Legea 10/2001. Decizia nr. 356/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 356/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 05-03-2014 în dosarul nr. 356/2014
Dosar nr._
(_ )
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCURESTI
SECTIA A III A CIVILA ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR.356
Ședința publică de la 05.03.2014
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE - M.-G. R.
JUDECĂTOR - A. D. T.
JUDECĂTOR - I. A. H. P.
GREFIER - Ș. P.
* * * * * * * * * * *
Pe rol se află pronunțarea recursurilor formulate de recurentele-reclamante D. C.-C., C. Z. și C. E.-S. și de recurentul-pârât M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL, împotriva sentinței civile nr.721 din 01.04.2013, pronunțată de Tribunalul București – Secția a IV-a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul-pârâtul S. R., PRIN COMISIA NAȚIONALĂ PENTRU COMPENSAREA IMOBILELOR.
P. are ca obiect - Legea nr.10/2001.
Dezbaterile cauzei și susținerile părților au avut loc în ședința publică de la 26.02.2014, fiind consemnate în încheierea de la acea dată care face parte integrantă din prezenta decizie, când, Curtea, pentru a da posibilitate părților să depună note scrise și în vederea deliberării, a amânat pronunțarea la 05.03.2014, și, apoi, la când a decis următoarele:
CURTEA,
Asupra recursurilor civile de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 14.05.2012 pe rolul Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă sub numărul unic_, reclamantele D. C., C. Z. și C. E.-S. au chemat în judecată pe pârâții S. R. prin Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor, M. București prin Primar General, pentru ca prin hotărârea care se va pronunța:
-să se soluționeze pe fond notificarea nr. 553/04.06.2001 în sensul de a se dispune acordarea de măsuri reparatorii în echivalent, stabilite la valoarea de piață a imobilului de la momentul soluționării, pe baza standardelor internaționale de evaluare pentru imobilul din București, . nr. 39, sector 5, compus din teren în suprafață de 300 mp și construcție (casă de locuit).
- pârâtul M. București să fie obligat la transmiterea imediat și direct către CCSD a dosarului nr. 3124, aferent notificării nr.553/2001 însoțit de hotărârea judecătorească ce se va pronunța în cauză.
În subsidiar, în situația în care se va aprecia că, față de soluționarea pe cale judecătorească a notificării sunt aplicabile dispozițiile art. 16 alin 2 ind. 1 din Legea nr. 247/2005, M. București să fie obligat la transmiterea dosarul către Prefectura M. Bucureștii în vederea centralizării și continuării procedurii administrative.
- S. R. prin Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor (CCSD) să fie obligat la înregistrarea dosarul transmis de M. București, în situația admiterii cererii principale.
- Municipiului București în solidar cu Primarul să fie obligați la plata cheltuielilor de judecată ocazionate cu prezentul proces.
Prin sentința civilă nr.721/01.04.2013, Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă a admis în parte cererea precizată formulată de reclamantele D. C., C. Z. și C. E.-S., în contradictoriu cu pârâții M. București prin Primar General și S. R. prin Comisia Centrală se Stabilire a Despăgubirilor, a obligat pârâtul M. București să emită dispoziție cu propunere de măsuri reparatorii prin echivalent sub forma despăgubirilor bănești în favoarea reclamanților și a lui S. I., cu privire la imobilul situat în București, . nr. 39, sector 5, compus din teren în suprafață de 187 mp și construcție în suprafață construită de 104,31 mp, în prezent demolată, a respins cererea reclamanților de obligare a pârâtului M. București la înaintarea dosarului administrativ către CCSD, ca neîntemeiată, a obligat pârâtul să transmită dosarul administrativ aferent notificării nr.553/4.06.2001 către Prefectul Municipiului București, a respins cererea reclamanților de obligare a pârâtului S. R. prin CCSD la înregistrarea dosarului administrativ, ca neîntemeiată și a obligat pârâtul M. București să plătească reclamanților suma de 1.300 lei, reprezentând cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această sentință, tribunalul a reținut următoarele:
În fapt, la 4.06.2001 reclamantele D. (fostă S.) C. C., C. Z., C. E.-S. și S. I.au formulat notificare în temeiul Legii nr. 10 /2001, înregistrată sub nr. 553/2001 Primăria Municipiului București, solicitând restituirea în natură a imobilului teren - 300 mp situat în București, la adresa inițială Parcul Rahova, ., sector 5 (fila 5).
S-a constatat că, deși reclamantele au depus la dosarul întocmit pe baza notificării formulate în temeiul Legii nr. 10/2001 toate actele necesare pentru soluționarea notificării, nici până în prezent aceasta nu a fost soluționată. În aceste condiții, tribunalul a apreciat, în conformitate cu interpretarea dată art. 26 din Legea nr. 10 /2001 prin Decizia XX/2007 a ÎCCJ, că reclamantele sunt îndreptățite să solicite tribunalului soluționarea pe fond a notificării, tribunalul urmând să analizeze notificarea formulată sub toate aspectele.
Imobilul ce formează obiectul notificării a fost dobândit de S. A. și S. F. (E.) prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr._/23.09.1933 (filele 7).
Construcția situată pe acest teren a fost edificată în baza autorizației de construire nr. 16 R/1934 (fila 11).
Imobilul a trecut în proprietatea statului prin naționalizare, în baza decretului nr. 92/1950,imobilul fiind menționat la poziția 7359 din anexa decretului (fila 21).
În baza decretului de expropriere nr. 117/19.04.1985, construcția a fost demolată, regăsindu-se la poziția 16 din anexa la decretul de expropriere (filele 16-18).
S. E. a decedat la 10.02.1991, moștenitorii acesteia fiind S. A. - soț supraviețuitor, S. G. - fiu și C. S. - fiică în conformitate cu certificatul de moștenitor nr. 2575/17.12.1992 (fila 12).
