Legea 10/2001. Decizia nr. 96/2012. Curtea de Apel BUCUREŞTI

Curtea de Apel BUCUREŞTI - Sentințe și decizii civile / 2016

Decizia nr. 96/2012 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 02-03-2012 în dosarul nr. 96/2012

ROMANIA

CURTEA DE APEL BUCUREȘTI SECȚIA A IV-A CIVILĂ

Dosar nr._

DECIZIA CIVILĂ NR. 96A

Ședința publică de la 02.03.2012

CURTEA COMPUSĂ DIN:

PREȘEDINTE – Z. D.

JUDECĂTOR - C. M. S.

GREFIER - D. L.

Pe rol pronunțarea asupra cererilor de apel formulate de apelanții reclamanți M. C. și M. G. și de apelantul pârât Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București, împotriva sentinței civile nr. 1736/17.12.2010 pronunțată de Tribunalul București Secția a V-a civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul pârât M. București prin Primarul General și cu intimații chemați în garanție Ministerul Finanțelor Publice și S.C. H. N. S.A., cauza având ca obiect „ Legea nr.10/2001 – pretenții”.

Dosarul a fost strigat la ordinea listei de apeluri.

Dezbaterile în fond și susținerile orale ale părților au avut loc în ședința publică din data de 17.02.2012, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată care face parte integrantă din prezenta hotărâre, când, având nevoie de timp pentru a delibera, Curtea a amânat pronunțarea la 24.02.2012 și ulterior la 02.03.2012,când a decis următoarele:

CURTEA

Prin cererea înregistrata la Judecătoria Sectorului 5 București, reclamanții M. C. si M. G. au solicitat in contradictoriu cu parații M. Economiei si Finanțelor si M. București prin Primarul General, pronunțarea unei hotărâri prin care sa se dispună obligarea Ministerului Economiei si Finanțelor la restituirea sumei de 798,23 lei actualizata la data plații, reprezentând preț achitat pentru achiziționarea apartamentului situat în București . ., în suprafața de 117,10 mp, obligarea pârâtului Municipiului București prin Primar General, la plata prețului de circulație a apartamentului, reprezentând daune interese ca urmare a evicțiunii totale produse prin constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare, admiterea acțiunii în revendicare si pierderea dreptului de proprietate.

In motivarea cererii, au arătat ca, la data de 21.10.1996, au dobândit în baza Legii nr. 112/1995, imobilul situat în București . ., în suprafața de 117,10 mp, pentru care au achitat un preț de_ lei rol, potrivit contractului de vânzare-cumpărare nr.739/22.990/1996, contract ce a fost desființat, ca urmare a constatării nulității absolute.

Reclamanții au susținut ca dispozițiile art. 1336 cod civil instituie obligația vânzătorului de a-l garanta pe comparator de evicțiune, adică pentru pierderea proprietății, situație in care se afla reclamanții.

In drept, au invocat disp.art.1336, 1341-1344 cod civil si art. 50 din Legea nr.10/2001.

Prin întâmpinarea depusa la dosar, paratul Ministerul Finanțelor Publice a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive, arătând că pe plan procesual nu poate sta în judecată, deoarece nu a fost parte contractantă în actul de vânzare, și că într-o astfel de acțiune, parat ar trebui sa fie unitatea administrativ teritoriala vânzătoare, in speța Primăria Municipiului București .

Prin sentința civila nr.8115/10.12.2009, Judecătoria Sectorului 5 a declinat cauza spre competenta soluționare Tribunalului București, având în vedere că valoarea de circulație a imobilului ce a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare nr.739/_/21.10.1996, stabilita prin expertiza, depășea 5 miliarde lei, fapt ce atrăgea competenta tribunalului ca primă instanță potrivit disp.art.2 pct.1 lit. b Cod procedură civilă.

La Tribunalul București, cauza a fost înregistrata sub nr._ la Secția a V-a civila.

Prin precizările depuse la dosar la data de 6.05.2010, reclamanții au arătat ca înțeleg sa se judece în contradictoriu doar cu Ministerul Finanțelor Publice, nu si cu M. București prin Primar, așa cum au solicitat prin acțiunea introductivă.

