Actiune in raspundere contractuala. Decizia nr. 66/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 66/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 27-02-2014 în dosarul nr. 66/2014
Dosar nr._
(_ )
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR.66 A
Ședința publică de la 27.02.2014.
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE - M. I.
JUDECĂTOR - M.-A. N.-G.
GREFIER - M. C.
* * * * * * * * * * *
Pe rol se află pronunțarea asupra cererii de apel formulată de apelantul reclamant M. C. C., împotriva sentinței civile nr. 1006 din 07.05.2013, pronunțată de Tribunalului București – Secția a IV a Civilă, în contradictoriu cu intimații pârâți C. A.-NICUȘOR și C. D.-E..
P. are ca obiect – acțiune în răspundere contractuală.
Dezbaterile în fond și susținerile orale ale părților au avut loc la termenul de judecată din data de 13.02.2014, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, ce face parte integrantă din prezenta decizie, când Curtea, având nevoie de timp pentru a delibera și pentru a da posibilitate părților să depună concluzii scrise, a amânat consecutiv pronunțarea cauzei la data de 20.02.2014, apoi la data de 27.02.2014, când a decis următoarele:
CURTEA
Deliberând asupra apelului civil de față, constată următoarele:
Constată că prin cererea înregistrată la data de 13.10.2010, reclamantul M. C. C. a solicitat obligarea pârâților C. A. Nicușor și C. D. E. la plata sumei de 200.000 euro, reprezentând contravaloarea a două case situate în Comuna Clinceni, . - Domnești, Județul I., precum și a dobânzilor legale corespunzătoare.
Reclamantul arată că, în virtutea relațiilor de strânsă prietenie cu pârâții, a convenit cu aceștia, fără a încheia un înscris constatator, să construiască două case pe terenul lor din ., după aceea, construcțiile să fie vândute, din prețul obținut reclamantul să-și recupereze cheltuielile iar diferența să fie împărțită între părți.
În acest scop, reclamantul a obținut diferite avize și autorizații necesare a încheiat un contract de împrumut du . 164.500 euro și a reușit să ridice cele două construcții „la roșu”, tencuite în interior, lucrările fiind oprite în noiembrie 2008.
Din acest moment au început neînțelegerile, întrucât pârâții au considerat că una din case să le revină lor.
Prin întâmpinare pârâții au solicitat respingerea acțiunii, arătând că cele două construcții neterminate și aflate în stare de degradare pe terenul lor le aparțin, reclamantul nefiind decât un constructor de rea-credință.
Pârâții arată că a avut loc, într-adevăr, o înțelegere între părți, însă nu în termenii invocați de reclamant, ci în sensul că pe jumătate din teren urma să fie construită o casă pentru pârâți, pentru care aceștia urmau să suporte costurile iar cea de-a doua casă urma să fie vândută, urmând ca, din preț, 60.000 euro să revină pârâților pentru a-și putea plăti creditul pe care urmau să-l obțină ( și l-au obținut de la „Credit Europe Bank”, în cuantum de 60.000 euro) în vederea edificării primei case.
Prin urmare, pârâții au înmânat circa 71.000 euro reclamantului pentru edificarea imobilelor, însă reclamantul de pare că i-a utilizat pentru finalizarea lucrărilor de construcție la propria sa locuință din .> Au fost depuse la dosar înscrisuri.
S-au luat reciproc interogatorii.
S-a încuviințat proba cu expertiză în construcții, care nu a mai fost administrată din culpa reclamantului și a fost prorogată proba cu martori solicitată de pârâți, care în urma neefectuării expertizei au renunțat la ea, precum și contraproba cu martori solicitată de reclamant, care a fost respinsă pentru neindicarea martorilor și pentru faptul că nu mai era necesară o contraprobă la o probă la care pârâții renunțaseră.
A fost atașat dosarul nr._/302/2009 al Judecătoriei sector 5 București în care a fost pronunțată o altă hotărâre decurgând din aceeași problemă litigioasă.