S. G. a decedat la 20.11.1994, moștenitorii acestuia fiind S. I.- soție supraviețuitoare, S. C. C. - fiica, în acest sens fiind certificatul de moștenitor nr. 100/5.11.1996 (fila 13).
S. A. a decedat la 10.12.1997, fiind moștenit de C. Z. - fiică, C. E. S. și S. C. C. (căsătorită D.)- ultimele două, ca nepoate de fiu predecedat, fiind fiicele lui S. G..
Din cele expuse, instanța a constatat că reclamantele au făcut atât dovada formulării în termen a notificării cât și dovada calității de persoană îndreptățită la restituire în conformitate cu dispozițiile art. 3 și 4 din Legea nr.10/2001, iar imobilul a fost preluat abuziv potrivit dispozițiilor art. 2 din Legea nr.10/2001.
În plus, tribunalul a constatat că alături de reclamante, calitatea de persoană îndreptățită o are și S. I.. Pentru a reține această concluzie, tribunalul a avut în vedere că S. I. este moștenitoarea lui S. G., în calitate de soție supraviețuitoare. Totodată, S. G. are calitatea de moștenitor de pe urma mamei sale, S. E., unul din cei doi foști proprietari de la care imobilul în cauză a fost preluat abuziv. În concluzie, având în vedere decesele succesive ale lui S. E. și S. G., S. I. a dobândit, prin retransmitere, în limita cotei sale succesorale de ¼, toate drepturile dobândite de S. G. de la S. E., așadar inclusiv drepturile recunoscute de Legea nr.10/2001. Cum aceasta a depus notificare alături de reclamante, în temeiul dispozițiilor art. 3 și 4 din Legea nr.10/2001 tribunalul a constatat și calitatea acesteia de persoană îndreptățită.
O atare concluzie se impune chiar dacă S. I. nu are calitatea de reclamantă în prezenta cauză, căci tribunalul a apreciat prezenta cerere de chemare în judecată ca pe un act de administrare, ce va profita și lui S. I., în condițiile în care aceasta este unul dintre titularii notificării.
Pentru identificarea imobilului ce face obiectul notificării s-au avut în vedere concluziile expertizei judiciare în specialitatea topografie, administrată în cauză.
În plus, au fost avute în vedere și mențiunile din autorizația de construire de la nivelul anului 1934, unde s-a menționat că din întreaga suprafață a terenului pentru care s-a acordat autorizația, o suprafață de 34,58 mp urma a se expropria.
Din probele astfel administrate a rezultat că terenul cu privire la care se solicită măsuri reparatorii a avut inițial suprafața menționată în contractul de vânzare-cumpărare invocat de reclamante, de 300 mp, însă, anterior naționalizării din anul 1950, au mai fost expropriate două suprafețe de teren, astfel încât, la momentul aplicării Decretului nr.92/1950 terenul avea suprafața de 187 mp. Prin urmare, cererea reclamantelor este întemeiată numai pentru această suprafață, diferența până la 300 mp neintrând în domeniul de aplicare al Legii nr.10/2001.
Potrivit concluziilor raportului de expertiză, în prezent, terenul de 187 mp este ocupat în întregime de spațiu verde, carosabilul străzii Soldat V. C. și trotuar.
În cauză sunt aplicabile dispozițiile art. 10 și 11 din Legea nr. 10/2001 potrivit cu care se restituie în natură terenul rămas liber și construcțiile nedemolate.
Față de situația de fapt menționată, tribunalul a apreciat că terenul nu poate fi restituit în natură, acesta fiind afectat în întregime de carosabil trotuar și spațiu verde.
Cât privește construcția ce s-a aflat pe acest teren, edificată în baza autorizației de construire anterior menționată, în temeiul acelorași dispoziții legale, tribunalul a constatat că reclamantele și S. I. sunt îndreptățite la măsuri reparatorii prin echivalent sub forma despăgubirilor bănești.
A fost respinsă cererea de obligare a pârâtului M. București la înaintarea dosarului administrativ direct Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor.
În acest sens, au fost avute în vedere dispozițiile art.16 alin.2 din Titlul VII al Legii nr.247/2005 potrivit cu care „notificările formulate potrivit prevederilor Legii nr. 10/2001 care nu au fost soluționate în sensul arătat la alin. (1) până la data intrării în vigoare a prezentei legi, se predau pe bază de proces-verbal de predare-primire Secretariatului Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, însoțite de deciziile/dispozițiile emise de entitățile învestite cu soluționarea notificărilor, a cererilor de retrocedare sau, după caz, ordinelor conducătorilor administrației publice centrale conținând propunerile motivate de acordare a despăgubirilor, după caz, de situația juridică actuală a imobilului obiect al restituirii și de întreaga documentație aferentă acestora, inclusiv orice acte juridice care descriu imobilele construcții demolate depuse de persoana îndreptățită și/sau regăsite în arhivele proprii, în termen de 30 de zile de la data rămânerii definitive a deciziilor/dispozițiilor sau după caz, a ordinelor.
Totodată dispozițiile art.16 alin.2 ind.1 din aceeași lege prevăd că „dispozițiile autorităților administrației publice locale vor fi centralizate pe județe la nivelul prefecturilor, urmând a fi înaintate de prefect către Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, însoțite de referatul conținând avizul de legalitate al instituției prefectului, ulterior exercitării controlului de legalitate de către acesta.”
Prin urmare, întrucât dosarul administrativ trebuie însoțit de avizul de legalitate al instituției prefectului, este necesar ca înainte de a ajunge la Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, dosarul administrativ însoțit de toate înscrisurile menționate la art. 16 alin.2, anterior precizat, să fie înaintat instituției prefectului.
