Cereri. Decizia nr. 627/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 627/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 26-03-2014 în dosarul nr. 627/2014
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A IV A CIVILĂ
Dosar nr._
DECIZIA CIVILĂ NR. 627 R
Ședința publică de la 26.03.2014
Curtea compusă din :
PREȘEDINTE: - P. F.
JUDECĂTOR:- A. C. B.
JUDECĂTOR: - M. S. C.
GREFIER: - F. J.
………………………….
Pe rol soluționarea cererilor de recurs formulate de recurentul-pârât M. BUCUREȘTI prin P. G. și recurentul-pârât S. R. prin COMISIA NAȚIONALĂ PENTRU COMPENSAREA IMOBILELOR, împotriva Sentinței civile nr. 860/29.04.2013 pronunțată în dosarul nr._ de Tribunalul București – Secția a V-a Civilă, în contradictoriu cu intimații-pârâți S. R. prin MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE și P. G. S. O. și intimata-reclamantă A. ARISTIȚA, având ca obiect, Legea nr. 10/2001, acțiune în constatare, pretenții, obligația de a face.
La apelul nominal făcut în ședința publică, a răspuns intimata-reclamantă A. Aristița prin apărător, avocat Toia P., cu împuternicire avocațială nr._ – fila 20 dosar, lipsă fiind recurentul-pârât M. București Prin P. G., recurentul-pârât S. R. Prin Comisia Națională Pentru Compensarea Imobilelor și intimații-pârâți S. R. Prin Ministerul Finanțelor Publice și P. G. S. O..
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care, apărătorul intimatei-reclamante A. Aristița arată că nu se opune față de cererea formulată de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, prin care solicită introducerea în cauză a Comisiei Naționale pentru Compensarea Imobilelor, având în vedere dispozițiile Legii nr. 165/2013, astfel cum s-a invocat.
Deliberând, Curtea dispune introducerea în cauză a Comisiei Naționale pentru Compensarea Imobilelor, având în vedere dispozițiile Legii nr. 165/2013, în locul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor
Apărătorul intimatei-reclamante A. Aristița declară că nu mai are cereri noi de formulat și nici probe de administrat, motiv pentru care Curtea apreciază cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în combaterea motivelor de recurs.
Intimata-reclamantă A. ARISTIȚA, prin apărător, solicită respingerea ambelor recursuri ca nefondate și menținerea hotărârii atacate ca fiind legală și temeinică.
Apreciază că, în mod legal instanța de fond a admis capătul de cerere prin care reclamanta a solicitat obligarea pârâtului M. București prin P. G. să transmită dosarul aferent notificării nr. 5428/2001, direct la Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor, în prezent atribuțiile acesteia fiind preluate de Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor, conform dispozițiilor art. 17 și 18 din Legea nr. 165/2013. Solicită de asemenea menținerea măsurii acordării cheltuielilor de judecată către reclamantă, având în vedere dispozițiile art. 274 Cod procedură civilă.
Depune concluzii scrise.
Cheltuielile de judecată le va solicita pe cale separată.
Curtea constatând închise dezbaterile reține cauza în pronunțare.