Prin sentința civilă nr.1006/7.05.2013, Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă a respins ca neîntemeiată cererea și a obligat reclamantul la 3.000 lei cheltuieli de judecată către pârâți.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că un litigiu derivând din aceiași situație de fapt a mai fost soluționat prin sentința civilă nr.7255/2010 a Judecătoriei sector 5 București, care a respins acțiunea aceluiași reclamant fondată pe dispozițiile art. 494 Cod civil, motivat de împrejurarea că problema în discuție este una de natură contractuală și nu una situată pe tărâmul art. 494 cod civil privind accesiunea.
Nu numai din considerentele intrate în puterea lucrului judecat ale acestei sentințe, ci și din susținerile părților se constată, că, într-adevăr, între părți s-a încheiat o convenție care, însă, nu a fost constatată printr-un înscris și cu privire la termenii și clauzele căreia părțile au o viziune diferită.
În condițiile în care nu s-a încheiat un înscris, deși era vorba despre obligații ce depășeau suma de 250 lei (aspect defavorabil reclamantului) și în condițiile în care părțile și-au menținut pozițiile contradictorii la interogatoriile luate reciproc iar alte probe cu relevanță nu au mai fost administrate, față de dispozițiile art.1169 Cod civil potrivit căruia orice pretenție trebuie dovedită, tribunalul a respins acțiunea ca neîntemeiată.
De altfel, chiar dovedită înțelegerea, reclamantul nu a mai insistat în efectuarea raportului de expertiză în construcții, nepunând la dispoziția expertului documentele solicitate (deși cu un termen anterior dezbaterilor pretindea că le-ar fi comunicat) și nici nu s-a mai prezentat în instanță pentru a justifica conduita sa ori pentru a susține administrarea altor probe, astfel că, în raport și de dispozițiile art.129 C.pr.civ, privind îndatorirea părților de a urmări cursul procesului, tribunalul a observat că nici cuantumul unui eventual prejudiciu nu a fost dovedit.
În baza art. 274 C.pr.civ, a fost obligat reclamantul la plata onorariului de avocat avansat de către pârâți.
Împotriva acestei sentințe a formulat apel reclamantul M. C. C., solicitând casarea în tot a hotărârii apelate.
În motivare apelantul a arătat că în baza rolului activ, judecătorul are obligația de a depune toate eforturile în vederea aflării și stabilirii adevărului, de a dispune efectuarea oricăror probatorii pe care le considera necesare în vederea stabilirii corecte a situației de fapt.
Consideră că instanța, în mod incorect, a procedat la scoaterea cauzei în pronunțare, fără efectuarea probei edificatoarea, expertiza topo-evaluatorie care să lămurească și să stabilească adevărul în cauza dedusă judecății, deși era evident că pe baza probelor ce fuseseră administrate până la acel moment, instanța nu putea pronunța o soluție justa.
Chiar și în situația în care partea nu ar fi insistat în efectuarea unei probe, lucru ce nu rezulta din nici un aspect aflat la dosarul cauzei, instanța în baza rolului activ, a unei bune înfăptuiri a justiției și a bunei-credințe, trebuia și avea obligația să insiste în aflarea adevărului prin efectuarea expertizei topo-evaluatorie, in vederea pronunțării unei soluții corecte și bazată pe adevăr.
Arată că s-a prezentat și a luat legătura telefonic cu expertul desemnat în cauză. Prima convocare a primit-o chiar în ziua efectuării expertizei și la cea de-a doua a mers împreună cu expertul în locul efectuării expertizei. Susținerile expertului sunt nefondate, având în vedere că la termenul din data de 26.02.2013 acesta a solicitat termen întrucât nu a avut timpul necesar în vederea efectuării expertizei și necesitații cercetării unor înscrisuri, astfel că neprezentarea reclamantului la efectuarea expertizei nu poate fi reținută, întrucât expertul nu poate ști de ce documente mai are nevoie dacă nu ar fi luat legătura cu partea și nu s-ar fi deplasat la locul efectuării expertizei.
