Pretenţii. Decizia nr. 408/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 408/2013 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 05-03-2013 în dosarul nr. 408/2013
Dosar nr._
(_ )
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR.408
Ședința publică din 05.03.2013
Curtea constituită din:
Președinte - S. G. P.
Judecător - M. V.
Judecător - L. D.
Grefier - E. C.
Ministerul Public - P. de pe lângă Curtea de Apel București este reprezentat de procurorul C. C..
Pe rol se află soluționarea recursului formulat de recurenta-reclamantă BERNDORFER A. (născută Tites), împotriva sentinței civile nr. 1968 din 19.11.2012, pronunțate de Tribunalul București - Secția a III-a Civilă, în contradictoriu cu intimatul-pârât S. R., PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE.
Cauza are ca obiect pretenții întemeiate pe prevederile Legii nr. 221/2009.
La apelul nominal, făcut în ședința publică, se constată lipsa părților.
Se face referatul cauzei de către grefier, învederându-se faptul că procedura de citare este legal îndeplinită, iar recurenta-reclamantă a solicitat, prin cererea de recurs, judecarea cauzei și în lipsă.
Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea recursului.
Reprezentantul Ministerului Public, având cuvântul, solicită respingerea recursului, ca nefondat, și menținerea sentinței atacate, ca fiind legală și temeinică, având în vedere că măsura administrativă la care reclamanta a fost supusă nu se încadrează în domeniul temporal stabilit de Legea nr. 221/2009.
CURTEA
Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea formulată la data de 13.02.2012, reclamanta BERNDORFER A. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând să se constate caracterul politic al măsurii administrative la care a fost supusă aceasta, de dislocare și stabilire de domiciliu obligatoriu și loc de muncă obligatoriu în U.R.S.S., începând cu ianuarie 1945, precum și să se dispună obligarea pârâtului la plata de despăgubiri bănești în sumă de 100.000 euro, cu titlu de prejudiciu moral, în drept invocând dispozițiile Legii nr.221/2009.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat că la începutul anului 1945 a fost ridicată din casa află în localitatea Masloc, județul T. și a fost deportată forțat în U.R.S.S., lăsând în urma sa o fetiță în vârstă de 4 ani, al cărei tată era la rândul său reținut de organele de represiune comunistă. Drumul până în U.R.S.S. a fost efectuat în condiții inumane, iar în lagărul de muncă în care a fost plasată, reclamanta a fost bătută, forțată să muncească în condiții grele, în minele de cărbune din zonă sau în construcții, condițiile de muncă și cazare au fost mizerabile și i-au afectat sănătatea, urmările resimțindu-le și în prezent. În această perioadă de deportare, reclamanta a suferit de frig, foame, boală, fără a beneficia de îngrijire medicală, iar stresul psihic a fost cel mai greu de suportat, în condițiile în care nu avea nici un indiciu despre ceea ce avea să se întâmple. La 20.11.1947, reclamanta a fost trimisă direct în Germania, în calitate de refugiat politic, pierzând legătura cu familia sa din România. Deportarea a afectat în mod iremediabil viața personală, familială și comunitară a tuturor celor care au trăit cu propriile simțuri experiența menționată.
Prin urmare, reclamanta a solicitat să se aprecieze că măsura care i-a fost aplicată a avut un vădit caracter politic, că tratamentele la care a fost supusă i-au împiedicat dezvoltarea personalității și statutul profesional, cauzându-i suferințe fizice de nedescris, cu repercusiuni asupra întregii vieți.
Prejudiciul nepatrimonial creat rezultă din atingerile și încălcările dreptului personal la libertate, fiind afectate astfel atribute ale persoanei care influențează relațiile sociale, precum și cele care se situează în domeniul afectiv al vieții umane.
În drept, a invocat prevederile art.5 alin.1 raportat la art.4 alin.2 din Legea nr.221/2009.
Prin sentința civilă nr.1968/9.11.2012, Tribunalul București - Secția a III-a Civilă a respins ca inadmisibilă acțiunea formulată de reclamanta Berndorfer A. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că Legea nr.221/2009, pe care reclamanta și-a întemeiat acțiunea, privește, cum reiese din chiar titlul acesteia, „condamnările cu caracter politic și măsurile administrative acestora, pronunțate în perioada 6.03.1945 – 22.12.1989”.
