Revendicare imobiliară. Decizia nr. 67/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI

Curtea de Apel BUCUREŞTI - Sentințe și decizii civile / 2016

Decizia nr. 67/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 27-02-2014 în dosarul nr. 67/2014

Dosar nr._

(_ )

ROMÂNIA

CURTEA DE APEL BUCUREȘTI SECȚIA A III A CIVILĂ

ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE

DECIZIA CIVILĂ NR.67 A

Ședința publică de la 27.02.2014.

Curtea constituită din:

PREȘEDINTE - M.-A. N.-G.

JUDECĂTOR - I. D.

JUDECĂTOR - M. I.

GREFIER - M. C.

* * * * * * * * * * *

Pe rol se află pronunțarea asupra apelului formulat de apelanții-reclamanți P. C. și P. F. M. împotriva sentinței civile nr. 142 din 23.01.2013, pronunțată de Tribunalul București – Secția a III-a Civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă STAȚIUNEA DE CERCETARE ȘI DEZVOLTARE PENTRU POMICULTURĂ BĂNEASA și cu intimatul-intervenient MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE.

P. are ca obiect – revendicare imobiliară.

Dezbaterile în fond și susținerile orale ale părților au avut loc la termenul de judecată din data de 20.02.2014, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, ce face parte integrantă din prezenta decizie, când Curtea, având nevoie de timp pentru a delibera și pentru a da posibilitate părților să depună concluzii scrise, a amânat pronunțarea cauzei la data de 27.02.2014, când a decis următoarele:

CURTEA,

Deliberând asupra apelului civil de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București – Secția a III-a Civilă, sub nr._ , reclamanții P. C. și P. F. M. au chemat în judecată pe pârâta A. de Științe Agricole și Silvice - Stațiunea de Cercetare șl Dezvoltare pentru Pomicultură Băneasa, solicitând instanței de judecată ca în temeiul art.563 și următoarele cod civil să dispună obligarea pârâtei să restituie în deplină proprietate și liniștită posesiei reclamanților imobilul compus din teren în suprafață de 9.000 m.p. situat în București, . (fostă . oblige pârâta la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea acțiunii se arată că terenul în suprafață de 9.000 mp. din . (fostă . în proprietatea autorilor reclamanților prin încheierea actului de vânzare-cumpărare în data de 24.10.1952.

Înainte de a intra în proprietatea autorilor reclamanților dreptul de proprietate asupra imobilului situat în Municipiul București, . s-a transmis, în ordine cronologică lui I. S. prin împroprietărire, ca urmare a aplicării Reformei Agrare din anul 1921 cu 90 de arii reprezentând lotul nr.31 din planul de parcelare al moșiei Băneasa aparținând Contesei M. de Montesquieu, fapt ce rezultă din extrasul făcut din originalul scris în anul 1925 cuprinzând "Tabloul de locuitori îndreptățiți la împroprietărire cărora li s-au făcut formele definitive de punere în posesie"" emis de Direcția arhivelor naționale istorice centrale și din "Planul loturilor de pe moșia Băneasa, fostă proprietatea Contesei de Montesquieu, jud. I., .:5000, anul 1926".

I. S. a înstrăinat terenul în suprafață de 9.000 mp. - lotul nr.31- cumpărătorului August-Schmiedigen, întocmindu-se actul de vânzare-cumpărare autentificat de Tribunalul I. - Secția notariat sub nr._/17.11.1938. Acesta a vândut terenul lui I. Al. N., care la data de 24.10.1954 încheie act de vânzare-cumpărare cu autorul reclamanților V. D.

Atât dreptul de proprietate cât și posesia efectivă asupra terenului s-au transferat autorului reclamanților V. D. la data la care s-a încheiat actul de vânzare-cumpărare înscris sub semnătură privată, respectiv 24.10.1952, începând cu această dată proprietarul V. D. achitându-și la zi toate obligațiile care decurgeau din proprietatea și posesia terenului.

Succesiunea defunctului V. D. s-a dezbătut în anul 1985, eliberându-se reclamanților certificatul de moștenitor nr. 1573/19.12.1985.

Acest imobil a fost preluat în mod abuziv și fără plata unei juste și prealabile despăgubiri, defunctul V. D. fiind expropriat de Statul Român prin Decretul nr. 92/1950, așa-zisa trecere în proprietatea statului realizându-se în baza unui titlu nevalabil.

Cu toate că statul nu deținea un titlu valabil pentru a dispune de imobilul situat în Municipiul București, Sector 1, ., prin intermediul Agenției Domeniilor Statului a încheiat contractul de concesiune nr. 70/2002 dând terenul spre exploatare pârâtei A. de Științe Agricole și Silvice - Stațiunea de Cercetare și Dezvoltare pentru Pomicultură Băneasa.

Potrivit doctrinei, în cazul în care imobilul revendicat nu a fost înscris în cartea funciară, dovada drepturilor de proprietate se va face cu ajutorul titlurilor de proprietate. "Prin titlu apt să facă proba dreptului de proprietate într-o acțiune în revendicare se înțeleg toate actele translative de proprietate și cele declarative de drepturi."

Pornind de la situațiile din practică, în care dovedirea dreptului de proprietate este anevoioasă, jurisprudența și doctrina au stabilit câteva principii pentru a stabili adevăratul proprietar, printre acestea enumerându-se și ipoteza în care doar reclamantul invocă un titlu, acțiunea în revendicare imobiliară fiind admisă dacă titlul emană de la un terț și dacă data titlului este anterioară posesiei pârâtului, ipoteză aplicabilă în speță, având în vedere că trecerea imobilului în proprietatea statului a avut loc în baza unui titlu nevalabil, abuziv, fapt ce echivalează cu lipsa oricărui titlu.

Art.566 alin.1 teza I N.C.civ. prevede, în primul rând, că admiterea acțiunii în revendicare are ca efect obligarea pârâtului la restituirea bunului revendicat, bunul urmând să revină în patrimoniul proprietarului - restituirea bunului în natură - liber de orice sarcini, conform principiului resoluto iure dantis resolvitur jus accipientis.

