Pretenţii. Decizia nr. 709/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 709/2013 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 17-04-2013 în dosarul nr. 709/2013
DOSAR NR._
(_ )
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCURESTI
SECTIA A III-A CIVILA ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILA NR.709
Ședința publică de la 17.04.2013
Curtea constituită din:
P. - E. V.
JUDECATOR - M.-A. N.-G.
JUDECATOR - I. A. H. P.
GREFIER - S. P.
***** *****
MINISTERUL PUBLIC - P. DE PE LÂNGĂ CURTEA DE APEL BUCUREȘTI a fost reprezentat de procuror C. C..
Pe rol se află soluționarea recursului declarat de recurentul – reclamant M. G., împotriva sentinței civile nr.136 din 21.01.2013, pronunțată de Tribunalul București - Secția a III-a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul-pârât S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE.
P. are ca obiect – pretenții - despăgubiri cf. Legii nr.221/2009.
La apelul nominal făcut în ședință publică, se prezintă avocat Lacrima C., în calitate de reprezentant al recurentului – reclamant M. G., în baza împuternicirii avocațiale . nr._/08.02.2013, emisă de Baroul București – SCA „C.&C.”, aflată la fila 2 dosar, lipsind intimatul-pârât S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care,
Avocatul recurentului-reclamant depune la dosar un extras de pe site-ul Tribunalului București, ca practică judiciară, comunicând un exemplar și reprezentantului Ministerului Public.
Părțile prezente și reprezentate, având pe rând cuvântul, declară că nu mai au cereri de formulat, probe de administrat sau excepții de invocat.
Curtea, având în vedere că nu mai sunt cereri prealabile de formulat, excepții de invocat sau probe de administrat, constată dosarul în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea recursului.
Avocatul recurentului-reclamant, având cuvântul, solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat.
Consideră că în mod greșit instanța de fond nu a aplicat prevederile art.4 alin.1 lit.a din Legea nr.221/2001 potrivit cărora instanța în urma verificării probatoriului poate constata că alte fapte decât cele enumerate expres în art.1 al.1 lit.a din aceeași lege pot constitui condamnări politice.
A depus la dosar hotărârea penală din anul 1968 din care rezultă că recurentul în calitate de director al Complexului Agroindustrial Răcari a fost condamnat la 25 ani de muncă silnică, precum și alte înscrisuri din care rezultă că a fost arestat o perioadă de 2 ani, după care s-a promovat recurs extraordinar, iar în anul 1972 s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală întrucât infracțiunile pentru care a fost cercetat, trimis în judecată și condamnat nu constituie infracțiuni, urmând să se constate că a fost condamnat politic.
Cererea sa formulată pe primul capăt este întemeiată și se înscrie în limitele prevederilor art. 4 alin.1 lit.a din Legea nr.221/2009 și pe cale de consecință, solicită admiterea recursului pe acest aspect și rejudecând cauza să se constate caracterul politic al condamnării.
O altă critică vizează aplicarea art. 5 alin.1 lit.a din Legea nr.221/2009, raportat la art.3 și art. 998-999 din fostul cod civil și în temeiul cărora consideră că au formulat acțiunea în termenul de prescripție de 3 ani de la data intrării în vigoare a Legii nr.221/2009 și sunt îndreptățiți la acordarea despăgubirilor morale simbolice, rezonabile pentru prejudiciile totale care i-au fost cauzate de ordin moral, social, profesional, familial urmare a condamnării realizate în anul 1967.
Consideră că este angajată răspunderea civilă delictuală a statului, sens în care invocă soluția procurorului din anul 1972, care dispune scoaterea reclamantului de sub urmările penală, întrucât faptele nu constituie infracțiuni.
Nu solicită obligarea la plata cheltuielilor de judecată.
Reprezentantul Ministerului Public, având cuvântul, solicită respingerea recursului, ca neîntemeiat și menținerea hotărârii atacate ca fiind legală.