CURTEA
Deliberând asupra recursurilor civile de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București Secția a V-a Civilă sub nr._, reclamanta A. ARISTIȚA a chemat în judecată pe pârâții M. BUCUREȘTI prin P. G., S. R. prin MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE și S. R. PRIN COMISIA CENTRALA PENTRU STABILIREA DESPĂGUBIRILOR, solicitând:
1. să se soluționeze pe fond notificarea nr.5428/30.10.2001 privind imobilul situat în București, ., sector 6, format din teren în suprafață de 350 mp, în conformitate cu Legea nr.10/2001, în sensul de a dispune restituirea acestuia în natură sau în echivalent la valoarea de piață de la momentul soluționării stabilită prin expertiză, pe baza standardelor internaționale de evaluam:
2. să fie obligat pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, la plata despăgubirilor egale cu valoarea de piață a imobilului care face obiectul notificării, potrivit standardelor internaționale de evaluare;
3.să fie obligat pârâtul M. BUCUREȘTI, în solidar cu P. G., la plata unei despăgubiri pentru repararea prejudiciului cert actual creat datorită refuzului nejustificat de a soluționa notificarea prin emiterea unei dispoziții, despăgubire care se va determina prin expertiză tehnică și care se compune din prejudiciu efectiv reprezentat de diferența între valoarea de piață a imobilului la data Ia care trebuia soluționată notificarea nr.5428/30.10.2001, respectiv 22.02.2009 și valoarea de piață actuală la momentul soluționării și câștigul nerealizat reprezentând dobândă legală (dobânda de referință a BNR) aplicată la suma menționată la pct.3a) calculată de la momentul soluționării prezentei cereri și până la data plății prejudiciului efectiv;
4. să fie obligați pârâții la plata cheltuielilor de judecată;
În subsidiar, reclamanta a solicitat ca în situația în care se va aprecia că nu poate fi admis capătul 2 „de cerere, în sensul că nu ar trebui obligat Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, la plata despăgubirilor bănești egale cu valoarea de piață a imobilului, care face obiectul notificării, valoare stabilită în conformitate cu standardele internaționale de evaluare, admiterea capetelor de cerere 1, 3 și 4, alături de următoarele:
5. obligarea M. București prin P. G. să transmită imediat și direct către CCSD dosarul aferent notificării, însoțit de hotărârea judecătorească ce se va pronunța în prezenta cauză (controlul de legalitate efectuat de instanță, fiind superior celui efectuat de prefect);
6. obligarea STATULUI R. prin Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor (CCSD) să înregistreze dosarul transmis de M. București prin P. G.; solicită de asemenea câștigul nerealizat reprezentând dobânda legală (dobânda de referință a BNR) aplicată la suma menționată la pct.3a) calculată de la momentul soluționării prezentei cereri și până la momentul transmiterii dosarului către CCSD, sumă ce va fi calculată în momentul punerii în executare a titlului executoriu
În motivarea cererii de chemare în judecată, reclamanta a arătat că prin notificarea nr. 5428/30.10.2001 transmisă prin Biroul de Executori judecătorești S. și N., înregistrată la Primăria Municipiului București, a solicitat restituirea în natură a terenului în suprafață de 350 mp situat în ., sector 6, București, teren preluat în mod abuziv.
Imobilul din București ., sector 6 a fost dobândit de părinții săi, A. G. și A. A. prin contract de vânzare cumpărare, a fost expropriat în anul 1965, în temeiul Decretului Consiliului de Stat nr. 759/12.10.1965 pe numele A. G., reclamanta fiind singura moștenitoare a părinților săi.
Cum unitatea investită cu soluționarea notificării nu respectă obligația instituită prin art.25 și 26 din Legea 10/2001, de a se pronunța asupra cererii de restituire în natură ori să acorde persoanei îndreptățite în compensare alte bunuri sau servicii ori să propună acordarea de despăgubiri, în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz de la data depunerii actelor doveditoare, se impune ca instanța de judecată să evoce fondul în condițiile prevăzute de art. 297 alin 1 C.pr.civ. și să constate, pe baza materialului probator administrat, dacă este sau nu întemeiată cererea de restituire în natură sau de acordare de despăgubiri.
În drept, cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe Legea 10/2001, art. 1073- 1075 Cod civ., Decizia 33/2008 a ÎCCJ, Decizia XX/2007 a ÎCCJ, art. 1 din Primul Protocol Adițional CEDO, art. 6 din Legea 213/1998, art. 25, art.6 din CEDO, Hotărârea pilot a CEDO în cauza A. c. României.
Prin încheierea din data de 11.04.2012 tribunalul a respins, ca neîntemeiată, excepția necompetenței materiale și excepția prematurității pe capătului 6 de cerere; a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice pe capătul de cerere având ca obiect obligarea pârâtului S. R. reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice la plata despăgubirilor precum și excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Comisia Centrală Pentru Stabilirea Despăgubirilor cu privire la capătul 1 de cerere.