Tribunalul a arătat că în situația în care decizia de propunere a măsurilor reparatorii prin echivalent sub forma despăgubirilor bănești a fost emisă în baza unei hotărâri judecătorești, cum este cazul și în speța de față, controlul de legalitate al instituției prefectului nu va putea viza legalitatea acestei decizii, opunându-se în acest sens puterea de lucru judecat a hotărârii judecătorești în baza căreia s-a emis respectiva decizie. Tribunalul a arătat că, controlul de legalitate poate viza numai respectarea restului dispozițiilor art. 16 alin.2 din titlul VII al Legii nr.247/2005, iar nu modul de soluționare în fond al notificării.
Pentru aceleași motive, pe cale de consecință, a fost admisă cererea de obligarea a pârâtului M. București la înaintarea dosarului administrativ către Prefectul Municipiului București și a fost respinsă cererea de obligarea a Statului R. prin CCSD la înregistrarea dosarului administrativ.
În temeiul dispozițiilor art. 274 C.pr.civ., a obligat pârâtul M. București să plătească reclamantelor suma de 1.300 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentate de onorariu de expert.
Împotriva sentinței primei instanțe au declarat recurs reclamantele D. C. C., C. Z. și C. E.-S. și pârâtul M. București prin Primarul General.
Recurentele – reclamante D. C. C., C. Z. și C. E.-S. au arătat că recursul prezent privește capătul principal de cerere, referitor la soluționarea pe fond a notificării nr. 553/2001, precum și capătul de cerere nr. 2, prin care au solicitat obligarea pârâtului M. București prin Primarul General de a trimite dosarul aferent notificării nr. 553/2001, direct Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor și se întemeiază pe dispozițiile art. 304 pct. 9 Cod proc.civ și ale art. 304 indice 1 Cod proc.civ..
1. Soluționând capătul principal de cerere, prin care reclamantele au solicitat soluționarea pe fond a notificării nr. 553/2001, instanța de fond a decis că acestea au calitatea de persoane îndreptățite la măsuri reparatorii pentru o suprafață de teren de 187 mp, în loc de 300 mp, suprafață menționată în actul de proprietate.
Precizează recurentele – reclamante că la dosarul cauzei nu există înscrisuri suplimentare, din care să rezulte că anterior anului 1950, autorii lor au înstrăinat o parte din terenul în suprafață de 300 mp, astfel că mențiunea făcută de instanța de fond în considerentele sentinței recurate, în sensul că anterior naționalizării terenul respectiv ar fi făcut obiectul a două acte de expropriere, care nu intră în sfera de aplicare a Legii nr. 10/2001, este neîntemeiată.
Recurentele au în vedere și faptul că în anexa la Decretul nr. 92/1950, în care figurează naționalizate 7 apartamente pe numele autorului lor S. A., fiind precizat și imobilul din . nr. 39, București, nu estre precizată suprafața de teren preluată împreună cu apartamentele respective, astfel că în cauză nu sunt aplicabile dispozițiile art.24alin. 1 din Legea nr. 10/2001. Mai mult, în actul de proprietate este stabilită suprafața de teren de 300 mp care a fost cumpărată în anul 1933 de autorii reclamantelor, S. A. și S. E..
Prin nota de reconstituire întocmită de M. București în dosarul administrativ aferent notificării, s-a identificat că terenul aferent imobilului solicitat prin notificare avea o suprafață de teren de 300 mp ( filele 140-143, dosar fond) și prin raportul comisiei interne privind Legea nr.10/2001, s-a propus acordarea de măsuri reparatorii pentru suprafața de teren de 300 mp.
În concluzie, recurentele – reclamante solicită admiterea recursului și modificarea în parte a sentinței civile nr. 721/01.04.2013, în sensul că au calitatea persoane îndreptățite la masuri compensatorii, conform Legii nr. 165/2013, pentru teren în suprafață de 300 mp și construcție demolată de 104.31 mp.
Asupra capătului de cerere prin care reclamantele au solicitat înaintarea dosarului administrativ direct la Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, instanța de fond a respins acest capăt de cerere, cu motivarea că prin art. 16 din Titlul VII al Legii nr.247/2005 s-a instituit o procedură specială pentru realizarea controlului de legalitate de către prefect asupra dispozițiilor autorităților administrației publice locale, ulterior fiind înaintate către Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor. Ținând cont de faptul că art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 a stabilit etapele care trebuie parcurse pentru emiterea titlului de despăgubiri, instanța de fond a concluzionat că acest capăt de cerere este neîntemeiat.
În speța prezentă însă, controlul de legalitate cu privire la calitatea recurentelor - reclamante de persoane îndreptățite la măsuri reparatorii în echivalent, pentru imobilul preluat abuziv, cât și la dreptul de proprietate asupra imobilului și faptul că acesta nu poate să fie restituit în natură, s-a realizat de instanța judecătorească competentă, în urma controlului de legalitate stabilindu-se că reclamantele au calitatea de persoane îndreptățite la măsuri reparatorii, astfel că nu se mai impune ca Prefectul Municipiului București să efectueze un asemenea control de legalitate.
Recurentele – reclamante solicită instanței de recurs să aibă în vedere că nu este încălcată nici o dispoziție imperativă a legii speciale privind stabilirea și plata despăgubirilor pentru imobilele preluate abuziv și care nu pot să fie restituite în natură, instanța de fond apreciind în mod greșit că se impune înaintarea dosarului administrativ către prefect, pentru efectuarea controlului de legalitate, având în vedere că instanța judecătorească a analizat cauza sub toate aspectele, iar o verificare a modului în care M. București se va conforma dispozitivului hotărârii instanței judecătorești, care a soluționat pe fond notificarea, nu se impune, o asemenea măsură nefiind de natură să scurteze termenul de soluționare a notificării lor, având în vedere și faptul că termenul rezonabil de soluționare a notificării, prevăzut de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, a fost de mult depășit, din culpa exclusivă a pârâtului M. București, care a refuzat să soluționeze notificarea formulată, chiar dacă dosarul administrativ aflat la acest recurent-pârât este complet de peste 3 ani de zile.
