 Poliție la 20.01.2003 și arată că nu mai are cereri de formulat și probe de solicitat.
Întrebat de instanță, care sunt bunurile confiscate, mandatarul recurentei-reclamante învederează că locuința din . confiscată în anul 1959, iar . și nu s-a acordat nici un fel de despăgubiri.
Mandatarul recurentei-reclamantesolicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat și motivat și a se avea în vedere că instanța de fond nu a ținut cont de actele depuse la dosar la momentul pronunțării hotărârii atacate.
CURTEA
Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea formulată la 3.01.2011 Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București sub nr._, astfel cum a fost aceasta precizată la data de 2.03.2011, reclamanta B. D. E. a chemat în judecată, Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de numita Birhală (GOBJILĂ) A. L. A., deportată fără nici un motiv la vârsta de numai 6 ani, în valoare de 25.000 de EURO pentru fiecare an de deportare, respectiv 102.000 de EURO pentru cei 4 ani,1 lună și 9 zile de deportare; despăgubiri moratorii pentru întârzierea de ani de zile cu care s-a rezolvat situația deportării și despăgubiri compensatorii pentru prejudiciile grave suferite în valoare de 50.000 de EURO; despăgubiri în valoare de 50.000 de EURO, reprezentând estimarea valorii bunurilor muncite în condiții înrobitoare prestate de familia sa (casa de cârpici cu 3 camere, magazie, grajd pentru animale, coteț pentru păsări și pentru porci), care au fost distruse după plecarea acestora, când . desființată, fiind arată și terenul redat agriculturii, după ce s-a ridicat restricția de domiciliu obligatoriu
De asemenea, subliniază că, aceste importante daune morale, ulterior i-au afectat grav onoarea, demnitatea și reputația, fiind privită de rude, colegi și cunoscuți, ca o persoană vinovată, care a fost deportată.
În motivarea cererii, reclamanta arătat că în perioada dictaturii comuniste instaurate cu începere de la 6 martie 1945, prin Decizia M.A.I. nr.200/1951, GOBJILĂ A. L. A. în vârstă de numai 6 ani, a fost dislocată abuziv, împreună cu familia, din localitatea Jimbolia unde locuiau și i s-a stabilit domiciliul obligatoriu în . nu exista pe harta țării), începând cu data de 18.06.1951, până la data 20.12.1955, când prin Decizia M.A.I. nr.6100/27.07.1955 i s-au ridicat restricțiile domiciliare, așa cum rezultă din actul nr.3372 din 12.XI.1991 eliberat de Ministerul de Justiție - Direcția Instanțelor Militare, pe care il anexează în copie.
Invocă reclamanta faptul că familia compusă era compusă din soț Gobjilă V. și din fiica sa Gobjilă A. L. A., în vârstă de 6 ani și că locuia în localitatea Jimbolia, aflată în zona frontierei de vest a țării.
Pin Decizia M.A.I. nr.200/1951, Gobjilă A. L. A., în vârstă de numai 6 ani, a fost dislocată împreună cu părinții la data de 18 iunie 1951, în ., pentru motivul că făcea parte din categoria „macedoneni", așa cum rezultă din actul nr.T-1455 din 25,06.1991 eliberat de Ministerul Justiției - Direcția Instanțelor Militare.
De asemenea, învederează instanței că, față de aceste cumplite suferințe, în baza Hotărârii nr.2139 din 04 iulie 1991 a Comisiei pentru acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice conform Decret-Lege nr.118/1990, fiicei sale B. (GOBJILĂ) A. L. A., i s-au acordat următoarele drepturi: perioada 18.06._55, respectiv 4 ani,1 lună și 9 zile, constituie vechime în muncă neîntreruptă; 2) câte 200 lei indemnizație lunară pentru fiecare an de detenție de la data adoptării Decretului-Lege, dar nu mai mult de 1 an în urmă de la data cererii, conf. art.3 al.1 comb. cu art.10. în speță câte 822 lei - optsute douăzeci și doi lei. Plata decurge de la 01.04.1990; 3) toate celelalte drepturi acordate de art. 3 al.2 adică asistență medicală și medicamente în mod gratuit în unitățile sanitare de stat și conform art.4, asigurarea de către primării, cu prioritate, un spațiu locativ corespunzător din fondul locativ de stat.