Totodată, nu a primit o altă convocare din partea expertului după termenul din 26.02.2013, reclamantul contactându-l telefonic fără a fi vreo problemă.
Apărătorul reclamantului, la termenul din 26.04.2013 a avut calitatea de apărător ales al inculpatului N. lonuț-V. în dosar_ -Sectia l Penală, având ca obiect: recurs împotriva prelungirii măsurii arestării preventive. Menționează că apărătorul său nu a apreciat corect asupra timpului necesar prezenței sale la Secția Penală, pentru a ajunge în timp util la strigarea cauzei_ /2013.
În consecință, solicită admiterea apelului, casarea sentinței apelate, urmând a reține cauza spre soluționare și a se dispune efectuarea raportului de expertiză care este necesar în vederea soluționării cauzei și respectării dreptului reclamantului la un proces echitabil și o soluție justă.
Intimații pârâți au formulat întâmpinare, solicitând respingerea apelului ca nefondat și obligarea apealntului la plata cheltuielilor de judecată.
În motivare, intimații susțin că prin cererea de chemare în judecată, apelantul reclamant a încercat, cu rea-credință și cu bună știință, să inducă în eroare instanța. Astfel, aceiași situație a mai fost soluționată prin Sentința civilă nr.7255/2010 pronunțată de Judecătoria sector 5 București în interiorul dosarului nr._/302/2009, instanță care a respins acțiunea aceluiași reclamant.
La data de 13.10.2010 apelantul - reclamant a formulat prezenta cerere solicitând același probatoriu, încuviințat de instanță la termenul din 28.09.2012, respectiv expertiză în construcții. De la acest moment procesual, atât apelantul - reclamant, cât și apărătorul acestuia, nu s-au mai prezentat în fața instanței și nici nu au fost îndeplinite obligațiile pe care apelantul - reclamant însuși le-a solicitat.
Apelantul - reclamant nu a pus la dispoziția expertului înscrisurile necesare definitivării lucrării și mai mult, nu s-a prezentat la convocarea realizată de către acesta, deși prezența sa era imperios necesară.
Susținerile apelantului - reclamant atât cu privire la rolul activ al judecătorului nu pot fi luate în considerare câtă vreme instanța a stăruit în administrarea probei în perioada 28.09._13, iar cele cu privire la expertul desemnat în cauză de asemenea sunt nedovedite, expertul procedând legal cu privire la citare și convocare pentru fiecare termen ce a fost acordat.
Cât privește susținerile apărătorului ales M. Părduțu față de termenul din data de 26.04.2013, nici acestea nu pot fi avute în vedere de către instanța de judecată, câtă vreme aceasta nu a depus nicio cerere pentru lăsarea cauzei la sfârșitul ședinței în cauză fiind incidente prevederile art.40 din Legea nr.51/1995 privind organizarea si exercitarea profesiei de avocat respectivart.216 alin.(1) și art. 221 alin. (1) din Statutul profesiei de avocat.
În apel, la solicitarea părților a fost încuviințata și administrată proba cu înscrisuri. Totodată, în conformitate cu prevederile înscrise în art. 295 alin. 2 din codul de procedură civilă a fost administrată proba cu expertiza tehnică, la solicitarea apelantului reclamant.
Analizând legalitatea și temeinicia sentinței civile apelate, în limitele stabilite de art. 294 și art. 295 din Codul de procedură civilă și a apărărilor formulate de intimații pârâți, Curtea retine următoarele:
Teza juridică susținută de reclamant în prezenta cauză vizează faptul că a încheiat cu pârâții o convenție în temeiul căreia reclamantul s-a obligat să construiască două case pe terenul pârâților situat în localitatea Clinceni, sat Olteni, . I., iar după edificarea construcțiilor acestea urmau să fie vândute, din prețul obținut reclamantul urmând a-și recupera cheltuielile iar diferența să fie împărțită între părțile contractante.