Având în vedere jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, reflectată în hotărârile de condamnare a României pentru încălcarea art.1 din Protocolul adițional nr.1 Ia Convenție care prevede că "orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional, cât și dispozițiile legale române care protejează dreptul de proprietate prin instituirea potrivit art.555 N.C.civ. dreptului titularului de a poseda, folosi și dispune de un bun în mod exclusiv, absolut și perpetuu, solicită instanței de judecată admiterea acțiunii în revendicare, obligarea pârâtei A. de Științe Agricole și Silvice - Stațiunea de Cercetare șl Dezvoltare pentru Pomicultură Băneasa în calitate de posesoare neproprietară la lăsarea în deplină proprietate și liniștită posesie a imobilului compus din teren în suprafață de 9000 mp., situat în Municipiul București, Sector 1, . (fostă . în .. 69 proprietarilor neposesori P. C. și P. F. M..

Pârâta Stațiunea de Cercetare și Dezvoltare pentru Pomicultură Băneasa a formulat întâmpinare, solicitând respingerea acțiunii ca fiind inadmisibilă.

A arătat pârâta pe această cale că reclamanții omit să precizeze că au uzat de prevederile Legii nr.10/2001, depunând notificarea nr.4912/2001, prin intermediul B. A. P., solicitând acestei unități administrative sa dispună restituirea în natura a imobilului.

Ulterior, au formulat o cerere de chemare în judecata, solicitând în contradictoriu cu Primăria Municipiului București și subscrisa Stațiunea de Cercetare Dezvoltare Pomicola Băneasa ca instanța sa oblige pârâtele sa emită decizia de restituire în natură a imobilului teren.

Prin sentința civila nr. 435/2007, TMB - Secția a III-a Civila a admis acțiunea și a obligat PMB sa emită decizie motivată care sa constituie răspuns la Legea nr.10/2001, după ce, în prealabil, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Stațiunea de Cercetare Dezvoltare Pomicola Băneasa. Ulterior, în ianuarie 2008, PMB a respins notificarea privind restituirea în natura a imobilului - teren în suprafața de 9.000 mp ca nedovedita, astfel cum rezulta din evidentele publice ale PMB, publicata pe www.pmb.ro.

În prealabil, reclamanții au uzat și de prevederile Legii nr.1/2000 care modifica și Legea nr.18/1991, în condițiile în care prin art.11 lit.a) din Hotărârea nr. 870/2002 emisa de Comisia Municipiului București pentru aplicarea legii fondului funciar nr.18/1991 a dispus "restituirea dosarului la Subcomisia Sector 1 în vederea completării documentației…” Față de aspectele mai sus invocate, acțiune în revendicare este inadmisibila.

Acțiunea reclamanților vizează deci revendicarea terenului în condițiile în care P.M.B. a respins prin dispoziție motivată cererea de restituire în natura a imobilului. Față de acesta situație este de reținut ca terenul din litigiu revendicat în condițiile dreptului comun prin prezenta acțiune intra în categoria imobilelor pentru care s-a adoptat lege specială ce reglementează condițiile în care imobilele se pot restitui în natura foștilor proprietari, care au calitatea de persoane îndreptățite în sensul legii.

Legea speciala în materie, Legea nr.10/2001 se refera la imobilele preluate abuziv de stat în perioada de referința a legii, precum și la relațiile dintre persoanele îndreptățite la masuri reparatorii și subdobânditori, cărora le permite sa păstreze imobilele în anumite condiții expres prevăzute de lege (art.18 lit.C și art.29). Reclamanții au urmat procedura prevăzute de legea specială fiindu-le soluționată notificarea prin care solicitau restituirea imobilului, prin respingerea acestei notificări.

Urmează să se observe că instanța de fond în mod temeinic a constatat ca nu mai este posibila valorificarea dreptului de proprietate prin procedura dreptului comun, printr-o acțiune în revendicare. Acțiune în revendicare de drept comun nu mai este deschisa, aceasta fiind practic înlăturata prin legea speciala.

În acest sens este și Decizia în interesul legii nr.33/2008 pronunțata de I.C.C.J. care este obligatorie pentru instanțe, prin care s-a statuat ca: „cu atât mai mult sunt inadmisibile acțiunile în revendicare introduse după . Legii nr.1/2000 de persoanele care au utilizat procedura din aceasta lege speciala, soluție confirmata prin regula "non bis în idem" și cu principiul securității raporturilor juridice consacrate de jurisprudența CEDO.

A depus pârâta, în copie, cererile de chemare în judecată anterioare și hotărârile menționate în întâmpinare, dispoziția P.M.B.

La data de 12.09.2012 pârâta Stațiunea de Cercetare și Dezvoltare pentru Pomicultură Băneasa a formulat o cerere de arătare a titularului dreptului în persoana Ministerul Finanțelor Publice, invocând dispozițiile art. 12 pct.4 și 5 din Legea nr. 213/1998, precum și împrejurarea că interesul procesual al S.C.D.P. Băneasa are ca izvor dreptul de administrare asupra terenului, potrivit Legii nr. 45/2009 modificată prin Legea nr. 72/2011 care stabilește și patrimoniul pârâtei – fiind menționată în anexa 3 pct.26 cu o suprafață de 430 ha teren proprietate publică indispensabilă cercetării, iar în anexa 3.35 cu o suprafață de 61,67 ha teren domeniu public în București Băneasa, locația din I. I. de la B. nr. 4, sect.1.

S-a mai arătat că din această suprafață ce aparține domeniului public al statului, reclamanții revendică 9000 mp.

Tribunalul a dispus citarea în cauză a Ministerul Finanțelor Publice ca intervenient forțat, acesta neformulând întâmpinare.

