Pretenţii. Decizia nr. 490/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 490/2013 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 05-03-2013 în dosarul nr. 490/2013
DOSAR NR._/3/2009
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI – SECȚIA A IV A CIVILĂ
DECIZIA CIVILĂ NR. 490 R
Ședința publică de la 05.03.2013
Curtea compusă din:
PREȘEDINTE – D. F. G.
JUDECĂTOR – F. C.
JUDECĂTOR – D. L. M.
GREFIER – S. V.
………………….
Pe rol pronunțarea asupra cererilor de recurs formulate de recurenții reclamanți R. K. R., Șomadin E. Theophil și M. F. D. și de recurentul pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de D.G.F.P.M.B., împotriva sentinței civile nr. 1125/06.06.2011, pronunțată de Tribunalul București – Secția a IV a Civilă, în dosarul nr._, având ca obiect „pretenții – despăgubiri Legea nr. 221/2009”.
Dezbaterile cauzei au avut loc în ședința publică de la 26.02.2013, susținerile părților fiind consemnate în încheierea de la acea dată care face parte integrantă din prezenta decizie, când Curtea – pentru a da posibilitate părților să depună note scrise și în vederea deliberării – a amânat pronunțarea la data de 05.03.2013, hotărând următoarele:
CURTEA
Deliberând asupra cauzei civile de față, constata următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București – Secția a IV-a Civilă sub nr._ la data de 04.11.2009, reclamantele R. K. R. și Șomadin-R. D. M. au chemat în judecată în calitate de pârât S. R. reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, pentru ca acesta să le achite echivalentul în lei, din data plății, al sumei de 2.000.000 Euro, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de autorul lor T. R., ca urmare a încălcării drepturilor și libertăților sale fundamentale; să fie obligat pârâtul să le achite despăgubiri (daune materiale) reprezentând echivalentul bunurilor confiscate de la autorul lor in baza sentinței penale nr. 1067 pronuntata la data de 25 iulie 1950 de Tribunalul M. București, Secția I.
In motivarea cererii s-a aratat ca prin aceasta sentința penală autorul lor a fost condamnat la pedeapsa închisorii de 25 de ani temniță grea, 10 ani degradare civică și amendă, cu confiscarea întregii averi. A fost ținut în detenție în Penitenciarele Jilava și Aiud, iar în data de 10 august 1957, după greva de la Aiud, a fost ridicat cu lotul fruntașilor partidului și transferat în Penitenciarul Râmnicu Sărat. Aici a fost torturat până la moarte - 1960, iar dupa deces a fost aruncat în groapa comună la marginea cimitirului Orașului Râmnicu Sărat.
În 1995, Curtea Supremă de Justiție, Secția Penală, a admis recursul în anulare pentru infracțiunile politice reținute în sarcina sa, a casat sentința penală nr. 1067/1950, 1-a achitat și a dispus înlăturarea pedepsei complementare a confiscării averii.
Bunurile deținute în proprietate de T. R. si confiscate in baza sentintei penale de condamnare au fost următoarele: un număr de 720 acțiuni la societatea IMAT SAR S.A. Otopeni, ce a avut sediul în Otopeni, Jud. I., dobândite prin aport în «natură la capitalul social al societății; C. de 1/2 din imobilul din ., sector 4, achiziționat împreună cu soția sa prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat cu nr._ din 20.03.1941 de Tribunalul I. Secția notariat (se arată că Primăria Municipiului București a emis, în temeiul Legii nr. 10/2001, Dispoziția nr. 775/2003, prin care a restituit familiei un apartament al acestui imobil și terenul aferent, dar că pentru restul de 6 apartamente cu terenul aferent, nu s-au acordat încă despăgubiri); imobilul situat în București, .-28, sector 4, compus din teren în suprafață de 3.789,92 m.p. cu toate construcțiile de fabrică, cu instalațiile și toate anexele aflate pe el, dobândit prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat cu nr._/27.03.1941 de Tribunalul I., Secția Notariat; cota de 1/2 din imobilul teren de 2,5 ha situat pe moșia P. Tătărani, teren achiziționat împreună cu fiul său, R. C. Romul N., prin contractul autentificat cu nr._/29.05.1945 de Tribunalul I. Secția Notariat.
La data de 21.10.2010, reclamantele au depus o precizare a capătului 2 de cerere, prin care au arătat că înțeleg să renunțe la despăgubirile pentru cele 720 de acțiuni deținute de autorul lor la Întreprinderea IMAT SAR S.A.
În ședința publică din data de 20.12.2010, reclamantele au depus o precizare a temeiului de drept al acțiunii, arătând că își întemeiază cererea pe dispozițiile art. 998 și următoarele C.civ., art. 2 și 3 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale.
Pentru termenul de judecată din data de 21.03.2011, reclamanta R. K. R. a depus cerere de introducere în cauză a moștenitorilor defunctei Somandin-R. D.-M., respectiv Somadin E. Theophil și M. F.-D., tribunalul, la termenul din data de 21.03.2011, constatând transmiterea calității procesuale active către cei doi moștenitori legali.
Prin sentinta civila nr. 1125/ 06.06.2011 pronuntata de Tribunalului București – Secția a IV-a Civilă a fost admisa în parte cererea formulată de reclamanți, a fost respinsa cererea privind obligarea pârâtului la plata daunelor morale, ca neîntemeiată, a fost obligat pârâtul să plătească reclamanților următoarele sume de bani, reprezentând daune materiale, după cum urmează: - reclamantei R. K. R.: 299.954 euro, reprezentând echivalentul celor 6 apartamente și a terenului aferent situat în ., sector 4, ce nu au fost restituite în natură (cota de 1/4); 730.082,52 euro – reprezentând echivalentul cotei de ½ din valoarea imobilului situat în .-28, sector 4; - reclamanților Șomadin E. Theophil și M. F.-D.: câte 149.977,26 euro, reprezentând cota de 1/8 din echivalentul celor 6 apartamente și teren aferent, nerestituite în natură conform Legii nr. 10/2001, situat în ., sector 4; câte 365.041,26 euro – reprezentând echivalentul cotei de ¼ din valoarea imobilului situat în .-28, sector 4. A fost respinsa cererea privind acordarea de daune materiale pentru terenul de 2,5 ha moșia P. – Tunari, ca neîntemeiată.
Pentru a pronunta aceasta hotarare, tribunalul a retinut in esenta urmatoarele:
În fapt, prin sentința penală nr.1067/1950 a Tribunalului M. București, bunicul reclamanților, T. R., a fost condamnat la 25 ani temniță grea și 10 ani degradare civică, luându-se și măsura confiscării totale a averii, pentru crima de uneltire contra ordinii sociale, faptă prevăzută de art. 209 c.pen.
R. T. a decedat la 20.09.1960, în timpul detenției, familia fiind informată despre decesul acestui în anul 1964.
În drept, sunt aplicabile dispozițiile art. 1 alin.2 din legea nr. 221/2009 potrivit cu care condamnarea pronunțată pentru fapta prevăzută de art.209 pct.1 c. pen. pentru crima de uneltire contra ordinii sociale reprezintă o condamnare cu caracter politic.
Cu privire la legitimarea procesuală activă, tribunalul reține că cererea de chemare în judecată a fost formulată de R. K. R. și Șomandin D. M., în calitate de nepoate de fii ale celui ce a fost condamnat politic, R. T.. În acest sens sunt certificatele de moștenitor nr. 132/1998 de pe urma defunctului R. T., precum și certificatul de moștenitor nr. 22/31.07.2007 de pe urma defunctului R. C. Romul N..