Prima instanță a reținut că această susținere, care vizează încheierea unei convenții între părțile litigante este corectă, câtă vreme un litigiu derivat din aceeași situație de fapt a fost soluționat prin sentința civilă nr.7255/2010 a Judecătoriei Sector 5 București, iar considerentele acestei hotărâri se opun părților cu putere de lucru judecat.
În legătură cu clauzele acestei convenții de părți, instanța de fond a reținut că părțile au viziuni diferite astfel că se impunea administrarea de probatorii relevante, câtă vreme convenția nu a fost încheiată în forma scrisă.
Sub acest aspect, Curtea, făcând aplicarea art. 296 din Codul de procedură civilă constată că în virtutea puterii de lucru judecat a considerentelor decizorii ale sentinței civile nr. 7255/2010 a Judecătoriei Sector 5 București, se impunea a se reține că ceea ce s-a statuat în cadrul acestei hotărâri irevocabile, vizează următoarele: „Din coroborarea răspunsurilor părților la interogatoriu cu depozițiile martorilor D. C. si B. P., instanța retine ca între părți s-a încheiat o convenție potrivit căreia reclamantul s-a obligat sa construiască cu materialele si munca sa, pe terenul situat în ., nr. cadastral 866/2, proprietatea pârâților în temeiul contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 348/17.05.2004 de BNP S. M., doua construcții care urmau sa fie vândute, iar prețul obținut sa fie împărțit între ele. Nu au fost reținute susținerile pârâților potrivit cărora una dintre construcțiile ce urmau a fi edificate devenea proprietatea lor, întrucât depoziția martorei B. M. nu se coroborează cu niciuna din probele administrate ( ținând cont si de faptul că mărturisirea nu constituie mijloc de proba decât împotriva, nu și în favoarea, părții care răspunde la interogatoriu), în timp ce pretențiile reclamantului sunt confirmate de depozițiile martorilor D. C. si B. P.”.
Așadar, în considerentele acestei sentințe, care lămuresc dispozitivul hotărârii, explicitând soluția și constituindu-i sprijinul necesar, și care fac corp comun cu dispozitivul, bucurându-se în egală măsură de puterea lucrului judecat, s-a statuat în sensul că, părțile din prezentul litigiu au încheiat o convenție, în temeiul căreia reclamantul s-a obligat sa construiască cu materialele si munca sa, pe terenul situat în com. Clinceni, ., nr. cadastral 866/2, proprietatea pârâților două construcții care urmau sa fie vândute, iar prețul obținut sa fie împărțit între ele.
Or, câtă vreme în litigiul precedent au fost analizate susținerile pârâților în sensul că, potrivit convenției, una dintre construcțiile ce urmau a fi edificate devenea proprietatea lor și au fost apreciate ca nefondate, o atare statuare asupra obligațiilor esențiale care reveneau părților contractante nu putea fi ignorată ci era obligatorie, ea nemaiputând fi repusă în discuție.
Prin urmare, împrejurarea că și în prezentul litigiu, pârâții au formulat o apărare similară, susținând că una dintre construcțiile edificate de reclamant, devenea în temeiul convenției părților proprietatea lor, nu putea constitui un motiv suficient pentru a justifica respingerea pretențiilor deduse judecății întrucât odată dezlegată cu putere de lucru judecat această chestiune litigioasă, ea se opunea acestora, fără a putea fi combătută sau repusă în discuție.
Concluzionând, în raport de cele anterior reținute, în temeiul convenției încheiate între părțile litigante, reclamantul avea obligația de a edifica cu materialele și munca sa două construcții pe terenul proprietatea pârâților, să vândă împreună cu pârâții ambele construcții și să primească parte din prețul obținut iar pârâții, să permită reclamantului să edifice cele două construcții pe terenul acestora, să vândă cele două construcții, revenindu-le parte din prețul obținut.