Solicită să se constate că reclamantul-recurent nu a făcut dovada nici la instanța de fond și nici în instanța de recurs a afirmațiilor sale, în sensul că hotărârea pronunțată împotriva sa a avut la bază motive politice, nefiind o condamnare cu caracter politic reclamantul nu poate beneficia de prevederile Legii nr.221/2009 privind repararea prejudiciului moral, în consecință solicită menținerea hotărârii atacate.
Curtea reține pricina spre soluționare.
CURTEA,
Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 22 mai 2012, pe rolul Tribunalului București - Secția a III-a Civilă sub nr._ , reclamantul M. G. a chemat în judecată pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța în temeiul art. 4 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009 să constate caracterul politic al condamnării reclamantului la 25 ani muncă silnică pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 248, 249, 264 și 289 Cod penal, prin sentința penală nr. 789 din 14 decembrie 1967 pronunțată de Tribunalul Popular Răcari în dosarul nr. 710/1951, definitivă prin respingerea recursului în baza deciziei penale nr. 194 din 13 aprilie 1968, iar în baza art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009 raportat la art. 3 și art. 998 – 999 Cod civil precum și la art. 5 pct. 5 și art. 6 pct. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului să oblige pârâtul la plata echivalentului în lei a sumei de 100.000 euro, cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul moral suferit urmare a condamnării politice, solicitând totodată și obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.
Referitor la temeiul juridic al acțiunii reclamantul a arătat că înțelege să invoce dispozițiile art. 4 alin. 1 lit. a și art. 5 lit. a din Legea nr. 221/2009, precum și art. 3 și art. 998 – 999 Cod civil și la art. 5 pct. 5 și art. 6 pct. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
S-a mai arătat cu privire la deciziile Curții Constituționale că deciziile Curții nu împiedică instanțele de judecată să facă aplicarea dispozițiilor art. 20 din legea fundamentală și să dea prioritate pactelor și tratatelor privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte.
Este amintită în acest sens Decizia Curții Constituționale nr. 186/2009 care statuează printre altele că „atunci când legiuitorul nu a adoptat legi prin care să procedeze la detalierea reglementării constituționale, instanțele de judecată pot aplica în mod direct dispozițiile legii fundamentate”.
Referitor la prevederile art. 998 - 999 Cod civil raportat la art. 1, 3, 7 și 8 din Decretul nr. 167/1958, se afirmă că termenul de prescripție de trei ani începe să curgă de la data când s-a născut dreptul la acțiune al persoanei prejudiciate printr-un fapt ilicit, or, dacă fapta ilicită a Statului cauzatoare de prejudicii s-a produs în anul 1949, respectiv 1958 – 1989, dreptul la acțiune s-a născut doar la data apariției Legii nr. 221/2009.
În ceea ce privește aplicarea Deciziilor nr. 1354, 1358 și 1360 din data de 21 octombrie 2010 ale Curții Constituționale, reclamantul a arătat că acestea au putere numai pentru viitor, astfel că prin aplicarea acestora, cu consecința lipsirii de eficiență juridică a dispozițiilor din Legea nr. 221/2009 s-ar ajunge la înlăturarea caracterului previzibil și accesibil al legii, putând fi asimilată intervenției legislativului în timpul procedurii juridice, ceea ce creează o discriminare între persoanele, care deși se găsesc în situații obiective identice, având speranțe legitime să obțină o despăgubire pentru prejudiciul suferit, beneficiază de un tratament juridic diferit.
Este amintită în acest sens hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului din cauza K. și Iouri Kiladze contra Georgiei, precum și dispozițiile art. 3 din Cod civil potrivit cărora „judecătorul care va refuza de a judeca, sub cuvânt că lege nu prevede sau că este întunecată sau neîndestulătoare, va putea fi urmărit culpabil de denegare de dreptate”.
A subliniat reclamantul că art. 3 obligă judecătorul să se pronunțe și atunci când legea este neclară sau tace precum și faptul că potrivit jurisprudenței CEDO, denegarea de dreptate încalcă dreptul de acces la un tribunal în accepțiunea art. 6 paragraful 1 din Convenție.
Reclamantul a mai adăugat că în speță există și un alt temei al acțiunii și anume art. 5 pct. 5 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului care prevede că „orice persoană care este victima unei arestări sau a unei dețineri contrare dispozițiilor acestui articol are dreptul la reparații”.