Pe parcursul soluționării prezentei cauze, la 15.11.2010, a decedat Șomandin R. D. M., de pe urma acesteia rămânând ca moștenitori Șomandin E. Teophil- soț supraviețuitor și M. F. D. - mamă, pentru devoluțiunea succesorală emițându-se certificatul de moștenitor nr.134/2010.
Totodată, cu referire la decizia nr.2821/1995 a Curții Supreme de Justiție, prin care s-a admis recursul în anulare împotriva sentinței nr. 1067/1950 și prin care s-a dispus și înlăturarea măsurii complementare a confiscării averii, tribunalul reține că dispozițiile art. 5 alin.1 lit. b din legea nr.221/2009 sunt aplicabile și în aceste condiții. Pentru a reține dreptul persoanei condamnate la despăgubiri pentru bunurile confiscate interesează numai dacă acestea au fost restituite în mod efectiv sau dacă au fost despăgubiți în echivalent cu valoarea bunurilor confiscate, iar nu dacă, strict formal, s-a dispus înlăturarea măsurii confiscării, fără ca înlăturarea acestei măsuri să fie și concretizată în raport cu patrimoniul persoanei îndreptățite.
Cu privire la imobilul din ., sector 4, se rețin următoarele:
Imobilul a fost dobândit de T. R. prin contractul de vânzare-cumpărare încheiat la 20.03.1941 (fila 25-26). D. fiind anul dobândirii bunului -1941, tribunalul urmează să rețină că măsura confiscării dispusă prin hotărârea de condamnare din 1950 a vizat și acest imobil.
Prin dispoziția nr. 775/29.01.2003 a Primarului General al Municipiului București s-a restituit în natură lui R. C. Romul N. și Șomadin R. D. M. imobilul din ., sector 4, mai puțin apartamentele vândute în temeiul legii nr. 112/1995 ( 6 apartamente) și terenul de 301 mp din care 254 mp curte și 47.76 mp aferent suprafeței construite, dintr-o suprafață totală de 508 mp.
Procedura administrativă în temeiul legii nr.10/2001 s-a limitat la dispoziția anterior menționată, din actele depuse la dosar nerezultând că aceasta a fost finalizată prin parcurgerea procedurii prevăzută de Titlul VII din legea nr.247/2005. De altfel, în adresa comunicată de Primăria Municipiului București fila 261, se reține că până în prezent nu a fost emisă dispoziție de acordare măsuri reparatorii.
Așa fiind, reclamanții sunt îndreptățiți la despăgubiri constând în echivalentul celor 6 apartamente vândute în temeiul legii nr.112/1995 și care nu au mai putut fi restituite în natură.
Potrivit concluziilor raportului de expertiză, valoarea părții din imobilul susmenționat, ce nu a putut fi restituit în natură este în cuantum de 1.199.818,083 (fila 135 și urm).
Întrucât reclamanții au cerut numai echivalentul a ½ din imobilul menționat, cu respectarea principiului disponibilității, tribunalul se va pronunța numai în această limită, fără a avea în vedere concluziile scrise depuse după rămânerea în pronunțare, în care reclamanții au modificat, în această privință, câtimea obiectului cererii, solicitând contravaloarea întregului imobil nerestituit.
Cererea de obligarea a pârâtului la plata despăgubirilor reprezentând valoarea imobilului situat în .-28 sector 4 este de asemenea întemeiată, tribunalul urmând să o admită pentru următoarele considerente:
Imobilul – teren în suprafață de 3789,92 mp și construcții aflate pe acesta (fabrică), a fost dobândit prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr._/27.03.1941, așadar anterior măsurii condamnării și confiscării întregii averi.
Potrivit adresei emise de Primăria Municipiului București- fila 261, notificarea formulată în temeiul legii nr.10/2001 cu privire la acest imobil a fost înaintată spre competentă soluționare către A. la 10.05.2011. Rezultă așadar că, până la data soluționării prezentei cereri, notificarea nu a fost soluționată.
Din concluziile raportului de expertiza rezulta că imobilul avea la data efectuării expertizei valoarea de 1.460.165,04 euro.
Cererea ce privește terenul din zona P. Tunari este neîntemeiată. Tribunalul reține în acest sens că, pentru aceste teren, moștenitorii defunctului R. T. au urmat procedura prevăzută de legea nr.18/1991, ce s-a finalizat prin respingerea cererii de reconstituire a dreptului de proprietate prin Hotărârea nr. 772/2.09.2003 (fila 61). Dreptul la acțiune prevăzut de legea nr.221/2009 cu privire la bunurile confiscate este recunoscut numai celor care fie au urmat procedurile administrative de restituire și acestea nu s-au soluționat până în prezent, fie nu au urmat deloc o astfel de procedură. În privința acestui teren, situația reclamanților nu se încadrează în cele două ipoteze, motiv pentru care cererea urmează a fi respinsă ca neîntemeiată.
Cererea privind daunele morale este neîntemeiată.
În acest sens, tribunalul reține că prin decizia nr. 1358/2010 Curtea Constituțională a României a stabilit cu putere obligatorie că sunt neconstituționale dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009.
Prin urmare, din motive care nu țin nici de capetele de cerere din acțiune, nici de probatoriu și nici de interpretarea de către instanțe a probelor, legea nu mai permite acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral, indiferent dacă acestea sunt solicitate ca urmare a existenței unei măsuri administrative cu caracter politic sau ca urmare a existenței unei condamnări penale cu caracter politic.
In speță se aplică legea în forma dobândită după declararea neconstituționalității, chiar dacă această declarare s-a petrecut în cursul procesului. Raportul juridic dedus judeccații în curs are caracterul unei fapte în desfășurare (facta pendentia), astfel că „legea nouă” (forma legii după data la care decizia de neconstituționalitate produce efecte), se aplică în virtutea principiului aplicării imediate a legii civile.
Reclamanții nu se află în situația în care legiuitorul i-ar fi privat de un bun fără dreaptă și prealabilă despăgubire deoarece până la pronunțarea deciziei Curții Constituționale, nu au obținut o hotărâre irevocabilă care să dea naștere unei creanțe în patrimoniul acestora.
Susținerile apărătorului reclamanților conform cărora instanțele ar trebui să dea eficiență prevederilor Convenției sunt în principiu adevărate, dar ele sunt pertinente și aplicabile doar atunci când o normă de drept intern (în vigoare) contravine principiilor statuate prin convenție. Dimpotrivă, atunci când o normă de drept intern a fost declarată neconstituțională, ea nu mai există și prin urmare, nu se mai poate pune problema înlăturării sau interpretării ei în sensul prevederilor din Convenția Europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.
Că din punct de vedere juridic lucrurile stau în modul arătat mai sus rezultă inclusiv din Hotărârea Curții Europene pentru Drepturile Omului pronunțată în cauza Slavov și alții contra Bulgariei. Dată fiind similaritatea situațiilor, aprecierile Curții Europene din hotărârea menționată, sunt valabile în speța de față și au constituit argumentul peremtoriu în sprijinul soluției asu¬pra căreia s-a oprit instanța.