În ceea ce privește obligațiile asumate, Curtea retine că în apel s-a procedat la administrarea probei cu expertiza tehnică, proba care confirmă faptul că pe terenul reclamanților există două construcții, C1, cu o suprafața construită de 87,70 mp și arie desfășurata totală de 180,80 mp. și C 2, cu o suprafața construită de 93,20 mp și arie desfășurată totală de 186,40 mp, ambele cu regim de înălțime P+1, cu structură de rezistență din zidărie portantă, fundații continue din beton armat, stâlpi, grinzi și planșeu peste parter din beton armat, acoperiș tip șarpantă din lemn, închideri perimetrale și compartimentări exterioare din zidărie de cărămidă, care în prezent se află în stadiul fizic existent în perioada octombrie-decembrie 2008, lucrările de construcție fiind realizate în regie proprie.
Întrucât în această fază procesuală, a fost administrată proba cu expertiza tehnică, instanța de apel făcând aplicarea art. 295 alin. 2 din Codul de procedură civilă, Curtea va reține, în ceea ce privește criticile referitoare la neadministrarea în primă instanță a probei cu expertiză și lipsa rolului activ al instanței de fond, că acestea au rămas fără obiect, în condițiile în care în apel a fost administrat un asemenea mijloc de probă. Astfel, Curtea a avut în vedere că dat fiind caracterul devolutiv al apelului, legea procesuală îngăduie instanței de apel administrarea probelor în condițiile art.295 alin.2 Cod procedură civilă, instanța de apel putând să dispună refacerea sau completarea probelor administrate la prima instanță ori administrarea unor probe noi în apel.
Prin aceeași expertiză s-a concluzionat în sensul că dată fiind amplasarea, caracteristicile tehnice și constructive ale celor două corpuri de clădire, cele două construcții existente în fapt sunt cele propuse și autorizate conform autorizațiilor de construire nr. 300/ 2008, eliberata de Primăria . beneficiarului M. C. C., respectiv, nr. 236/2008, eliberata de Primăria . pârâților.
Totodată, au fost evaluate construcțiile astfel edificate, concluzionându-se că la nivelul anului 2008, corpul C1, avea o valoare de 205.920 lei iar corpul C2, o valoare de 218.000 lei, respectiv că la nivelul anului 2013, în cazul în care starea tehnică a acestora ar fi fost bună, corpul C1, ar fi avut o valoare de 241.180 lei iar corpul C2, o valoare de 255.340 lei, respectiv că pentru condițiile actuale, dată fiind neluarea măsurilor de punere în conservare a clădirilor și infiltrațiilor produse, corpul C1, are o valoare de 67.920 lei iar corpul C2, o valoare de 70.030 lei.
În ceea ce privește obligația asumată de reclamant, Curtea reține că, prin întâmpinarea formulată în fața primei instanțe, pârâții au recunoscut că reclamantul este cel care s-a ocupat de obținerea autorizațiilor de construcție iar în luna august 2008, acesta a demarat lucrările de construcție pentru cele două case.
În ceea ce privește susținerea pârâților referitoare la împrejurarea că aceștia au remis reclamantului suma de 71.000 lei, pentru a le edifica una dintre cele două case, însă acesta a folosit-o pentru edificarea propriei locuințe, Curtea reține că într-adevăr la dosar (în urma încuviințării atașării dosarului nr._/302/2009 al Judecătoriei Sector 5 București), a fost anexat contractul de credit nr. 1/2007, potrivit cu care pârâții au contractat un credit de 60.000 Euro, pentru nevoi personale și actul adițional la acest contract, reclamantul fiind desemnat împuternicit pentru a efectua operațiuni în contul deschis de aceștia.
