Pretenţii. Decizia nr. 511/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 511/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 25-03-2014 în dosarul nr. 511/2014
Dosar nr._
(_ )
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ nr.511
Ședința publică de la 25.03.2014
Curtea constituită din :
PREȘEDINTE – G. S.
JUDECĂTOR - I. S.
JUDECĂTOR - C. G.
GREFIER - S. R.
Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București a fost reprezentant de procuror C. C..
Pe rol se află soluționarea cererii de recurs formulate de recurentul – reclamant R. F. împotriva sentinței civile nr.299 din data de 15.02.2012, pronunțate de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul – pârât S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE.
P. are ca obiect – pretenții – despăgubiri în temeiul Legii nr. 221/2009.
La apelul nominal făcut în ședința publică, se constată lipsa recurentului – reclamant R. F. și a reprezentantului intimatul – pârât S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință care învederează că, la data de 29.11.2012, instanța a dispus suspendarea cauzei în temeiul art. 242 pct. 2 din codul de procedură civilă și potrivit rezoluției administrative de la 03.02.2014 (fila 22 verso), a fost stabilit termen pentru astăzi, 25.03.2014, în vederea discutării incidentului perimării recursului.
Curtea acordă cuvântul asupra excepției perimării recursului.
Reprezentantul Ministerului Public, având cuvântul, solicită admiterea excepției perimării recursului.
CURTEA ,
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalul București – Secția a IV-a Civilă, sub nr._ la data de 02.06.2011, reclamantul R. F. în contradictoriu cu pârâtul S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, să se constate caracterul politic al măsurii administrative de deportare la muncă forțată a tatălui său R. Heinrich în perioada 14.01.1945-decembrie 1949, să oblige pârâtul la plata sumei de 10.000Euro daune morale și obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea acțiunii, reclamantul a arătată că este urmașul unei persoane urmărite și este îndreptățit în baza art. 5 din legea nr. 221/2009 să solicite o reparație.
A mai arătat că tatăl său alături de 100.000persoane a fost deportat în URSS, pe criteriu etnic și obligat la muncă forțată în perioada 14.01.1945-decembrie 1949.
A subliniat că nu a beneficiat de altă reparație și solicită suma de 10.000Euro morale, în baza art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009, chiar dacă a fost pronunțată decizia Curții Constituționale nr. 1358/21.10.2010 deoarece a avut și o pierdere de avere.
În drept a indicat art. 3-6 din legea nr. 221/2009 și art. 274 alin. 1 C.proc.civ.
În temeiul art. 242 alin. 2 C.proc.civ. a solicitat judecarea cauzei și în lipsă.
În dovedire a depus cerere pentru eliberarea unei adeverințe de deportare,certificat deces privind pe R. Heinrich, certificat de naștere privind pe R. Fridrich,, certificat de naștere privind pe R. Heinrich.
Prin sentința civilă nr 299/15 02 2012, tribunalul a respins ca nefondată acțiunea reclamantului.
Pwentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut următoarele:
Prin cererea introductivă la instanță, reclamantul a solicitat să se constate caracterul politic al măsurii administrative de deportare la muncă forțată a tatălui său R. Heinrich în perioada 14.01.1945-decembrie 1949, să oblige pârâtul la plata sumei de 10.000Euro daune morale, eventual materiale.
În dovedire a depus cerere pentru eliberarea unei adeverințe de deportare, certificat deces privind pe R. Heinrich, certificat de naștere privind pe R. Fridrich,, certificat de naștere privind pe R. Heinrich.
Potrivit dispozițiilor art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009 „(1) Orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanței de judecată, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la: a) acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare (…).”
Potrivit art. 3 din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, constituie măsură administrativă cu caracter politic orice măsură luată de organele fostei miliții sau securități, având ca obiect dislocarea și stabilirea de domiciliu obligatoriu, internarea în unități și colonii de muncă, stabilirea de loc de muncă obligatoriu, dacă au fost întemeiate pe unul sau mai multe dintre actele normative enumerate.
