Pretenţii. Decizia nr. 355/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 355/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 05-03-2014 în dosarul nr. 355/2014
DOSAR NR._
(_ )
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCURESTI SECTI A III A CIVILA
ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILA NR.355
Ședința publică de la 05.03.2014
Curtea constituită din:
P. - E. V.
JUDECATOR - I. A. H. P.
JUDECATOR - M.-G. R.
GREFIER - S. P.
***** *****
MINISTERUL PUBLIC - P. DE PE LÂNGĂ CURTEA DE APEL BUCUREȘTI a fost reprezentat de procuror I. E..
Pe rol se află soluționarea recursului declarat de recurentul – pârât S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE reprezentat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București, împotriva sentinței civile nr.2090 din 03.09.2013, pronunțată de Tribunalul I. - Secția Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul-reclamant B. A..
P. are ca obiect – pretenții – despăgubiri Legea nr.221/2009.
La apelul nominal făcut în ședință publică, nu se prezintă recurentul – pârât S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE reprezentat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București și intimatul-reclamant B. A..
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează împrejurarea că recurentul-pârât a solicitat prin motivele de recurs aflate la dosar aplicarea dispozițiilor art.242 al.2 din codul de procedură civilă privind judecat în lipsă.
Reprezentantul Ministerului Public, având cuvântul, declară că nu mai are cereri de formulat, probe de administrat sau excepții de invocat.
Curtea, având în vedere că nu mai sunt cereri prealabile de formulat, excepții de invocat sau probe de administrat, constată dosarul în stare de judecată și acordă cuvântul în combaterea recursului.
Reprezentantul Ministerului Public, având cuvântul, solicită admiterea recursului, apreciind că în cauză este lipsită de interes cererea de constatare a caracterului politic, întrucât măsura la care a fost supus intimatul-reclamant și familia acestuia, fiind vorba de strămutarea dispusă în temeiul deciziei MAI nr.200/ 1951 este o măsură prevăzută în mod expres de lege ca având caracter politic, astfel că cererea de constatare a acestui caracter este lipsit de interes.
Concluzionând, solicită admiterea recursului, schimbarea hotărârii atacate și pe fond respingerea în tot a acțiunii.
La interpelarea instanței, reprezentantul Ministerului Public arată că într-adevăr așa s-a susținut în motivele de recurs în sensul că ar exista această lipsă de interes a cererii de constatare a caracterului politic, prin raportare la această împrejurare că nu mai pot obține despăgubiri morale fiind declarată neconstituțională. Mai arată că, nu există în mod expres formulat acest motiv, dar lipsa de interes este invocată, dar motivată diferit.
CURTEA,
Asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 26.06.2013 pe rolul Tribunalului București – Secția a V-a Civilă, reclamantul B. A. a chemat în judecată pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând să se constate caracterul politic al măsurii administrative a strămutării dispusă prin decizia M.A.I. nr. 200/1951 prin care i s-a fixat domiciliul obligatoriu în . și obligarea pârâtului la acordarea de despăgubiri în sumă de 80.000 euro pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a acestei măsuri.
În motivarea cererii, reclamantul a arătat că provine dintr-o familie de refugiați basarabeni, care, fugind din fața ocupației sovietice, s-au stabilit în . Sânnicolau M., județ T., de unde au fost strămutați în anul 1951. Li s-a stabilit domiciliul forțat în ., restricțiile domiciliare fiind ridicate abia în anul 1955.
În toată această perioadă, reclamantul a arătat că a suferit din cauza încălcării dreptului la libertate și din cauza încălcării drepturilor elementare la hrană, igienă și siguranță personală încălcări care i-au pus în pericol permanent viața.
În drept, au fost invocate Legea nr. 221/2009, art. 998-999 Codul Civil, art. 1357 și urm. art. 1373 și 1381 și urm NCC, Constituția României, Convenția Europeană a drepturilor Omului.
Deși legal citat cu copia cererii de chemare în judecată pârâtul nu a formulat întâmpinare.
Prin sentința civilă nr. 721/10.04.2013, Tribunalul București – Secția a V a Civilă a admis excepția necompetenței teritoriale și a declinat competența soluționării cauzei în favoarea Tribunalului I..
Pe rolul Tribunalului I. dosarul a fost înregistrat sub nr._ la data de 19.06.2013.