Cât privește solicitarea reclamanților de a soluționa cauza prin prisma dispozițiilor art.998-999 c.civ., tribunalul reține că dispozițiile privind răspunderea civilă delictuală nu pot constitui temei pentru antrenarea răspunderii statului pentru măsurile luate în perioada 1945-1989. De asemenea, tribunalul reține că dispozițiile legii nr.221/2009 nu constituie o aplicare a principiilor consacrate de art.998-999 c.civ., căci altfel s-ar putea concluziona în mod fals că statul, prin Ministerul Finanțelor Publice, are o răspundere nelimitată și necondiționată, situație în care normele legale care reglementează răspunderea statului în alte materii nu se mai justifică din moment ce principiile consacrate de art.998-999 c.civ., ar fi general aplicabile.
Împotriva sentinței tribunalului au declarat prezentele recursuri, in termen legal, reclamanții R. K. R., Șomadin E. Theophil și M. F. D. și pârâtul S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice.
Recurenții-reclamanții R. K. R., Șomadin E. Theophil și M. F. D. au criticat hotărârea tribunalului arătând următoarele:
1. În ce privește soluția pronunțată pe capătul 1 de cerere, sentința recurată este nelegală.
Se arată de către recurenti că legislația aplicată este reprezentată de: art. 15 alin. 2, art. 147 alin. 4, art. 52 alin. 3, art. 11, 20, 16, 148 alin. 2 și 4 din Constituția României, art. 1 Cod civil, art. 7 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, art. 14, 6, 13 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, art. 1 din Primul Protocol adițional Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, art. 998 cod civil și art. 1 alin. 2 și art. 2 din Legea nr. 221/2009.
Se face referință și la jurisprudența reprezentată de: Hotărârile CEDO în Cauzele D. P. împotriva României, Broniowski împotriva Poloniei, K. și Iouri Kiladze contra Giorgiei. B. împotriva României, decizia nr. 4083/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție și decizia nr. 78A/2011 a Curții de Apel București – Secția a IV-a Civilă.
În ce privește garanția egalității armelor, Curtea reamintește că aceasta semnifică tratarea egală a părților pe toată desfășurarea procedurii în fața unui tribunal independent și imparțial. Or, câtă vreme, pe parcursul procesului, intervine o abrogare a însuși temeiului juridic ce a stat la baza declanșării unor litigii în care pârât este statul, la inițiativa acestuia, pentru considerente ce nu se raportează exclusiv la neconformitatea cu dispozițiile constituționale, apreciază că această garanție este afectată, cu consecința nerespectării dreptului reclamantului la un proces echitabil astfel cum acesta este reglementat prin art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale.
Curtea Europeană a atras atenția asupra pericolelor inerente în folosirea legislației cu efect retroactiv, care poate influența soluționarea judiciară a unui litigiu în care statul este parte, inclusiv atunci când efectul noii legislații este acela de a transforma litigiul într-unul imposibil de câștigat (Cauza C. contra României, Hotărârea din 27.05.2003).
Văzând jurisprudența și doctrina în materie, rezultă că instanța de fond a aplicat greșit legea, în condițiile în care, în mod evident, în cauză se impunea ca, chiar după declararea art. 5 ca neconstituțional, aceasta să fie în continuare aplicat: pentru că era textul de lege în vigoare la data formulării acțiunii și pentru că, fiind vorba despre atingeri ne echitabile aduse drepturilor fundamentale ale recurenților-reclamanți, legea trebuia să ultraactiveze, nu să retroactiveze.
Conform principiului neretroactivității legii, o lege civilă se aplică numai situațiilor ce se ivesc în practică după adoptarea ei, iar nu și situațiilor anterioare.
În speță, așa cum arătă în circumstanțele cauzei, recurenții-reclamanți am formulat acțiunea în 04.11.2009 moment la care era în vigoare Legea nr. 221/2009 forma inițială.
Așadar, la momentul introducerii acțiunii și-au întemeiat pe o lege care permitea instanțelor să aprecieze neîngrădit valoarea despăgubirii ce urma a fi acordată în raport de circumstanțele concrete ale situației de fapt.
Prin introducerea acțiunii și-au format o previziune și o speranță legitime cu privire la valoarea daunelor ce li se cuveneau.
Dacă în Cauza K. și Iouri Kiladze contra Georgiei (mai sus citată) Curtea Europeană a putut considera că simpla promisiune a legiuitorului că va reglementa ulterior acordarea de daune a născut speranța legitimă și o creanță exigibilă, vă solicităm să anticipați ce va spune Curtea Europeană, în cazul în speță, în care deși exista deja o normă legală ce reglementa în mod special obligarea statului la plata creanței născute urmare a condamnării politice a autorului nostru, aceasta a fost ulterior desființată pentru o modificare survenită după data introducerii acțiunii.
De asemenea, este interesant de urmărit cât timp va trece până când același stat roman, se va îndrepta, în temeiul art. 12 din OG 94/1999, cu acțiune în regres împotriva instanțelor care nu au aplicat corect legea.
Trebuie subliniat ca nu voința legiuitorului este cea care a determinat modificarea Legii 221/2009 în aceasta maniera, ci o interpretare vădit neconstituțională a normelor legale.
A pretinde, așa cum o face cu dezinvoltură instanța, că nu mai există temei de drept pentru acordarea de daune, este nu doar complet în afara oricărei reguli din sistemul de drept, dar dovedește extrema rea credință a statului roman prin reprezentanții săi.
Drepturile recunoscute prin lege înainte de data modificării acesteia nu ne pot fi afectate în nici o măsură de vreo modificare legislativă ulterioară, pentru că legea nu retroactivează.
Mai mult decât atât, atingerea adusă drepturilor noastre legitime prin cele două modificări ale Legii nr. 221/2009 (OUG 62/2010 și Decizia 1358/2010 a Curții Constituționale) este nu doar nelegală, pentru că încalcă normele obligatorii ale convențiilor și tratatelor la care România a aderat în materia respectării drepturilor omului și principiul neretroactivității legii, dar este și profund inechitabilă, excesivă și exorbitantă pentru că nu acordă nimic în schimb.
De la principiile de bază, de la normele cuprinse în Constituția României, CEDO și de la jurisprudența acestor Curți, de la Declarația Universala a Drepturilor Omului și Codul Civil nu se poate deroga prin interpretări eronate și contradictorii ale diverselor instanțe.
Aplicarea de către instanța de fond a Deciziilor nr. 1358/2010 și 1360/2010 ale Curții Constituționale prezentului litigiu a condus la încălcarea pactelor și tratatelor la care România este parte.
Or, conform art. 20 din Constituția României instanța este obligată să dea prioritate acestor reglementări internaționale, așa cum statuările Curții Europene au întâietate față de cele ale Curții Constituționale.
. drept, importanta covârșitoare a garantării drepturilor și libertăților fundamentale duce la imposibilitatea retroactiv arii legii.
Articolul 5 din Legea 221/2009 în forma inițiala era cel care garanta dreptul foștilor deținuți politici la repararea prejudiciului moral. Prin urmare, în scopul garantării drepturilor și libertăților fundamentale, el trebuie sa "supraviețuiască", (așa cum sublinia Prof. Hamangiu) și sa-si producă efectele pentru acțiunile civile de acest gen introduse anterior pronunțării deciziilor Curții Constituționale.
Instanța ignoră principiul neretroactivității legii civile (deși materia constituie obiect al studiului dreptului civil în anul 1 la orice facultate de drept).
S-a invocat în mod expres drept principal motiv al concluziilor scrise acest principiu, dar instanța nu a putut motiva respingerea acțiunii prin prisma acestui principiu fundamental și atunci l-a ignorat.