Tribunalul București - Secția a III-a Civilă prin sentința civilă nr.1511/22.09.2011 a respins cererea precizată, ca neîntemeiată
În considerentele sentinței tribunalul a reținut că:
Prin decizia nr. 1385/2010 Curtea Constituțională a României a stabilit cu putere obligatorie că sunt neconstituționale dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora potrivite cu care „(1) Orice persoana care a suferit condamnări cu caracter politic in perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor masuri administrative cu caracter politic, precum si, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia pana la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanței prevăzute la art. 4 alin. (4), in termen de 3 ani de la data intrării in vigoare a prezentei legi, obligarea statului la:
a) acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare in cuantum de pana la:”
Pentru a decide astfel, Curtea Constituțională a reținut că „în domeniul acordării de despăgubiri pentru daunele morale persoanelor persecutate din motive politice in perioada comunista - există reglementari paralele, si anume, pe de o parte, Decretul-lege nr. 118/1990, republicat, si Ordonanța de urgenta a Guvernului nr. 214/1999, aprobata cu modificări si completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările si completările ulterioare, iar, pe de alta parte, Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic si masurile administrative asimilate acestora, pronunțate in perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989.”
De asemenea, Curtea a reținut că „potrivit prevederilor art. 3 alin. (1) din Legea nr. 24/2000, republicata, "Normele de tehnica legislativa sunt obligatorii la elaborarea proiectelor de lege de către Guvern [...]", iar art. 6 alin. (1) - "Conținutul și fundamentarea soluțiilor legislative" prevede ca reglementările cuprinse in actul normativ "trebuie sa fie temeinic fundamentate, luându-se in considerare interesul social, politica legislativa a statului roman si cerințele corelării cu ansamblul reglementarilor interne, precum si ale armonizării legislației naționale cu legislația comunitara si cu tratatele internaționale la care România este parte".
În acest context, Curtea a constatat că dispozițiile art. 5 alin. 1 lit a din Legea nr. 221/2009 „nu respecta aceste reguli de tehnica legislativa, bazându-se doar pe afirmația din Expunerea de motive a Legii, in sensul ca "pot exista situații in care masurile reparatorii cu caracter pecuniar prevăzute de către Decretul-lege nr. 118/1990 sa nu fie suficiente in raport cu suferința deosebita." Așa cum a arătat Curtea, aceste despăgubiri sunt menite a produce satisfacția morala a recunoașterii faptelor nelegale, a încălcărilor drepturilor omului, comise in perioada comunista, iar nu a compensa in bani suferința persoanelor persecutate. Prin urmare, s-a apreciat că reglementarea criticata nu a fost temeinic fundamentata.
Totodată, textul art. 5 alin. 1 lit. a astfel cum este redactat, fiind prea vag, încalcă si regulile referitoare la precizia si claritatea normei juridice. Astfel, lipsa de claritate si previzibilitatea dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) referitoare la acordarea despăgubirilor din Legea nr. 221/2009 a condus la aplicarea incoerenta a acestora, instanțele de judecata acordând despăgubiri in valoare de pana la 600.000 euro, ceea ce reprezintă o aplicare excesiva si nerezonabila. Chiar daca prin art. I pct. 2 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2010 s-au introdus niște criterii minime de acordare a despăgubirilor, si anume durata pedepsei privative de libertate, perioada de timp scursa de la condamnare si consecințele negative produse in plan fizic, psihic si social, precum si masurile reparatorii deja acordate in temeiul Decretului-lege nr. 118/1990 si Ordonanței de urgenta a Guvernului nr. 214/1999, aprobata cu modificări si completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările si completările ulterioare, Curtea a constatat ca acestea sunt insuficiente pentru a putea caracteriza norma legala ca fiind clara si previzibila. Principiul legalitatii presupune, de asemenea, existenta unor norme de drept intern suficient de accesibile, precise si previzibile in aplicarea lor, astfel cum reiese si din jurisprudența constanta a Curții Europene a Drepturilor Omului (Hotărârea din 5 ianuarie 2000 in Cauza Beyeler contra Italiei, Hotărârea din 23 noiembrie 2000 in Cauza Ex-Regele Greciei si alții contra Greciei, Hotărârea din 8 iulie 2008 in Cauza F. Rum Patrikligi contra Turciei).
Curtea a observat ca „in materia reparațiilor trebuie sa existe o legislație clara, precisa, adecvata, proporționala care sa nu dea naștere la interpretări si aplicări diferite ale instanțelor de judecata, ceea ce ar putea conduce la constatări ale violării drepturilor omului de către Curtea Europeana a Drepturilor Omului. Aceasta problema a legislației incoerente si ineficiente a României in materia restituirilor a fost menționata si de Curtea Europeana a Drepturilor Omului prin Hotărârea din 9 decembrie 2008, in Cauza Viasu împotriva României. Cu acel prilej, Curtea a constatat ca Legea nr. 1/2000 a suferit atât de multe modificări ca număr si conținut, încât precizia si previzibilitatea cerute de noțiunea de "legalitate" au fost grav atinse.”
În speță, tribunalul a constatat că prezenta acțiune a fost introdusă după momentul publicării deciziei Curții Constituționale, astfel încât, față de soluția instanței constituționale, temeiul invocat în susținerea cererii nu mai poate fi avut în vedere.
În plus, astfel cum se arată și prin acțiune, autoarea reclamantei a beneficiat de o pensie lunară conform prevederilor Decretului lege nr.118/1990 precum și de celelalte drepturi conferite de acest act normativ.
Față de această situație de fapt, în lumina Deciziei nr.1358/2010 a Curții Constituționale văzând și prevederile art. 147 alin. 1 din Constituție potrivit cu care „dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare, precum și cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept”, tribunalul a apreciat că acțiunea de față este neîntemeiată.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamanta B. D. – E. arătând că autoarea sa B. A. L. A. a fost dislocată abuziv, împreună cu familia pe o perioadă de 4 ani,1 lună și 9 zile, în perioada 18.06._55, din localitatea Jimbolia în localitatea Dropia, județul Călărași. Măsura a fost luată prin Decizia MAI nr. 200/1951 fiind ridicată prin Decizia MAI nr.6100/1955.
Se arată că prin cererea de chemare în judecată a solicitat despăgubiri morale în cuantum de 300 euro /zi, sumă globală de 450.000 euro pentru perioada de domiciliu forțat; despăgubiri moratorii în valoare de 200.000 lei pentru întârzierea cu care s-a rezolvat situația deportării; despăgubiri în valoare de 210.000 lei reprezentând estimarea valorii bunurilor abandonate la Jimbolia și a altor bunuri din . după ce această localitate a fost desființată .
Recurenta critică soluția pronunțată pentru daunele morale susținând că i se aplică un tratament discriminatoriu și afectându-i un drept fundamental.
Referitor la daunele materiale se arată că sunt aplicabile dispozițiile art. 5 lit.b din Legea nr. 221/1990, iar dovada existenței lor a fost probată cu actul nr.C-87 din 23.03.2011 emis de Serviciul Județean Călărași al Arhivelor Statului .
Analizând actele și lucrările dosarului Curtea va admite recursul având în vedere următoarele considerente:
Instanța de fond a respins, ca neîntemeiată acțiunea precizată a reclamantei, însă în cuprinsul considerentelor nu a analizat sub nici o formă cererea precizatoare formulată de reclamantă la 2.03.2011 prin care solicita despăgubiri materiale în valoare de 50.000 euro, pentru bunurile realizate în . când această localitate a fost desființată, respectiv: casă chirpici cu 3 camere, magazie, grajd pentru animale, coteț pentru păsări și pentru porci.
Potrivit art. 129 alin. 6 Cod procedură civilă judecători hotărăsc asupra cererii deduse judecății iar potrivit art.261 alin. 5 Cod procedură civilă hotărârea trebuie să cuprindă motivele de fapt și drept care au format convingerea instanței, precum și motivele pentru care s-au înlăturat cererile părților.
Din acest punct de vedere, sunt incidente în cauză dispozițiile art.304 pct.5 și 7 și 312 alin. 5 Cod procedură civilă ceea ce atrage casarea sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecarea capătul de cerere privind daunele materiale solicitate la data de 2.03.2011, cerere care nu a fost dezlegată în fond de prima instanță.
Cu ocazia rejudecării, tribunalul va analiza exclusiv cererea formulată la 2.03.2011 (fila 18) având în vedere și precizările din data de 7.04.2011 (fila 32) precum și actele anexate acestor cereri, urmând a administra orice altă probă necesară soluționării cauzei ori care ar rezulta din dezbateri.
Motivul de recurs referitor la greșita soluționare a cererii având ca obiect acordarea daunelor morale, cerere întemeiată pe prevederile art.5 alin.1 lit.a din Legea nr.221/2009 nu este fondat și nu va face obiectul rejudecării.
Astfel cum în mod corect a reținut tribunalul cererea reclamantei a fost formulată la data de 2.06.2011, ulterior deciziei Curții Constituționale nr.1385/2010, temeiul de drept invocat a fost declarat neconstituțional, motiv pentru care această cerere nu mai poate fi primită.
În acest sens, s-a pronunțat și Înalta Curte de Justiție și Casație prin recurs în interesul legii, decizia nr.12/2011 fiind general obligatorie.
Astfel fiind, Curtea va admite recursul, va casa sentința recurată și va trimite cauza spre rejudecare, în limitele menționate, aceleiași instanțe.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de recurenta-reclamantă B. D. E., împotriva sentinței civile nr. 1511 din 22.09.2011, pronunțată de Tribunalul București - Secția a III a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul-pârât S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE.
Casează sentința și trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 13 ianuarie 2012.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
I. B. DOINIȚA M. D. A. B.
GREFIER
L. C.
Red.D.A.B.
Tehnored.DAB/B.I
2 ex/29.02.2012
----------------------------------------------
T.B.-Secția a III-a – B.Ramașcanu
| ← Revendicare imobiliară. Decizia nr. 61/2012. Curtea de Apel... | Legea 10/2001. Decizia nr. 450/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