La data de 22.08.2013, reclamantul a depus la dosar un set de înscrisuri reprezentate de răspunsul Ministerului Justiției nr. 610/24.04.1991, adresa Ministerului Justiției nr. I – 2628 din 09.07.1991, hotărârea nr. 2896/24.05.1991, decizia nr. 2450/15.05.1998.
În cauză a fost încuviințată și administrată proba cu înscrisuri.
Prin sentința civilă nr.2090/03.09.2013, Tribunalul I. a admis în parte cererea, a constatat caracterul politic al măsurii administrative de dislocare a reclamantului B. A. și a respins în rest cererea ca neîntemeiată.
A reținut instanța că, în conformitate cu prevederile art. 4 alin. 2 din Legea nr. 221/2009, persoanele care au făcut obiectul unor măsuri administrative, altele decât cele prevăzute la art. 3, pot solicita instanței de judecată să constate caracterul politic al acestora.
Conform adresei nr. 610/24.04.1991 emisă de Ministerul Justiției – Direcția Instanțelor Militare, reclamantul a fost dislocat din zona de vest a frontierei prin Decizia MAI nr. 200/1951, iar la data de 18.06.1951 i s-a fixat domiciliu obligatoriu în localitatea O., județul Călărași. De asemenea, din adresa nr. T-2628/09.07.1991, emisă de către aceeași instituție, reiese faptul că reclamantului i s-a fixat domiciliul obligatoriu în . părinții, pentru că făceau parte din categoria “basarabeni”.
Prin urmare, tribunalul, constatând că măsura dispusă împotriva reclamantului s-a circumscris contextului istorico-politic de la acel moment, a admis acest capăt de cerere și a constatat caracterul politic al măsurii administrative de dislocare a reclamantului B. A..
Referitor la capătul de cerere având ca obiect obligarea pârâtului la plata daunelor morale, tribunalul a avut în vedere dispozițiile art. 5 alin. 1 lit. a, b din Legea nr. 221/2009, potrivit cărora „orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanței prevăzute la art. 4 alin. 4, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la:
a) acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare în cuantum de până la:
1. 10.000 de euro pentru persoana care a suferit condamnarea cu caracter politic în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic;
2. 5.000 de euro pentru soțul/soția și descendenții de gradul I;
3. 2.500 de euro pentru descendenții de gradul al II-lea;
b) acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, cu modificările și completările ulterioare, sau ale Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, cu modificările și completările ulterioare.
Cu toate acestea, tribunalul a reținut că, prin Decizia nr. 1354/21.10.2010 pronunțată de Curtea Constituțională, publicată în Monitorul Oficial nr. 761/15.11.2010 s-a stabilit că dispozițiile art. I pct. 1 și art. II din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2010 pentru modificarea și completarea Legii nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 sunt neconstituționale, iar, prin Decizia nr. 1358/2010 pronunțată de Curtea Constituțională, publicată in Monitorul Oficial, Partea I nr. 761 din_ s-a reținut că prevederile art. 5 alin. 1 lit. a teza întâi din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, cu modificările și completările ulterioare, sunt neconstituționale.
Prin urmare, tribunalul a stabilit care este efectul juridic al celor două decizii pronunțate de Curtea Constituțională. Astfel, art. 31 alin. 3 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale dispune că „dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept”.
Pe cale de consecință, efectele art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009, atât în forma sa inițială, cât și în cea modificată potrivit O.U.G. nr. 62/2010, fiind suspendate timp de 45 de zile de la data publicării în Monitorul Oficial a deciziilor instanței de control constituțional, înseamnă că acestea nu se produc în intervalul de timp menționat. Efectul suspendării constă în suprimarea temporară a acțiunii normei juridice, astfel încât tribunalul urmează a nu se raporta în soluționarea cauzei la respectiva normă juridică. În plus, constatând că, la împlinirea termenului de 45 de zile de la publicarea deciziilor Curții Constituționale, dispozițiile constatate neconstituționale nu au fost puse în acord cu prevederile Constituției, acestea și-au încetat efectele juridice.
În acest sens, instanța de control constituțional a reținut că, în ceea ce priveste reabilitarea persoanelor condamnate din motive de ordin politic, prin O.U.G. nr. 214/1999, persoanelor care au participat la acțiuni de împotrivire cu arme si de răsturnare prin forța a regimului comunist instaurat in România li s-a recunoscut calitatea de luptător in rezistenta anticomunista, decizia pentru constatarea calității de luptător in rezistenta anticomunista putând fi folosita ca proba in fata instituțiilor abilitate, in ceea ce privește aprecierea caracterului politic al măsurilor a căror săvârșire a atras confiscarea bunurilor.