Conform dispozițiilor art.5 din legea menționată, astfel cum aceasta a fost modificată, orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6.03.1045 – 22.12.1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv, pot solicitat instanței prevăzute la art.4 alin.4, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a legii, obligarea statului la anumite măsuri reparatorii.
Obiectul de reglementare al actului normativ de reparație în discuție privește, așadar, o perioadă strict determinată – 6.03.1945 – 22.12.1989. Or, reclamanta a invocat o măsură administrativă care a început în ianuarie 1945, ce excede cadrului legal determinat de Legea nr.221/2009, momentul luării măsurii fiind cel care îi stabilește natura și permite încadrarea acesteia într-o anumită categorie. Cum Legea nr.221/2009 nu se referă și la condamnări sau măsuri stabilite anterior datei de 6.03.1945, partea reclamantă a formulat o acțiune întemeiată pe o dispoziție legală la care nu avea acces.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta Berndorfer A., solicitând admiterea recursului, modificarea sentinței atacate, iar pe fond admiterea în totalitate a cererii de chemare în judecată astfel cum a fost formulată.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat că în mod greșit instanța a apreciat că aceasta nu se încadrează în categoria măsurilor administrative cu caracter politic prevăzute de Legea nr.221/2009.
Analizând deportările în U.R.S.S., se poate reține că acestea au avut un vădit caracter politic și că măsura a fost edictată urmare a contextului istorico-politic în care România se afla în acea perioadă. Pentru a aprecia caracterul politic al acestei măsuri, chiar și Legea nr.221/2009 face trimitere la acte normative anterioare, incidente în domeniu, precum Decretul – lege nr.118/1990 și O.U.G. nr.214/1999. Aceste acte normative, atunci când definesc măsurile administrative abuzive, includ și deportarea în străinătate, după 23.08.1944, pentru motive politice.
Așadar, este inechitabil a exclude din sfera de aplicare a Legii nr.221/2009 categoria largă a persoanelor față de care s-a dispus măsura administrativă a deportării pentru muncă forțată în U.R.S.S.
A aprecia că despăgubirile morale se acordă doar pentru anumite măsuri administrative sau anumite condamnări politice, care se înscriu în sfera corporală 6.03.1945 – 22.12.1989, ar însemna o disociere nepermisă și total contrară spiritului și finalității legii de reparație în cauză.
Faptul că deportările în U.R.S.S. s-au inițiat în perioada 14-18.01.1945 și au durat până la finele anului 1949 nu poate duce la excluderea acestora din sfera de aplicare a actului normativ menționat. Dacă ar fi fost așa, legiuitorul nu ar fi inclus în cuprinsul legii posibilitatea analizării de către instanța de judecată a măsurii administrative descrise de reclamantă și de a stabili dacă aceasta a avut caracter politic.
A susține că deportările în U.R.S.S. nu au avut caracter politic și a considera că acestea au fost generate doar de motive etnice, ar fi excesiv și restrictiv. Este cât se poate de clar că hotărârea deportărilor în U.R.S.S. a fost luată din considerente strict politice în contextul tratatului de la Ialta.
Astfel, caracterul abuziv al măsurii luate împotriva reclamantei nu numai că a continuat după 6.03.1945, dar chiar după luarea acestei măsuri, S. român a fost complice și a acceptat ca cetățenii săi să fie deportați de un alt stat aliat pe teritoriul său, fără a întreprinde nici o măsură de împiedicare a acestora.
Culpa Statului român rezultă și din împrejurarea că nu există nici o dovadă că după luna martie 1945, acesta ar fi depus diligențe pentru recuperarea cetățenilor săi sau pentru încetarea măsurilor vădit abuzive împotriva acestora, deși se știa că familiile victimelor au sesizat în mod neîncetat organele de conducere ale statului cu petiții în acest sens.