Referitor la răspunderea morală a pârâtului, în raport de considerentele și prevederile legale menționate anterior, reclamantul a apreciat că se impune acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a arestării sale abuzive și nelegale, cât și ca urmare a excluderii din procuratură.
Cu privire la situația de fapt reclamantul a arătat că a fost arestat în executarea pedepsei în perioada 17 octombrie 1966 - 31 decembrie 1968, până la admiterea recursului în supraveghere de către Tribunalul Suprem, că i-a fost încălcat dreptul la un proces echitabil, reglementat de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, fiind privat de libertate timp de doi ani și două luni, într-un proces „comandat” și cunoscut ca fiind Procesul Crevedia, ulterior fiind scos de sub urmărire penală.
A susținut reclamantul că pe toată durata internării în penitenciar i-a fost încălcat dreptul de a fi tratat ca o ființă umană, de a comunica cu familia, precum și dreptul la hrană. Lumină, îmbrăcăminte, apă asistență medicală, iar întreaga sa familia a fost supusă unor persecuții cu caracter politic datorită faptului că a fost arestat și condamnat politic.
Cererea a fost întemeiată în drept pe dispozițiile art. 4 alin. 1 lit. a, art. 5 lit. a din Legea nr. 221/2009, art. 3 și art. 998 - 999 Cod civil; art. 5 pct. 5 și art. 6 pct. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Pârâtul nu a formulat întâmpinare și nu s-a prezentat în fața instanței deși a fost legal citat în acest sens.
În cauză a fost admisă și administrată proba cu înscrisuri.
Prin sentința civilă nr. 136 din 21 ianuarie 2013, Tribunalul București - Secția a III-a Civilă a respins cererea de chemare în judecată formulată de către reclamantul M. G., în contradictoriu cu S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice, ca neîntemeiată.
Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanța a reținut că prin sentința penală nr. 789 din 14 decembrie 1967 a Tribunalului Popular la Raionului Răcari, definitivă prin decizia penală nr. 194 din 13 aprilie 1968 a Tribunalului Județean I. reclamantul M. G. a fost condamnat la 25 de ani muncă silnică pentru favorizare delapidare.
Potrivit biletului de eliberare eliberat de Ministerul Afacerilor Interne – Direcția generală a Penitenciarelor – Penitenciarul Văcărești reclamantul a fost încarcerat la data de 17 octombrie 1966 și a fost eliberat la data de 31 decembrie 1968.
Eliberarea s-a dispus în baza deciziei penale nr. 2454 din 26 decembrie 1968 pronunțată de Tribunalul Suprem – Colegiul Penal prin care s-a admis recursul în supraveghere declarat de procurorul general, au fost casate sentința penală nr. 789 din 14 decembrie 1967 a Tribunalului Popular al Raionului Răcari și decizia penală nr. 194 din 13 aprilie 1968 a Tribunalului Județean I. și s-au anulat formele de executare cu privire la inculpați, printre care și reclamantul.
Pentru a pronunța decizia menționată mai sus Tribunalul Suprem a reținut că instanțele au făcut, în parte, o greșită apreciere a probelor administrate, iar pe de altă parte, au respins în mod neîntemeiat probele solicitate de inculpați, absolut necesare unei juste soluționări a cauzei și n-au dispus în același scop efectuarea altora chiar din oficiu, fiind lipsite de rol activ.
Din comunicarea din data de 05 octombrie 1972 emisă de Procuratura Județeană I., a rezultat că reclamantul M. G. a fost scos de sub urmărire penală prin ordonanța din data de 05 octombrie 1972 în dosarul în care a fost cercetat sub aspectul săvârșirii infracțiunilor de abuz în serviciu contra intereselor obștești, neglijență în serviciu, favorizarea infractorului și fals intelectual.
Având în vedere condamnarea dispusă prin Sentința penală nr. 789 din 14 decembrie 1967 a Tribunalului Popular la raionului Răcari, definitivă prin decizia penală nr. 194 din 13 aprilie 1968 a Tribunalului Județean I. precum și faptul că a fost privat de libertate în perioada 17 octombrie 1966 – 31 decembrie 1968, în baza Legii nr. 221/2009 reclamantul a solicitat să se constate caracterul politic al condamnării și repararea prejudiciului moral suferit.