Prin sentința civilă nr. 860/29.04.2013 Tribunalul București Secția a V-a Civilă a Ia act de renunțarea reclamantei la judecata capătului de cerere astfel cum a fost modificat, având ca obiect repararea prejudiciului cauzat ca urmare a nesoluționării notificării¸a dispus restituirea onorariului de expert în cuantum de 1000 de lei aferent expertizei în specialitatea evaluare, achitat cu OP nr. 123/12.04.2012; a admis în parte acțiunea, a constatat că reclamanta este persoană îndreptățită la acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru fostul imobil situat în București, ., sector 6, compus din teren în suprafață de 375,18 m.p. și construcții în suprafață utilă de 65,78 m.p., despăgubiri ce se acordă în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005; a obligat pârâtul M. București să înainteze dosarul administrativ vizând notificarea nr. 5428/2001 privind imobilul situat în București, ., sector 6, către Comisia Centrală Pentru Stabilirea Despăgubirilor; a respins capătul de cerere având ca obiect obligarea pârâtului S. R. reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice la plata despăgubirilor ca fiind formulat împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă; a respins cererea de constatare a calității de persoană îndreptățită formulată în contradictoriu cu pârâta Comisia Centrală Pentru Stabilirea Despăgubirilor ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă; a obligat pârâtul M. București la 1500 lei cheltuieli de judecată către reclamantă.
Pentru a pronunța această hotărâre, tribunalul a reținut că prin notificarea nr. 5428/30.10.2001 adresată prin intermediul B. S. și N. și înregistrată la Primăria Municipiului București (dosar administrativ nr._) reclamanta A. Aristița a solicitat în temeiul dispozițiilor legii nr. 10/2001, restituirea imobilului situat în București, ., sector 6, compus din teren în suprafață de 350 m.p. și construcția ce a fost demolată, astfel încât devin incidente dispozițiile obligatorii ale Deciziei nr. XX/2007 dată în recurs în interesul legii de către Înalta Curte de Casație și Justiție.
În examinarea pe fond a notificării, tribunalul a reținut că imobilul situat în București, ., sector 6, a trecut în proprietatea statului în temeiul Decretului Consiliului de Stat nr. 759/1965, fiind preluat de la A. G., în consecință preluarea în proprietatea statului s-a realizat abuziv, conform art. 2 alin. 1 litera i) din legea nr. 10/2001 rep.
Sub aspectul calității de persoană îndreptățită, tribunalul a avut în vedere dispozițiile art. 24 din legea nr. 10/2001, reținând că în tabelul anexă al Decretului Consiliului de Stat nr.759/1965, la poziția 19 figurează înscris autorul reclamantei, cu teren în suprafață de 375,18 m.p. și construcții în suprafață utilă de 65,78 m.p..
Sub aspectul modalității de restituire, tribunalul a avut în vedere dispozițiile art. 1 din legea nr. 10/2001, nota de reconstituire a amplasamentului fostului imobil întocmită de Primăria Municipiului București –Direcția Evidență Imobiliară și Cadastrală și concluziile raportului de expertiză tehnică topografică.
Totodată, constatând că în cauză nu mai subzistă nici un motiv legal care să justifice tergiversarea procedurii administrative, reținând și dispozițiile art.26 din Legea nr.10/2001, în lumina deciziei nr. XX/2007 pronunțată de înalta Curte de Casație și Justiție și dispozițiilor art. 6, paragraful l din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, tribunalul a obligat pârâtul M. București să înainteze dosarul administrativ vizând notificarea nr. 5428/2001 privind imobilul situat în București, ., sector 6, către Comisia Centrală Pentru Stabilirea Despăgubirilor.
În conformitate cu prevederile art. 274 C.pr.civ., tribunalul a obligat pârâtul M. București la plata sumei de 1500 lei cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat și expert aferent expertizei topografice.