În ceea ce privește cel de-al doilea petit al acțiunii, recurenta a arătat că despăgubirile solicitate au avut ca temei prevederile art.5 alin.1 lit.a din Legea nr.221/2009, dispoziții aplicabile raportat la data introducerii acțiunii, cu înlăturarea deciziilor Curții Constituționale nr.1354 și 1358/2010.
În speță, decizia nr.1358/2010 pronunțată de Curtea Constituțională urmează a fi analizată din perspectiva art.6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art.1 al Protocolului nr.12 adițional la Convenție, art.14 al Convenției și art.1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care garantează, în esență, principiul egalității părților în procesul civil, dreptul la nediscriminare, precum și dreptul de proprietate.
Relevante în această privință sunt și deciziile Curții Europene a Drepturilor Omului pronunțate în următoarele cauze: Broniowski împotriva Poloniei, K. și Louri Kiladze contra Georgiei, B. contra României, D. contra României.
Recurenta a solicitat să se aibă în vedere și regulile aplicării legii civile în timp, legea nouă substanțială putându-se aplica litigiilor declanșate anterior, doar dacă aceasta conține dispoziții mai favorabile decât legea sub imperiul căreia aceste litigii au fost declanșate și cu efectele deciziilor Curții Constituționale, ce au putere numai pentru viitor.
Pe cale de consecință, efectele deciziei Curții Constituționale nr.1358/2010 nu pot viza decât situațiile juridice ce se vor naște după ce dispozițiile art.5 alin.1 lit.a din Legea nr.221/2010 au fost declarate ca neconstituționale.
Referitor la cuantumul despăgubirilor acordate persoanelor care au fost victimele măsurilor administrative cu caracter politic, recurenta a precizat că acesta nu este supus unor criterii legale de determinare, astfel încât se stabilește prin apreciere, în raport de consecințele negative suferite de victimă pe plan fizic și psihic, importanța valorilor lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori, intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării, măsura în care i-a fost afectată situația familială, profesională și socială. Toate aceste criterii de cuantificare a prejudiciului moral sunt subordonate conotației aprecierii rezonabile, pe o bază echitabilă, corespunzătoare prejudiciului real și efectiv produs victimei.
În recurs nu au fost administrate probe noi.
Examinând sentința recurată prin prisma criticilor formulate, Curtea, având în vedere dispozițiile art.304 pct.9 C.proc.civ., temei de drept în raport de care pot fi încadrate motivele invocate de recurentă, conform art.306 alin.3 C.proc.civ., dar și prevederile art.3041 C.proc.civ., reține următoarele:
Cererea de chemare în judecată formulată la data de 13.02.2012 de către reclamanta Berndorfer A. a avut ca obiect constatarea caracterului politic al măsurii administrative de dislocare și stabilire domiciliu obligatoriu, respectiv loc de muncă obligatoriu în U.R.S.S. începând cu ianuarie 1945 și până la 20.11.1947.
Temeiul de drept al acțiunii a fost art.5 alin.1 raportat la art.4 alin.2 din Legea nr.221/2009, reclamanta considerând că, urmare a constatării caracterului politic al măsurii administrative menționate, aceasta este îndreptățită la acordarea de despăgubiri morale pentru prejudiciul cauzat.
Curtea constată că din însăși expunerea de motive întocmită pentru proiectul Legii nr.221/2009 rezultă că scopul acestui act normativ este să completeze cadrul legislativ referitor la acordarea reparațiilor morale și materiale cuvenite victimelor totalitarismului comunist. Hotărârile de condamnare pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 pentru infracțiuni împotriva statului au putut fi anulate pe calea exercitării unor căi extraordinare de atac, consecințele condamnărilor fiind șterse prin efectul legii în cazul infracțiunilor ce au fost dezincriminate. Totodată, statul a acordat o . drepturi persoanelor persecutate din motive politice prin Decretul-lege nr.118/1990, precum și celor cărora li s-a recunoscut calitatea de luptător în rezistența anticomunistă în condițiile Ordonanței de urgență a Guvernului nr.214/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr.568/2001, cu modificările și completările ulterioare.