Pentru a crea o aparență de legalitate hotărârii luate, instanța modifică Constituția României:
Astfel, aceasta arată că decizia Curții Constituționale are efect imediat.
Dar Constituția României prin art. 147 alin. 4 arată expres contrariu: "Deciziile Curții Constituționale ... de la data publicării deciziile sunt general obligatorii și a putere numai pentru viitor".
Prin această motivare ilegală și superficială instanța nu numai că încalcă principiul neretroactivității legii civile, dar încalcă și principiul nediscriminării garantat de art. 16 din Constituția României, art. 6, 13 și 14 din CEDO și art. 1 din Primul protocol adițional CEDO.
În ce privește garanția egalității armelor, Curtea reamintește că aceasta semnifică tratarea egală a părților pe toată desfășurarea procedurii în fața unui tribunal independent și imparțial.
Or, câtă vreme, pe parcursul procesului, intervine o abrogare a însuși temeiului juridic ce a stat la baza declanșării unor litigii în care pârât este statul, la inițiativa acestuia, pentru considerente ce nu se raportează exclusiv la neconformitatea cu dispozițiile constituționale, apreciem că această garanții este afectată, cu consecința nerespectării dreptului reclamantului la un proces echitabil astfel cum acesta este reglementat prin art. 6 din CEDO.
B.Hotărârea recurată este lipsită de temei legal și pentru că instanța a refuzat să judece cauza - adică acțiunea recurenților-reclamanți prin prisma cuprinsului acțiunii, a probelor administrate precum și a concluziilor orale și scrise:
B.l. Denegarea de dreptate:
Astfel, instanța face trimitere la Deciziile CC nr. 1358/2010 și 1360/2010 prin care a fost declarat neconstituțional art. 5 alin. 1lit. a teza 1 din Legea nr. 229/2009 și concluzionează că acțiunea este neîntemeiată fiindcă are ca obiect acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul cauzat ca urmare a condamnării cu caracter politic, încadrându-se astfel în prevederile legale declarate neconstituționale și care nu mai pot fi aplicate.
Rezultă în mod categoric că instanța nu a realizat nici analiza cererii cu care a fost investită, nici a concluziilor și nici a probelor administrate.
Instanța era obligată să le analizeze prin raportare la toate normele legale, principiile și jurisprudența invocate și incidente și să-și argumenteze soluția în funcție de acestea.
Aceasta nu se putea limita la conținutul deciziilor Curții Constituționale pentru a refuza judecata unei acțiuni având ca obiect pretenții pentru erori judiciare săvârșite de stat și recunoscute de acesta printr-un act normativ.
Procedând astfel, instanța se face vinovată de denegare de dreptate:
"Judecătorul care va refuza de a judeca, sub cuvânt că legea nu prevede sau că este întunecată sau neîndestulătoare, va putea fi urmărit ca culpabil de denegare de dreptate" - art. 3 Cod Civil (în vigoare la data pronunțării).
Instanța se face vinovată de denegare de dreptate pentru că aceasta a ignorat motivele de fapt și de drept pe care am întemeiat cererea:
Recurenții-reclamanți arată că au invocat în susținerea acțiunii:
- Legea nr. 221/2002
- art. 998 - 999 Cod Civil
- alte acte normative cu putere superioară, obligatorii: Constituția României, Convenția Europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, Declarația Universală a drepturilor Omului,
- jurisprudență CEDO.
Orice act normativ se edictează în interiorul unui sistem de drept și se aplică în cadrul acelui sistem, ținând cont de principiile generale și de forța specifică fiecărei norme.
În raport de prevederile și forța acestora, sentința recurată și temeiul ei (deciziile Curții constituționale) apare ca profund nelegală, stalinistă, profund inechitabilă și chiar ridicolă.
Chiar dacă nu am fi invocat drept temei al acțiunii aceste norme, instanța nu putea ignora, fiind obligată să aplice din oficiu prevederile legale obligatorii cu forță juridică superioară.
Așadar instanța avea temei legal pentru obligarea statului la plata căt subsemnații a daunelor morale pentru condamnarea politică a autorului nostru.
8.2. Răspunderea civilă delictuală obiect al acțiunii:
Răspunderea statului pentru victimele comunismului instituită prin Lege specială nr. 221/2009, este o răspundere civilă delictuală. Norma generală pentru răspunderea civilă delictuală este prevăzută de Codul Civil.
În mod evident, ori de câte ori se invoca o varietate de răspundere civil delictuala, norma de drept comun este izvorul normei speciale, astfel încât norma generala este subînțelesa și nu este necesar sa fie invocată în mod expres.
Cu toate acestea, recurenții-reclamanți au invocat-o în mod expres, solicitând obligare pârâtului la plata daunelor morale și în raport de dispozițiile art. 998 - 999 Cod Civil.
În mod greșit instanța a reținut; "dispozițiile art. 998 - 999 C. Civil nu pot constitui temei pentru antrenarea răspunderii statului, ... Legea nr. 221 nu constituie o aplicare principiilor consacrate de art. 998 - 999, ... dacă principiile consacrate de art. 998 - 999 ar general aplicabile s-ar concluziona în mod fals că statul are o răspundere nelimitată necondiționată."
Astfel, instanța încalcă un alt principiu esențial al dreptului civil: cel reglement de art. 4 din Cod Civil (forma în vigoare la data pronunțării sentinței recurate).
Recurenții-reclamanți au solicitat prin acțiunea introductivă obligarea statului român la plata de despăgubiri, cu titlu de daune morale pentru prejudiciile cauzate prin încălcarea drepturilor fundamentale ale autorului lor. Adică atragerea răspunderii civile delictuale pentru o vinovăție recunoscută.
Ce aduce nou legea specială în acest caz este asumarea direct de către stat acestei vinovății, adică a răspunderii.
Deci o ușurare a sarcinii probei pentru victime.
În cauză sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale:
Vinovăția statului român este recunoscută și asumată prin lege organică.
Fapta ilicită a statului român este recunoscută și asumată prin lege organică.
Legătura de cauzalitate este recunoscută și asumată prin lege organică.
Prejudiciul: Existența sa este pe deplin întemeiată și dovedită.
Cuantumul daunelor morale este la aprecierea instanței.
Pentru aceste motive sentința recurată este lipsită de temei legal.
B.3. Privarea de bun. Anihilarea speranței legitime:
Aceeași instanță mai arată că recurenții-reclamanți nu se află nici în situația privării de un bun fiindcă încă nu au obținut o hotărâre irevocabilă și că nici nu se poate vorbi măcar despre o speranță legitimă cât timp deznodământul judiciar este incert.
Instanța face aceste afirmații încercând să acrediteze ideea că nu au fost încălcate nici art. 5 din Primul protocol Adițional CEDO și nici art. 6 din Convenția EDO.
Contrar acestor afirmații, în mod constant Curtea Europeană a Drepturilor Omului a sancționat un astfel de comportament al statului.
Se citează apoi din hotărârile CEDO invocate și din decizia nr. 78A/2001 a Curții de Apel București – Secția a IV-a Civilă.
Concluzii asupra recursului privind capătul I de cerere:
După ce statul și-a recunoscut vinovăția, pe durata procesului, acest instituțiile sale - curtea constituțională - ne-a negat dreptul la despăgubiri.
Acest fapt s-a petrecut după introducerea acțiunii.
Acest fapt s-a petrecut după ratificarea de către România atât a Declarației universale a Drepturilor Omului cât și a Convenției EDO.