Examinând în drept temeinicia cererii, prin raportare la temeiul invocat de reclamant, instanța a reținut incidența dispozițiilor art. 4 alin. 1 din Legea nr. 221/2009 potrivit cărora „persoanele condamnate penal în perioada 06 martie 1945 – 22 decembrie 1989 pentru alte fapte decât cele prevăzute la art. 1 alin. 2 pot solicita instanței de judecată să constate caracterul politic al condamnării lor (…)”.
În cauza de față cercetarea penală și condamnarea reclamantului s-a produs în baza art. 248, 249, 264 și 289 Cod penal texte lege pentru care nu este prezumat caracterul politic al condamnării, astfel că devin incidente și dispozițiile alin. 3 al art. 1 din legea potrivit cărora „Constituie, de asemenea, condamnare cu caracter politic și condamnarea pronunțată în perioada 06 martie 1945 – 22 decembrie 1989 pentru orice alte fapte prevăzute de legea penală, dacă prin săvârșirea acestora s-a urmărit unul dintre scopurile prevăzute la art. 2 alin. 1 din OUG nr. 214/1999 privind acordarea calității de luptător în rezistența anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracțiuni săvârșite din motive politice, persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice, măsuri administrative abuzive, precum și persoanelor care au participat la acțiuni de împotrivire cu arme și de răsturnare prin forță a regimului comunist instaurat în România, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/ 2001, cu modificările și completările ulterioare”.
Potrivit art. 2 din OUG nr. 214/1999 „Constituie infracțiuni săvârșite din motive politice infracțiunile care au avut drept scop: exprimarea protestului împotriva dictaturii, cultului personalității, terorii comuniste, precum și abuzului de putere din partea celor care au deținut puterea politică; susținerea sau aplicarea principiilor democrației și a pluralismului politic; propaganda pentru răsturnarea ordinii sociale până la 14 decembrie 1989 sau manifestarea împotrivirii față de aceasta; c1) acțiunea de împotrivire cu arma și răsturnare prin forță a regimului comunist; respectarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, recunoașterea și respectarea drepturilor civile, politice, economice, sociale și culturale; înlăturarea măsurilor discriminatorii pe motive de naționalitate sau de origine etnică, de limbă ori de religie, de apartenență sau opinie politică, de avere ori de origine socială”.
Din probele administrate în cauză rezultă că reclamantul a fost cercetat și condamnat pentru o . infracțiuni care vizează patrimoniul/avutul obștesc, însă nu se poate reține caracterul politic al condamnării.
Este adevărat că prin decizia pronunțată în soluționarea recursului în supraveghere Tribunalul Suprem a identificat o . erori de judecată comise de instanța de fond și de cea de recurs, însă aceste erori au fost îndreptate tocmai prin casarea hotărârilor și anularea formelor de executoare cu consecința punerii în libertate a inculpaților.
Legea nr. 221/2009 are drept scop repararea prejudiciului suferit de persoanele care au suferit o condamnare politică, pentru fapte ce au avut drept scop împotrivirea la regimul totalitar, și nu pentru toate erorile judiciare comise în perioada 06 martie 1945 – 22 decembrie 1989.
De asemenea, legea specială nu permite cercetarea existenței sau inexistenței unei încălcări a dreptului la un proces echitabil garantat de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, cu consecința acordării de despăgubiri pentru daunele morale suferite de parte, instanța națională, neputând în baza Legii nr. 221/2009 să se substituie Curții de la Strasbourg.
Odată ce nu s-a putut consta existența unei condamnări sau a unei măsuri administrative cu caracter politic nu poate fi primită nici solicitarea reclamantului de obligarea a pârâtului la plata sumei de 100.000 euro cu titlu de daune morale.
În consecință, apreciind că în speța de față nu există nicio dovadă în sensul existenței unei condamnări cu caracter politic a reclamantului, în baza dispozițiilor Legii nr. 221/2009, tribunalul a respins cererea de chemare în judecată ca neîntemeiată.
Împotriva acestei sentințe, la data de 11 februarie 2013, a declarat recurs reclamantul, solicitând să se admită recursul, să se modifice în tot sentința primei instanțe și pe cale de consecință, să se admită acțiunea.
Recurentul consideră soluția primei instanțe ca fiind nelegală și nefondată fiind pronunțată cu încălcarea prevederilor art. 4 alin. 1 lit. a, art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 06 martie 1945 – 22 decembrie 1989, așa cum a fost modificat prin Legea nr. 202/2010, precum și a art. 5 pct. 5 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, a art. 3 și art. 998 – 999 din Codul Civil .
Cu privire la primul capăt din acțiune, având ca obiect constatarea caracterului politic al condamnării recurentului M. G. arată că recurentul a fost condamnat la 25 ani muncă silnică pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzută de art. 248, 249, 264 și 289 din Codul penal prin sentința penală nr. 789 din 14 decembrie 1967, pronunțată de Tribunalul Popular Răcari, în dosarul nr. 710/1951, definitivă prin respingerea recursului în baza deciziei penale nr. 194 din 13 aprilie 1968, întrucât în calitate de director la Complexul Răcari nu a fost arestat în executarea pedepsei în perioada 17 octombrie 1966 – 31 decembrie 1968.
Tribunalul Suprem, prin decizia nr. 2454 din 26 decembrie 1968, pronunțată în dosarul nr. 2000/1968, a dispus admiterea recursului în supraveghere si trimiterea cauzei la procuror.
Prin Ordonanța nr. 25 din 05 octombrie 1972 s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală a recurentului întrucât faptele pentru care a fost arestat, trimis în judecată și condamnat nu sunt infracțiuni.
În raport de prevederile din Ordonanța nr. 25 din 05 octombrie 1972 consideră că, condamnarea sa a fost o condamnare politică efectuată la cererea autorităților comuniste în raport de activitatea pe care a desfășurat-o în calitate de director general.
De altfel, este foarte bine cunoscut că, înainte de Conferința de la Helsinki pentru Securitate și Cooperare în Europa, noiembrie 1972, în statele Lagărului comunist, inclusiv în România pe de o parte, cât și pentru obținerea Caluzei națiunii celei mai favorizate (1975) au fost promovate câteva sute de recursuri extraordinare fiind achitați cei condamnați politic.
În ceea ce îl privește, prin Ordonanța nr. 25 din 05 octombrie 1972 s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală a recurentului întrucât faptele pentru care a fost arestat, trimis în judecată și condamnat nu sunt infracțiuni, ceea ce echivalează cu recunoașterea condamnării sale politice.
În raport de cele sus arătate consideră că îi sunt aplicabile pe deplin prevederile din art. 4 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009.
Cu privire la al doilea capăt din acțiunea în justiție având ca obiect acordarea unor despăgubiri morale în baza art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009 raportat la art. 3 și art. 998 – 999 din Codul Civil, precum și la art. 5 pct. 5 și art. 6 pct. 1 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a libertăților pentru prejudiciul moral, civil, social, fizic și psihic, suferit urmare condamnării mele politice, arată că termenul de prescripție al cererii sale privind acordarea de despăgubiri morale în echitate întemeiat pe dispozițiile art. 5 din Legea nr. 221/2009 raportat la art. 5 pct. 5 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, precum și a art. 998 – 999 din Codul Civil, potrivit cu art. 5 alin. 1 din Legea nr. 221/2009 s-a împlinit la data de 14 iunie 2012; or acțiunea a fost formulată și înregistrată în anul 2012.
Invocând art. 5 alin. 1 din Legea nr. 221/2009, recurentul consideră că nu sunt aplicabile prevederile Decretului-lege nr. 167/1958 cu privire la prescripția dreptului material la acțiune ci dispozițiile speciale din Legea specială nr. 221/2009 care realizează o repunere pe cale de lege în termenul de prescripție.
La data de 19 septembrie 2011, Înalta Curte de Casație și Justiție – Secțiile Unite, a decis că „urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010, dispozițiile art. 5 alin. 1 lit. a teza întâi din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsuri administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în Monitorul Oficial. Obligatorie, potrivit art. 3307 alin. 4 din Codul de procedură civilă” (deciziile Curții Constituționale a României au fost publicate în Monitorul Oficial din 25 octombrie 2010).
În acest context toate sentințele definitive și executorii care au fost pronunțate până la data de 25 octombrie 2010 inclusiv și prin care au fost acordate despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare și/sau măsurile administrative cu caracter politic luate au fost menținute integral sau parțial în ceea ce privește cuantumul despăgubirilor, acestea nefiind anulate (aceste cauze au avut si trei faze de judecată: fond, apel și recurs).
Toate sentințele pronunțate de tribunale după data de 25 octombrie 2010 nu au mai beneficiat de prevederile art. 5 lit. a din Legea nr. 221/2009 declarate neconstituționale și de faza apelului începând cu data de 26 noiembrie 2011.
Înalta Curte de Casație și Justiție, prin decizia nr. 938 din 14 februarie 2012 pronunțată în recurs de Secția I Civilă având ca obiect acordarea de despăgubiri în baza Legii nr. 221/2009), în ceea ce privește forța juridică a reglementarilor internaționale în materia acordării de despăgubiri pentru încălcarea drepturilor omului, a decis următoarele: „Înalta Curte de Casație și Justiție a hotărât că reglementările internaționale În materia drepturilor omului, ratificate de România, deși potrivit art. 11 alin. 2 din Constituție fac parte integrantă din dreptul intern, nu pot reprezenta, prin ele însele, un temei juridic suficient de acordare a unor daune materiale ori morale pentru prejudicii cauzate prin încălcări ale drepturilor și libertăților fundamentale În perioada anterioară ratificării Convenției de către România, în anul 1994. Înalta Curte a statuat că pentru recunoașterea unor astfel de drepturi patrimoniale, trebuie ă existe o manifestare de voință expresă a autorităților române care să consfințească repararea prejudiciilor cauzate prin acte ori fapte abuzive ale statului român, urmând ca dispozițiile legale naționale să fie analizate dacă, în planul respectării drepturilor și libertăților fundamentale, sunt în concordanță cu reglementările internaționale, în aplicarea art. 20 alin. 2 din Constituție. Prin urmare, mecanismul de aplicare a Convenției europene presupune existența unei prevederi legale care, supusă examenului de conformitate cu reglementarea internațională, este susceptibilă de a fi înlăturată în cazul contrarietății cu dispozițiile Convenției (Decizia nr. 938 din 14 februarie 2012 pronunțată în recurs de Secția I Civilă a Înaltei Curți de Casație și Justiție având ca obiect acordarea de despăgubiri în baza Legii nr. 221/2009)”.
Nu s-a formulat întâmpinare.
Nu s-au administrat înscrisuri noi în recurs.
Examinând sentința recurată și actele dosarului în raport de criticile de recurs formulate în cauză și de prevederile legale incidente, având în vedere dispozițiile art. 3041 C.proc.civ., Curtea constată că recursul este nefondat, pentru considerentele care vor fi expuse în continuare.
În speță, prin acțiunea formulată de recurentul-reclamant, acesta a solicitat instanței de judecată ca prin hotărârea ce o va pronunța să constatate caracterul politic al condamnării sale la 25 ani muncă silnică pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzută de art. 248, 249, 264 și 289 din Codul penal, prin sentința penală nr. 789 din 14 decembrie 1967, pronunțată de Tribunalul Populari Răcari, în dosarul nr. 710/1951, precum și să fie obligat pârâtul, „în baza art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009 raportat la art. 3 și art. 998 - 999 din Codul Civil, precum și la art. 5 pct. 5 și art. 6 pct. 1 CEDO” la plata echivalentului în lei a sumei de 100.000 euro cu titlu de despăgubiri „pentru prejudiciul moral, civil, social, fizic și psihic, suferit urmare a condamnării politice”.