Aceste măsuri reparatorii au fost considerate însă insuficiente, motiv pentru care prin Legea nr.221/2009 s-a urmărit ștergerea ope legis a tuturor consecințelor penale ale condamnărilor cu caracter politic; repunerea în drepturi, în cazul în care prin hotărârea de condamnare s-a dispus decăderea din acestea și degradarea militară; afirmarea explicită a posibilității instanțelor de judecată de a acorda despăgubiri pentru prejudiciul moral dacă se apreciază, în urma examinării tuturor circumstanțelor cauzelor, că reparația obținută prin efectul Decretului-lege nr.118/1990, republicat, și al Ordonanței de urgență a Guvernului nr.214/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr.568/2001, cu modificările și completările ulterioare, nu este suficientă; reglementarea unei posibilități speciale de reparare a prejudiciului material produs prin confiscarea unor bunuri ca efect al hotărârii de condamnare cu caracter politic.
Distinct de acestea, prin Legea nr.38/1990, prevederile Decretului-lege nr.118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945 au fost extinse și la persoanele deportate în străinătate după 23 august 1944, în această categorie fiind incluse și persoanele constituite în prizonieri de către partea sovietică după data de 23 august 1944.
De asemenea, prin Legea nr.568/2001 pentru aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr.214/1999 privind acordarea calității de luptător în rezistența anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracțiuni săvârșite din motive politice, precum și persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice, măsuri administrative abuzive, s-a prevăzut ca art.3 lit.e să aibă următorul cuprins: „e) deportarea în străinătate, după 23 august 1944, pentru motive politice”.
Rezultă, așadar, că legiuitorul a urmărit să extindă prevederile celor două acte normative reparatorii și la persoanele deportate în străinătate după 23 august 1944, în această categorie fiind incluse și persoanele constituite în prizonieri de către partea sovietică după data de 23 august 1944.
Tot în cadrul actelor normative care au stabilit reparații pentru persoanele ce au fost supuse unor măsuri abuzive este și Ordonanța Guvernului nr.105/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr.189/2000, cu modificările și completările ulterioare, prin care s-au stabilit măsuri reparatorii pentru cetățenii români care în perioada regimurilor instaurate cu începere de la 6 septembrie 1940 până la 6 martie 1945 au avut de suferit din motive etnice.
Din analiza art.5 alin.4 din Legea nr.221/2009, cu modificările și completările ulterioare se observă că se extinde sfera de aplicare a Legii nr.221/2009, cu modificările și completările ulterioare, asupra următoarelor categorii de persoane: persoanele cărora le-au fost recunoscute drepturile prevăzute de Decretul-lege nr.118/1990, republicat, și persoanele cărora li s-a recunoscut calitatea de luptător în rezistența anticomunistă, potrivit Ordonanței de urgență a Guvernului nr.214/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr.568/2001, cu modificările și completările ulterioare, în măsura în care se încadrează în prevederile art. 1, 3 și 4; persoanele care au fost condamnate prin hotărâri judecătorești pentru săvârșirea de infracțiuni la care face referire prezenta lege și care au obținut desființarea, anularea sau casarea hotărârilor de condamnare, ca urmare a exercitării căilor extraordinare de atac până la . prezentei legi.
În Decretul-lege nr.118/1990, republicat, sunt enumerate foarte exact situațiile în care trebuie să se fi aflat persoanele vizate pentru a beneficia de prevederile acestui act normativ, apărând ca suficient, astfel, doar să li se fi recunoscut drepturile respective pentru a se putea prevala și de prevederile Legii nr.221/2009, cu modificările și completările ulterioare.
Astfel, recunoașterea drepturilor prevăzute de acest act normativ presupune constatarea caracterului politic al măsurilor la care au fost supuse persoanele beneficiare, legiuitorul extinzând aplicarea prevederilor decretului-lege menționat și asupra situației supuse analizei în prezenta cauză, respectiv deportarea în străinătate după 23 august 1944.
Ar apărea ca evident că atât condamnările, cât și măsurile administrative pe motive politice pentru care s-a obținut recunoașterea drepturilor prevăzute de Decretul-lege nr.118/1990 să nu mai poată face obiectul unei noi proceduri prin care să se constate caracterul lor politic. Textul de lege impune însă încadrarea în art.1, 3 și 4 din Legea nr.221/2009, cu modificările și completările ulterioare.