Oricum, conform dispozițiilor noii Legi nr. 165/2013, prin care au fost abrogate dispozițiile Titlului VII al Legii nr.247/2005 privind procedura desfășurată de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, dosarul administrativ aferent notificării va fi înaintat Comisiei Naționale pentru Compensarea Imobilelor, în vederea stabilirii valorii în echivalent a imobilului solicitat prin notificare, pe baza grilei notariale valabile la data intrării în vigoare a noii legi speciale privind stabilirea de măsuri pentru finalizarea procedurii de restituire în natură sau prin echivalent a imobilelor preluate abuziv în perioada regimului comunist și emiterii deciziei de compensare.
În condițiile art. 21 alin.1 din noua lege specială nr. 165/2013, se impune ca dosarul administrativ aferent notificării formulată de recurentele - reclamante să fie transmis direct Comisiei Naționale pentru Compensarea Imobilelor, fără a mai fi necesar controlul de legalitate din partea Prefectului Municipiului București, pentru aceleași argumente legale pentru care au solicitat, prin acțiunea introductivă, ca dosarul să fie transmis direct Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, argumente reluate și prin prezentul recurs.
În concluzie, recurentele – reclamante solicită admiterea recursului declarat împotriva sentinței nr. 721/01.04.2013, pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă, modificarea în parte a sentinței civile recurate, în sensul obligării pârâtului M. București să transmită dosarul administrativ aferent notificării nr.553/2001 direct Comisiei Naționale pentru Compensarea Imobilelor, în vederea derulării procedurii stabilite de Legea nr.165/2013.
Recurentul – pârât M. București prin Primarul General își întemeiază recursul pe dispozițiile art.309 pct.9 Cod de procedură civilă, care arată că: „hotărârea pronunțata este lipsită de temei legal, ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii".
Legiuitorul a stabilit prin art.22 din Legea nr. 10/2001 că unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe, prin decizie sau după caz, dispoziție motivată, asupra cererii de restituire în natură sau de acordare de măsuri reparatorii.
Unitatea deținătoare este singura abilitată de legiuitor să emită decizie sau dispoziție de măsuri reparatorii prin echivalent sau de restituire în natură.
Invocă excepția de prematuritate a cererii față de . Legii nr. 165/2013.
Prin dispozițiile art.33 alin.1 din Legea nr.165/2013, entitățile investite de lege au obligația de a soluționa cererile formulate potrivit Legii nr.10/2011 republicată cu modificările și completările ulterioare, înregistrate și nesoluționate până la data intrării în vigoare a prezentei legi și de a emite decizie de admitere sau de respingere a acestora după cum urmează:
a) în termen de 12 luni, entitățile investite de lege care mai au de soluționat un număr de până la 2.500 de cereri;
b) în termen de 24 luni, entitățile investite de lege care mai au de soluționat un număr cuprins între 2.500 și 5000 de cereri;
c) în termen de 36 luni, entitățile investite de lege care mai au de soluționat un număr de peste 5.000 de cereri.
2) termenele prevăzute la alin. 1 curg de la data de 1 ianuarie 2014.
Recurentul – pârât constată că pentru soluționarea notificării s-a instituit un nou termen în sarcina unității deținătoare, altul decât cel stabilit prin art.25.1 din Legea nr.10/2001 mai mult prin art.32.1 din Legea nr.165/2013 se instituie un termen de decădere în procedura administrativă de 90 zile în care persoanele care se considera îndreptățite pot completa cu înscrisuri dosarele depuse la entitățile investite de lege.
În consecință, câtă vreme analiza notificărilor întemeiate pe Legea nr. 10/2001 se face din perspectiva unui nou act normativ privind măsurile reparatorii pentru finalizarea procesului de restituire, în natura sau prin echivalent a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România respectiv Legea nr.165/2013 începând cu data de 1 ianuarie 2014.
Mai mult prin dispoziția art.4 din Legea nr.165/2013, dispozițiile prezentei legi se aplică cererilor formulate și depuse în termen legal, la entitățile investite de lege, nesoluționate până la data intrării în vigoare a prezentei legi, cauzelor în materia restituirii imobilelor preluate abuziv, aflate pe rolul instanțelor, precum și cauzelor aflate pe rolul Curții Europene a Drepturilor Omului suspendate în temeiul Hotărârii pilot din 12 octombrie 2010 pronunțată în cauza M. A. împotriva României, la data intrării în vigoare a prezentei legi.
Astfel, recurentul - pârât apreciază că dreptul persoanelor care se considera îndreptățite la măsuri reparatorii în soluționarea notificărilor nu s-a născut.
Potrivit Legii nr.165/2013 nu mai sunt aplicabile dispozițiile Titlului VII din Legea nr.247/2005, deci unitatea deținătoare nu mai poate fi obligată să emită dispoziție cu propunere de acordare a măsurilor reparatorii în condițiile acestei legi, conform art.1 alin.1 și alin.2, art.4, art.16,și art.50 din Legea nr.165/2013, M. București urmează să fie obligat să emită dispoziția, în sensul art.1 alin.2, respectarea prin puncte pentru imobilul în litigiu.
Referitor la obligarea Municipiului București la plata cheltuielilor de judecată, învederează următoarele:
Consideră că în mod greșit (eronat) instanța a admis acest capă de cerere, având în vedere că la baza obligației de restituire a cheltuielilor de judecată stă culpa procesuală a părții, or în cazul de față nu se poate reține culpa instituției, reclamanții având obligația de a depune la Serviciul de analiză a notificărilor toate actele prevăzute de art.22 din Legea nr. 10/2001 pentru soluționarea notificării.