Împotriva sentinței civile nr. 860/2013 au declarat recursuri pârâții M. București prin P. G. și S. R. prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.
În motivarea recursului, pârâtul M. București prin P. G. a susținut următoarele critici de nelegalitate și netemeinicie:
Potrivit art. 25 alin. 1 din Legea nr. 10/2001 termenul de 60 zile in care unitatea deținătoare este obligata sa emită dispoziție începe sa curgă de la data depunerii notificării sau de la data depunerii întregului set de acte doveditoare prevăzute de art.22 din lege. Legiuitorul a stabilit prin art. 22 din legea nr.10/2001 ca unitatea deținătoare este obligata sa se pronunțe, prin decizie sau după caz, dispoziție motivata asupra cererii de restituire in natura sau de acordare de masuri reparatorii.
Modalitatea de restituire potrivit Legii nr.165/2013 nu mai este aplicabilă dispozițiilor Titlului VII din legea 247/2005, deci unitatea deținătoare nu mai poate fi obligata sa emită dispoziție cu propunere de acordare a masurilor reparatorii in condițiile acestei legi conform art. 1 alin. 1 si al. 2,art. 4,art. 16 si art.50 din Legea nr. 165/2013, M. București urmează sa fie obligat sa emită dispoziția, in sensul art. 1 al. 2, compensarea prin puncte pentru imobilul in litigiu.
Instanța obliga instituția pârâtă la transmiterea dosarului direct către Comisia Centrala pentru Stabilirea Despăgubirilor, dar având in vedere art. 17 alin. 1 si art. 18 pct.3, in vederea finalizării procesului de restituire prin natura sau echivalent a imobilelor preluate in mod abuziv in perioada regimului comunist, se constituie Comisia Naționala care preia atribuțiile Comisiei Centrale de Stabilire a Despăgubirilor si funcționează pana la finalizarea procesului de retrocedare.
Recurentul-pârât arată că M. București are obligația sa înainteze dosarul către Instituția Prefectului Municipiului București, in vederea întocmirii unui aviz de legalitate. Art.16 din titlul VI prevede in mod expres faptul ca valoarea echivalenta a imobilului solicitat urmează a fi stabilita de către Comisia Naționala pentru compensarea imobilelor, iar potrivit dispozițiilor art. 16 alin. 2 ind. 1 din OUG nr. 81/2007, are obligația de a înainta întreg dosarul către Instituția Prefectului Municipiului București, în vederea întocmirii ordinului de legalitate .:
Recurentul a mai arătat că, nefiind întrunite dispozițiile art. 274 C.pr.civ., instituția nu datorează cheltuieli de judecată.
În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C.pr.civ.
În motivarea recursului, pârâtul S. R. prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a susținut următoarele critici de nelegalitate și netemeinicie:
Instanța de fond a interpretat greșit dispozițiile art. 16 alin. 21 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, respectiv dispozițiile art. 21 alin. 1 din Legea nr. 165/2013.
La momentul promovării prezentei cauze erau în vigoare dispozițiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005, conform cărora dispozițiile emise de unitatea deținătoare și întreaga documentație aferentă acestora se transmiteau către prefect, pentru centralizare și exercitarea controlului de legalitate.
Controlul de legalitate efectuat de prefect nu poate fi eludat, deoarece acesta viza modalitatea efectivă de întocmire a dispoziției de către P. G..
Ca urmare a publicării Legii nr. 165/2013 în M. Of. nr. 278/17.05.2013, procedura de soluționare a dosarelor de despăgubire constituite în temeiul Legii nr. 10/2001 se desfășoară în conformitate cu dispozițiile acesteia, conform art. 4.
Recurenta invocă dispozițiile art. 21 alin. 1 din Legea nr. 165/2013 și arată că entitățile investite cu soluționarea notificării au obligația de a soluționa notificarea în termen de 36 de luni de la momentul adoptării Legii nr. 165/2013, iar Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor va emite o decizie de validare/invalidare în termen de 60 de luni de la data înregistrării dosarului de despăgubire în cadrul Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților.