Reclamanții au formulat o cerere precizatoare a acțiunii, arătând că terenul revendicat a fost preluat fără titlu valabil de Statul Român în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, printr-o evacuare abuzivă a proprietarilor, iar ulterior, prin intermediul A.D.S., l-a dat spre administrare Academiei de Științe Agricole și Silvice - Stațiunea de Cercetare și Dezvoltare pentru Pomicultură Băneasa. In opinia reclamanților, s-a instituit astfel o prezumție relativă de preluare abuzivă, conformată de titlul de proprietate al autorilor reclamanților, fiind invocate dispozițiile cap.I pct.1 lit.e din H.G. nr. 250/2007.

Prin sentința civilă nr.142 din 23.01.2013, Tribunalul București - Secția III-a Civilă a respins ca neîntemeiate, atât acțiunea principală formulată de reclamanții P. C. și P. F. M. cât și cererea de arătare a titularului dreptului.

Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că prin acțiunea formulată la data de 6.04.2012, deci după . Legii nr.10/2001 republicată, reclamanții P. C. și P. F. M. au dedus judecății încălcarea dreptului de proprietate asupra unui imobil preluat abuziv în proprietatea statului

Prin Notificarea nr.492/2001 reclamanții au solicitat restituirea în natură a imobilului compus din teren în suprafață de 9000 mp. situat în București ..

Anterior acestei solicitări reclamanții au uzat de procedura specială reglementată prin Legea nr.10/2001 și în raport de această situație trebuie făcută următoarea distincție.

Problema concursului între legea specială și legea generală a fost rezolvată prin Decizia nr.33/9.06.2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție care a statuat că aplicarea acestui principiu de drept recunoscut și în alte sisteme de drept, invocat de însăși Curtea Europeană Drepturilor Omului exclude posibilitatea să mai poată fi formulată o acțiune în revendicare pentru imobile preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 dec 1989, după . Legii nr.10/2001.

Această soluție nu încalcă art.6 paragraful 1 din Convenție și nu aduce atingere nici art.1 din Protocolul adițional nr.1 la CEDO norma arătată garantând protecția unui bun aflat în patrimoniul persoanei interesate sau a unei speranțe legitime cu privire la valoarea patrimonială respectivă.

Reclamantul a uzat de procedura instituită prin legea specială, iar faptul că notificarea sa a fost respinsă prin Dispoziția nr.9431/16.01.2008 nu înseamnă că acesta are deschisă o nouă cale a revendicării pe dreptul comun.

Împotriva acestei sentințe, la data de 27.08.2013 reclamanții P. C. și P. F.-M. au declarat recurs, calificat de Curte ca fiind apel, prin rap. la art. 282-2821 C.proc.civ., apel care a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel București - Secția a III-a Civilă și pentru cauze cu minori și de familie la data de 09.09.2013.

În motivarea apelului lor, apelanții-reclamanți au arătat că sentința apelată a fost dată cu încălcarea legii (art.304 pct.9 teza II Cod procedură civilă), iar legea încălcată o reprezintă dispozițiile art. 555 și următoarele Cod civil (480 și următoarele Cod civil de la 1865) ce reglementează protecția dreptului de proprietate, dar și ale art.1 din Protocolul adițional nr.1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului .

Instanța de judecată a fondului a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată de recurenții-reclamanți P. C. și P. F.-M. motivând în drept această soluție prin dispozițiile art.1169 Cod civil de la 1865 potrivit căruia "cel ce face o propunere înaintea judecății trebuie să o dovedească", însă în considerentele hotărârii aceeași instanță, fără a intra într-o reală cercetare a fondului, reține că pentru valorificarea dreptului lor de proprietatea recurenții-reclamanți ar fi uzat deja de procedura specială instituită de Legea nr. 10/2001 astfel încât nu mai au deschisă calea unei revendicări pe calea dreptului comun.

Așadar instanța a respins acțiunea pe motiv că recurenții-reclamanți nu au dreptul de a promova acțiunea în revendicare, nu pentru că nu și-ar fi dovedit dreptul de a avea în deplină proprietate și liniștită posesie mobilul compus din teren în suprafață de 9.000 mp. situat în Municipiul București, Sector 1, . (fostă . în .. 69 ce face obiectul prezentei revendicări ci pentru că această acțiune ar fi fost inadmisibilă.

Instanța de fond a făcut o greșită interpretare și aplicare a Deciziei nr.33/09.06.2008 pronunțată în recursul în interesul legii de Înalta Curte de Casație și Justiție când a concluzionat că recurenții-reclamanți P. C. și P. F.-M. nu mai au posibilitatea formulării unei acțiuni în revendicare pe calea dreptului comun ulterior intrării în vigoare a Legii nr.10/2001.

Astfel, instanța de fond reține, în esență, că dispozițiile legii speciale nr.10/2001 se opun la aplicarea dispozițiile art. 555 și următoarele Cod civil (480 și următoarele Cod civilă de la 1865) și implicit demersului de comparare a titlurilor deținute de părți specific unei acțiuni în revendicare, în causa pendinte lesne putându-se observa că intimata-pârâtă A. de Științe Agricole și Silvice - Stațiunea de Cercetare și Dezvoltare Pentru Pomicultură Băneasa nu deține vreun titlu valabil, preluarea imobilului de la autorul recurenților-reclamanți fiind făcută abuziv de către stat și rară plata unei juste și prealabile despăgubiri.

Decizia nr.33/09.06.2008 analizează însă și ipoteza conflictului ce poate apărea cu dispozițiile art.1 alin.1 din Primul Protocol adițional la Convenție, ceea ce impune, conform art.20 alin.2 din Constituția României, prioritatea normei din Convenție, devenită parte din dreptul intern, această decizie oferind și soluția în astfel de cazuri, soluție pe care însă instanța de fond a ignorat-o, rezumându-se să afirme generic că "această soluție nu încalcă art.6 paragraful 1 din Convenție și nu aduce atingere nici art.1 din Protocolul adițional nr.1 la CEDO, norma arătată garantând protecția unui bun aflat în patrimoniul persoanei interesate sau a unei speranțe legitime cu privire la valoarea patrimonială respectivă ".