Curtea Constituțională a mai reținut că, în materia acordării altor drepturi persoanelor persecutate de regimul comunist, exista o . acte normative cu caracter reparatoriu pentru anumite categorii de persoane care au avut de suferit atât din punct de vedere moral, cat si social, ca urmare a persecuției politice la care au fost supuse in regimul comunist, legiuitorul fiind preocupat constant de îmbunătățirea legislației cu caracter reparatoriu pentru persoanele persecutate din motive politice si etnice, acte normative care stabilesc o . drepturi, cum ar fi: dreptul la o indemnizație lunara; scutire de plata impozitelor si a taxelor locale; asistenta medicala si medicamente, in mod gratuit si prioritar, atât in tratament ambulatoriu, cat si pe timpul spitalizărilor; transport urban gratuit cu mijloacele de transport in comun aparținând societăților cu capital de stat sau privat (autobuz, troleibuz, tramvai, metrou); douăsprezece calatorii gratuite, anual, pe calea ferata romana, la clasa I, pe toate categoriile de trenuri de persoane, cu mijloace de transport auto sau cu mijloace de transport fluviale; soțul (soția) celui decedat, din categoria celor dispăruți sau exterminați in timpul detenției, internați abuziv in spitale de psihiatrie, deportați, prizonieri sau cărora li s-a stabilit domiciliu obligatoriu, precum si soțul (soția) celui decedat după ieșirea din închisoare, din spitalul de psihiatrie, după întoarcerea din strămutare, din deportare, din prizonierat sau după încetarea măsurii de stabilire a domiciliului obligatoriu au dreptul la o indemnizație lunara de 200 lei, neimpozabila, daca ulterior nu s-au recăsătorit; restituirea bunurilor sau despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, în condițiile Legii nr. 10/2001.
Prin urmare, tribunalul a constatat că scopul acordării de despăgubiri pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate in perioada comunista este nu atât repararea prejudiciului suferit, prin repunerea persoanei persecutate într-o situație similara cu cea avuta anterior - ceea ce este si imposibil - ci finalitatea instituirii acestei norme reparatorii este de a produce o satisfacție de ordin moral, prin înseși recunoașterea si condamnarea măsurii contrare drepturilor omului. Astfel, Curtea Constituțională a reținut că nu poate exista decât o obligație "morala" a statului de a acorda despăgubiri persoanelor persecutate in perioada comunista, făcând trimitere în acest sens chiar la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului care a statuat, prin Hotărârea din 12 mai 2009 in Cauza Ernewein si alții împotriva Germaniei si prin Hotărârea din 2 februarie 2010 in Cauza K. si Iouri Kiladze contra Georgiei, ca dispozițiile Convenției pentru apărarea drepturilor omului si a libertăților fundamentale nu impun statelor membre nicio obligație specifica de a repara nedreptățile sau daunele cauzate de predecesorii lor. Totodată, instanța de la Strasbourg are o jurisprudența constanta in sensul ca art. 1 din Protocolul nr. 1 la Conventie nu garantează dreptul de a dobândi un bun (Hotărârea din 23 noiembrie 1983 in Cauza V. der Mussele contra Belgiei, Hotărârea din 9 octombrie 2003 in Cauza Slivenko contra Letoniei, Hotărârea din 18 februarie 2009 in Cauza Andrejeva contra Letoniei).
Referindu-se la problema restituirii bunurilor confiscate de către stat, aceeași Curte a stabilit ca nu se poate interpreta ca ar exista vreo obligație generala a statului de a restitui proprietăți care au fost expropriate înainte de ratificarea Conventiei ori ca ar exista posibilitatea impunerii unor restricții asupra libertății statelor de a stabili scopul si condițiile oricărei restituiri către foștii proprietari (Hotărârea din 28 septembrie 2004 in Cauza Kopecky contra Slovaciei, Hotărârea din 4 martie 2003 in Cauza Jantner contra Slovaciei, Decizia asupra admisibilității din 13 decembrie 2005 in Cauza Bergauer si alții contra Cehiei).