Prin declararea ca neconstituțional a art. 5 din Legea nr. 221/209 și apoi respingerea acțiunii din această cauză, ne-au fost anihilate speranța legitimă și dreptul la un proces echitabil recunoscute și garantate de Declarația universală a Drepturilor Omului, de Convenția EDO și jurisprudența CEDO.
Prin respingerea acțiunii instanța a săvârșit un act nu doar neîntemeiat așa cum am demonstrat, ci și profund inechitabil.
Prin Legea nr. 221/2009 statul român și-a asumat răspunderea pentru crimele comise în perioada stalinistă.
În cazul nostru, instanța nu avea de stabilit caracterul politic al condamnărilor suferite. Infracțiunile pentru care autorul nostru a fost condamnat, pentru care a suportat cele mai îngrozitoare tratamente și torturi și a fost asasinat au fost declarate de drept de către Parlamentul României ca fiind infracțiuni politice (prin art. 2) și toate efectele hotărârilor judecătorești de condamnare au fost înlăturate de drept.
Efectele esențiale ale intrării în vigoare a acestei legi sunt nu doar ușurarea sarcinii probei (pentru că elementul esențial al răspunderii civile delictuale – vinovăția – este recunoscut deja și asumat) ci și stabilirea momentului nașterii dreptului la acțiune în repararea prejudiciilor cauzate.
Dreptul la repararea prejudiciului cauzat s-a născut sub imperiul Legii nr. 221/2009 forma inițială.
Așadar, a existat la data pronunțării hotărârii instanței de fond și există în continuare temei legal pentru obligarea statului la plata către recurentii reclamanti a daunelor morale.
Daune morale pentru condamnarea politică, tortura, relele tratamente, asasinarea autorului reclamantilor precum și pentru repercusiunile acestor acțiuni ale statului.
II. În ceea ce privește soluția pronunțată pe capătul 2 de cerere, se precizeaza ca se solicita admiterea recursului doar cu privire la respingerea cererii de acordare de daune pentru cota de 1/2 din imobilul teren situat în P. Tunari.
Din motivarea tribunalului rezultă că instanța nu a mai analizat această cerere considerând că nu poate aplica prevederile Legii nr. 221/2009 motivat de faptul că cererea reclamantilor ar fi fost deja soluționată nefavorabil pe cale administrativă
Principiul aplicabil în acest caz este "ubi lex non distinguit nec nos distinguere debemus", iar instanța l-a încălcat.
Instanța era obligată să analizeze temeinicia cererii prin prisma probelor administrate.
Legea nr. 221/2009 a repus practic în termen pe foștii deținuți politici cu privire la cererile de acordare de despăgubiri pentru bunurile confiscate.
Ce interesa în speță era doar dacă reclamantii au deținut bunul respectiv în proprietate, dacă a fost preluat ca măsură complementară a pedepsei penale și dacă din 1990 ne-a fost restituit sau ne-au fost acordate despăgubiri pentru el.
Altminteri, o eventuală non soluție a vreunei autorități administrative nu ținea instanța – aceasta era obligată să analizeze și să soluționeze motivat temeinicia pretenției reclamantilor.
Instanța nu poate pretinde vreo autoritate de lucru judecat a unei situații ca să respingă cererea cu care a fost investita.
De altfel, analizând actul juridic care a motivat soluția de respingere a acestei cereri se poate observa cu ușurință că acesta nu este deloc edificator.
Se depune o adresă de relații nr. DV 3455/_/22.09.2011 emisă de Primăria Voluntari – din care rezultă că până în prezent imobilul nu s-a restituit nici în natură și nici în echivalent bănesc.
Prin recursul declarat de recurentul-pârât S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice, se sustin in esenta următoarele critici:
În primul rând, în ceea ce privește obligarea Statului R. prin Ministerul Finanțelor Publice la plata sumelor de bani reprezentând despăgubiri materiale pentru imobilele situate în București, ., sector 4 și .-28, sector 4, recurentul-pârât solicită admiterea recursului și respingerea acestui capăt de cerere ca neîntemeiat, având în vedere următoarele considerente:
1. Din actele depuse la dosarul cauzei de către reclamante rezultă că prin Decizia nr. 2821 din 17.11.1995 pronunțata de Curtea Suprema de Justiție, a fost admis recursul în anulare declarat de către procurorul general împotriva sentinței nr. 1067 din 26.07.1950 pronunțată de Tribunalul M. București și s-a dispus "înlătură pedeapsa complimentara a confiscării averii tuturor inculpaților. "
Prin urmare, față de aceste dispoziții speciale, prevăzute de Codul de procedura penala, reclamantele aveau posibilitatea sa solicite restituirea bunurilor confiscate în baza sentinței penale nr. 1067 din 26.07.1950 pronunțată de Tribunalul M. București într-un termen de 6 luni de la data încunoștințării lor.
Pentru a putea fi acordate despăgubiri materiale conform Legii nr. 221/2009, trebuie sa fie îndeplinite doua condiții: ca bunurile sa fi fost confiscate printr-o hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative; iar o a doua condiție este ca bunurile respective sa nu fie restituite sau obținute despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001.
Recurentul-pârât învederează ca nici una dintre condiții nu este îndeplinita, întrucât reclamanta a formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001, așa cum rezulta din actele depuse la dosarul cauzei (notificarea nr. 627/2001), și de asemenea, imobilele și terenurile în cauza nu au fost confiscate ca urmare a unei hotărâri de condamnare sau ca efect al unei masuri administrative reținute de către instanța, ci ca urmare a aplicării Decretului nr. 111/1951 și, prin urmare, nu se încadrează la dispozițiile art. 5 lit. b din cadrul Legii nr. 221/2009.
Mai mult decât atât, din actele depuse la dosarul cauzei, rezulta ca prin Dispoziția nr. 775/29.01.2003 data de Primăria Municipiului București odată cu restituirea în natura a imobilului și terenului din ., sector 4. s-a stabilit ca reclamanții vor primi masuri reparatorii pentru apartamentele vândute în baza Legii nr. 112/1995. Prin urmare, condiția referitoare la faptul ca nu a obținut despăgubiri în baza Legii nr. 10/2001 nu este îndeplinita, aceștia primind despăgubiri conform dispoziției menționate.
Soluționând recursurile formulate, in raport de criticile dezvoltate, a caror incadrare in disp. art. 304 pct. 1-9 C.pr.civ. nu se impune, fata de disp. art. 304 indice 1 C.pr.civ., Curtea constată următoarele:
I. Vor fi respinse, înainte de toate, criticile recurentilor-reclamanti cu privire la soluția de respingere a cererii de acordare a daunelor morale întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 221/2009.
Acțiunea reclamantilor cu acest obiect si intemeiata pe art. 5 alin. 1 lit. a) din Legea nr. 221/2009 a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucuresti la data de 19.11.2009.
In ce priveste decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010, publicata in Monitorul Oficial in 15 nov. 2010, deci dupa formularea cererii de chemare in judecata de catre reclamanti, prin care s-a stabilit ca prevederile art. 5 alin. 1 lit. a) din Legea nr. 221/2009 sunt neconstituționale, modalitatea de aplicare a acesteia la cauzele aflate in curs de solutionare la data publicarii acestei decizii de neconstitutionalitate a reprezentat un izvor de practica neunitara. Una dintre opinii a fost in sensul aplicarii acestei decizii la cauzele pendinte cu consecinta lipsirii de temei juridic a cererii. Cea de-a doua opinie ( imbratisata de altfel si de acest complet de judecata ) a fost in sensul că efectele deciziei Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010 nu pot viza decât situațiile juridice ce se vor naște după ce dispozițiile art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2010 au fost declarate ca neconstituționale, fara a avea vreo inraurire asupra cauzelor civile pendinte, intrucat ar contraveni principiului neretroactivitatii legii noi si in egala masura drepturilor consacrate de art. 6 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, care garantează dreptul la un proces echitabil, articolul 1 al Protocolului nr. 12 adițional la Convenție, art. 14 al Convenției, care interzic discriminarea în legătură cu drepturi și libertăți garantate de Convenție și protocoalele adiționale, și art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care garantează dreptul la respectarea bunurilor.