Potrivit art. 4 alin. 2 din legea nr. 221/2009: „Persoanele care au făcut obiectul unor măsuri administrative, altele decât cele prevăzute la art. 3, pot, de asemenea, solicita instanței de judecată să constate caracterul politic al acestora. Prevederile art. 1 alin. (3) se aplică în mod corespunzător.”
Tribunalul a constatat că reclamantul nu a administrat probe din care să rezulte că tatăl său a fost victima unei sancțiuni administrative cu caracter politic.
Pe de altă parte, reclamantul nu a făcut dovada imposibilității obținerii acestor înscrisuri, astfel încât să poată solicita dovada prin alte mijloace de probă, de exemplu martori.
Ori, potrivit art. 129 alin. 1 C.proc.civ. coroborat cu art. 1169C.civ. îi revenea obligația de a-și dovedi pretențiile.
În decizia nr. 1358/2010 Curtea Constituțională reținea că: „aceste despăgubiri sunt menite a produce satisfacția morală a recunoașterii faptelor nelegale, a încălcărilor drepturilor omului, comise în perioada comunistă, iar nu a compensa în bani suferința persoanelor persecutate.”
Pe de altă parte, tribunalul a reținut că unul dintre motivele care au condus la declararea ca neconstituționale a dispozițiilor art. 5 lit. a din legea nr. 221/2009 a fost și acela că legea încalcă principiul „evitării paralelismului” din Legea nr. 24/2000, legiuitorul prevăzând în acte normative succesive reparații morale și materiale.
Astfel, Curtea reține că: „în domeniul acordării de despăgubiri pentru daunele morale persoanelor persecutate din motive politice în perioada comunistă - există reglementări paralele, și anume, pe de-o parte, Decretul - lege nr.118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, cu numeroase modificări și completări, și Ordonanța de urgență a Guvernului nr.214/1999 privind acordarea calității de luptător în rezistența anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracțiuni săvârșite din motive politice, persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice, măsuri administrative abuzive, precum și persoanelor care au participat la acțiuni de împotrivire cu arme și de răsturnare prin forță a regimului comunist instaurat în România, iar, pe de altă parte, Legea nr.221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.”
Curtea Europeană a Drepturilor Omului precum și Curtea Constituțională din România au apreciat că nu poate exista decât o obligație „morală” a statului de a acorda despăgubiri persoanelor persecutate în perioada comunistă.
Totodată, Curtea E.D.O. are o jurisprudență constantă în sensul că art.1 din Protocolul nr.1 la Convenție nu garantează dreptul de a dobândi un bun (Hotărârea din 23 noiembrie 1983 în Cauza V. der Mussele contra Belgiei, Hotărârea din 9 octombrie 2003 în Cauza Slivenko contra Letoniei, Hotărârea din 18 februarie 2009 în Cauza Andrejeva contra Letoniei). Referindu-se la problema restituirii bunurilor confiscate de către stat, aceeași Curte a stabilit că nu se poate interpreta că ar exista vreo obligație generală a statului de a restitui proprietăți care au fost expropriate înainte de ratificarea Convenției ori că ar exista posibilitatea impunerii unor restricții asupra libertății statelor de a stabili scopul și condițiile oricărei restituiri către foștii proprietari. (Hotărârea din 28 septembrie 2004 în Cauza Kopecký contra Slovaciei, Hotărârea din 4 martie 2003 în Cauza Jantner contra Slovaciei, Decizia asupra admisibilității din 13 decembrie 2005 în Cauza Bergauer și alții contra Cehiei). În materia reglementărilor privind reabilitarea, restituirea proprietăților confiscate sau acordarea de compensații pentru acestea, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că statele contractante au o largă marjă de apreciere în stabilirea măsurilor specifice de implementare a politicilor sociale și economice, a condițiilor de acordare a despăgubirilor (Hotărârea din 23 noiembrie 2000 în Cauza Ex-Regele Greciei și alții contra Greciei).