În cazul în care va fi respins recursul Municipiului București, solicită instanței să facă aplicarea dispozițiilor art.274 alin. 3. C.pr.civ..
Examinând recursurile prin prisma criticilor formulate, curtea constată că sunt în parte fondate pentru următoarele considerente.
Recursul declarat de recurentele – reclamante este fondat.
Primul motiv de recurs ce vizează aspectul referitor la întinderea terenului pentru care s-a reținut calitatea recurentelor de persoane îndreptățite la măsuri reparatorii, apreciindu-se că în mod greșit s-a reținut doar suprafața de 187 mp, este întemeiat.
Sub acest aspect, curtea reține că sintagma "acte doveditoare ale dreptului de proprietate" are, în accepțiunea Legii nr. 10/2001, republicată, asemenea celorlalte acte normative cu un caracter asemănător, un conținut mai larg decât cel al noțiunii similare corespunzătoare dreptului comun în materie, reglementare ce se înscrie, asemenea ansamblului normelor actului normativ de reparație, în spiritul și finalitatea acestei legi.
Dreptul de proprietate poate fi dovedit prin orice înscris constatator al unui act juridic civil, jurisdicțional sau administrativ, translativ sau declarativ, și care generează o prezumție relativă de proprietate în favoarea persoanei care îl invocă.
Legiuitorul, ținând seama de contextul socio-istoric al perioadei incidente actului normativ arătat, a constituit o prezumție relativă simplă în favoarea persoanelor îndreptățite prin art. 24 din Legea nr. 10/2001, republicată, în sensul că în absența unor probe contrare se consideră că persoana individualizată în actul normativ a deținut imobilul sub nume de proprietar, existența și întinderea dreptului de proprietate fiind cea înscrisă în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în execuție măsura preluării abuzive.
Făcând aplicarea acestor dispoziții legale la speța de față, curtea constată că, la dosarul cauzei a fost depus actul de proprietate al autorilor reclamantelor, contractul de vânzare – cumpărare din 23.09.1933 din care rezultă că aceștia au cumpărat 300 mp. în București, Parcul Rahovei, . administrat în cauză rezultă că imobilul a fost naționalizat în baza Decretului nr.92/1950 la poziția 7359 de la autorul reclamantelor S. A., iar ulterior a fost expropriat în baza Decretului nr.117/1985. De menționat că, în anexa la decretul de naționalizare, nu apare suprafața terenului, iar în anexa la decretul de expropriere apare exclusiv suprafața construcției de 104,31 mp. Se constată că, deși tribunalul a reținut că suprafața terenului ar fi fost diminuată prin două exproprieri, o atare concluzie nu este susținută de actele existe la dosar. Unicul act în care suprafața terenului apare ca fiind de 189 mp. este reprezentat de fișa imobilului întocmită în februarie 1984, act ce nu poate fi avut în vedere în condițiile în care imobilul a fost preluat de stat în 1950, iar fișa în discuție este întocmită, astfel cum s-a arătat, 34 de ani mai târziu, perioadă de timp în care este evident că imobilul a fost în proprietatea statului și nu a autorilor recurentelor. Prin urmare, curtea apreciază că, în această situație trebuie reținută suprafața de teren menționată în actul de proprietate și nu cea care apare în actele întocmite anterior decretului de expropriere.
Al doilea motiv de recurs ce vizează obligarea Municipiului București de a transmite dosarul administrativ către Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor este fondat.
În prezent sunt aplicabile, dispozițiile art. 21 din Legea nr.165/2013 care prevăd că, în vederea acordării de măsuri compensatorii pentru imobilele care nu pot fi restituite în natură, entitățile învestite de lege transmit Secretariatului Comisiei Naționale deciziile care conțin propunerea de acordare de măsuri compensatorii, întreaga documentație care a stat la baza emiterii acestora și documentele care atestă situația juridică a imobilului obiect al restituirii la momentul emiterii deciziei, inclusiv orice înscrisuri cu privire la construcții demolate. Deciziile entităților învestite de lege vor fi însoțite de înscrisuri care atestă imposibilitatea atribuirii în compensare totală sau parțială a unor alte imobile/bunuri/servicii disponibile deținute de entitatea învestită de lege. Dispozițiile autorităților administrației publice locale emise potrivit Legii nr. 10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare, se transmit Secretariatului Comisiei Naționale după exercitarea controlului de legalitate de către prefect. Dispozițiile art. 11 alin. (1) și (2) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, rămân aplicabile.
Secretariatul Comisiei Naționale, în baza documentelor transmise, procedează la verificarea dosarelor din punctul de vedere al existenței dreptului persoanei care se consideră îndreptățită la măsuri reparatorii. Pentru clarificarea aspectelor din dosar, Secretariatul Comisiei Naționale poate solicita documente în completare entităților învestite de lege, titularilor dosarelor și oricăror altor instituții care ar putea deține documente relevante.
Evaluarea imobilului ce face obiectul deciziei se face prin aplicarea grilei notariale valabile la data intrării în vigoare a prezentei legi de către Secretariatul Comisiei Naționale și se exprimă în puncte. Un punct are valoarea de un leu. Numărul de puncte se stabilește după scăderea valorii actualizate a despăgubirilor încasate pentru imobilul evaluat conform alin. (6).
Ulterior verificării și evaluării, la propunerea Secretariatului Comisiei Naționale, Comisia Națională validează sau invalidează decizia entității învestite de lege și, după caz, aprobă punctajul stabilit potrivit alin. (7).
În cazul validării deciziei entității învestite de lege, Comisia Națională emite decizia de compensare prin puncte a imobilului preluat în mod abuziv.