Aceasta divergenta de practica judiciara a fost insa inlaturata prin pronuntarea de catre Inalta Curte de Casatie si Justitie la data de 19.09.2011 a deciziei in recurs in interesul legii nr. 12.
Prin aceasta decizie se stabileste ca „urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1.358/2010 și nr. 1.360/2010, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în Monitorul Oficial”.
Aceasta decizie data in recurs in interesul legii a fost publicata in Monitorul Oficial la data de 07.11.2011, fiind obligatorie pentru instante de la data publicarii ei, conform dispozitiilor art. 330 indice 7 alin. 4 C.pr.civ..
In cauza, cererea reclamantilor nu a fost solutionata definitiv pana la data publicarii in Monitorul Oficial a a deciziilor Curții Constituționale nr. 1.358/2010 și nr. 1.360/2010, la data de 15.11.2010, iar solutia in prima instanta fiind aceea de respingere a cererii, nici nu confera acestora un bun, pentru a opera distinctia avuta in vedere in considerentele acestei decizii data in recurs in interesul legii.
Pe de alta parte, si decizia data in recurs in interesul legii nr. 12/ 2011 mentionata mai sus a fost publicata anterior solutionarii prezentului dosar, fiind asadar obligatorie pentru Curte la momentul solutionarii prezentei cauze.
Prin urmare, fata de aceasta decizie data in recurs in interesul legii, obligatorie pentru Curte la acest moment, solutia legala impusa in cauza este aceea de respingere a acestei critici a recurentilor reclamanti.
Toate criticile dezvoltate de recurent prin cererea de recurs referitoare la drepturile fundamentale consacrate de Constitutia Romaniei, CEDO si alte documente internationale ( principiul egalitatii armelor, dreptul la proces echitabil, privarea de bun si anihilarea sperantei legitime etc.), ca si la neretroactivitatea legii, raman fara relevanta, urmand a fi respinse, intrucat prin decizia data in recurs in interesul legii nr. 12/ 2011 s-a transat ca nu sunt incalcate prevederile Constitutiei si ale CEDO invocate de recurent. La fel este si situatia unor decizii ale instantelor nationale invocate de recurentii reclamanti, care nu constituie izvor de drept.
Este de asemenea inlaturata apararea facuta de recurenti pe temeiul unor hotarari pronuntate de instanta europeana, Curtea constatand ca la acest moment exista deja pronuntata o hotarare si de catre Curtea Europeana a Drepturilor Omului grefat pe situatia absolut similara celei in care se afla reclamatii. Anume, prin hotararea din 4 septembrie 2012, pronuntata in cauza Nastaca D. și alții împotriva României (cererea nr._/11), instanta europeana a hotarat ca nu exista incalcare a art. 6 par. 1 si art. 14 din Convenție, dar nici a art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție . cea de fata in care cererea reclamantilor intemeiata pe disp. art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/ 2009 introdusa anterior deciziei Curtii Constitutionale a fost respinsa ulterior in temeiul acestei decizii de neconstitutionalitate.
F. de toate acestea, anume decizia in interesul legii mentionata mai sus, dar si hotararea pronuntata de instanta europeana, criticile invocate de recurentii reclamanti nu pot fi primite.
In mod evident, nu poate fi primita de catre Curte solutia solicitata de recurentii reclamanti prin concluziile orale de a se ignora si decizia in interesul legii si chiar si hotararea pronuntata de instanta europeana in cauza Nastaca D. și alții împotriva României, o asemenea viziune nemaiavand deja nicio legatura cu ideea de aplicare a legii de catre instanta de judecata, ci reprezentand prefigurarea unei justitii intemeiata pe bunul plac al judecatorului.
Pentru toate aceste motive, Curtea constata corecta solutia tribunalului de a respinge cererea de despagubiri pentru daunele morale intemeiata pe Legea nr. 221/ 2009.
II. În ce privește cererea de acordare de despăgubiri pentru prejudiciul moral întemeiată pe dispozițiile art. 998- 999 Cod civil, Curtea va admite excepția prescripției dreptul la acțiune invocată de recurentul-pârât și va respinge această cerere în consecință, pentru următoarele motive:
În cauză, prin decizia penală nr. 2821/17.11.1995 a Înaltei Curții de Casație și Justiție, s-a admis recursul în anulare declarat de procurorul general împotriva sentinței nr. 1067/27.07.1950 și s-a dispus achitarea inculpatului R. T. pentru infracțiunile pentru care fusese condamnat inițial, înlăturându-se și pedeapsa complementară a confiscării averii.
În această situație, Curtea apreciază că termenul de prescripție al acțiunii întemeiată pe răspunderea civilă delictuală a curs de la data acestei hotărâri judecătorești, pentru că de la acel moment toate măsurile suferite de bunicul recurentilor-reclamanti în baza sentinței penale pronunțată în anul 1950, inclusiv detenția executată, au rămas fără suport legal și s-au constituit în măsuri cu caracter abuziv ilegal.
Potrivit art. 8 din Decretul nr. 167/1958, în materia răspunderii civile delictuale prescripția începe să curgă de la data la care cel vătămat a cunoscut paguba și pe cel vinovat de săvârșirea ei.
Curtea apreciază că in cazul condamnarilor penale intervenite in baza unor hotarari judecatoresti persoana poate fi considerata că a cunoscut paguba abia la momentul la care s-a relevat caracterul abuziv al condamnării suferite.
Este adevărat că existența condamnării și a consecințelor păgubitoare ale acesteia i-au fost cunoscute persoanei ( celui condamnat sau succesorilor lor ) încă de la momentul pronunțării sentinței penale de condamnare. Nu se poate ignora însă că în discuție este o hotărâre judecătorească a cărei legalitate nu putea fi pusă în discuție.
În raport de acest caracter special al faptului păgubitor, consecintele pagubitoare ale acesteia nu puteau fi considerate „ilicite”, iar reclamantii nu isi puteau pune problema raspunderii delictuale pentru aceste consecinte pagubitoare, până la momentul la care această condamnare nu a fost recunoscută „oficial”, declarată, „defăimată”, printr-un act cu putere legală, ca fiind una abuzivă. P. la acest moment reclamantii nu pot fi considerati că au cunoscut caracterul ilicit al consecințelor acestei sentințe penale și deci nu au putut aprecia că s-a produs prin acest act abuziv un prejudiciu.
Dispozițiile referitoare la prescripție reglementată de Decretul nr. 167/1958 vizează momentul de la care victima unui prejudiciu a putut să cunoască nu numai paguba încercată, dar și caracterul „necuvenit”, „ilicit” al acestei pagube, determinat de aceea că fapta care l-a produs a fost abuzivă, ilicită, caci numai în acest fel este impus victimei să ia o decizie în sensul de a-și reclama drepturile sau nu împotriva persoanei care în mod ilicit l-a păgubit. Atâta timp însă cât victima nu a cunoscut că paguba suferită este cauzată de o faptă abuzivă, ci a avut, intemeiat, credința că acea faptă a fost una legală, iar drept urmare si consecintele acelei fapte suferite de el, desi pagubitoare, nu pot fi considerate decat tot legale, în mod evident logic aceasta nici nu poate reclama atragerea răspunderii delictuale a celui vinovat.