Astfel, tribunalul a reținut, din jurisprudența constantă a instanței europene că, în materia reglementarilor privind reabilitarea, restituirea proprietăților confiscate sau acordarea de compensații pentru acestea, statele contractante au o larga marja de apreciere in stabilirea masurilor specifice de implementare a politicilor sociale si economice, a condițiilor de acordare a despăgubirilor (Hotărârea din 23 noiembrie 2000 in Cauza Ex-Regele Greciei si alții contra Greciei). Acordarea de despăgubiri pentru daune morale este lăsată la libera apreciere a legiuitorului, care este competent sa stabilească condițiile si criteriile de acordare a acestui drept. Parlamentul, elaborând politica legislativa a tarii, este in măsura sa opteze pentru adoptarea oricărei soluții legislative de acordare a unor masuri reparatorii celor îndreptățiți pentru daunele suferite in perioada comunista, dar cu respectarea prevederilor si principiilor Constituției.
Față de considerentele expuse și deciziile Curții Constituționale care sunt general obligatorii și produc efecte de la data publicării în Monitorul Oficial, tribunalul a reținut că, nemaiexistând cadrul legal în limitele căruia reclamantul a înțeles să-și organizeze apărarea, dispărând temeiul de drept menționat, în domeniul acordării de despăgubiri pentru daunele morale persoanelor persecutate din motive politice în perioada comunistă, existând reglementări paralele și anume, Decretul-lege nr. 118/1990, republicat și O.U.G. nr. 214/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare și având în vedere și aspectele deduse din jurisprudența instanței europene, a respins cererea ca neîntemeiată.
Împotriva sentinței civile nr.2090/03.09.2013 a formulat recurs pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Regională a Finanțelor Publice a Municipiului București, prin care a solicitat, pe fondul cererii de recurs, să se constate raportat la dispozițiile art.3041 din Codul de procedură civilă faptul că, deși căpătul de cerere privind plata despăgubirilor morale - subsecvent celui de constatare a caracterului politic al dislocării - a fost respins ca fiind neîntemeiat, este evident că acest capăt de cerere a stat la baza acțiunii. Instanța de fond corect a constatat faptul că, dispozițiile art.5 din Legea nr.221/2009 au fost declarate neconstituționale prin Decizia nr. 1358/21.10.2010 și prin Decizia nr.1360/21.10.2010 ale Curții Constituționale, astfel că instanța de judecată a aplicat dispozițiile art. 31 alin. 1 din Legea nr. 47/1992 și dispozițiile art. 147 din Constituție.
De asemenea, prin Decizia nr. 12/19,09.2011, Înalta Curte de Casație si Justiție a admis recursul in interesul legii formulat de Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație si Justiție si a stabilit ca, urmare a Deciziilor Curții Constituționale nr. 1358/2010 si nr. 1360/2010, dispozițiile art. 5 alin.1 lit. a) teza l din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic si masurile administrative asimilate acestora si-au încetat efectele si nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional in Monitorul Oficial.
Este clar ca scopul reclamantului, urmărit prin acțiunea formulată, a fost obligarea Statului R. la plata de despăgubiri, în caz contrar acțiunea fiind susceptibilă ca fiind lipsită de interes, întrucât Ia momentul pronunțării instanței de fond, articolul din lege referitor la acordarea de despăgubiri nu mai este aplicabil, deci întreaga lege devine inaplicabilă.
In doctrina, cu privire la îndeplinirea condițiilor de exercițiu ale acțiunii civile, este necesar a fi îndeplinite cumulativ patru condiții: afirmarea unui drept subiectiv civil/unei pretenții, interesul, calitatea procesuala si capacitatea procesuala.
Se observă aici ca este deosebit de importantă condiția interesului, interesul trebuind sa îndeplinească următoarele cerințe: sa fie legitim si juridic, sa fie personal si direct, sa fie născut si actual.
Văzând inaplicabilitatea art.5 din lege, intervenită după înregistrarea cererii de chemare în judecată, este evident, este perfect logic să fie trasă concluzia că, dacă legea ar fi fost în forma actuală, reclamanta nu s-ar fi adresat niciodată instanței de judecata, pentru că scopul principal al legii a fost acela de a acorda despăgubiri, nu doar de a recunoaște că diverse persoane au suferit în urma măsurilor întreprinse de către statul comunist.
În lipsa existenței temeiului legal ce instituia dreptul persoanelor la acordarea de despăgubiri prin intermediul unei legi speciale, rezultă că o acțiune nu poate fi întemeiată pe dispozițiile Codului civil sau pe reglementari generale.