Or, arată recurenta, până atunci, Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor nu poate cădea în pretenții, deoarece nu este titulara unei obligații legale sau convenționale.
În consecință, recurenta-pârâtă solicită modificarea sentinței recurate în sensul transmiterii dosarului administrativ numai după exercitarea controlului de legalitate de către Instituția Prefectului.
În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9, 3041 C.pr.civ.
Intimata-reclamantă a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea ambelor recursului ca nefondate, arătând că în conformitate cu dispozițiile art. 21 alin. 1 din Legea nr. 165/2013 se impune ca dosarul administrativ aferent notificării să fie transmis direct Comisiei Naționale pentru Compensarea Imobilelor, nemaifiind necesar controlul de legalitate din partea prefectului, întrucât controlul de legalitate, privind calitatea de persoană îndreptățită la măsuri compensatorii și faptul că acesta nu poate fi restituit în natură, s-a efectuat de către instanța judecătorească competentă.
Analizând actele și lucrările dosarului, prin prisma motivelor de recurs, în majoritate, Curtea constată că recursurile sunt nefondate, pentru următoarele considerente:
Prioritar, Curtea învederează că, potrivit art. 316 C.pr.civ., dispozițiile de procedură privind judecata în apel (art. 294-298 C.pr.civ.) se aplică și în recurs, în măsura în care nu sunt potrivnice celor cuprinse în acest capitol. În capitolul referitor la judecata în recurs nu sunt cuprinse dispoziții potrivnice celor cuprinse la art. 295 alin. 1 C.pr.civ., astfel că instanța de recurs va face aplicarea principiului tantum devolutum quantum apellatum, potrivit căruia instanța de control judiciar nu se poate pronunța decât în limitele criticilor formulate prin calea de atac, ca expresie a principiului disponibilității.
Având în vedere motivele de recurs formulate de recurenții-pârâți, prin care aceștia nu au adus nicio critică în ceea ce privește modul de soluționare a primelor două capete de cerere, Curtea constată că soluția de admitere în parte a acțiunii și constatarea faptului că reclamanta A. Aristița este persoană îndreptățită la acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru fostul imobil situat în București, ., sector 6, compus din teren în suprafață de 375,18 m.p. și construcții în suprafață utilă de 65,78 m.p., a intrat sub puterea lucrului judecat, prin nerecurare de către pârâți.
Prin urmare, Curtea constată că a fost investită prin recursurile de față cu efectuarea controlului judiciar asupra soluției pronunțate de tribunal în sensul de că a obligat pârâtul M. București să înainteze dosarul administrativ vizând notificarea nr. 5428/2001 privind imobilul situat în București, ., sector 6, către Comisia Centrală Pentru Stabilirea Despăgubirilor;
Având în vedere că motivele de recurs dezvoltate prin cele două recursuri de față sunt similare, Curtea le va analiza împreună.
Prima critică, prin care recurentul-pârât M. București prin P. G. susține încălcarea dispozițiilor art. 22 și ale art. 25 alin. 1 din Legea nr. 10/2001 și că este singura autoritate abilitată de legiuitor să emită dispoziție sau decizie motivată asupra notificării, este nefondată.
Astfel, Curtea constată că în mod corect instanța de fond s-a pronunțat pe fondul notificării, având în vedere faptul că printr-un recurs în interesul legii, obligatoriu erga omnes de la data publicării în Monitorul Oficial, s-a stabilit că instanța de judecată are plenitudinea de a se pronunța pe fondul notificării în situația lipsei răspunsului entității deținătoare.