În cauză prezenta insa, odata cu pronuntarea de catre instanta suprema a deciziei penale nr. 2821/17.11.1995, prin care s-a admis recursul în anulare și s-a dispus achitarea inculpatului R. T., reclamantii au fost in masura sa cunoasca caracterul abuziv, ilegal, al condamnarii si au avut reprezentarea pagubei suferită în contextul răspunderii civile delictuale, paguba constănd tocmai în faptul că măsurile privative de libertate au avut ca temei o sentință politică, abuzivă.
Nu poate fi considerat ca termenul de prescriptie a inceput sa curga in prezenta cauza abia de la data intrarii in vigoare a Legii nr. 221/ 2009, aceasta lege fiind una speciala care a reglementat dreptul la formularea unei actiuni cu caracter special, intemeiata pe dispozitiile sale. Acesta lege nu a repus in termenul de formulare a actiunii de drept comun intemeiata pe Codul civil si nu a prevazut un termen de prescriptie general pentru orice tip de actiune, ci a prevazut doar termenul de prescriptie pentru actiunile intemeiate pe dispozitiile sale.
Nu se poate considera ca aplicarea art. 5 si 6 din CEDO ar impiedica interventia prescriptiei dreptului la actiune, pentru ca CEDO nu garanteaza drepturi incalcate anterior ratificarii, iar pe de alta parte, astfel cum s-a decis constant in practica CEDO, reglementarea unor conditii de exercitiu a dreptului de acces la justitie intra in marja admisibila de reglementare conferita statelor nationale, nereprezentand in sine o ingerinta in dreptul de acces la instanta.
Pentru toate aceste motive, Curtea constata intemeiata exceptia invocata de recurentul parat si nefondate criticile recurentilor reclamanti referitoare la acest capat de cerere.
Curtea constata ca solutiile pronuntate asupra acestor capete de cerere referitoare la plata de despagubiri pentru daune morale nu pot fi considerate o denegare de dreptate, asa cum invoca recurentii reclamanti, intrucat instantele nu refuza sa judece cererea lor, ci, judecand-o, constata ca este ori neintemeiata cand se invoca un drept recunoscut de Legea nr. 221/ 2009, ori prescrisa cand se invoca dreptul nascut in conditiile Codului civil.
III. În ce privește criticile aduse de recurentii-reclamanti soluției de respingere a cererii de acordare de despăgubiri pentru imobilul din P.-Tunari, Curtea constată că acestea sunt nefondate.
Astfel, cu înscrisurile comunicate de Arhivele Naționale în cursul judecării recursului – f. 533 – 766 dosar recurs, s-a făcut proba că autorul recurentelor-reclamante T. R. a parcelat întreaga moșie P.-Tătărani și a înstrăinat parcelele astfel constituite prin acte de vânzare-cumpărare încheiate în anul 1946. S-au depus în acest sens, la dosar, copii ale acestor acte de vânzare-cumpărare și plan al proprietății parcelate.
În raport de această situație se relevă netemeinicia pretenției recurentilor-reclamanti de a fi despăgubiti pentru acest teren, terenul ieșind din proprietatea autorului lor anterior condamnării politice în discuție, asadar nu suntem in prezenta situatiei premisa de aplicare a art. 5 alin. 1 lit. b din Legea nr. 221/ 2009, anume de preluare a bunurilor prin confiscare in baza unei hotarari penale de condamnare.
Sub acest aspect, Curtea constata ca la ultimul termen de judecata avocatul recurentilor reclamanti a aratat ca renunta la pretentiile legate de acest teren, insa Curtea constata ca nu poate fi pronuntata o solutie in acest sens, nefiind indeplinite conditiile art. 246 coroborat cu art. 69 alin. 1 C.pr.civ., avocatul neavand un mandat special in vederea unor astfel de acte de dispozitie.
IV. Curtea va admite criticile recurentului-pârât S. R. referitoare la soluția de acordare de despăgubiri pentru imobilul din București, ., sector 4, aceasta cerere fiind neintemeiata, pentru următoarele motive:
Sunt neintemeiate sustinerile recurentului parat ca acest imobil ar fi fost preluat in baza Decretului nr. 111/ 1951, din înscrisurile administrate în cauză, rezultănd că imobilul din ., sector 4, a fost preluat de către stat în baza Decretului nr. 92/1950. Si asa fiind, rezulta ca imobilul nu a fost preluat de catre stat în baza sentinței penale de condamnare a autorului reclamantilor din anul 1950.
Pentru aplicarea art. 5 alin. 1 pct. b din Legea nr. 221/2009, cerința esențială este ca bunul să fi fost confiscat prin hotărârea de condamnare, orice alt mod de preluare a imobilului de către stat necăzând sub incidența Legii nr. 221/2009, ci eventual, sub incidența altor acte normative.
Cum în cauză imobilul din . preluat de către stat în baza Decretului nr. 92/1950, acordarea de reparații pentru acesta nu poate fi facuta în condițiile Legii nr. 221/2009, ci în temeiul Legii nr. 10/2001, procedură, de altfel, urmată de recurentii-reclamanti și care a condus la emiterea deciziei nr. 775/29.01.2003 a Primarului General al Municipiului București ( prin care s-a restituit in natura partial acest imobil si s-a stabilit dreptul la masuri reparatorii prin echivalent pentru apartamentele vandute).
Este inlaturata de catre Curte apararea recurentului parat ca odata ce in procedura Legii nr. 10/ 2001 s-a stabilit ca reclamantii vor primi masuri reparatorii prin echivalent pentru apartamentele vandute, acestia nu ar mai putea solicita astfel de masuri in temeiul Legii nr. 221/ 2009, in realitate fiind corecta aprecierea tribunalului ca atata timp cat nu a intervenit o despagubire efectiva, reala, a reclamantilor, nu se poate exclude aplicarea Legii nr. 221/ 2009.
Aplicarea acestei legi speciale este exclusa asadar nu pe acest argument, ci pe argumentul aratat de Curte ca imobilul nu a fost preluat ca efect al hotararii penale de condamnare si nu cade sub incidenta Legii nr. 221/ 2009.
Nu poate fi primită apărarea recurentelor-reclamante în sensul că imobilul a fost preluat, de fapt, în baza sentinței de condamnare, de vreme ce acesta a fost sechestrat de organele penale anterior pronunțării sentinței de condamnare, situație în care, de fapt, Decretul nr. 92/1950 a rămas fără efect.
Astfel, se constată că Decretul nr. 92/1950 a operat naționalizarea imobilului în aprilie 1950, în vreme ce sentința de condamnare a fost pronunțată în 25 iulie 1950, deci ulterior, la un moment la care imobilul fusese deja preluat de către stat. Nu se poate susține, așadar, că Decretul nr. 92/1950 nu ar mai fi avut obiect, de vreme ce sentința de condamnare a fost ulterioară.
Faptul că imobilul era deja sechestrat încă anterior sentinței de condamnare nu are nici o semnificație juridica, întrucât sechestrarea nu opera o preluare a proprietății imobilului, ci doar indisponibiliza imobilul.