Contrar reținerii instanței de judecată a fondului, s-a statuat cu forță juridică obligatorie pentru instanțele naționale că existența Legii nr. 10/2001 nu exclude în toate situațiile posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acțiune să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art.1 din Primul Protocol adițional și are dreptul să i se asigure accesul la justiție. Or, în cauza pendinte autorul recurenților-reclamanți defunctul V. D. era proprietarul imobilului. Pentru a reține existența unui bun în sensul Convenției, Curtea a atras atenția și asupra art.2 alin.2 din Legea nr.10/2001 care prevede în mod expres că persoanele proprietare ale unor imobile pe care statul și le-a însușit rară titlu valabil își păstrează calitatea de proprietar. Prin urmare, nu este vorba de un nou drept, ci de recunoașterea explicită și retroactivă a vechiului drept.

Deși instanța de fond nu a considerat acțiunea în revendicare inadmisibilă în mod formal, respingând-o ca neîntemeiată, a refuzat să compare titlul de proprietate deținut de recurenții-reclamanți P. C. și P. F.-M. asupra imobilului situat astăzi în Municipiul București, Sector 1, . (fostă . transmitere succesivă prin acte de înstrăinare provenind de la adevărații proprietari, primul înstrăinător dobândindu-și dreptul de proprietate rară putință de tăgadă prin împroprietăririle făcute în baza Reformei Agrare, prin titlul de proprietate nr._/23.12.1927, cu titlul nevalabil al intimatei-pârâte posesoare de astăzi A. de Științe Agricole și Silvice - Stațiunea de Cercetare șl Dezvoltare pentru Pomicultură Băneasa.

Instanța, intrând într-o reală cercetare a fondului și dând eficiență probelor administrate în fața sa, ar fi constatat că recurenții-reclamanți P. C. și P. F.-M. dețin titlu de proprietate valabil, respectiv certificatul de moștenitor nr. 1573/19.12.1985 prin care aceștia, în calitate de legatari universali, au dobândit imobilul supus revendicării, titlul lor provenind de la adevărații proprietari în timp ce intimată-pârâtă posedă imobilul prin concesiune de la un neproprietar.

O altă critică a sentinței recurate vizează motivarea sa contradictorie privind partea care are calitate procesuală pasivă în cauză. Astfel, în practicaua hotărârii se menționează că la apelul nominal a lipsit .pârâta și intervenientul". După cum s-a consemnat în aceeași parte introductivă a sentinței, în cauză s-a prezentat Stațiunea de Cercetare și Dezvoltare pentru Pomicultură Băneasa prin avocat, aceasta învederând instanței de judecată că are calitate de parte în dosar, că este o entitate diferită față de A. DE ȘTIINȚE AGRICOLE ȘI SILVICE având și sedii diferite, că ea a formulat cererea de intervenție forțată a Ministerul Finanțelor Publice și a ridicat excepția de inadmisibilitate a acțiunii.

Instanța de judecată "constată că STAȚIUNEA DE CERCETARE ȘI DEZVOLTARE PENTRU POMICULTURĂ BĂNEASA prin apărătorul prezent la termen nu are calitate de parte în prezentul dosar".

Cu toate acestea, instanța mai întâi pune în discuție și unește cu fondul excepția inadmisibilității invocată de numita STAȚIUNEA DE CERCETARE ȘI DEZVOLTARE PENTRU POMICULTURĂ BĂNEASA despre care statuase deja că nu are calitate în dosar, nefiind parte, primind în final concluziile acesteia de "respingere a acțiunii".

Aceeași instanță, în dispozitiv, respinge acțiunea în contradictoriu cu "pârâta A. de Științe Agricole și Silvice - Stațiunea de Cercetare și Dezvoltare pentru Pomicultură Băneasa ", respingând totodată și cererea de arătare a titularului dreptului formulată de STAȚIUNEA DE GERCETARE ȘI DEZVOLTARE PENTRU POMICULTURĂ BĂNEASA.

Pe lângă motivarea contradictorie a instanței, aceasta a făcut și o eroare de procedură soluționând cauză fără citarea legală a unei părți, eroare ce apreciem că atrage casarea sentinței cu trimitere spre rejudecare către aceeași instanță. Astfel, dacă instanța a statuat la termenul din data de 23.01.2013 că A. DE ȘTIINȚE AGRICOLE ȘI SILVICE este o entitate diferită față de STAȚIUNEA DE CERCETARE ȘI DEZVOLTARE PENTRU POMICULTURĂ BĂNEASA și că aceasta din urmă nu are calitate în dosar, s-ar fi impus după stabilirea cadrului procesual, acordarea unui nou termen pentru citarea ACADEMIEI DE ȘTIINȚE AGRICOLE ȘI SILVICE la sediul acesteia din Municipiul București, Sector 1, .. Instanța de judecată a fondului însă a judecat cauza la același termen fără a avea procedura legal făcută cu toate părțile din dosar.

Criticabilă este sentința recurată și în ceea ce privește reținerea instanței de judecată că STAȚIUNEA DE CERCETARE ȘI DEZVOLTARE PENTRU POMICULTURĂ BĂNEASA nu are calitate procesuală pasivă în dosar întrucât acțiunea în revendicare reprezintă acțiunea proprietarului neposesor împotriva posesorului neproprietar, acțiunea pendinte fiind îndreptată și împotriva pârâtei STAȚIUNEA DE CERCETARE ȘI DEZVOLTARE PENTRU POMICULTURĂ BĂNEASA, prin adresa nr._/21.03.2007 transmisă de Primăria Municipiului București recurenților-reclamanți P. C. și P. F.-M., aflată la dosarul cauzei, se atestă că "terenul se află ... în incinta Stațiunii de Cercetare și Dezvoltare pentru Pomicultură Băneasa", însăși această parte prezentă prin reprezentant la termenul din 23.01.2013 recunoscând că este posesoarea terenului solicitat de reclamanții-recurenți.

La data de 25.11.2013 intimata Stațiunea de Cercetare și Dezvoltare pentru Pomicultură Băneasa (S.C.D.P. Băneasa) a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apelului, iar pe fond menținerea sentinței pronunțată de Tribunalul București.