Cât timp nu mai există obligația reparării, rezultă că o acțiune nu poate fi întemeiată pe dispozițiile din Codul civil, ci doar pe dispozițiile unei legi speciale care are semnificația acordării benevole a despăgubirilor de către stat, potrivit practicii Curții Europene a Drepturilor Omului, în sensul celor menționate în deciziile Curții Constituționale.
Mai mult decât atât, trebuie cunoscut dacă s-a beneficiat și de alte măsuri reparatorii din partea Statului R., tot pentru aspecte similare cu cele din prezentul dosar, în baza Decretului-Lege nr. 118 din 30 martie 1990 (republicat) privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurata cu începere de Ia 6 martie 1945, precum si celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, motiv pentru care apreciem că aceasta nu poate beneficia de o dublă reparație bănească din partea statului. In cazul in care răspunsul este afirmativ, adică în cazul încasării de plăti lunare a unor sume de bani precum și a beneficierii de alte facilități, cum ar fi: scutire de plata impozitelor și a taxelor locale, asistență medicală și medicamente în mod gratuit și prioritar, transport urban gratuit, douăsprezece călătorii gratuite anual, pe calea ferată română, cu mijloace de transport auto sau fluviale, drepturile si indemnizațiile acordate până în prezent sunt de natură să acopere prejudiciul moral suferit. Este adevărat că, potrivit Legii nr. 221/2009, posibilitatea obținerii unor despăgubiri prin formularea unei cereri de chemare în judecată, este în deplină concordanță cu principiul liberului acces la justiție, practic a dreptului de acces la justiție garantat de Codul Civil, de Constituția României si de art. 6 din CEDO. In speță însă, instanța trebuie sa țină cont de masurile reparatorii acordate deja de S. R. și care nu sunt de neglijat, reieșind clar că S. R. nu a avut o atitudine pasivă față de aceste categorii de persoane, până la apariția prezentei legi.
Deși ambele acte normative au ca obiect, fără diferențieri de principiu, acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice, persoanelor deportate, respectiv atât persoanelor condamnate politic, cât și persoanelor împotriva cărora au fost dispuse din motive politice, măsuri administrative abuzive, instanța nu poate pune un semn de egalitate între toate aceste categorii, sub raportul cuantumului despăgubirilor cuvenite fiecărei categorii de persoane persecutate. O altă maniera de interpretare ar pune in sfera ineficacității toată nuanțarea făcută de legiuitor, pentru fiecare categorie de persoane vizate de aceste masuri reparatorii.
Față de considerentele ce preced, recurentul – pârât solicită admiterea prezentului recurs, modificarea hotărârii recurate în sensul respingerii acțiunii reclamantului.
In drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 304 din Codul de procedura civilă.
Examinând actele dosarului, în raport de criticile formulate și de limitele stabilite prin art. 304 ind. 1 coroborat cu art. 129 alin. ultim din C.pr.civ., Curtea reține următoarele:
Prin recursul formulat, recurentul pârât critică soluția primei instanțe de admitere a capătului de cerere prin care s-a solicitat constatarea caracterului politic al măsurii administrative a dislocării reclamantului, în perioada 1951-1955 – este invocată excepția lipsei interesului reclamantului în formularea nu numai a acestui capăt de cerere, ci a întregii acțiuni, recurentul solicitând, însă, ca modificarea hotărârii recurate să fie în sensul respingerii ca neîntemeiată.
Sub un prim aspect, trebuie observat că sunt fără vreun temei considerațiile de ordin teoretic pe care recurentul le face legat de lipsa vreunui interes pe care l-ar justifica persoanele ce fac parte din sfera subiectivă de reglementare a Legii nr. 221/2009 în a mai promova acțiuni întemeiate pe prevederile acestui act normativ prin care să solicite constatarea caracterului politic al măsurile ce au fost dispuse cu privire la acestea în perioada regimului comunist, ca urmare a modificărilor intervenite prin constatările de neconstituționalitate în ce privește dispozițiile ce dădeau dreptul la acordarea de daune morale.
Constată însă Curtea că în cauză poate fi reținută lipsa unui interes în a se constata pe cale judecătorească natura politică a măsurii ce a fost dispusă de autoritățile statului în ceea ce îl privește pe reclamant, raportat la împrejurarea că însăși legea stabilește un astfel de caracter referitor la măsuri de natura celor la care a fost supus reclamantul.