Pentru aceasta este necesar ca persoanele vizate să se adreseze instanței de judecată pentru a se constata caracterul politic al acestora, cu aplicarea corespunzătoare a prevederilor art.1 alin.3 din lege.
Or, în art.1 alin.3 din Legea nr.221/2009, cu modificările și completările ulterioare, se prevede ca o condamnare pronunțată în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 pentru orice fapte prevăzute de legea penală, altele decât cele menționate expres în alin.2 al art.1 din legea menționată, constituie condamnare cu caracter politic dacă prin săvârșirea acestora s-a urmărit unul dintre scopurile prevăzute la art.2 alin.1 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr.214/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr.568/2001, cu modificările și completările ulterioare. Constatarea caracterului politic al condamnărilor prevăzute la alin.3 se realizează de instanța de judecată [art.1 alin.4 din Legea nr.221/2009], în condițiile prevăzute la art.4.
În aceeași măsură, potrivit art.4 alin.2 din Legea nr.221/2009, cu modificările și completările ulterioare, persoanele care au făcut obiectul unor măsuri administrative, altele decât cele prevăzute la art. 3, pot, de asemenea, solicita instanței de judecată să constate caracterul politic al acestora, prevederile art.1 alin.3 din aceeași lege aplicându-se, și în această situație, în mod corespunzător, ceea ce înseamnă că măsura administrativă trebuie să fi fost luată ca urmare a săvârșirii unei fapte prin care s-a urmărit unul dintre scopurile prevăzute la art.2 alin.1 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr.214/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr.568/2001, cu modificările și completările ulterioare
Potrivit art.3 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr.214/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare, prin măsuri administrative abuzive se înțelege orice măsuri luate de organele fostei miliții sau securități ori de alte organe ca urmare a săvârșirii unei fapte în scopurile menționate la art.2 alin.1, în baza cărora s-a dispus, între altele … „e) deportarea în străinătate, după 23 august 1944, pentru motive politice”.
Prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr.214/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr.568/2001, cu modificările și completările ulterioare, se recunoaște calitatea de luptător în rezistența anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracțiuni săvârșite din motive politice sau supuse din motive politice unor măsuri administrative abuzive în perioada 6 martie 1945-14 decembrie 1989. Aceasta înseamnă că, în procedura prevăzută de acest act normativ, se realizează, de asemenea, o verificare a caracterului politic al condamnărilor sau măsurilor administrative abuzive, ceea ce ar însemna că în situațiile astfel recunoscute să nu se mai impună constatarea caracterului politic și prin procedura prevăzută de Legea nr.221/2009, cu modificările și completările ulterioare. Cu toate acestea, și în această situație se impune încadrarea în prevederile art.1, 3 și 4 din Legea nr.221/2009, cu modificările și completările ulterioare.
Din cele expuse rezultă că Legea nr.221/2009, cu modificările și completările ulterioare, reprezintă un act normativ ce vine în completarea celorlalte acte normative emise în scopul înlăturării consecințelor condamnărilor și măsurilor administrative asimilate acestora pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989.
Din cuprinsul celor două acte normative rezultă că prevederile acestora au fost extinse și asupra persoanelor deportate în străinătate după 23 august 1944, din motive politice, în Decretul-lege nr.118/1990 în această categorie fiind incluse în mod expres și persoanele constituite în prizonieri de către partea sovietică după data de 23 august 1944.
Art.4 alin.2 din Legea nr.221/2009, cu modificările și completările ulterioare, condiționează extinderea prevederilor Legii nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare, la persoanele cărora le-au fost recunoscute drepturile prevăzute de Decretul-lege nr.118/1990 și de Ordonanța de urgență a Guvernului nr.214/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr.568/2001, cu modificările și completările ulterioare, de încadrarea în prevederile art.1, 3 și 4.