În raport de dispozițiile legale arătate mai sus, se constată că obținerea avizului de legalitate vizează exclusiv dispozițiile autorităților administrației publice locale emise potrivit Legii nr. 10/2001, ori în speță soluționarea notificării s-a făcut de către instanța de judecată, fiind emisă în acest sens hotărârea judecătorească pronunțată în prezentul litigiu. Pe de altă parte, este evident că hotărârea judecătorească prin care s-a reținut calitatea reclamantelor de persoane îndreptățite la despăgubiri și imposibilitatea restituirii în natură a imobilului nu pot fi cenzurate pe calea avizului de legalitate al prefectului, ci exclusiv în căile de atac prevăzute de lege.
De altfel, rațiunea legii este aceea de a accelera procedura administrativă și obținerea efectivă a despăgubirilor de către persoanele îndreptățite, în acest sens fiind și solicitarea făcută instanței de trimitere a dosarului către Comisia Națională.
Recursul declarat de recurentul – pârât M. București prin Primar General este în parte fondat.
Primul motiv de recurs vizând prematuritatea cererii de chemare în judecată, prin raportare la dispozițiile legii 165/2013 nu este fondat.
Astfel, prin cererea de chemare în judecată de la data de 15.05.2012, reclamantele au solicitat - față de refuzul nejustificat al pârâtului chemat în judecată de a proceda la soluționarea în cadrul procedurii administrative a notificării formulate în temeiul Legii nr. 10/2001- aplicarea Deciziei nr. XX/2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, analiza în fond a cererii de acordare a măsurilor reparatorii în echivalent formulate de acestea conform Legii nr. 10/2001.
Prin urmare, este incontestabil că la data introducerii cererii de chemare în judecată, sub imperiul Legii nr. 10/2001, era născut, ca urmare a refuzului nejustificat al persoanei notificate de a răspunde la notificare, în intervalul de timp nerezonabil scurs între data formulării notificării și data sesizării instanței de fond și a interpretării obligatorii date art. 26 din Legea nr. 10/2001 respectiv a art. 6 din Curtea Europeană a Drepturilor Omului, de către instanța supremă, dreptul reclamantelor de a se adresa instanței de judecată pentru ca aceasta să soluționeze pe fond notificarea adresată pârâtului, în temeiul Legii nr. 10/2001.
Sub acest aspect, Curtea reține că legiuitorul a stabilit prin dispozițiile art.22 din Legea nr.10/2001 că unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe, prin decizie sau, după caz, dispoziție motivată, asupra cererii de restituire în natură sau de acordare de măsuri reparatorii.
Prin decizia nr. XX din 19 martie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțată în recurs în interesul legii, s-a statuat că: „în raport cu spiritul reglementărilor de ansamblu date prin Legea nr. 10/2001, atribuția instanței judecătorești de a soluționa calea de atac exercitată împotriva deciziei/dispoziției de respingere a cererii de restituire a imobilului în natură nu este restrânsă doar la o prerogativă formală de a dispune emiterea unei alte decizii/dispoziții în locul celei pe care o anulează, ci impune ca, în cadrul plenitudinii sale de jurisdicție, nelimitată în această materie prin vreo dispoziție legală, să dispună ea direct restituirea în natură a imobilului ce face obiectul litigiului”.
S-a stabilit astfel că, lipsa unui răspuns din partea unității deținătoare, la notificările cu care a fost legal investită, echivalează cu un refuz nejustificat de a răspunde la solicitările exprese din notificările expediate în condițiile legii speciale, un asemenea refuz neputând rămâne necenzurat, pentru că nicio dispoziție legală nu limitează dreptul celui care se consideră nedreptățit de a se adresa instanței competente, ci, dimpotrivă, însăși Constituția prevede, la art.21 alin.(2), că nicio lege nu poate îngrădi exercitarea dreptului oricărei persoane de a se adresa justiției pentru apărarea intereselor sale legitime, respectiv că: „respingerea acțiunii ca inadmisibilă sau prematur introdusă ar contraveni și principiului soluționării cauzei într-un termen rezonabil, consacrat prin art. 6 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, la care România a devenit parte”.
Astfel, la data formulării cererii, Legea nr. 10/2001 stabilea un termenul de 60 de zile de la data înregistrării notificării, pentru răspunsul unității deținătoare.
Or, în cauză, până la data introducerii acțiunii în fața instanței de judecată, notificarea formulată de reclamante nu a fost soluționată de către pârâtă, deși trecuse un interval de timp de circa zece ani. Pentru o astfel de ipoteză, instanța supremă a statuat cu consecvență că absența răspunsului persoanei juridice deținătoare la notificarea persoanei îndreptățite are valoarea unui refuz de acordare a măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr.10 /2001, refuz ce trebuie cenzurat de instanța de judecată.
De asemenea, Curtea apreciază că Legea nr. 165/2013 nu conține norme de procedură care înlătură normele anterior reglementate prin Legea nr. 10/2001 pentru a se invoca principiul aplicării sale imediate, ci este un act normativ care cuprinde dispoziții de drept material, astfel că legea aflată în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată este aplicabilă pe tot parcursul procesului, în sensul aplicării principiului neretroactivității fiind și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (Hotărârea din 8 martie 2006 privind Cauza Blecic v. Croația, paragraful 81).
Într-adevăr, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a admis că puterea legiuitoare poate adopta reglementări cu efect retroactiv în materie civilă; preeminența dreptului și noțiunea de proces echitabil exclud însă orice ingerință a puterii legiuitoare într-un proces deja existent în vederea influențării soluționării litigiului de către puterea judiciară, cu excepția cazului în care există motive extrem de importante de interes general (Zielinski, Pradal, Gonzales și alții împotriva Franței, hotărârea din 28 octombrie 1999).