În motivarea întâmpinării, intimata-pârâtă a arătat că apelanții au uzat de prevederile Legii nr.10/2001, depunând notificarea nr.4912/2001, prin intermediul B. A. P., solicitând acestei unități administrative sa dispună restituirea în natura a imobilului.

Într-un alt dosar civil, prin sentința civila nr. 435/2007, TMB - Secția a III-a Civila a admis acțiunea și a obligat PMB sa emită decizie motivată care sa constituie răspuns la Legea nr.10/2001, după ce în prealabil a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Stațiunea de Cercetare Dezvoltare Pomicola Băneasa. Ulterior, în ianuarie 2008, PMB a respins notificarea privind restituirea în natura a imobilului - teren în suprafața de 9.000 mp ca nedovedita, astfel cum rezulta din evidentele publice ale PMB, publicata pe www.pmb.ro. În prealabil, apelanții au uzat și de prevederile Legii nr.1/2000 care modifica și Legea nr.18/1991, în condițiile în care prin art.11 lit.a) din Hotărârea nr. 870/2002 emisa de Comisia Municipiului București pentru aplicarea Legii fondului funciar nr.18/1991 a dispus "restituirea dosarului la Subcomisia Sectorului 1 în vederea completării documentației…”"Față de aspectele mai sus invocate, acțiune în revendicare este inadmisibila fapt constatat în mod temeinic de instanța de fond.

Acțiunea reclamanților vizează revendicarea terenului în condițiile în care P.M.B. a respins prin dispoziție motivată cererea de restituire în natura a imobilului. Față de acesta situație este de reținut ca terenul din litigiu revendicat în condițiile dreptului comun prin prezenta acțiune intra în categoria imobilelor pentru care s-a adoptat lege specială ce reglementează condițiile în care imobilele se pot restitui în natura foștilor proprietari, care au calitatea de persoane îndreptățite în sensul legii.

La pronunțarea sentinței, instanța de fond a respectat Decizia în interesul legii nr.33/2008 pronunțata de ICCJ care este obligatorie pentru instanțe care a statuat ca: „cu atât mai mult sunt inadmisibile acțiunile în revendicare introduse după . Legii nr.1/2000 de persoanele care au utilizat procedura din aceasta lege speciala, soluție confirmata prin regula "non bis în idem" și cu principiul securității raporturilor juridice consacrate de jurisprudența CEDO.

Pentru aceste considerente, solicită ca prin decizia ce se va pronunța să se dispună respingerea recursului, ca neîntemeiat și pe cale de consecința să se mențină sentința nr.142/23.01.2013 pronunțata de Tribunalul București ca temeinică și legală.

În drept, au fost invocate art.289 Cod procedură civilă, Legea nr.10/2001 și Decizia în interesul legii nr.33/2008.

Nu au fost administrate alte probe în apel.

Examinând sentința apelată și actele dosarului în raport de motivele de apel invocate în cauză, Curtea constată că apelul este nefondat.

In prealabil, în raport de împrejurarea că prin motivele de apel invocate reclamanții au pus în discuție și modalitatea în care prima instanță a înțeles să soluționeze cererile formulate de intimata-pârâtă S.C.D.P. Băneasa în dosar, invocându-se în acest context chiar și soluționarea cauzei în condițiile lipsei de procedură cu A. de Științe Agricole și Silvice, care nu a fost citată în cauză, deși este o entitate diferită față de Stațiunea de Cercetare și Dezvoltare pentru Pomicultură Băneasa, ceea ce ar impune, in opinia apelanților trimiterea pricinii spre rejudecare, Curtea va analiza aceste aspecte cu prioritate, analizând astfel și limitele învestirii tribunalului, din perspectiva criticii arătate.

Curtea reține astfel că prima instanță a fost învestită de către reclamanți prin cererea principală cu o acțiune în revendicare imobiliară, întemeiată expres de aceștia pe dispozițiile art. 563 și urm. din Noul Cod Civil cu aplicarea art. 5 alin.2 din Legea nr. 71/2001 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, având ca obiect imobilul-teren în suprafață de 9.000 mp. situat în Municipiul București, Sector 1, . (fostă . în .. 69.

Acțiunea a fost îndreptată de reclamanți împotriva pârâtei A. de Științe Agricole și Silvice - Stațiunea de Cercetare și Dezvoltare pentru Pomicultură Băneasa, reclamanții susținând pe tot parcursul judecății (inclusiv, prin concluziile scrise formulate în cauză), că pârâta se află în posesia imobilului revendicat, pe care îl deține fără nici un titlu.

De asemenea, prin motivarea apelului apelanții-reclamanți afirmă în continuare că acțiunea pendinte a fost îndreptată și împotriva pârâtei Stațiunea de Cercetare și Dezvoltare pentru Pomicultură Băneasa, în condițiile în care prin adresa nr._/21.03.2007 transmisă de Primăria Municipiului București reclamanților s-ar atesta că "terenul se află ... în incinta Stațiunii de Cercetare și Dezvoltare pentru Pomicultură Băneasa", arătând și că această parte a recunoscut în față tribunalului, prin reprezentant, că este posesoarea terenului solicitat de reclamanți, iar acțiunea în revendicare reprezintă acțiunea proprietarului neposesor împotriva posesorului neproprietar.

Având în vedere această poziție constantă a reclamanților în proces care invocă legitimarea procesuală a pârâtei Stațiunea de Cercetare și Dezvoltare pentru Pomicultură Băneasa în cadrul prezentei acțiuni, Curtea trebuie să remarce că nu poate fi primită critica legată de necitarea în cauză, ca persoană juridică a Academiei de Științe Agricole și Silvice „G. I.-Sisești”, respectiv, lipsa de procedură decurgând din această împrejurare la momentul judecării pricinii prin sentința apelată.