Astfel, conform art. 3 lit. a) din Legea 221/2009 – act normativ special pe ale cărui prevederi a fost fundamentată acțiunea reclamantului – „Constituie măsură administrativă cu caracter politic orice măsură luată de organele fostei miliții sau securități, având ca obiect dislocarea și stabilirea de domiciliu obligatoriu, internarea în unități și colonii de muncă, stabilirea de loc de muncă obligatoriu, dacă au fost întemeiate pe unul sau mai multe dintre următoarele acte normative:
a)Decretul nr. 6 din 14 ianuarie 1950, Decretul nr. 60 din 10 martie 1950, Decretul nr. 257 din 3 iulie 1952, Decretul nr. 258 din 22 august 1952, Decretul nr. 77 din 11 martie 1954 și Decretul nr. 89 din 17 februarie 1958;”.
Prin art. 4 alin. 2 din același act normativ se prevede că „(2) Persoanele care au făcut obiectul unor măsuri administrative, altele decât cele prevăzute la art. 3, pot, de asemenea, solicita instanței de judecată să constate caracterul politic al acestora. Prevederile art. 1 alin. (3) se aplică în mod corespunzător”.
Reiese, din normele juridice enunțate, că în privința persoanelor față de care organele fostei miliții au luat măsuri administrative în perioada de referință a legii, măsuri care au avut alte temeiuri juridice decât cele enumerate în art. 3, legiuitorul a reglementat procedura judiciară în cadrul căreia asemenea persoane care se consideră îndreptățite la beneficiile recunoscute de Legea 221/2009 pot solicita instanțelor judecătorești să pronunțe o hotărâre prin care să se constate caracterul politic al măsurilor astfel aplicate.
Din interpretarea per a contrario a prevederilor art. 3 lit. a și art. 4 alin. 2 din Legea 221/2009, rezultă că persoanele cărora le-au fost aplicate măsuri administrative dintre cele care sunt cuprinse în enumerarea de la art. 3 beneficiază de recunoașterea caracterului politic al acestora prin simpla declarație a legii, astfel că ele nu justifică un interes actual spre a se adresa instanțelor judecătorești pentru o constatare suplimentară în același sens.
Altfel spus, aceste persoane nu justifică obținerea unui folos practic în ipoteza în care s-ar pronunța o hotărâre judecătorească prin care s-ar constata o situație care deja le profită în baza declarației legiuitorului.
În aceste condiții, Curtea constată că este lipsită de interes acțiunea în justiție prin care reclamantul a solicitat să se constate caracterul politic al aplicării față de autorul său a măsurii administrative constând în fixarea locului de muncă obligatoriu, pe temeiul prevederilor Decretului Lege 89/1958, fiind recunoscut prin chiar conținutul legii un asemenea caracter al respectivei măsuri.
Având în vedere aceste considerente, Curtea constată caracterul fondat al criticilor aduse de recurentul pârât sentinței atacate și, reținând astfel lipsa uneia dintre condițiile care interesează exercițiul acțiunii civile, urmează a constata caracterul nelegal al sentinței recurate sub acest aspect.
În consecință, urmează ca în temeiul prevederilor art. 312 alin. 3 C.pr.civ., Curtea să admită recursul, constatând că este fondat, sub aspectele arătate, și să modifice în parte sentința recurată în sensul că va respinge ca lipsit de interes capătul de acțiune având ca obiect constatarea caracterului politic al măsurii administrative de dislocare a reclamantului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de recurentul – pârât S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE reprezentat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București, împotriva sentinței civile nr.2090 din 03.09.2013, pronunțată de Tribunalul I. - Secția Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul-reclamant B. A..
Modifică în parte sentința recurată în sensul că respinge ca lipsit de interes capătul de acțiune având ca obiect constatarea caracterului politic al măsurii administrative de dislocare a reclamantului Bolțan A..
Menține restul dispozițiilor sentinței.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 05.03.2014.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
E. V. I O.-A. H.-P. M. G. R.
GREFIER
Ș. P.
Red.M.G.R.
Tehdact.R.L./M.G.R.
2 ex./14.03.2014
Trib.I. – M.E.
| ← Obligaţie de a face. Decizia nr. 200/2014. Curtea de Apel... | Hotarâre care sa tina loc de act autentic. Decizia nr.... → |
|---|