Cu toate acestea, în lipsa recunoașterii reclamantului în sensul că a dispus în calitate de împuternicit de suma de bani împrumutată de pârâți respectiv că a primit de la aceștia sume de bani în vederea edificării uneia dintre cele două construcții anterior individualizate ( întrebările nr. 9 și 10 din interogatoriul administrat acestuia) câtă vreme înscrisul aflat la fila 158 din dosarul atașat, nu atestă că operațiunea de extragere din contul pârâților a sumelor de bani, obținute din credit, s-ar fi realizat de către reclamant, aceste susțineri nu pot fi reținute ca fiind probate.
Mai mult, prin sentința civilă nr. 7255/2010 a Judecătoriei Sector 5 București, declarația data de martora B. M. (fila 180 dosar nr._/302/2009) cu care aceștia au tins a demonstra remiterea sumei de 5.000 Euro către reclamant, în acest scop, a fost înlăturată.
În același sens, Curtea are în vedere și faptul că așa cum rezultă din somația de plată emisă la data de 12.11.2012, în dosarul de executare nr. 2218/2012 al B. D. G. și contractul de garanție reală imobiliară autentificat sub nr. 2221/25.07.2008, de către Biroul Notarului Publici L. E., aflat la filele 20-22 dosar nr._/302/2009 al Judecătoriei Sector 5 București, reclamantul a contractat un credit de 164.500 Euro, conform contractului de credit nr._/25.07.2008. În plus, din chiar întrebările formulate de pârâți la interogatoriul administrat reclamantului, rezultă că lucrările de construire la cele două case au început în vara anului 2008, așadar în perioada în care acesta a obținut creditul menționat, putându-se prezuma folosirea cel puțin parțială a acestuia (dată fiind evaluarea celor două imobile prin raportul de expertiză), în scopul îndeplinirii obligațiilor contractuale asumate de acesta, prin convenția pe care acesta își fundamentează pretențiile în prezenta cauză.
În plus, pârâtul a recunoscut la interogatoriu (întrebările nr. 5, 6, 7, 11 – filele 69-70 dosar fond) că reclamantul este cel care s-a ocupat de obținerea avizelor necesare edificării construcțiilor, de angajarea muncitorilor pentru ridicarea acestora, că acesta a realizat plata muncitorilor angajați - în condițiile în care poziția pârâtei, în sensul participării pârâtului la obținerea documentelor necesare edificării construcțiilor, la același interogatoriu este contrazisă chiar de către recunoașterea contrară a pârâtului.
Tot astfel, probatoriul administrat atestă că cele două construcții nu au fost înstrăinate, până în prezent.
În aceste condiții, cum între părți a existat un contract valabil încheiat, ale cărui efecte unt guvernate de prevederile înscrise în art. 969 din Codul civil, în considerarea puterii de lucru judecat a statuărilor din cadrul sentinței civile nr. 2755/2010 a Judecătoriei Sector 5 București, întrucât în materia răspunderii contractuale, până la proba contrarie, neexecutarea obligației este imputabilă debitorului, era în sarcina pârâților să probeze că din culpa reclamantului sau din împrejurări mai presus de voința părților, obligația de a vinde cele două case edificate de reclamant pe terenul acestora nu a fost executată. Or, așa cum rezultă din chiar apărările formulate în cauză cât și în cadrul răspunsurilor acestora la interogatoriu, ulterior edificării celor două case, în anul 2008, aceștia s-au opus vânzării de comun acord a celor imobile, invocând faptul că le aparțin, respectiv că reclamantul nu are nici un drept asupra lor, fiind un constructor de rea credință ( fila 35 dosar fond).
Curtea reține incidența art. 1073 și urm. din C.civ. de la 1864, care dispun în sensul că creditorul are dreptul de a dobândi îndeplinirea exactă a obligației și are dreptul la dezdăunare în caz contrar. Astfel, răspunderea contractuală de drept comun oferă creditorului dreptul de a opta între executarea silită (directă sau indirectă, după caz) și desființarea contractului, acest drept de opțiune fiind expresia echilibrului dintre principiul forței obligatorii a contractului, principiul executării în natură și buna-credință a obligațiilor asumate și principiul echității. În consecință, creditorul poate opta pentru executarea indirectă, prin echivalent, a obligației, pretinzând obligarea debitorului la plata echivalentului prejudiciului pe care l-a suferit ca urmare a neexecutării de către acesta a obligației contractuale, o asemenea acțiune fiind admisibilă, fără a fi necesar ca în prealabil să se solicite executarea directă în natură a contractului.