Soluționând pe fond acțiunea formulată de reclamanți, instanța de judecată este ținută, conform art. 112 C.proc.civ. și art. 129 alin.6 C.proc.civ., de cadrul procesual stabilit prin cererea de chemare în judecată, avându-se în vedere în același timp, alături de respectarea principiului disponibilității procesuale, raporturile juridice reglementate – în privința posibilității valorificării drepturilor pretinse – de dispozițiile legii pe care reclamanții au înțeles să-și întemeieze acțiunea .

Or, prin cererea introductivă, neprecizată ulterior sub acest aspect, reclamanții au susținut că entitatea care deține imobilul revendicat, având calitatea de pârâtă în speță ar fi A. de Științe Agricole și Silvice - Stațiunea de Cercetare și Dezvoltare pentru Pomicultură Băneasa, rezultând fără echivoc din actele dosarului că au înțeles să se judece în contradictoriu numai cu această din urmă persoană juridică, Stațiunea de Cercetare și Dezvoltare pentru Pomicultură Băneasa, citată corect la sediul indicat de reclamanți.

Confuzia referitoare la denumirea corectă a persoanei juridice chemată în judecată a fost astfel creată de reclamanți și ar fi trebuit lămurită de prima instanță, prin raportare al susținerile și apărările părților.

Curtea reține însă că, pe lângă faptul că tribunalul nu și-a respectat această obligație, în partea introductivă a hotărârii apelate, care cuprinde și concluziile părților legate de aspectul procedural pus în discuție, s-a menționat eronat că lipsește pârâta și că Stațiunea de Cercetare și Dezvoltare pentru Pomicultură Băneasa nu ar avea calitatea de pârâtă în cauză, deși ulterior s-au luat concluziile pe fond ale reprezentantului acesteia, în această calitate.

Această împrejurare – care poate constitui eventual o eroare materială supusă rectificării prin procedura prev. de art. 281 C.proc.civ. – nu poate determina însă anularea sentinței apelate și rejudecarea pricinii de către prima instanță, cum reclamanții pretind prin prezentul apel, fără a arăta însă și în ce constă vătămarea care le-a fost cauzată, având în vedere atât poziția lor neechivocă mai sus menționată referitoare la legitimarea procesuală a Stațiunii de Cercetare și Dezvoltare pentru Pomicultură Băneasa, poziție reiterată prin motivele de apel, cât și împrejurarea că nu au înțeles niciodată să formuleze o cerere de citare în cauză a Academiei de Științe Agricole și Silvice „G. I.-Sisești” în vederea pronunțării unei hotărâri în contradictoriu și cu această entitate distinctă, nici cu prilejul discutării acestui aspect în fața primei instanțe.

Având în vedere efectul devolutiv al apelului, care permite instanței de control judiciar să procedeze la o reeditare a judecății pricinii în fond, astfel că problemele de fapt și de drept dezbătute în fața primei instanțe pot fi repuse în discuție în această fază procesuală, Curtea constată că – astfel cum intimata-pârâtă a învederat și în fața tribunalului prin cererea de arătare a titularului dreptului – Stațiunea de Cercetare și Dezvoltare pentru Pomicultură Băneasa este persoană juridică, funcționând până în anul 2009 în baza Legii nr.290/2002, iar, ulterior, în temeiul Legii nr.45/2009 privind organizarea și funcționarea Academiei de Științe Agricole și Silvice „G. I.-Sisești” și a sistemului de cercetare-dezvoltare din domeniile agriculturii, silviculturii și industriei alimentare, modificată și completată prin Legea nr.72/2011 care stabilește prin art.28 alin. 3 că „Unitățile de cercetare-dezvoltare prevăzute in anexa nr. 3 se reorganizează ca instituții de drept public, cu personalitate juridică, in subordinea A.S.A.S."(S.C.D.P. Băneasa fiind înscrisă în Anexa nr.3.35 a actului normativ sus menționat).

Potrivit prevederilor art. 563 alin.1 din Noul Cod civil, text legal invocat în susținerea prezentului demers judiciar al reclamanților, „proprietarul unui bun are dreptul de a-l revendica de la posesor sau de la o altă persoană care îl deține fără drept”.

Prin urmare, acțiunea în revendicare este o acțiune reală petitorie care trebuie îndreptată împotriva celui ce posedă bunul revendicat sau îl deține fără drept, iar în speță, terenul a cărei restituire, în natură, se solicită, este deținut de intimata-pârâtă Stațiunea de Cercetare și Dezvoltare pentru Pomicultură Băneasa, regăsindu-se în patrimoniul acestei unități care își justifică astfel legitimarea procesuală în cauză – aspect necontestat de niciuna dintre părți.

Chiar dacă, intimata-pârâtă a înțeles prin cererea formulată în cauză la data de 12.09.2012 să își respecte și obligația care îi revine deținătorului dreptului de administrare de a arăta instanței cine este titularul dreptului de proprietate, potrivit prevederilor Codului de procedură civilă, obligație impusă de art. 12 alin.4 din Legea nr. 213/1998 (și, în prezent, de Noul Cod civil, după modificările aduse Legii nr. 213/1998 prin art. 89din Legea nr. 71/2011), afirmând pe această cale că terenul revendicat face parte din domeniul public al statului, care trebuie astfel să figureze în proces, prin Ministerul Finanțelor Publice, această împrejurare nu are relevanță în ceea ce privește existența legitimării procesuale a intimatei-pârâte – cu atât mai mult, cu cât, deși legal citat de tribunal ca intervenient în cauză, Ministerul Finanțelor Publice nu s-a prezentat și nici nu și-a exprimat vreo poziție în raport de pretențiile reclamanților asupra bunului imobil revendicat și, implicit, față de indicarea sa ca titular al dreptului real de proprietate, conform art. 66 C.proc.civ..

Pentru considerentele mai sus expuse, reținând că în final tribunalul – trecând peste constatările eronate și vădit contradictorii menționate în practicaua sentinței apelate – a primit în final concluziile pârâtei și s-a pronunțat pe fond în contradictoriu cu aceasta, Curtea constată vădit neîntemeiată critica apelanților-reclamanți referitoare la pretinsa eroare de procedură decurgând din necitarea legală a unei părți.