Singurul motiv acceptat până acum de Curte, când intervenția legislativă a corespuns unei „evidente și imperioase justificări a interesului general” a fost „umplerea unui vid juridic”, adică îndreptarea unei situații create printr-o eroare sau lacună a legiuitorului. În aceste cazuri, Curtea a considerat că intervenția a fost previzibilă, era de așteptat și reclamanții nu puteau pretinde că ar fi avut un drept de a beneficia de situația astfel creată (cauza Eeg-Slachthuis Verbis împotriva Belgiei, hotărârea din 10 noiembrie 2005). În același sens, în cauza Gigli Construzioni împotriva Italiei, hotărârea din 1 aprilie 2008), Curtea nu a constatat o încălcare a principiului egalității armelor, reținând că „intervenția legiuitorului avusese ca scop înlăturarea unei erori de tehnică legislativă”.
O asemenea situație excepțională este incidentă în cauză - în contextul în care Fondul „Proprietatea” s-a dovedit a fi nefuncțional - numai în privința abrogării dispozițiilor referitoare la măsurile reparatorii prin echivalent constând în despăgubiri acordate în condițiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005, care au fost înlocuite prin compensarea prin puncte, în condițiile Legii nr. 165/2013, nu însă și în privința celorlalte aspecte reglementate de Legea nr. 10/2001. În acest sens trebuie interpretat, sistematic și rațional, art. 4 din Legea nr. 165/2013.
În plus, termenul stabilit prin Legea nr. 165/2013, începe să curgă de la data de 1 ianuarie 2014, or, sentința recurată a fost pronunțată la data de 01.04.2013.
În al doilea rând, Curtea are în vedere regulile de drept tranzitoriu stabilite de art. 6 noul cod civil și de Legea nr. 71/2011 de punere în aplicarea Legii nr. 287/2009 privind Codul civil.
Potrivit art. 6 alin. 2 noul Cod civil (art. 3 din Legea de punere în aplicare): „Actele și faptele juridice încheiate ori, după caz, săvârșite sau produse înainte de . legii noi nu pot genera alte efecte juridice decât cele prevăzute de legea în vigoare la data încheierii sau, după caz, a săvârșirii ori producerii lor.”
Textul instituie regula potrivit cu care actele și faptele trecute (facta praeterita) nu pot genera decât efectele juridice prevăzute de legea în vigoare la momentul încheierii, ori, după caz, al săvârșirii sau producerii lor, fie că este vorba despre efectele produse înainte de . legii noi - ceea ce se admitea și în trecut, ca regulă stabilită de practica judiciară și de literatura de specialitate și este impus de principiul constituțional al neretroactivității legii noi - fie că este vorba despre efectele produse după . legii noi, ceea ce constituie un element de noutate și, totodată, o infirmare legislativă a teoriei adoptate anterior, potrivit căreia în baza principiului aplicării imediate a legii noi, legea nouă se aplică, în principiu, și efectelor viitoare ale situațiilor juridice anterior născute sau modificate.
Art. 6 alin. 5 noul Cod civil (art. 5 alin. 1 Legea nr. 71/2011) consacră ideea că legea nouă se aplică doar actelor, faptelor și situațiilor juridice viitoare, încheiate, respectiv produse sau săvârșite în viitor, cu precizarea că noțiunea de „situație juridică” nu semnifică (și) „efectele juridice viitoare ale situațiilor juridice trecute”, astfel cum se admitea în vechea teorie a aplicării imediate a legii civile noi.
Cu alte cuvinte, în privința efectelor viitoare ale situațiilor juridice (acte, fapte) trecute, Codul civil din 2009 a preferat, ca regulă, soluția ultraactivității legii în vigoare la data nașterii situației juridice.
Singurele materii în care legiuitorul s-a îndepărtat de la principiile menționate, care pot fi privite și ca o expresie a „ultraactivității legii vechi”, sunt cele enunțate de art. 6 alin. 6 noul Cod civil (art. 5 alin. 2 Legea nr. 71/2011): „Dispozițiile legii noi sunt de asemenea aplicabile și efectelor viitoare ale situațiilor juridice născute anterior intrării în vigoare a acesteia, derivate din starea și capacitatea persoanelor, din căsătorie, filiație, adopție și obligația legală de întreținere, din raporturile de proprietate, inclusiv regimul general al bunurilor, și din raporturile de vecinătate, dacă aceste situații juridice subzistă după . legii noi”. În aceste materii, aplicarea imediată a legii civile noi constituie o exigență impusă de egalitatea dintre cetățeni, ca și de nevoia de previziune și uniformitate a raporturilor juridice în conținutul cărora intră drepturi reale. Este vorba, ca o notă comună, despre situații juridice legale, extracontractuale, în cadrul cărora necesitatea protejării unei previziuni legitime a părților fie nu există, fie are un caracter mai atenuat, ea cedând în orice caz față de exigențele aplicării imediate și unitare a legii civile noi.
Din această perspectivă, se constată că la expirarea termenului prevăzut de art. 25 din Legea nr. 10/2001, de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare potrivit art. 23 - ca situație juridică -, s-a născut - ca efect al acesteia - dreptul persoanei care a formulat notificarea de a se solicita instanței examinarea acesteia pe fond. Acest drept câștigat instantaneu de notificatoare - corelativ obligației entității notificate care intră în conținutul răspunderii civile, de a se supune hotărârii instanței fără să mai emită o dispoziție, care are titlu de sancțiune, în contextul celor anterior reliefate - nu a fost înlăturat prin nici o dispoziție legală ulterioară.
În situația contrară ar însemna că Legea nr. 165/2013 ar reglementa, în sensul negării (suprimării) dreptului notificatorului de a se adresa instanței la expirarea termenelor sus menționate, efecte pe care situația juridică (în concret, faptul juridic) constând în nesoluționarea notificării le-a produs înainte de . și deci ar fi retroactivă, ceea ce nu poate fi admis întrucât contravine art. 6 alin. 2 noul Cod civil.