Curtea apreciază că, în cauză, sunt întrunite condițiile care fac să se nască răspunderea civilă contractuală a pârâților.
Astfel, fapta ilicită constă tocmai în nerespectarea de către aceștia a obligației contractuale, aducându-se prin aceasta atingere dreptului subiectiv al creditorului de a obține cota parte din prețul obținut din vânzarea celor două case.
În plus, conform art. 1082 C. civ., culpa este prezumată în sarcina debitorului, atâta timp cât acesta nu a dovedit intervenția unei cauze străine, neimputabile.
În ceea ce privește stabilirea despăgubirilor compensatorii ce reprezintă echivalentul prejudiciului suferit de creditor, având în vedere că părțile contractante nu au prevăzut o clauză penală, Curtea va retine incidenta prevederilor înscrise în art. 1084-1086 C.civ. Astfel, Curtea va avea în vedere că potrivit normelor de drept incidente, prejudiciul suferit de creditor datorită neexecutării obligației trebuie să cuprindă atât pierderea efectivă (damnum emergens), cât și câștigul nerealizat (lucrum cesans) dar și faptul că debitorul nu răspunde, de regulă, decât de daunele-interese care au fost prevăzute sau au putut fi prevăzute la facerea contractului, când neîndeplinirea obligației nu provine din dolul său, fiind de presupus că părțile și-au asumat obligații numai în măsura consecințelor pe care le puteau prevedea la momentul când au încheiat actul juridic respectiv că în toate cazurile, este reparabil numai prejudiciul direct, care se găsește în legătură cauzală cu faptul care a generat neexecutarea contractului.
Sub acest aspect, Curtea apreciază ca fiind întemeiată solicitarea reclamantului în sensul ca în stabilirea întinderii prejudiciului să fie avută în vedere expertiza evaluatorie - în lipsa unor alte probe certe (dată fiind modalitatea de executare a lucrărilor de construire, în regie proprie) cum ar fi devizele de lucrări, respectiv documente contabile care să ateste în integralitate costul manoperei și a materialelor folosite.
Așa fiind, Curtea urmează a se raporta la concluziile expertizei care evaluează, în raport de starea tehnică constatată, cele două construcții, respectiv va avea în vedere valoarea acestora stabilită prin expertiză, în stadiul existent la nivelul anului 2008, dată la care ambele părți recunosc că au încetat lucrările de construcție.
Curtea are în vedere că cele două construcții se află amplasate de terenul proprietatea pârâților, că ulterior sistării lucrărilor în anul 2008, nu s-a probat că pârâții și-au dat acordul pentru vânzare sau că s-a încercat vânzarea acestora dar nu s-a reușit datorită caracteristicile tehnice sau stadiului construcțiilor, respectiv că neluarea măsurilor pentru protejarea construcțiilor edificate, pentru a evita degradarea lor, ar fi imputabilă reclamantului.
Totodată, Curtea va avea în vedere în ceea ce privește punerea pârâților în întârziere, că aceasta poate îmbrăca chiar forma unei cereri de chemare în judecată, or, în cauză reclamantul, prin prezenta acțiune pretinde executarea obligației, manifestându-și voința în sensul executării indirecte (prin echivalent) a obligației de către debitori, înlăturând astfel prezumția care s-ar deduce din faptul nepunerii în întârziere, aceea că întârzierea debitorului nu l-ar fi păgubit pe creditor.