Curtea, în acest context, nu poate reține nelegalitatea sentinței apelate nici prin raportare la faptul că tribunalul a înțeles să unească excepția inadmisibilității ridicată de pârâtă cu fondul, având în vedere, pe de o parte, că inadmisibilitatea acțiunii în revendicare invocată prin întâmpinare nu constituia decât o apărare de fond vizând o inadmisibilitate de ordin material în promovarea acțiunii în revendicare, fără a pune în discuție o inadmisibilitate procesuală constând în efectuarea unui act procedural pe care legea nu îl prevede sau îl interzice expres ori exercitarea unui drept procesual nerecunoscut sau care a fost epuizat prin intermediul unei alte căi procesuale, iar, pe de altă parte, nici intimata-pârâtă nu a înțeles să supună controlului judiciar printr-un apel propriu modalitatea de soluționare a excepției invocate.

În ceea ce privește celelalte critici ale apelanților-reclamanți vizând greșita interpretare și aplicare a legii în raportul juridic dedus judecății, inclusiv critica referitoare la neintrarea în cercetarea fondului acțiunii în revendicare, Curtea constată, de asemenea, că sunt neîntemeiate, pentru considerentele ce vor fi prezentate în continuare.

Tribunalul, reținând că imobilul în litigiu este un imobil preluat de stat în perioada regimului politic comunist, aspect necontestat de părțile litigante, în mod corect a avut în vedere la pronunțarea soluției regula de drept conform căruia concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, reținând astfel în cauză incidența Legii nr. 10/2001, cu toate consecințele ce decurg din aplicarea acestor prevederi legale speciale asupra cererii de revendicare formulată de reclamanți.

De altfel, prin Decizia nr. XXXIII din 9 iunie 2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secțiile Unite, reținută corect ca incidentă în speță de tribunal, s-a statuat că, de principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispozițiile art. 480 din Codul civil, căci ar însemna să se încalce principiul specialia generalibus derogant.

Înalta Curte a reținut totodată că dreptul de acces la justiție nu este afectat, întrucât persoana îndreptățită are posibilitatea de a supune controlului judecătoresc toate deciziile care se iau în cadrul procedurii Legii nr. 10/2001, inclusiv refuzul persoanei juridice de a emite decizia de soluționare a notificării. În cadrul acestui control, partea interesată poate deduce judecății însuși dreptul său de proprietate asupra imobilului în litigiu.

Tot instanța supremă, prin aceeași decizie, a reținut că adoptarea unei reglementări speciale, derogatorii de la dreptul comun, cu consecința imposibilității utilizării unei reglementări anterioare, nu încalcă art. 6 din Convenție în situația în care calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului dedus pretins este efectivă, iar faptul că această cale specială este sau nu una efectivă poate fi constatat printr-o analiză în concret a fiecărei cauze.

Prin Hotărârea pilot pronunțată în cauza M. A. și alții contra României din 12.10.2010 s-a arătat fără echivoc că „în ceea ce privește acțiunea in revendicare fondată pe dispozițiile civile de drept comun, Curtea apreciază ca respingerea acesteia argumentată de necesitatea de a asigura aplicarea coerenta a legilor reparatorii nu ridica de una singura o problemă din punctul de vedere a liberului acces la justiție garantat de articolul 6 § 1 al Convenției, cu condiția ca procedura prevăzuta de Legea nr. 10/2001 să constituie o cale judiciara eficientă” (par.118).

Or, cum s-a reținut și de prima instanță în prezenta cauză, apelanții-reclamanți au uzat deja de procedura specială reglementată de Legea nr. 10/2001pentru recunoașterea și valorificarea dreptului de proprietate pretins asupra imobilului revendicat în speță, formulând prin B. A. P. notificarea nr. 492/5.06.2001 soluționată prin dispoziția Primarului General al Municipiului București nr. 9431/16.01.2008 (fila 114 dosar fond) – act prin care notificarea a fost respinsă.

Regimul juridic al imobilelor preluate abuziv de stat în perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989 stabilit prin Legea nr. 10/2001 fiind unul derogatoriu de la dreptul comun în privința condițiilor în care se poate restitui fostului proprietar sau moștenitorilor acestuia imobilul preluat abuziv, nu pot exista două proceduri paralele pentru restituirea acelorași imobile și anume cea prevăzută de Legea nr. 10/2001, pentru persoanele care au dorit să urmeze această cale, și dreptul comun (reprezentat în prezent de prevederile Noului Cod civil, invocate de reclamanți) pentru cei care nu au dorit să urmeze o astfel de cale ori, după caz, la care să recurgă, după epuizarea procedurii speciale.

Chiar dacă, prin aceeași decizie în interesul legii mai sus arătată, Înalta Curte a sesizat faptul că în procedura de aplicare a Legii nr. 10/2001, în absența unor prevederi de natură a asigura aplicarea efectivă și concretă a măsurilor reparatorii, poate apărea conflictul cu dispozițiile art. 1 alin. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, ceea ce impune, conform art. 20 alin. 2 din Constituția României, prioritatea normei din Convenție, care, fiind ratificată prin Legea nr. 30/1994, face parte din dreptul intern, așa cum se stabilește prin art. 11 alin. 2 din Legea fundamentală, iar pentru a se atinge finalitatea unei acțiuni întemeiate pe dreptul comun ca și un remediu efectiv, care să acopere, până la o eventuală intervenție legislativă, neconvenționalitatea unor dispoziții ale legii speciale nu se poate aprecia că existența Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, singura ipoteză vizată pentru a se permite astfel apelanților-reclamanți să inițieze un asemenea demers în justiție este aceea în care aceștia s-ar putea prevala de un bun protejat conform art. 1 din Primul Protocol adițional.