Prin sentința civilă nr.1736/17.12.2010 Tribunalul București - Secția a V-a Civilă a admis în parte acțiunea principala formulată de către reclamanții M. C. și M. G., a obligat paratul Ministerul Finanțelor Publice către reclamanți la plata sumei de 76.932 lei reprezentând preț actualizat al imobilului situate în București . ., preț achitat de reclamanți conform contractului de vânzare-cumpărare nr.239/_/21.10.1996., a respins, ca neîntemeiată, excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice și a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în garanție.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că prin contractul de vânzare cumpărare nr.739/_/21.10.1996, încheiat, potrivit Legii nr. 112/1995, între M. C. și G. si ., reclamanții au dobândit imobilul situat în București . ., în suprafața de 117,10 mp, compus din: vestibul comun, 3 camere, bucătărie, baie, oficiu, debara, loggie, boxa, grup sanitar.

Prețul apartamentului a fost 24.925.623 lei rol din care 7.982.300 lei rol s-au achitat la momentul încheierii contractului, diferența urmând a fi achitata in rate lunare pana in noiembrie 2001. Acest imobil a intrat in posesia statului in baza decretului 92/1950, fiind naționalizat pe numele . ..

Urmare a apariției Legii nr. 10/2001, urmașii lui M. Caliopi, au revendicat imobilul in cauza, sens in care au notificat Primăria Municipiului București. Totodată, aceștia au solicitat instanțelor judecătorești anularea contractului de vânzare-cumpărare al reclamanților din prezenta cauza.

Astfel, prin sentința civila nr.992/2002, rămasă definitiva si irevocabila, Tribunalul București a dispus anularea contractul de vânzare-cumpărare nr.739/_/21.10.1996 încheiat între M. C. și G. si ., obligându-i pe reclamanții din prezenta cauza sa lase in deplina proprietate numiților P. N. O., P. S. R. și M. R. E., imobilul situat in . ..

Pentru anularea contractului de vânzare-cumpărare, instanțele judecătorești au reținut că reclamanții-cumparatori nu au depus nici măcar minime diligente la cumpărarea apartamentului, ca daca ar fi făcut acest minim efort ar fi aflat ca imobilul este revendicat de moștenitorii adevăratului proprietar prin demararea unui litigiu în acest sens si ca în raport de aceste împrejurări nu se pot prevala de buna credința. In consecința instanțele au reținut ca reclamanții cumpărători au fost de rea credința la dobândirea imobilului. (decizia 4610/2006 ICCJ, decizia 45/2003 si sentința civila nr.992/2002).

Prin urmare, tribunalul a reținut că, în urma demersurilor făcute de moștenitorii proprietarului imobilului din . ., contractul de vânzare-cumpărare, ce a constituit titlul reclamanților din prezenta cauza, a fost desființat, iar bunul restituit adevăraților proprietari.

In ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor, aceasta nu poate fi primita. Atâta timp cat legiuitorul a stabilit in mod expres in conținutul Legii nr. 112/1995 (prin art. 13 alin.6) ca prețul plătit de către chiriașii cumpărători se constituie . la dispoziția Ministerului Finanțelor, este foarte clar ca prețul pe care l-au plătit reclamanții a fost virat in contul acestui minister (in fondul extrabugetar) care l-a si folosit efectiv pentru acordarea de despăgubiri in temeiul Legii nr. 112/1995.

Mai mult decât atât, in cauza sunt incidente dispozițiilor art.50 alin.2 si 3 din legea 10/2001 potrivit cărora, „restituirea prețului actualizat plătit de chiriași ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările și completările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile se face de către Ministerul Finanțelor Publice, din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin 6 din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare”.

Ca atare criticile Ministerului Finanțelor Publice, în sensul ca nu a fost parte in contractul de vânzare-cumpărare, tribunalul le-a considerat ca fiind nefondate.

Pe fondul cauzei, fata de situația de fapt reținuta (desființarea contractului de vânzare-cumpărare a imobilului din . . întrucât a fost încheiat cu eludarea dispozițiilor legii 112/1995) si in raport de dispozițiile legale sus amintite, art.50 alin.3 din legea 10/2001, tribunalul a reținut că reclamanții sunt îndreptățiți a solicita prețul actualizat al imobilului, preț achitat pentru dobândirea bunului achitat potrivit contractului de vânzare-cumpărare nr.739/_/21.10.1996.