V. Curtea admite și criticile recurentului-pârât referitoare la soluția tribunalului de acordare de despăgubiri pentru imobilul din .-28, sector 4, solutie care este gresita.
Cu privire la modul de preluare a acestui imobil de către stat nu s-au putut produce dovezi în cauză, deși instanța a solicitat relații tuturor instituțiilor care puteau deține date, aceste instituții precizând că nu au nici un fel de evidențe referitor la acest aspect.
În aceste condiții, în mod evident, preluarea imobilului de către stat nu poate considerată decât abuzivă.
Pe de altă parte, Curtea constată că acordarea despăgubirilor în temeiul art. 5 alin. 1 lit. b din Legea nr. 221/2009 este condiționată în mod clar de aceea ca preluarea imobilului de către stat să se fi făcut drept confiscare în baza hotărârii de condamnare sau ca efect al altei măsuri politice.
Nu intră așadar, în obiectul de reglementare al acestei legi și nu pot fi acordate despăgubiri în temeiul acestei legi, preluări efectuate în altă modalitate (ci astfel de despăgubiri pot fi acordate în temeiul Legii nr. 10/2001).
Curtea apreciază că în această situație, pentru a putea beneficia de dispozițiile Legii nr. 221/2009, trebuia să rezulte din probatoriul administrat că imobilul din . preluat ca efect al hotărârii de condamnare.
Curtea apreciază că nu se poate prezuma acest mod de preluare din faptul că autorul reclamantelor a suferit o condamnare penală, în condițiile în care regimul comunist a efectuat preluări în nenumărate modalități, în baza unor nenumărate acte normative sau în fapt, fără nici un temei legal.
Așadar, Curtea apreciază că, atâta timp cât imobilul se află în prezent în patrimoniul unei unități de stat se dovedește preluarea efectivă, mai departe atâta timp cât statul nu a făcut dovada că preluarea a avut loc cu un temei legal se prezumă caracterul abuziv al preluării, însă, mergand si mai departe nu poate fi continuat raționamentul cu o prezumție că preluarea de către stat a avut loc în baza hotărârii de condamnare.
Curtea apreciază că, din faptul că autorul reclamantului a avut o condamnare penală prin care s-a dispus confiscarea averii, nu se poate extrage prezumția că, în concret, acest imobil din .-28, a fost confiscat în baza hotărârii de condamnare, în condițiile în care, așa cum s-a arătat mai sus, regimul comunist a efectuat încă de la instalare nenumărate preluări abuzive, în baza unor nenumărate acte normative sau doar în fapt. Imobilul din .-28 reprezenta la momentul instalării regimului comunist o fabrică de textile, ceea ce în egală măsură ar putea face credibilă prezumția că imobilul a fost preluat în baza Legii nr. 119/1948 anterior hotărârii penale de condamnare din anul 1950, întrucât în egală măsură și preluările efectuate cu pretextul Legii nr. 119/1948 nu au fost evidențiate de așa natură încât să rezulte o evidență clară până în prezent.
Se remarcă și faptul că în actele existente la CNSAS, referitoare la condamnarea autorului reclamantelor, nu există nici un înscris în care să se facă referire la acest imobil la o data apropiata sentintei de condamnare. Exista mentiuni referitor la acest imobil . 1946 ( f. 469-470 dosar apel ), ceea ce devine irelevant, intrucat dupa anul 1946 au intervenit numeroase acte de preluare de catre stat a proprietatilor particulare ( Legea nr. 119/ 1948 insasi este ulterioara acestei date ).
Curtea apreciază și că, dată fiind modalitatea de reglementare a art. 5 alin. 1 lit. b din Legea nr. 221/2009, faptul preluării în baza hotărârii de condamnare trebuia dovedit ca atare de către reclamanti.
În acest sens există o diferență de reglementare între legea nr. 221/2009 și Legea nr. 10/2009 care atrage și consecințe pe plan probator.
Astfel, în contextul Legii nr. 10/2001, ca lege generală de reparație pentru imobilele preluate abuziv de către stat, odată ce este certă preluarea de către stat, statul este pus în situația de a proba caracterul neabuziv al preluării, caracterul abuziv prezumându-se, față de caracterul atotcuprinzător al acestui act normativ.
Atunci când însă, reclamantii, prin cererea lor, „scot” imobilul din .-28 din regimul Legii generale nr. 10/2001, pentru a-l aduce sub regimul Legii speciale nr. 221/2009, ele trebuie să dovedească incidența legii speciale, deci faptul că nu ne aflăm în fața oricărei preluări abuzive, ci a unei preluări abuzive efectuată în baza unei hotărâri penale de condamnare.
Reclamantii trebuiau să dovedească așadar, situația specială în care se aplică Legea nr. 221/2009.
Or, în mod logic, sub acest aspect nu mai era suficientă prezumția caracterului abuziv al preluării (prezumție extrasă din faptul cert al deținerii imobilului de către stat coroborat cu aceea că statul nu a putut invoca un mod de preluare neabuziv), ci mai era necesară o dovadă în plus, anume a faptului că preluarea s-a făcut în baza hotărârii penale de condamnare.
Această dovadă putea fi făcută cu orice mijloc de probă admis de lege, însă instanța constată că nu a fost administrat vreun astfel de mijloc de probă și, totodată, apreciază că nici nu poate fi reținută o prezumție în acest sens (prezumția fiind și ea un mijloc de probă), întrucât, astfel cum s-a arătat deja mai sus, au existat nenumărate modalități de preluare a imobilelor de către statul comunist anterior anului 1950 când s-a pronunțat sentința penală de condamnare, în baza cărora să fi putut avea loc preluarea, în mod la fel de probabil.
Pentru toate aceste motive, Curtea va admite critica recurentului parat sub acest aspect si va modifica solutia tribunalului.
In concluzia tuturor celor expuse, Curtea, in baza art. 312 C.pr.civ., va respinge recursul declarat de reclamanti si va admite recursul declarat de parat, urmand sa modifice in parte solutia tribunalului in mod corespunzator, anume in sensul respingerii cererii de acordare de despăgubiri pentru prejudiciul moral întemeiată pe dispozițiile art. 998-999 Cod civil, ca fiind prescrisă si al respingerii cererii privind acordarea de despăgubiri pentru imobilele din București, ., sector 4 și .-28, sector 4, ca neîntemeiată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul formulat de recurenții-reclamanții R. K. R., Șomadin E. Theophil și M. F. D. împotriva sentinței civile nr. 1125 din 06.06.2011 pronunțată de Tribunalul București – Secția a IV-a Civilă, în contradictoriu cu recurentul-pârât S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București.
Admite recursul declarat de recurentul-pârât S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București împotriva aceleiași sentințe.
Modifică în parte sentința recurată, astfel:
Admite excepția prescripției dreptului la acțiune privind cererea de acordare de despăgubiri pentru prejudiciul moral întemeiată pe dispozițiile art. 998-999 Cod civil și respinge această cerere, ca fiind prescrisă.
Respinge cererea privind acordarea de despăgubiri pentru imobilele din București, ., sector 4 și .-28, sector 4, ca neîntemeiată.
Menține soluția de respingere a celorlalte pretenții.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 05.03.2013.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
D. F. G. F. C. D. L. M.
GREFIER,
S. V.
Red. DFG
Tehnored. DFG/PS 2 ex.
08.04.2013
| ← Plângere împotriva încheierii de carte funciară. Legea... | Pretenţii. Decizia nr. 408/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