Tribunalul a reținut în mod corect că, în situația in care infracțiunile care au atras condamnarea reclamantului nu sunt prevăzute expres de Legea nr. 221/2009 ca având caracter politic, devin incidente în analizarea pretențiilor reclamantului prevederile art. 4 alin. 1 din același act normativ, text aplicat corect în speță și prin raportare la art. 1 alin. 3 din lege cu trimitere la art. 2 din OUG nr. 214/1999 privind acordarea calității de luptător în rezistența anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracțiuni săvârșite din motive politice, persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice, măsuri administrative abuzive, precum și persoanelor care au participat la acțiuni de împotrivire cu arme și de răsturnare prin forță a regimului comunist instaurat în România, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare.
Or, infracțiunile vizate, care au atras condamnarea recurentului în perioada regimului politic comunist, au fost fapte contra avutului obștesc sau contra relațiilor de serviciu – incriminate de art. 248, 249, 264 și 289 Cod penal – situație ce impunea reclamantului, conform art. 1169 C.civ., administrarea de probe suplimentare în sensul dovedirii pretinsului caracter politic al condamnării, care nu este prezumat în acest caz.
În lipsa acestor probe, Curtea constată că tribunalul a stabilit corect în cauză lipsa caracterului politic al condamnării, împrejurare care nu poate fundamenta nici cererea de acordare a unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit.
Pe de altă parte, criticile referitoare la respingerea pretențiilor deduse judecății reprezentând daunele morale, prin raportare la dispozițiile Legii nr. 221/2009 nu ar fi putut fi primite nici în cazul în care s-ar fi constatat caracterul politic al condamnării respective, avându-se în vedere că prin deciziile nr. 1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010 ale Curții Constituționale s-a stabilit că prevederile art. 5 alin. 1 lit. a) din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sunt neconstituționale, iar prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție prin admiterea recursului în interesul legii, obligatorie în condițiile art. 3307 alin. 4 din Codul de procedură civilă, s-a stabilit că, „urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1.358/2010 și nr. 1.360/2010, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în Monitorul Oficial”.
Mai trebuie adăugat, ca un răspuns la susținerile recurentului privind incidența jurisprudenței CEDO în speță, că din considerentele ce au fundamentat soluția de mai sus, rezultă că Înalta Curte de Casație și Justiție s-a raportat atât la cadrul normativ intern, cât și la blocul de convenționalitate, reprezentat de textele Convenției europene a drepturilor omului și de jurisprudența instanței europene creată în aplicarea acestora.
În ceea ce privește întemeierea acelorași pretenții și pe prevederile art. 998- 999 Cod civil, Curtea nu poate reține că S. R. ar fi ținut să răspundă delictual, în baza unei culpe proprii, pentru faptele invocate de reclamant, conform dreptului comun, cu ignorarea oricărei legislații speciale cu caracter reparator– lege care prevede și în prezent (după aplicarea deciziilor de neconstituționalitate analizate anterior) care sunt măsurile reparatorii pe care statul a apreciat că se impun a fi acordate în ipotezele avute în vedere de legiuitor.
Trebuie amintit în acest context că și Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat în sensul că este dreptul suveran al legiuitorului național de a aprecia întinderea și amploarea măsurilor pe care le stabilește prin lege, iar sub aspectele practice pe care le-ar presupune o apreciere asupra oportunității vreunei măsuri reparatorii, Curtea nu numai că nu s-ar putea pronunța, dar, în principiu, n-ar putea, desigur, să completeze sau să schimbe măsuri legislative existente, devenind astfel „legislator pozitiv” (Broniowski c. Poloniei).
In consecință, Curtea, în baza art. 312 alin.1 C.proc.civ., va respinge recursul ca fiind nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul formulat de recurentul-reclamant M. G. împotriva sentinței civile nr. 136 din 21 ianuarie 2013, pronunțată de Tribunalul București – Secția a III a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul-pârât S. R., prin MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 17 aprilie 2013.
Președinte, Judecător, Judecător,
E. V. M.-A. N.-G. I. A. H. P.
Grefier,
Ș. P.
Red.M.AN.G.
Tehnodact. M.ANG./C.F.
2ex./27.05.2013
T.B.-S.3.-I.C.
| ← Validare poprire. Decizia nr. 697/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Legea 10/2001. Decizia nr. 1815/2012. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