Din raportul de expertiza efectuat în cauza, rezulta ca prețul de 24.925.623 lei, actualizat la 31.05.2009 este în cuantum de 76.932 lei.

Așa fiind, tribunalul a obligat paratul Ministerul Finanțelor Publice, către reclamanți la plata sumei de 76.932 lei reprezentând preț actualizat la 31.05.2009 al imobilului situat în București . ., ce a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare nr.739/_/21.10.1996.

Nu poate fi primita cererea reclamanților de obligarea a paratului la plata valorii de circulație a imobilului, pentru aceleași considerente sus arătate.

Tribunalul a menționat în ceea ce privește cererea de chemare în garanție a . de paratul Ministerul Finanțelor Publice, că aceasta nu poate fi primita, întrucât în cauză nu s-a făcut nici o dovadă că parata chemată în garanție . încasat efectiv acest comision.

Astfel, potrivit art.37 din HG 20/1996 unitățile specializate care evaluează si vând apartamentele care fac obiectul legii 112/1995, au obligația sa încaseze contravaloarea acestora de la comparator, sa retina comisionul de 1%, iar suma rămasa sa o vireze in 3 zile in contul 50.21 deschis la trezoreria statului din localitatea unde își are sediul vânzătorul .

In cauza, paratul Ministerul Finanțelor Publice nu a făcut dovada ca din prețul imobilului a primit cu 1% mai puțin, iar acel 1% a fost oprit de chemata in garanție.

În final, tribunalul a reținut, chiar daca s-ar admite ideea ca acest comision a fost efectiv încasat, că . acționat ca mandatar al vânzătorului, iar în cauză nu s-a făcut vreo dovadă că acesta nu ar fi executat mandatul. Or pentru acest motiv, . îndreptățita a păstra comisionul atât timp cât a executat mandatul, iar pentru executarea lui a alocat resurse materiale si umane. Așa fiind, cererea de chemare în garanție formulată de Ministerul Finanțelor Publice a fost respinsă ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentințe, au declarat apel reclamanții M. C. și M. G. și pârâtul Ministerul Finanțelor Publice prin DGFP București.

În motivarea apelului declarat de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, se arată că, în mod greșit instanța de fond a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a apelantului-pârât ca neîntemeiata, motiv pentru care a reiterat-o.

Prin calitate procesuala înțelegându-se titlul sau modul in care o persoana participa in raportul juridic, îndreptățind-o sa fie parte in proces. Calitatea procesuala pasiva presupune existenta identității intre persoana paratului si cel obligat in cadrul aceluiași raport juridic.

Stabilirea calității procesuale pasive implica, în speța, clarificarea prealabila a unei probleme de drept substanțial, anume natura obligației sumei de bani reprezentând prețul actualizat, mai precis izvorul acestei obligații.

Sub acest aspect, deși in practica instanțelor si chiar a Înaltei Curți de Casație si Justiție s-a conturat si opinia conform căreia obligația de plata ar fi întemeiata pe răspunderea vânzătorului pentru evicțiune în condițiile anularii contractului de vânzare-cumpărare si constatării relei-credințe a cumpărătorilor in momentul încheierii contractului nu este justa o astfel de interpretare a dispozițiilor art. 1337 si urm. C. civ., întrucât obligația de restituire a prețului actualizat nu poate fi întemeiata decât pe principiile efectelor nulității actelor juridice, anume al retroactivității, astfel încât părțile raportului juridic trebuie sa ajungă in situația in care acel act nu s-ar fi încheiat, principiu având la baza si regula îmbogățirii fără justa cauza, fapt ce conduce la concluzia ca restituirea trebuie sa aibă în vedere prețul actualizat, având in vedere in acest sens si dispozițiile art. 970 C.civ.

Fiind lămurit acest aspect de drept substanțial, pe plan procesual calitatea procesuala pasiva nu poate avea, . acțiune, decât unitatea administrativ teritoriala vânzătoare, nicidecum Ministerul Finanțelor Publice, atât pentru faptul ca acesta nu a fost parte contractanta in raportul juridic dedus judecații, nerevenindu-i obligația de restituire a prestațiilor efectuate in baza actului constatat nul, cat si pentru argumentele pornite de la aceeași premisa juridica:

Apelantul pârât a precizat că prevederile art. 50 alin. 3 din Legea 10/2001 nu sunt norme cu caracter procesual, prin care sa se acorde calitate procesuala pasiva Ministerului Finanțelor Publice.