În ceea ce privește jurisprudența C.E.D.O. tribunalul a reținut, de asemenea, că în Cauza B. împotriva României, Curtea a statuat următoarele: „32. Curtea reafirmă imediat că Convenția nu impune statelor contractante nicio obligație specifică de a repara nedreptățile sau prejudiciile cauzate înainte de a ratifica Convenția (a se vedea, mutatis mutandis, Kopecky împotriva Slovaciei [GC], nr._/98, paragraful 35, CEDO 2004-IX).”
De asemenea, tribunalul a reținut că, prin numeroase declarații publice efectuate ulterior schimbării regimului politic, în România a fost recunoscut public caracterul politic al unor condamnări suferite în intervalul 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
De asemenea, tribunalul a apreciat că, alături de dispozițiile Legii nr. 221/2001, amintite, în care se recunoaște expres caracterul unor condamnări prin indicarea dispozițiilor legale care au condus la condamnare, actele de recunoaștere efectuate de S. R., reprezintă și ele o reparație morală echitabilă și suficientă, prin raportare și la restul argumentelor reținute de tribunal.
Pentru toate aceste motive, tribunalul a respins ca neîntemeiată acțiunea.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamantul, solicitând admiterea căii de atac promovate, modificarea hotărârii recurate și admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată.
În motivarea recursului, s-a arătat în esență, faptul că măsura deportării în URSS trebuie recunoscută ca măsură administrativă, asimilată unei urmăriri politice a statului comunist, în sensul legii 221/2009, având în vedere că măsura a persistat și după preluarea răspunderi prin guvernul Pertu G. în martie 1945. De asemenea, recurentul a mai arătat că daunele trebuiau acordate în temeiul dispozițiilor art 5 alin 1 lit b a legii 221/2009, chiar dacă prevederile art 5 alin 1 lit a nu se aplică. De asemenea solicită evaluarea daunelor materiale, având în vedere că prin încorporarea recurentului pentru muncă forțată, aceasta a fost privat de posibilitatea de a obține venituri, necesare pentru întreținerea familiei sale.
La termenul de judecată din data de 29 11 2012, Curtea a suspendat judecata cauzei în temeiul dispozițiilor art 242 pct 2 cod procedură civilă, față de lipsa nejustificată a părților.
Cauzei i s-a fixat termen de judecată la data de 25 03 2014, în vederea discutării excepției perimării, termen la care Curtea a rămas în pronunțare asupra acestui aspect.
Pentru soluționarea acestei excepții, Curtea pornește de la natura juridică a instituției perimării, astfel cum a fost elucidată această chestiune în literatura de specialitate, potrivit căreia, perimare are o natură juridică mixtă, fiind atât o sancțiune procedurală pentru nerespectarea termenului stabilit de lege dar și o prezumție de desistare, dedusă din faptul nestăruinței în judecată vreme îndelungată. Din economia dispozițiilor legale care reglementează această instituție juridică, precum și din dispozițiile art 252 alin 1 cod procedură civilă, Curtea reține că perimarea operează de drept la împlinirea termenului de perimare, dacă sunt întrunite cumulativ următoarele cerințe: organul judiciar să fie investit cu o cerere, care a declanșat o judecată în prima instanță sau într-o cale de atac, cauză să rămână în nelucrare timp de un an în materie civilă, din culpa părții. Aceste condiții, care circumstanțiază incidența instituției perimării rezultă din interpretarea prevederilor art 248 cod procedură civilă, potrivit cărora orice cerere de chemare în judecată, contestație, apel, recurs, revizuire și orice altă cerere de reformare sau de revocare se perimă de drept, chiar împotriva incapabililor, dacă a rămas în nelucrare din vina părții timp de un an, cu mențiunea expresă a legiuitorului că partea nu este considerată în culpă, în cazul în care actul de procedură urma să fie îndeplinit din oficiu.