Problema care apare este aceea dacă această condiționare poate fi impusă prin prisma aspectului temporal, respectiv al perioadei în care trebuia să fie pronunțată condamnarea sau luată măsura administrativă (6 martie 1945-22 decembrie 1989) și a celui vizând organul care a dispus măsura administrativă (fosta Miliție sau Securitate ori Poliția sau Siguranța).
Ceea ce prezintă relevanță din perspectiva Legii nr.221/2009, cu modificările și completările ulterioare, este caracterul politic al condamnărilor, respectiv al măsurilor administrative, pronunțate în perioada regimului comunist, respectiv 6 martie 1945-22 decembrie 1989. Acest caracter poate rezulta ope legis, condamnările sau măsurile administrative regăsindu-se expres între cele prevăzute de lege, sau trebuie constatat de instanța judecătorească, prin procedura prevăzută de acest act normativ.
Rațiunea edictării Legii nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare, este, cum s-a arătat, aceea de completare a actelor normative reparatorii deja existente.
Deportarea a fost consecința războiului și a poziției asumate de statul român la acel moment istoric, preexistente apariției statului comunist, dar menținute de acesta.
Este adevărat că atât Decretul-lege nr.118/1990, cât și Ordonanța de urgență a Guvernului nr.214/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr.568/2001, cu modificările și completările ulterioare, au fost completate în sensul extinderii prevederilor respective și asupra persoanelor deportate în străinătate, după 23 august 1944, pentru motive politice, fiind incluși în aceeași categorie și prizonierii de război.
Norma de trimitere din Legea nr.221/2009, cu modificările și completările ulterioare, ce vizează aplicarea prevederilor acestei legi și persoanelor cărora li s-au recunoscut anumite drepturi prin Decretul-lege nr.118/1990 și prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr.214/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr.568/2001, cu modificările și completările ulterioare [art.5 alin.4 din Legea nr.221/2009, cu modificările și completările ulterioare] este însă de strictă interpretare și condiționează această aplicare de încadrarea în prevederile art.1, 3 și 4 din Legea nr.221/2009, cu modificările și completările ulterioare.
Or, aceasta înseamnă că legiuitorul a optat pentru completarea măsurilor reparatorii acordate prin Decretul-lege nr.118/1990 și prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr.214/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr.568/2001, cu modificările și completările ulterioare, numai pentru persoanele care au fost condamnate politic sau cărora li s-a aplicat o măsură administrativă asimilată unei condamnări politice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, de către fosta miliție sau securitate, condamnare sau măsură al cărei caracter politic fie rezultă ope legis, conform art.1 alin.2 și art.3 din Legea nr.221/2009, cu modificările și completările ulterioare, fie trebuie constatat de o instanță judecătorească, cu aplicarea corespunzătoare a art.1 alin.4 din aceeași lege. Acea condamnare sau măsură trebuie să fi fost pronunțată, respectiv luată în perioada de referință a legii (6 martie 1945-22 decembrie 1989) pentru fapte prin săvârșirea cărora s-a urmărit unul dintre scopurile prevăzute la art.2 alin.1 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr.214/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr.568/2001, cu modificările și completările ulterioare.
Conform jurisprudenței instanței constituționale, legiuitorul este liber să opteze, atât în privința măsurilor reparatorii, cât și a întinderii și a modalității de acordare a acestora, în funcție de situația concretă a persoanelor îndreptățite să beneficieze de aceste despăgubiri, fără ca prin aceasta să se instituie un tratament juridic diferit pentru categoriile de cetățeni aflate în situații identice.
Criteriul temporal avut în vedere prin această lege reparatorie pentru a se constata caracterul politic al condamnării penale sau al măsurii administrative asimilate acesteia este departe de a fi unul aleatoriu sau arbitrar. Momentul 6 martie 1945 marchează instaurarea dictaturii comuniste, iar data de 22 decembrie 1989 vizează sfârșitul acesteia în România. Prin urmare, perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 este circumscrisă în totalitate perioadei dictaturii comuniste. De altfel, în jurisprudența sa, Curtea Constituțională a statuat că egalitatea nu este sinonimă cu uniformitatea, astfel încât, dimpotrivă, situațiilor diferite, justificate obiectiv și rațional, trebuie să le corespundă un tratament juridic diferit.