În același sens, Curtea Constituțională a statuat în Decizia nr. 830/2008 în sensul că, atunci când o lege nouă modifică starea legală anterioară cu privire la anumite raporturi, toate efectele susceptibile a se produce din raportul anterior, dacă s-au realizat înainte de . noi, nu mai pot fi modificate ca urmare a adoptării noii reglementări, care trebuie să respecte suveranitatea legii anterioare.
Mai mult decât atât, art. 33 din Legea nr. 165/2013 - act normativ adoptat în executarea obligațiilor ce decurg din hotărârea pilot pronunțată la 12 octombrie 2010 de Curtea de la Strasbourg în cauza A. împotriva României - interpretat teleologic, nu face decât să reitereze obligația entităților învestite de lege de a soluționa într-un termen rezonabil cererile formulate potrivit Legii nr. 10/2001, fixându-le anumite limite în timp maxime, ca măsură adoptată de S. R. în îndeplinirea obligațiilor asumate prin Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului. Astfel, instanța europeană de contencios al drepturilor omului a arătat că: „232. S. pârât trebuie, așadar, să garanteze prin măsuri legale și administrative adecvate respectarea dreptului de proprietate al tuturor persoanelor aflate într-o situație similară celei a reclamantelor (…). Aceste obiective ar putea fi atinse, de exemplu, prin modificarea mecanismului de restituire actual, cu privire la care Curtea a constatat anumite lipsuri, și prin implementarea urgentă a unor proceduri simplificate și eficiente, întemeiate pe măsuri legislative și pe o practică judiciară și administrativă coerentă, care să poată menține un just echilibru între diferitele interese în cauză. (…) 234. Curtea ia act cu interes de propunerea avansată de Guvern în planul său de acțiune ce vizează stabilirea unor termene constrângătoare pentru toate etapele administrative. O astfel de măsură, cu condiția să fie realistă și dublată de un control jurisdicțional efectiv, ar putea avea un impact pozitiv asupra eficienței mecanismului de despăgubire”.
Tocmai de aceea, acest text de lege nu poate fi interpretat tocmai în defavoarea persoanelor ale căror drepturi Curtea Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului a dispus să fie protejate prin măsuri interne.
Al doilea motiv de recurs ce se referă la greșita obligare a recurentului la emiterea dispoziției de acordare a măsurilor reparatorii în echivalent în condițiile titlului VII din Legea nr.247/2007 pentru imobilul în litigiu, deși în urma intrării în vigoare a Legii nr.165/2013, trebuia obligat să emită dispoziției prin acordarea de măsuri compensatorii sub formă de puncte este întemeiat.
Sub un prim aspect, curtea reține că acesta nu este un motiv de nelegalitate a sentinței recurate, în condițiile în care aceasta a fost pronunțată la 01.04.2013, dată la care Legea nr.165/2013 nu intrase în vigoare.
Pe de altă parte, curtea reține că în urma intrării în vigoare a acestei legi, unica modalitate de acordare a măsurilor reparatorii, în cazul în care nu este posibilă restituirea în natură, este acordarea de măsuri compensatorii sub formă de puncte care se determină potrivit art. 21 alin. 6 și 7 din lege.
În aceste condiții, întrucât conform art. 4 dispozițiile Legii nr.165/2013 se aplică și cauzelor aflate pe rolul instanțelor, curtea va constata că se impune admiterea recursului sub acest aspect.
Al treilea motiv de recurs vizând greșita obligare a recurentului la cheltuieli de judecată în fața instanței de fond nu este întemeiat întrucât dispozițiile art. 274 C. pr. civ. nu au în vedere culpa procesuală a părții pentru declanșarea procedurii judiciare, ci statuează că datorează cheltuieli partea ce cade în pretenții, ori recurentul a fost parte căzută în pretenții în fața instanței de fond.
Pentru aceste considerente în baza dispozițiilor art. 312 C. pr. civ. admite recursurile, modifică în parte sentința recurată, în sensul că obligă pârâtul M. București să emită dispoziție cu propunere de măsuri reparatorii prin puncte în condițiile Legii nr.165/2013 în favoarea reclamantelor pentru imobilul situat în București, . nr.39, sector 5, compus din teren în suprafață de 300 mp și construcție în suprafață construit de 104,31 mp în prezent demolată.
Obligă pârâtul M. București să înainteze dosarul administrativ, prezenta hotărâre și documentația aferentă către Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor.
Menține restul dispozițiilor.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursurile formulate de recurentul-pârât M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL și de recurentele-reclamante D. C.-C., C. Z. și C. E.-S., împotriva sentinței civile nr.721 din 01.04.2013, pronunțată de Tribunalul București – Secția a IV-a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul-pârâtul S. R., PRIN COMISIA NAȚIONALĂ PENTRU COMPENSAREA IMOBILELOR.
Modifică în parte sentința recurată, în sensul că obligă pârâtul M. București să emită dispoziție cu propunere de măsuri reparatorii prin puncte în condițiile Legii nr.165/2013 în favoarea reclamantelor pentru imobilul situat în București, . nr.39, sector 5, compus din teren în suprafață de 300 mp și construcție în suprafață construit de 104,31 mp în prezent demolată.
Obligă pârâtul M. București să înainteze dosarul administrativ, prezenta hotărâre și documentația aferentă către Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor.
Menține restul dispozițiilor.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi 05.03.2014.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
M. G. R. A.-D. T. I.-A. H.-P.
GREFIER
Ș. P.
Red.A.D.T.
Tehdact.R.L./A.D.T.
2 ex./03.04.2014
TB-S.4 – A.P.
| ← Hotarâre care sa tina loc de act autentic. Decizia nr.... | Revendicare imobiliară. Decizia nr. 67/2014. Curtea de Apel... → |
|---|