În mod corect tribunalul a făcut aplicarea dispozițiilor art. 26 alin. 3 din Legea nr. 10/2001, așa cum au fost interpretate prin decizia în interesul legii nr. XX/2007 pronunțată de ICCJ – Secțiile Unite, publicată în Monitorul Oficial nr. 764 din 12 noiembrie 2007, prin care instanța supremă a statuat că, în cazul când unitatea deținătoare sau investită cu soluționarea notificării nu se pronunță cu privire la notificare în termen de 60 de zile de la înregistrarea acesteia, „se impune /.../ ca instanța investită să evoce fondul în condițiile prevăzute în art. 297 alin. (l) C.pr.civ. și să constate, pe baza materialului probator administrat, dacă este sau nu întemeiată cererea de restituire în natură". „Într-un astfel de caz, lipsa răspunsului unității deținătoare, respectiv al entității investite cu soluționarea notificării, echivalează cu refuzul restituirii imobilului, iar un asemenea refuz nu poate rămâne necenzurat, pentru că nicio dispoziție legală nu limitează dreptul celui care se consideră nedreptățit de a se adresa instanței".
Prin cea de-a doua critică, recurentul-pârât M. București prin P. G. susține că unitatea deținătoare nu mai poate fi obligată să emită dispoziție cu propunere de acordare a măsurilor reparatorii în condițiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005, ci urmează că emită dispoziția de compensare prin puncte conform dispozițiilor art. 1, 4, 16 și 50 din Legea nr. 165/2013.
Curtea va respinge această critică, arătând că motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C.pr.civ. se referă la modul de aplicare de către instanța de fond a acelor dispoziții legale care erau în vigoare la data pronunțării sentinței recurate.
Or, la data pronunțării sentinței civile recurate, erau în vigoare dispozițiile art.16 din Titlul VII din Legea nr. 247/2005.
În ceea ce privește critica prin care, atât recurentul-pârâtul M. București prin P. G., cât și recurentul-pârât S. R. prin Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor, susțin că în mod greșit pârâtul M. București a fost obligat să înainteze dosarul administrativ constituit ca urmare a notificării, însoțit de hotărârea judecătorească, către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, în prezent Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor, pe motiv că are obligația de a înainta respectivul dosar administrativ către Instituția Prefectului Municipiului București în vederea emiterii ordinului de legalitate; Curtea constată că este nefondată.
Astfel, Curtea constată că această soluție respectă dispozițiile art. 26 alin. 1 și 3 din Legea nr. 10/2001 raportate la art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, în vigoare la data pronunțării sentinței recurate, în prezent dispozițiile art. 21 alin. 1 și 3 din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România (publicată în M. Of. nr. 278/17.05.2013), potrivit cărora:
“(1) În vederea acordării de măsuri compensatorii pentru imobilele care nu pot fi restituite în natură, entitățile învestite de lege transmit Secretariatului Comisiei Naționale deciziile care conțin propunerea de acordare de măsuri compensatorii, întreaga documentație care a stat la baza emiterii acestora și documentele care atestă situația juridică a imobilului obiect al restituirii la momentul emiterii deciziei, inclusiv orice înscrisuri cu privire la construcții demolate.
(3) Dispozițiile autorităților administrației publice locale emise potrivit Legii nr. 10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare, se transmit Secretariatului Comisiei Naționale, după exercitarea controlului de legalitate de către prefect”.
Dimpotrivă, Curtea constată că textul de lege indicat mai sus menționează în mod expres că acele dispoziții emise de entitățile investite de lege, care conțin propunerea de acordare de măsuri compensatorii – cum este și dispoziția ce va fi emisă de recurentul-pârât în executarea hotărârii judecătorești pronunțată în dosarul de față – se transmit Secretariatului Comisiei Naționale, împreună cu toată documentația care a stat la baza emiterii acesteia (în cazul de față, împreună cu hotărârea judecătorească pusă în executare prin emiterea dispoziției).
Susținerea recurenților-pârâți conform căreia pârâtul M. București are obligația legală de a înainta dosarul administrativ către Instituția Prefectului Municipiului București în vederea verificării legalității actului emis și emiterii avizului de legalitate, nu poate fi reținută, deoarece o asemenea modalitate ar echivala cu încălcarea autorității puterii judecătorești și cu admiterea ideii conform căreia legalitatea unei hotărâri judecătorești ar putea fi verificată și pe cale administrativă, de către prefect, iar nu doar prin intermediul căilor de atac prevăzute de lege.
Curtea constată că tribunalul a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor legale, întrucât în cauza de față nu suntem în ipoteza soluționării notificării în procedura administrativă, de către o autoritate administrativă publică locală, ci în ipoteza soluționării notificării în procedura judiciară - situație în care dosarul administrativ se înaintează în mod direct Secretariatului Comisiei Naționale.
Potrivit textului de lege invocat de recurenții-pârâți (în prezent dispozițiile art. 21 alin. 3 din Legea nr. 165/2013), prefectul exercită controlul de legalitate doar asupra dispozițiilor autorităților administrației publice locale, deci asupra dispozițiilor entităților investite cu soluționarea notificărilor emise în faza administrativă, iar nu și asupra hotărârilor judecătorești prin care instanța de judecată a soluționat pe fond notificarea, deoarece legalitatea unei hotărâri judecătorești poate fi verificată doar prin intermediul căilor de atac prevăzute de lege.
Exercitarea controlului de legalitate de către prefect asupra hotărârii judecătorești ar echivala cu o veritabilă cale de atac împotriva acesteia, ceea ce este inadmisibil conform cadrului constituțional (art. 123 din Constituția revizuită) și legal (Legea nr. 340/2004 privind prefectul și instituția prefectului și Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ) care reglementează atribuțiile prefectului.
Prin sentința recurată, tribunalul a obligat pârâtul M. București la 1500 lei cheltuieli de judecată către reclamantă, reprezentând onorariu de avocat și onorariul expertizei topografie.
Curtea va respinge și critica potrivit căreia în mod greșit pârâtul M. București a fost obligat la plata cheltuielilor de judecată; constatând că în mod corect instanța de fond a reținut culpa procesuală a pârâtului, care a căzut în pretenții prin admiterea acțiunii – acțiune ce a fost determinată de pasivitatea acestuia în soluționarea notificării formulate de reclamantă, timp de 13 ani de la momentul înregistrării acesteia – așa încât tribunalul a făcut o corectă aplicare în cauză a dispozițiilor art. 274 alin. 1 C.pr.civ.
În ceea ce privește onorariul de expertiză, potrivit dispozițiilor art. 274 alin. 2 C.pr.civ., acesta nu poate fi redus, iar în ceea ce privește onorariul de avocat, Curtea constată că suma de 500 lei este rezonabilă, față de valoarea pricinii și de munca îndeplinită de avocat.
Pentru aceste considerente, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. 1 C.pr.civ. rap. la art. 3041 C.pr.civ., constatând că nu sunt întemeiate criticile invocate prin ambele recursuri, subsumate cazului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C.pr.civ., în majoritate, Curtea va respinge recursurile declarate în cauză, ca nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
În majoritate:
Respinge, ca nefondate, recursurile formulate de recurentul-pârât M. BUCUREȘTI prin P. G. și de recurentul-pârât S. R. prin COMISIA NAȚIONALĂ PENTRU COMPENSAREA IMOBILELOR împotriva sentinței civile nr. 860/29.04.2013 pronunțată în dosarul nr._ de Tribunalul București – Secția a V-a Civilă, în contradictoriu cu intimata-reclamantă A. ARISTIȚA și cu intimații-pârâți S. R. prin MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE și P. G. S. O..
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică, azi, 26.03.2014.
Președinte, Judecător,
B. A. C. C. M. S.
Grefier,
J. F.
Red.dact.jud.MSC
2 ex./16.04.2014
Jud. fond – E. P. J.
Cu opinia separată a domnului judecător P. F.,
în sensul admiterii recursului și modificării în parte a sentinței, respectiv respingerii capătului de cerere privind trimiterea directă a dosarului administrativ către Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor.
În motivarea cererii de recurs întemeiată pe art.304 pct.9 Cod procedură civilă, în sinteză, M. București a susținut următoarele:
Netemeinic și nelegal instanța a dispus obligarea Municipiului București de a transmite dosarul direct către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor pentru că M. București are obligația de a înainta dosarul către instituția Prefectului Municipiului București, în vederea întocmirii unui aviz de legalitate.
Printr-un al doilea motiv s-a susținut că nelegal a fost obligată la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 1500 lei, în condițiile în care nu sunt îndeplinite dispozițiile art.274 alin.1 Cod procedură civilă .
În motivarea cererii de recurs întemeiată pe art.304 pct.9 Cod procedură civilă S. R. prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a susținut, în sinteză, următoarele:
Printr-un prim motiv s-a susținut că instanța de fond a încălcat dispozițiile art.16 alin.21 din titlul VII al Legii nr.247/2005 și art.21 alin.1 din Legea nr.165/2013 în sensul că nelegal s-a dispus trimiterea dosarului direct la Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor în condițiile în care dispozițiile autorităților administrației publice locale se centralizează la nivelul prefecturilor, urmând că prefectul să le înainteze Secretariatului Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, însoțite de referatul conținând avizul de legalitate al instituției prefectului.
Printr-un al doilea motiv s-a arătat că Legea nr.105/2013 se aplică, în temeiul art.4, și proceselor aflate pe rolul instanțelor de judecată la data intrării în vigoare a noii legi.
De asemenea s-a arătat că în temeiul Legi nr.165/2013 s-a înființat Comisia Națională pentru Compensarea imobilelor care potrivit art.17 alin.1 lit.a – b din lege are competența de a valida sau invalidă, în tot sau în parte, deciziile emise de entitățile investite cu soluționarea notificărilor.
Printr-un al treilea motiv s-a arătat că Comisia Națională pentru Compensarea imobilelor nu poate cădea în pretenții cât timp nu este titulara unei obligații legale și cum în sarcina Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor nu există o asemenea obligație, instanța nu o poate obliga la o prestație imposibil de adus la îndeplinire.
Referitor la recursul declarat de M. București.
Primul motiv de recurs este fondat deoarece potrivit art.16 alin.21 din Legea nr.247/2005 și art.21 alin.1 din Legea nr.165/2013 obligă M. București să înainteze dispoziția pe care o emite împreună cu întreaga documentație către instituția Prefectului.
În plus instanța de fond nu are temei legal de a dispune transmiterea dosarului direct Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor.
Al doilea motiv este însă nefondat, deoarece instanța a aplicat corect dispozițiile art.274 alin.1 Cod procedură civilă, M. București căzând în pretenții.
În consecință reținând că sunt îndeplinite dispozițiile art.304 pct.9 Cod procedură civilă numai în ce privește primul motiv de recurs, în temeiul art.312 Cod procedură civilă va admite recursul și va modifica în parte sentința recurată în sensul respingerii capătului de cerere de transmitere a dosarului direct la Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.
Referitor la recursul declarat de S. R. prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.
Primul motiv de recurs este fondat instanța de fond încălcând art.16 alin.21 din titlul VII al Legii nr.247/2005 și fiind incidente și art.21 alin.1 din Legea nr.105/2013, M. București fiind ținut în baza acestor texte de lege să înainteze dispoziția pe care o emite pentru a se controla modalitatea efectivă de întocmire a dispoziției.
Al doilea motiv, astfel cum a fost formulat va fi înlăturat, întrucât nu reprezintă o critică adusă sentinței recurate.
Motivul al treilea este nefondat deoarece instanța de fond nu a stabilit vreo obligație în persoana Statului R. reprezentat prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.
În consecință reținând fondat primul motiv de recurs, precum și incidența art.304 pct.9 Cod procedură civilă temeiul art.312 Cod procedură civilă se va admite și acest recurs și se va modifica în parte sentința recurată, în sensul respingerii capătului de cerere de transmitere a dosarului direct Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor.
JUDECĂTOR
P. F.
RED.PF
Tehnored.MȘ/ 2 ex.
7.05.2014
| ← Legea 10/2001. Decizia nr. 126/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Revendicare imobiliară. Decizia nr. 504/2015. Curtea de Apel... → |
|---|