Pe de altă parte, reclamantul a efectuat, anterior chemării în judecată, în prezenta cauză, alte două demersuri judiciare, respectiv, o cerere de constatare a calității sale de constructor de bună credință pentru cele două case edificate conform convenției părților (care a făcut obiectul dosarului nr._/302/2009 al Judecătoriei Sector 5 București ), respectiv o cerere de instituire a sechestrului asigurător asupra celor două imobile (care a făcut obiectul dosarului nr._/302/2009 al Judecătoriei Sector 5 București), demers care are efect mult mai energic decât o simplă notificare, în ceea ce privește constatarea că pârâții sunt în întârziere.
Tot astfel, între faptă și prejudiciu există raport de cauzalitate, pierderea patrimonială suferită fiind rezultatul direct al neexecutării obligației de către pârâți.
Având în vedere cele anterior reliefate, Curtea în temeiul art. 296 din Codul de procedură civilă, va admite apelul, va dispune schimbarea în parte a sentinței apelate în sensul că va admite cererea, în parte și va dispune obligarea pârâților, către reclamant la plata sumei de 423.920 lei, câte 211.960 lei, fiecare.
Tot astfel, în considerarea art. 1084 din Codul civil, pârâții vor fi obligați la plata dobânzii legale aferente sumelor datorate, începând cu data introducerii acțiunii, dată la care pârâții fiind puși în întârziere se poate reține că aceștia refuză executarea și până la achitarea integrală a debitului.
În ceea ce privește cererea având ca obiect majorarea onorariului provizoriu de expert, Curtea a apreciat că nu se justifică această măsură, prin raportare la volumul de muncă efectiv prestat de expertul desemnat în cauză.
În aplicarea art. 298 din Codul de procedură civilă raportat la art. 274 și art. 276 din Codul de procedură civilă, Curtea va dispune obligarea pârâților la plata către reclamant a sumei de 4.500 lei, reprezentând cheltuieli de judecată, constând în onorariu expertiză și parte din onorariul avocat achitate de apelantul reclamant, în cauză, conform dovezilor anexate la filele 72 și respectiv 186 dosar apel.
urma admiterii cererii acestuia de acordare a ajutorului public judiciar.
Totodată, în temeiul art.18 din O.U.G. nr.51/2008, ca efect al încuviințării cererii de acordare a ajutorului public formulată de apelantul reclamant, conform încheierii din data de 17.09.2013, Curtea va dispune obligarea pârâților la plata către stat a sumei de 3675,50 lei, reprezentând taxa de timbru, stabilită proporțional în raport de pretențiile încuviințate reclamantului.
În temeiul art. 274 din Codul de procedură civilă, va fi respinsă ca nefondată, cererea pârâților având ca obiect cheltuieli de judecată, aceștia căzând în pretenții.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite apelul declarat de apelantul reclamant M. C. C., domiciliat în B., ., județ I., împotriva sentinței civile nr.1006/7.05.2013, Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă, în contradictoriu cu intimații pârâți C. A. NICUȘOR și C. D. E., cu domiciliul ales la C..ac.M. G. în București, ..11, ., ., sector 2.
Schimbă sentința apelată, în tot, în sensul că:
Admite cererea, în parte:
Obligă pârâții, către reclamant la plata sumei de 423.920 lei, câte 211.960 lei, fiecare, precum și la plata dobânzii legale aferente sumelor datorate, începând cu data introducerii acțiunii și până la achitarea integrală a debitului.
Obligă pârâții către reclamant la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 4.500 lei.
Obligă pârâții la plata către stat a sumei de 3675,50 lei, în baza art.18 din O.U.G. nr.51/2008.
Respinge, ca nefondată, cererea pârâților având ca obiect cheltuieli de judecată.
Cu drept de recurs, în termen de 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședința publică din 27.02.2014.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR
M. I. M. A. GREFIER
N.-G. M. C.
Red.M.I.
Tehnored.M.I/B.I.
5 ex/12.03.2014
T.B-Secția a IV-a Civilă – L.E.F.
| ← Revendicare imobiliară. Decizia nr. 67/2014. Curtea de Apel... | Anulare act. Decizia nr. 447/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