. Legii nr. 10/2001, legiuitorul a intervenit în acest sens, când a considerat necesar, instituind prevederi cu caracter procesual, caracter ce rezulta clar din formularea textului si, in plus, referindu-se numai la efectele faptului juridic licit, si nu ale unui act juridic .

Prin modificarea alin. 3 din art. 50 din Legea nr. 10/2001, s-a urmărit determinarea sursei din care vor fi restituite sumele de natura celor solicitate de reclamanții din prezenta cauza, fără însă ca prin aceasta să se creeze, așa cum s-a arătat, un raport obligațional direct intre persoanele îndreptățite sa primească restituirea prețului actualizat corespunzător contractului anulat prin sentința judecătoreasca si Ministerul Finanțelor Publice care numai administrează fondul cu aceasta destinație.

Prin urmare, Primăria Municipiului București are calitate procesuala pasiva in cauza dedusa judecații, aceasta având calitatea de vânzătoare la încheierea contractului de vânzare-cumpărare nr. 239/_/21.10.1996 cu reclamanții.

In conformitate cu dispozițiile art. 1337 din Codul civil, pârâtul solicită sa se instituie răspunderea vânzătorului pentru evicțiune totală sau parțiala prin fapta unui terț.

Această dispoziție de drept comun, nu poate fi înlăturata prin nici o dispoziție speciala contrara, fiind așadar pe deplin aplicabila între părțile din prezentul litigiu.

Nici dispozițiile art. 50 alin.3 din Legea nr.10/2001, nu sunt de natura sa determine introducerea în prezenta cauza a Ministerului Finanțelor Publice si sa-i acorde calitate procesuala pasiva acestei instituții, cat timp obligația de garanție pentru evicțiune are un conținut mult mai larg.

Se învederează că nu poate fi antrenata răspunderea Ministerului Finanțelor Publice, având in vedere ca in prezenta acțiune nu exista culpa acestei instituții.

2. A treia critică se referă la respingerea cererii de chemare in garanție a S.C. H. N. S.A. pentru restituirea comisionului de 1% încasat de aceasta societate la încheierea contractului de vânzare-cumpărare nr. 239/_/21.10.1996.

Conform prevederilor art.41 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr.112/1995: "Unitățile specializate, care evaluează și vând apartamentele care fac obiectul Legii nr. 112/1995, au obligația să încaseze contravaloarea acestora de la cumpărător, să rețină comisionul de 1 %, potrivit art. 13 Iit. a) din legea sus-menționată, iar suma rămasă să o vireze, în termen de 3 zile lucrătoare, în contul 50.21, deschis la trezoreria statului din localitatea unde își are sediul vânzătorul, sau în contul 64.74, deschis la unitățile Băncii Comerciale Române - S.A., după caz."

În opinia apelantului-pârât, instanța trebuie sa dispună ca procentul de 1% prevăzut de dispozițiile normative mai sus invocate, sa fie aplicat la valoarea reactualizata a imobilului, si nu la cea achitata în momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare si sa oblige partea care a încasat comisionul, sa îl restituie din prețul actualizat.

În final, apelantul pârât a solicitat admiterea apelului declarat împotriva Sentinței civile nr. 391/25.02.2011, pronunțata de Tribunalul București, Secția a V-a civila, schimbarea în parte a sentinței, în sensul admiterii excepției lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice si respingerea acțiunii în principal, ca fiind îndreptata împotriva unei persoane fără calitate procesuala pasiva în cauză, iar în subsidiar, ca neîntemeiată.

În motivarea apelului declarat de reclamanții M. C. și M. G., s-a precizat că prin acțiune, reclamanții au arătat că, prin efectul admiterii acțiunii in revendicare menționat anterior, devin incidente dispozițiile art. 1337 C. civ., art. 1341 si urm. c. civ. referitoare la obligația de garanție a vânzătorului pentru evicțiune.

Fiind vorba despre o evicțiune rezultând din fapta unui terț in raport de contractul de vânzare-cumpărare încheiat intre vânzătorul M. București si reclamanți, in calitate de cumpărători, obligația de garanție exista în cauză fiind îndeplinite cerințele impuse de lege: tulburarea din partea terțului este de drept: evicțiunea are o cauza anterioara vânzării, imobilul fiind naționalizat prin Decretul nr. 92/1950; cauza evicțiunii nu a fost cunoscuta de reclamanți.

Apelanții-reclamanți au susținut că vânzătorul este obligat sa restituie prețul bunului in cauza si sa plătească acestora diferența dintre preț si valoarea lucrului la momentul evicțiunii, indiferent de cauza care a produs excedentul de valoare sau daca acesta a fost sau nu previzibil ori vânzătorul a fost de buna sau de rea credință.

La data introducerii acțiunii, dispozițiile legale citate erau in vigoare ( in prezent garanția contra evicțiunii constând in obligația vânzătorului de a-l garanta pe cumpărător împotriva evicțiunii care l-ar împiedeca total sau parțial in stăpânirea netulburata a bunului vândut) este prevăzuta in art. 1695 si următoarele din noul cod civil).

Practica judiciara recenta a reținut ca, normele generale cuprinse in codul civil referitoare la materia si efectele evicțiunii se completează cu cele speciale cuprinse in legea nr. 10/2001 care reglementează aceeași problema de drept si care instituie dispoziții speciale referitoare la persoana care trebuie sa răspundă pentru evicțiune.

Sub aspectul temeiniciei obligării Ministerului Finanțelor Publice la plata acestor sume de bani, practica judiciara a reținut ca, deși obligația de garanție pentru evicțiune revine vânzătorului, in speța comporta anumite excepții si anume: contractele de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul legii nr. 112/1995 au o situație speciala, ele neconstituind pentru unitatea deținătoare o expresie a libertății contractuale ci, executarea unei obligații legale exprese, cea corelativa dreptului chiriașului de a cumpăra, drept prevăzut de art. 9 din acest act normativ. Faptul că unitățile deținătoare acționau ca mandatari fără reprezentare a statului, rezulta si din împrejurarea ca sumele încasate din aceste vânzări nu intrau în patrimoniul lor, ci într-un fond extrabugetar special constituit conform art. 13 alin. 6 din legea nr. 112/1995.

Restituirea prețului se face de către Ministerul Finanțelor Publice din fondul extrabugetar menționat.

Apelanții reclamanți au precizat că au solicitat prin cererea introductiva, obligarea paratei la plata prețului imobilului actualizat cu indicele de inflație și că în această privința legiuitorul a derogat de la normele dreptului comun prevăzute de codul civil cu privire la efectele evicțiunii consumate, instituind norme speciale care reglementează restituirea prețului plătit către cei ale căror titluri de proprietate au fost desființate prin hotărâri irevocabile.

Sub aspect procesual, având in vedere ca banii proveniți din vânzarea apartamentului au fost virați . paratului Ministerul Finanțelor Publice, iar art. 50 alin. 3 din OUG nr. 184/2002 pentru modificarea si completarea legii nr. 10/2001 prevede ca, plata prețului actualizat plătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost desființate se face de către M. Finanțelor din fondul extrabugetar special constituit in temeiul art. 13. alin.6 din Legea nr. 112/1995, instanțele de judecata au apreciat ca, obligația de restituire revine Ministerului Finanțelor Publice.

Din interpretarea sistematica a dispozițiilor Codului civil in materie de garanție pentru evicțiune si a art. 50 din legea nr. 10/2001, se retine ca cel chemat sa răspundă în calitate de parat pentru despăgubirile reprezentând prețul de cumpărare actualizat sau, după caz, prețul de piața al imobilului, este paratul Ministerul Finanțelor Publice.

Apelanții-reclamanți invocă jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în cauza R. contra României, care deși nu este grefata pe aceeași situație de speța, consacra principiul unui just echilibru intre cerințele de interes general ale comunității si imperativele de salvgardare ale drepturilor fundamentale ale persoanei. Curtea reafirma ca acest echilibru este, ca regula generala, atins atunci când compensația plătită persoanei private de proprietate este în mod rezonabil colereta cu valoarea pecuniara a bunului.