Prin urmare, pe de o parte, contrar susținerilor apelanților-reclamanți, se remarcă faptul că prin decizia sus-menționată s-a exclus posibilitatea ca acțiuni în revendicare similare celei de față să mai fie soluționate după regulile de comparare și preferabilitate specifice dreptului comun, cu ignorarea regulilor rezultând din aplicarea dispozițiilor speciale de drept substanțial ale Legii nr.10/2001, singurele aspecte relevante față de pretențiile reclamanților fiind, așadar, dacă bunul revendicat a fost preluat abuziv și intră ca atare în domeniul reglementat de legea specială de reparație și dacă reclamantul se poate prevala de un bun actual într-o acțiune întemeiată pe dreptul comun.

Pe de altă parte, ipoteza sus-menționată nu se regăsește oricum în speța de față, Curtea constatând că apelanții-reclamanți nu au probat că sunt beneficiarii unui bun actual în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional și jurisprudenței CEDO relevante în această materie.

Curtea constată astfel că dreptul de proprietate care s-ar fi aflat inițial în patrimoniul reclamanților (autorilor acestora) nu este garantat de prevederile art. 1 din Protocolul adițional al Convenției Europene a Drepturilor Omului, principiul în acest domeniu, astfel cum se desprinde din jurisprudența Curții Europene fiind acela că speranța de a vedea renăscută supraviețuirea unui vechi drept de proprietate care este de mult timp imposibil de exercitat în mod efectiv nu poate fi considerată ca un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.

In același context, instanța europeană a considerat că, în măsura în care cel interesat nu îndeplinește condițiile esențiale pentru a putea redobândi un bun trecut în proprietatea statului sub regimul politic anterior, există o diferență evidentă între „simpla speranță de restituire”, oricât ar fi ea de îndreptățită din punct de vedere moral, și o „speranță legitimă”, de natură mult mai concretă, bazată pe o dispoziție legală sau pe o decizie judiciară (Hotărârea în cauza Kopecky contra Slovaciei din 28 septembrie 2004).

Apelanții-reclamanții s-ar putea prevala de un bun în sensul Convenției, numai dacă ar dovedi în cauza de față că întrunesc toate condițiile legii pentru a beneficia de restituirea imobilului preluat abuziv.

Această situație juridică nu se poate dovedi însă decât în cadrul și cu respectarea cerințelor prevăzute de Legea nr. 10/2001 (actul normativ aplicabil în materia acestor imobile), prin decizia sau dispoziția emisă de unitatea deținătoare/entitatea învestită cu soluționarea notificării care atestă calitatea notificatorilor de persoane îndreptățite la restituire în natură ori, după caz, printr-o hotărâre judecătorească de restituire, aspecte care erau, de altfel, prevăzute expres și prin art. 2 alin.2 din Legea nr. 10/2001 invocat de apelanți, text abrogat însă anterior introducerii acțiunii, prin Legea nr. 1/2009.

Or, în cauză nu există nicio hotărâre judecătorească anterioară prin care să se fi stabilit că apelanții-reclamanți nu au pierdut niciodată dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu și prin care să se fi dispus restituirea acestuia în patrimoniul lor.

Cu referire la acest aspect, este relevantă Hotărârea pilot pronunțată în cauza A. și alții contra României din 12.10.2010, în care Curtea Europeană a reținut că (…) un reclamant nu poate pretinde o încălcare a art.1 din Protocolul nr.1 decât în măsura în care hotărârile pe care le critică se referă la „bunurile” sale în sensul acestei prevederi. Noțiunea de „bunuri” poate cuprinde atât „bunuri actuale”, cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puțin „o speranță legitimă” de a obține beneficiul efectiv al unui drept de proprietate. (…) existența unui „bun actual” în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă și executorie instanțele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului. În acest context, refuzul administrației de a se conforma acestei hotărâri constituie o ingerință în dreptul la respectarea bunurilor, care ține de prima frază a primului alineat al art.1 din Protocolul nr.1 la Convenție (par.134-140).

Având în vedere considerentele aceleiași hotărâri CEDO pronunțată în cauza A. și alții contra României din 12.10.2010, față de apărările reclamanților referitoare la preferabilitatea titlului acestora asupra imobilului preluat abuziv de stat, Curtea observă că s-a constatat și de către Curtea Europeană că „de la . Legilor nr. 1/2001 si 10/2000 si mai ales a Legii nr. 247/2005, dreptul intern prevede un mecanism care ar trebui sa conducă fie la restituirea bunului fie la acordarea unei despăgubiri.

In consecință, Curtea apreciază ca transformarea .="">>, în sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1, al interesului patrimonial care rezulta din simpla constatare a nelegalității naționalizării este subordonata îndeplinirii de către partea interesata a tuturor exigentelor legale in cadrul procedurilor prevăzute de legile reparatorii si de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi”. (par. 141-142) .

Față de toate aceste considerente de fapt și de drept, care le complinesc pe cele expuse în cuprinsul sentinței apelate, Curtea, în baza art. 296 C.proc.civ., va menține hotărârea atacată, respingând apelul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge, ca nefondat, apelul declarat de apelanții-reclamanți P. C. și P. F. M., ambii cu domiciliul în București, ., nr.5, sector 3 și cu domiciliul ales la avocat R. D. în București, ., sector 3, împotriva sentinței civile nr.142 din 23.01.2013, pronunțată de Tribunalul București - Secția a III-a Civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă STAȚIUNEA DE CERCETARE ȘI DEZVOLTARE PENTRU POMICULTURĂ BĂNEASA, cu sediul în București, . la B., nr.4, sector 1, și cu intimatul intervenient MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, cu sediul în București, ., sector 5.

Cu drept de recurs în termen de 15 zile de la comunicare.

Pronunțată în ședință publică azi, 27.02.2014.

PREȘEDINTE, JUDECĂTOR,

M.-A. N.-G. I. D.

GREFIER

M. C.

Red.M.A.N.G.

Tehnored. C.S./M.

Ex.6

T.B.Secția a III-a Civilă – S.M.

← Legea 10/2001. Decizia nr. 356/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI		Actiune in raspundere contractuala. Decizia nr. 66/2014. Curtea... →

Revendicare imobiliară. Decizia nr. 67/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Comentarii despre Revendicare imobiliară. Decizia nr. 67/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI