Pretenţii. Decizia nr. 1367/2012. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1367/2012 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 10-09-2012 în dosarul nr. 1367/2012
Dosar nr._
(_ )
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI - SECȚIA A III A CIVILĂ
ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR.1367
Ședința publică de la 10 septembrie 2012
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE - I. B.
JUDECĂTOR - DOINIȚA M.
JUDECĂTOR - D. A. B.
GREFIER - L. C.
* * * * * * * * * *
MINISTERUL PUBLIC – Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București a fost reprezentat de procuror D. B..
Pe rol se află pronunțarea recursurilor formulate de recurentul M. P. – P. DE PE LÂNGĂ TRIBUNALUL BUCUREȘTI, de recurenții-reclamanți M. M., E. A. și W. J. M., precum și de recurentul-pârât S. R. PRIN M. FINANȚELOR PUBLICE, împotriva sentinței civile nr. 334 din 22.02.2012, pronunțată de Tribunalul București - Secția a III a Civilă în dosarul nr._ .
Cauza are ca obiect – pretenții, despăgubiri Legea nr.221/2009.
Dezbaterile în fond și susținerile orale ale părților au avut loc în ședința publică din data de 3 septembrie 2012, fiind consemnate în încheierea de ședință de la această dată, care face parte integrantă din prezenta decizie; pentru a da posibilitate părților să depună note scrise și în vederea deliberării, Curtea a amânat pronunțarea cauzei la data de 10 septembrie 2012, când a decis următoarele:
CURTEA
Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin acțiunea înregistrată la data de 21.07.2010 sub nr._ pe rolul Tribunalului T., reclamantele M. M., E. A. (născută M.) și W. J. M. (născută M.) au chemat în judecată Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând instanței pronunțarea unei sentințe prin care să se constate caracterul politic al măsurii administrative în urma căreia reclamantele și autorul lor, M. I., au fost deportați din localitatea natală Lenauheim din județul T. în localitatea Giurgenii Noi – Fetești, să fie obligat pârâtul la plata sumei de 2.000.000 lei reprezentând despăgubiri morale pentru prejudiciul moral suferit de reclamante și de autorul lor prin aplicarea acestei măsuri și la 2.000.000 lei reprezentând despăgubiri materiale pentru prejudiciul de natură materială suferit prin aplicarea aceleiași măsuri.
Motivându-și acțiunea, reclamantele au susținut că în data de 18.06.1951, casa în care locuiau împreună cu părinții și bunicii, din localitatea Lenauheim, a fost încercuită de către armată, au fost scoși din casă și duși sub escortă în apropierea gării, spunându-li-se că au fost strămutați. Au fost apoi transportați cu un vagon de marfă timp de aproximativ 5 – 7 zile, în condiții inumane, iar la destinație au fost coborâți într-un câmp unde timp de câteva săptămâni au locuit sub cerul liber. Ulterior, le-a fost repartizată o parcelă de teren, pe care, prin eforturi proprii exclusive, și-au construit un adăpost. Pentru a le asigura traiul, părinții lor munceau de dimineață până seara la câmp, iar reclamantele munceau împreună cu mama la culturile de bumbac și orez, stând zilnic cu picioarele în apă. La câteva luni de la stabilirea domiciliului forțat în loc.Giurgenii Noi, bunicul reclamantelor a reușit să intre în localitate, deși era păzită, le-a luat și le-a dus înapoi în Lenauheim. Au fost ridicați însă din nou la scurt timp, iar regimul care li s-a aplicat ulterior a fost unul drastic.
Deportarea a luat sfârșit după 5 ani, dar când s-au întors acasă au constatat că bunicul lor murise, iar bunica se afla într-o stare deplorabilă. Persecuțiile regimului comunist au continuat, reclamantele nu au avut voie să frecventeze anumite școli, iar părinții lor nu au putut lucra decât ca zilieri. Erau marginalizați de societate, motiv pentru care părinții au decis să emigreze în Germania, lucru care s-a și întâmplat în anul 1978, toate bunurile aparținând acestora fiind confiscate de statul român.
În drept, reclamantele au invocat dispozițiile Legii nr.221/2009, iar în dovedirea acțiunii au solicitat înscrisuri, martori și expertiză de specialitate.
La termenul de judecată din data de 31.01.2010, reclamantele au depus la dosar o cerere completatoare de acțiune, prin care au învederat că își întemeiază cererea privind acordarea despăgubirilor morale pe prevederile art.998 și 999 Cod civil, art.2 și 3 din C.E.D.O. și art.1 din Protocolul nr.1 adițional la C.E.D.O. Cererea a fost motivată, invocându-se consecințele juridice generate în cauză de deciziile Curții Constituționale nr.1354/2010 și nr.1358/2010.
Prin sentința civilă nr.1796/2011, Tribunalul T. a dispus declinarea competenței teritoriale de soluționare a pricinii în favoarea Tribunalului București – Secția Civilă, reținând că potrivit Legii nr.221/2009 competența teritorială absolută pentru soluționarea pricinii în primă instanță aparține tribunalului în a cărui circumscripție domiciliază petiționarul.
La Tribunalul București cauza a fost înregistrată pe rolul Secției a III-a Civilă sub nr._, iar prin sentința civilă nr.334/22.02.2012, s-a dispus admiterea în parte a acțiunii formulate de reclamante, constatarea caracterului politic al măsurii administrative de deportare și stabilire a domiciliului obligatoriu în privința reclamantelor și a defunctului M. I., obligarea pârâtul Ministerul Finanțelor Publice la plata sumei de 20.000 euro în echivalent în lei la data plății reprezentând despăgubiri morale.
Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că reclamantele și familia acestora compusă din mamă, tată și 3 copii minori, au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, fiind dislocate în perioada 18.06.1951 – 20.12.1955 din localitatea Lenauheim – Sânicolau M. în localitatea Giurgenii Noi, în zona Câmpiei Bărăganului unde li s-a fixat domiciliu obligatoriu.
Potrivit dispozițiilor art.3 lit.e din Legea nr.221/2009, instanța a apreciat că măsura administrativă luată față de acestea și de părinții lor a avut un caracter politic, urmând ca în dispozitivul hotărârii să se facă această mențiune.
Cu privire la cererea de acordare a daunelor morale, instanța de fond a reținut că dispozițiile de drept invocate în acțiunea inițială ca temei juridic al acestei cereri, respectiv art.5 alin.1 lit.a din Legea nr.221/2009, au fost declarate neconstituționale prin decizia nr.1358/2010, dar sunt incidente în cauză prevederile art.504 – 506 C.proc.pen., care instituie obligația statului prin Ministerul Finanțelor Publice de a repara prejudiciile morale rezultate, ca urmare a pronunțării unor hotărâri de condamnare definitive și care, în urma rejudecării procesului, au fost soluționate printr-o hotărâre de achitare.
Instanța a considerat că mutarea forțată într-o altă localitate și stabilirea domiciliului obligatoriu, fundamentată exclusiv pe criterii politice, reprezintă o formă a lipsirii de libertate, cu consecințe negative asupra vieții private și sociale a reclamantelor și autorului lor, situație în care acestea au dreptul la acordarea de despăgubiri morale în baza dispozițiilor de drept comun menționate mai sus.
La stabilirea reparației, instanța a ținut seama de durata privării de libertate, de consecințele produse asupra persoanei și asupra familiei reclamantelor, dar și de împrejurarea că reclamantele și autorul acestora nu au făcut obiectul unei anchete penale și nu au fost judecați. Acest ultim element a fost însă considerat ca nedeterminând inaplicabilitatea art.504 C.proc.pen., întrucât nerespectarea dreptului la un proces echitabil și la garanțiile procesuale nu ar putea fi imputabile acestora, fiind minore la data luării față de ele a măsurilor administrative.
Cu privire la acordarea de despăgubiri materiale, instanța a reținut că potrivit art.5 alin.1 lit.b din Legea nr.221/2009, acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărârea de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, se face numai dacă bunurile respective nu au fost restituite sau nu s-au obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr.10/2001 sau ale Legii nr.247/2005.
Constatând că reclamantele nu au administrat probe din care să rezulte dacă autorului lor i-au fost confiscate bunuri imobile și nici dacă au urmat sau nu procedura de restituire reglementată de Legea nr.10/2001, instanța a apreciat că se impune respingerea cererii de daune materiale, ca fiind neîntemeiată.
Împotriva sentinței instanței de fond au declarat recurs reclamantele, pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și MINISTERUL PUBLIC – Parchetul de pe lângă Tribunalul București.
Prin motivele de recurs formulate de recurentele reclamante, s-a susținut că instanța de fond a aplicat greșit legea atunci când a considerat că se cuvine reclamantelor plata unor daune morale în cuantum de numai 20.000 euro.
În opinia acestora, suma stabilită de prima instanță este mult prea mică și neproporțională cu suferințele îndurate în timpul deportării, cât și după aceea, ale căror consecințe psihice sunt resimțite și astăzi.
În continuare, au criticat sentința instanței de fond și cu privire la soluția de respingere a cererii privind acordarea daunelor materiale, arătând că instanța de fond a greșit atunci când a reținut că nu s-au administrat probe din care să rezulte existența unor bunuri ce au aparținut familiei acestora și care au fost confiscate de stat, deși la dosar a fost anexat cererii de chemare în judecată extrasul de carte funciară nr.656 al comunei Lenauheim, din care rezulta că autorul acestora deținea în proprietate un imobil compus din casă și teren.
S-a mai susținut că prin cererea introductivă de instanță, recurentele reclamante au solicitat efectuarea unei expertize de specialitate, aspect asupra căruia prima instanță a omis însă să se pronunțe.
În final, au arătat că nu au solicitat niciodată restituirea imobilului în baza Legii nr.10/2001 sau în baza altor legi speciale de reparație, soluția de respingere a cererii de daune morale fiind, în opinia lor, nelegală și netemeinică.
Prin motivele de recurs formulate în scris de recurentul pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, s-a susținut că, potrivit Legii nr.221/2009, Ministerul Finanțelor Publice, în nume propriu, nu are calitate procesuală pasivă în cauză, iar instanța de fond a greșit atunci când a pronunțat hotărârea în contradictoriu cu Ministerul Finanțelor Publice, deși reclamantele chemaseră în judecată în calitate de pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice. Procesul civil este guvernat de principiul disponibilității, principiu în raport de care îi era interzis instanței să introducă, în oficiu, în cauză o altă parte decât cea indicată de reclamant în acțiune.
În continuare, recurentul pârât a susținut că hotărârea instanței de fond nu este temeinic motivată, iar cererea de daune morale formulată de reclamante nu putea fi admisă nici măcar în parte, în baza dispozițiilor art.504 – 506 C.proc.pen., care nu fuseseră invocate de acestea, nefiind întrunite niciuna din condițiile impuse de aceste texte de lege.
S-a mai susținut de recurentul pârât că cererea reclamantelor privind constatarea caracterului politic al măsurii administrative luată față de acestea și de autorul lor este lipsită de interes, cât timp există alte acte speciale pentru constatarea unei astfel de situații și acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice, respectiv Decretul – lege nr.118/1990.
Prin motivele de recurs formulate de recurentul MINISTERUL PUBLIC – Parchetul de pe lângă Tribunalul București s-a susținut că instanța de fond a greșit atunci când a reținut ca temei juridic al acțiunii și dispozițiile art.504 – 506 C.proc.pen., deoarece nu erau îndeplinite condițiile impuse de aceste texte de lege: nu a existat un proces penal, privarea sau restrângerea de libertate în mod nelegal nu a fost stabilită prin ordonanță a procurorului ori prin hotărâre a instanței, iar termenul special de prescripție prevăzut de acest text de lege, de 18 luni, a fost cu mult depășit de reclamante.
Intimatele reclamante au depus la dosar întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursurilor ca neîntemeiate.
Au susținut că Legea nr.221/2009 a repus în termen toate persoanele pentru solicitarea despăgubirilor prevăzute în această lege, a prevăzut în mod expres un termen special de prescripție de 3 ani de la data intrării în vigoare a legii.
Analizând sentința instanței de fond, în raport de dispozițiile art. 3041 Cod Procedură Civilă și de criticile formulate de recurenți, Curtea va reține că recursurile sunt fondate și urmează să fie admise pentru următoarele considerente:
Prin acțiune, recurentele reclamante au solicitat constatarea caracterului politic al măsurii administrative luată de S. R. împotriva lor și împotriva autorului M. I., constând în deportarea din localitatea de domiciliu, obligarea pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice la plata daunelor materiale și morale rezultate din prejudiciul suferit de acestea și de autorul lor prin aplicarea acestei măsuri.
Temeiul juridic invocat de reclamante în cererea introductivă de instanță a fost reprezentat de dispozițiile art. 5 din Legea nr. 221/2009 .
Prin cererea depusă la dosar la data de 31.01.2010 (fila 19 din dosarul de fond), reclamantele și-au precizat acțiunea, în sensul întemeierii capătului de cerere având ca obiect obligarea pârâtului la plata daunelor morale pe dispozițiile art.998-999 C.civ., art.2 și 3 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art. 1 din Protocolul nr.1 adițional la Convenție, precizând că înțeleg să înlăture în acest fel consecințele juridice ale deciziilor Curții Constituționale prin care dispozițiile art.5 alin.1 lit.a au fost declarate neconstituționale.
Nesocotind această cerere precizatoare și încălcând, în acest mod, principiile disponibilității și contradictorialității, care guvernează procesul civil, instanța de fond a soluționat capătul de cerere din acțiune privind daunele morale pe baza altui temei juridic decât cel invocat de reclamante, respectiv prin raportare la dispozițiile art. 504-506 Cod procedură penală și fără să pună în discuția părților acest aspect.
Pe de altă parte, soluționând capătul de cerere privind daunele materiale, a dispus respingerea acestuia ca nedovedit, reținând că reclamantele nu au administrat probe din care să rezulte dacă autorului lor i s-au confiscat bunuri materiale sau dacă au solicitat restituirea acestora în baza altor legi speciale de reparație.
La termenul de judecată la care cauza a fost soluționată în fond, recurentele reclamante au lipsit, situație în care instanța era obligată să se pronunțe asupra probelor solicitate de acestea prin acțiune, iar în baza rolului activ al judecătorului, să pună în vedere acestora ca în cadrul probei cu înscrisuri să depună la dosar actele considerate ca fiind necesare pentru stabilirea pe deplin a adevărului în cauză.
Neprocedând astfel și soluționând cererea de daune morale pe baza unui temei juridic care nu fusese indicat de reclamante și care nu fusese pus în discuția părților, respingând cererea de daune materiale ca nedovedită, dar fără să se pronunțe asupra probelor solicitate prin acțiune de reclamante și fără să pună în sarcina acestora administrarea unor probe suplimentare pentru lămurirea în întregime a procesului, astfel cum impuneau dispozițiile art.129 Cod Procedură Civilă, instanța de fond, nu numai că a încălcat principii și reguli esențiale care guvernează desfășurarea procesului civil, dar a produs astfel părților un prejudiciu care nu poate fi altfel înlăturat decât prin casarea hotărârii și trimiterea cauzei pentru rejudecare la aceiași instanță.
În consecință, în baza dispozițiilor art.312 Cod Procedură Civilă, Curtea va dispune admiterea recursurilor, va casa sentința instanței de fond și va trimite cauza pentru rejudecare la Tribunalul București.
Cu ocazia rejudecării, instanța va avea în vedere și celelalte critici formulate de recurenți prin motivele de recurs, care vizează lipsa de interes a reclamantelor pe primul capăt de cerere din acțiune și fondul cererii de chemare în judecată și care, dată fiind necesitatea asigurării unei judecăți unitare a cauzei și soluția de trimitere spre rejudecare impusă de considerentele mai sus menționate, nu vor mai fi analizate de instanța de recurs.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursurile declarate de recurentul M. P. – P. DE PE LÂNGĂ TRIBUNALUL BUCUREȘTI, de recurenții-reclamanți M. M., E. A. și W. J. M., precum și de recurentul-pârât S. R. PRIN M. FINANȚELOR PUBLICE, împotriva sentinței civile nr. 334 din 22.02.2012, pronunțată de Tribunalul București - Secția a III a Civilă în dosarul nr._ .
Casează sentința și trimite cauza pentru rejudecare la aceeași instanță.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 10 septembrie 2012.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
I. B. DOINIȚA M. D. A. BÂNĂ
GREFIER
L. C.
Red.I.B.
Tehnored.B.I.
2 ex/12.09.2012
------------------------------------------
T.B.- Secția a III-a – S.M.
| ← Anulare act. Decizia nr. 527/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Pretenţii. Decizia nr. 1368/2012. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