Opțiunea legiuitorului de a edicta o lege reparatorie numai în privința persoanelor aflate în ipoteza art.1 din lege este, astfel, una justificată în mod obiectiv și rațional și în deplină concordanță cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.
Astfel, în practica sa, în mod constant, în spețe legate de aplicarea art.14 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, precum și a Protocolului adițional nr.12, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a evidențiat că, pe baza art.18 din Convenție, o distincție este discriminatorie dacă „nu are o justificare obiectivă și rezonabilă”, adică dacă nu urmărește un „scop legitim” sau nu există un „raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul vizat” (a se vedea, în special, Hotărârea Marckx împotriva Belgiei din 13 iunie 1979, . nr. 31, pag. 16, paragraful 33). În același timp, Curtea Europeană de la Strasbourg a subliniat că lista care cuprinde articolul 14 capătă un caracter indicativ, și nu unul restrictiv (a se vedea Engel și alții împotriva Olandei, Hotărârea din 8 iunie 1976, . nr. 22, pag. 30, paragraful 72, și Rasmussen împotriva Danemarcei, Hotărârea din 28 noiembrie 1984, . nr. 87, pag. 13, paragraful 34).
Curtea reține, astfel, că domeniul de aplicare al Legii nr.221/2009 este reprezentat exclusiv de măsurile cu caracter politic (condamnări sau măsuri administrative) luate de autoritățile comuniste în perioada 06.03._89. Așadar, prin Legea nr.221/2009 legiuitorul român a înțeles să acorde posibilitatea despăgubirii pentru prejudiciul moral suferit numai persoanelor (sau descendenților ori soțului supraviețuitor al acestora) care au suferit condamnări sau efectele unor măsuri administrative cu caracter politic în perioada regimului comunist.
În cauza de față, măsura cu caracter politic invocată drept cauză a prejudiciului moral solicitat de reclamanta B. A. nu se încadrează în domeniul de aplicare al Legii nr.221/2009, deoarece a fost luată în ianuarie1945, când în România nu se instaurase regimul comunist.
De altfel, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și a stabilit că în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art.4 alin.2 din Legea nr.221/2009 raportat la art.1 alin.3 din același act normativ și art.2 alin.1 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr.214/1999, deportarea și prizonieratul în fosta U.R.S.S. anterior datei de 6 martie 1945 nu reprezintă măsuri administrative cu caracter politic, în sensul Legii nr. 221/2009, prin decizia nr.15/2012, obligatorie, potrivit art. 3307 alin. 4 din Codul de procedură civilă, pentru instanțele de judecată de la data publicării sale în Monitorul Oficial – 12.12.2012.
În acest context, nu se mai impune o analiză a incidenței art.5 alin.1 lit.a teza I din Legea nr.221/2009, text de lege, care, de altfel, a fost declarat neconstituțional, iar, ulterior, prin decizia nr.12/19.09.2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție s-a stabilit că și-a încetat efectele și nu mai poate constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în Monitorul Oficial, respectiv la 15.11.2010.
Pentru toate aceste considerente, având în vedere că nu sunt incidente prevederile art.304 pct.9 C.proc.civ., pentru a analiza nelegalitatea sentinței recurate, conform art.312 alin.1 C.proc.civ., Curtea va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta B. A. împotriva sentinței civile nr.1968 din 19.11.2012, pronunțate de Tribunalul București - Secția a III-a Civilă, în contradictoriu cu intimatul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-reclamantă BERNDORFER A. (născută Tites), împotriva sentinței civile nr.1968 din 19.11.2012, pronunțate de Tribunalul București - Secția a III-a Civilă, în contradictoriu cu intimatul-pârât S. R., PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 5 martie 2013.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
S.-G. P. M. V. L. D.
GREFIER
E. C.
Red.M.V.
Tehnored.B.I.
2 ex/15.03.2013
---------------------------------------
T.B.- Secția a III-a - I.N.
| ← Pretenţii. Decizia nr. 490/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Plângere împotriva încheierii de carte funciară. Legea... → |
|---|