Termenul de perimare, fiind un termen procedural legal peremptoriu ar trebui să curgă continuu, fără posibilitatea de a fi întrerupt sau perimat, dar normele codului de procedură derogă de la această regulă, statuând că termenul de perimare cunoaște instituția suspendării cât și a întreruperii. Potrivit dispozițiilor art 249 cod procedură civilă perimarea se întrerupe prin îndeplinirea unui act de procedură făcut în vederea judecării procesului de către partea care justifică un interes. Așa cum rezultă din interpretarea acestor dispoziții legale, actul întrerupător de perimare trebuie să provină de la partea interesată și să aibă ca obiectiv repunerea cauzei pe rol în vederea judecării litigiului, arătându-se în doctrină că de exemplu cererea de perimare nu poate întrerupe termenul de perimare, așa cum de altfel, niciunui act extrajudiciar nu i se poate recunoaște acest efect procedural( de exemplu o notificare). În ceea ce privește momentul de la care începe să curgă termenul de perimare, literatura de specialitate este unanimă în a arăta că este vorba de data ultimului act de procedura îndeplinit în cauză, act ce nu a mai fost urmat, din culpa părții, de actele procesuale ce trebuiau să succeadă în mod firesc, astfel încât dosarul a rămas în nelucrare. Făcând aplicarea acestei reguli, în ipoteza în care judecata a fost suspendată în temeiul dispozițiilor art 242 pct 2 cod procedură civilă, momentul de la care începe să curgă termenul de perimare este reprezentat de data încheierii de ședință prin care s-a luat măsura suspendării, deoarece din acest moment, oricare dintre părți poate efectua un act de procedura eficient pentru reluarea judecății.
Interpretând dispozițiile art 249 cod procedură civilă, prin raportare la toate celelalte norme procedurale care reglementează instituția perimării, Curtea ajunge la concluzia că pentru a fi apt să producă efectul întreruptiv de perimare actul procesual( pe lângă faptul că trebuie să provină de la partea care justifică un interes și să aibă ca obiectiv repunerea pe rol) trebuie să fie și eficient, în sensul că sunt îndeplinite toate cerințele pentru ca, în concret, cauza să fie repusă pe rol. O interpretare contrară ar fi de natură să lase la latitudinea părților prelungirea nejustificată a procesului, prin depunerea la dosar a unor înscrisuri, respectiv formularea unor cereri( care vizează soluționarea cauzei) în timpul suspendării judecății, dar care nefiind precedate de solicitarea repunerii pe rol a cauzei nu conduc practic la rezolvarea litigiului, ci doar la întinderea duratei acestuia, organul judiciar fiind împiedicat să constate pasivitatea părților și să aplice sancțiunea procedurală corespunzătoare. În egală măsură, interpretarea contrară ar fi de natură să contravină și concepției legiuitorului, reflectată prin dispozițiile art 252 cod procedură civilă, în sensul că perimarea operează de drept la împlinirea termenului, putând fi constată din oficiu de către instanță sau la cererea părții interesate.
Față de această situație, constatând că părțile au avut o atitudine pasivă, nesolicitând reluarea judecății contestației, nefăcând nici un act de procedură eficient, de natură să întrerupă cursul perimării, în condițiile prevăzute de dispozițiile art 249 cod procedură civilă și nu a intervenit nicio cauză de întrerupere sau suspendare a termenului de perimare, Curtea va da eficiență prevederilor art 252 cod procedură civilă și va constata din oficiu că a intervenit perimarea recursului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Constată perimată cererea de recurs formulată de recurentul reclamant R. F., împotriva sentinței civile nr 299/15 02 2012 a Tribunalului București în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.
Cu recurs în 5 zile de la pronunțare.
Pronunțată în ședință publică, astăzi,25 03 2014.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
G. S. I. S. C. G.
Grefier
S. R.
Red/dact IS
2 ex
| ← Obligaţie de a face. Decizia nr. 509/2014. Curtea de Apel... | Legea 10/2001. Decizia nr. 126/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