Aceasta protecție juridica îi este conferita chiriașului cumpărător de dispozițiile din codul civil referitoare la răspunderea pentru evicțiune, dar si de prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului si Libertăților Fundamentale ratificate de România prin legea nr. 30/1994.

In consecință, apelanții-reclamanți au constatat că sentința civila apelata este nelegala si netemeinica in ceea ce privește respingerea obligării Ministerului Finanțelor Publice la plata excedentului de valoare, respectiv daune interese, așa cum au fost determinate de expertul tehnic Acris V., la suma de 528.827 lei din care se deduce prețul actualizat, arătând că instanța de fond nu a motivat soluția de respingere a acestor pretenții.

În final, apelanții-reclamanți au solicitat admiterea apelului, schimbarea în parte a hotărârii atacate, în sensul de a fi obligat Ministerul Finanțelor Publice la plata sumei menționate (528.827 lei - 76.932 lei = 451.895).

În drept, au fost invocate dispozițiile art.294-296 din Codul de Procedură Civilă.

Analizând recursurile declarate din prisma criticilor formulate, instanța de apel, în conformitate cu dispozițiile art.294-296 din codul de procedură civilă constată că sunt nefondate, pentru următoarele considerente:

1.Apelul declarat de către Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București este nefondat, pentru următoarele considerente:

Apelantul Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București poate avea calitate procesuală pasivă în temeiul evicțiunii pentru fapta unui terț, instanța de apel învederează că cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe dispozițiile Legii nr.10/2001, și nu pe dispozițiile art.1337 din Codul Civil.

Aceste prevederi speciale, derogă de la dreptul comun in materie, conform principiului "specialia generalibus derogant" astfel încât, în cauză nu-și mai găsesc aplicarea, in privinta restituirii pretului de piata al imobilului, prevederile Codului Civil care reglementează obligația vânzătorului de garanție contra evicțiunii (art.1337, 1341-1345 Cod civil), invocate de apelanții-pârâți.

Calea procesuală pentru realizarea pretențiilor a fost aleasă de intimații-reclamanți și, în raport de temeiul de drept invocat în susținerea cererii de chemare în judecată, se stabilește cadrul procesual.

Prin urmare, ele se aplică cu precădere, potrivit principiului de drept conform căruia „norma specială derogă de la norma generală” (specialia generalibus derrogant), atunci când instanța de judecată reține că situația de fapt expusă de reclamant se încadrează în ipoteza normei juridice.

Or, textul de lege cu caracter derogatoriu de la dreptul comun, instituie o formă de răspundere extracontractuală specială, ce stabilește în mod expres calitatea procesuală pasivă a Ministerului Finanțelor Publice în ceea ce privește restituirea prețului actualizat plătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile.

În consecință, regulile de drept comun în materia evicțiunii – relative la instituirea răspunderii contractuale pentru evicțiune a vânzătorului - nu erau incidente în soluționarea procesului de față, în condițiile existenței dispozițiilor legale menționate mai sus cuprinse în Legea nr. 10/2001, cu caracter special și derogatoriu de la dreptul comun din materia evicțiunii.

Având în vedere toate considerentele expuse, se constată că Ministerul Finanțelor Publice are calitate procesuală pasivă.

Cu privire la cea de-a doua critică referitoare la inaplicabilitatea dispozițiilor art.50 din Legea nr.10/2001, se constată că este nefondată, pentru următoarele considerente:

Potrivit articolului 50 ind. 2 din lege „cererile sau acțiunile în justiție privind restituirea prețului actualizat plătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile sunt scutite de taxe de timbre”, iar prin alin.4 se prevede că “Restituirea prețului prevăzut la alin. (2) și (2¹) se face de către M. Economiei și Finanțelor din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. 6 din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare”.

În cauza de față, se reține că apelanții-reclamanți și-au întemeiat cererea de chemare în judecată pe dispozițiile sus-menționate, astfel încât va fi înlăturată critica referitoare la împrejurarea că sunt aplicabile dispozițiile art. 1337, art. 1341 C.civ. care reglementează instituția evicțiunii, deoarece deposedarea reclamantei de imobilul ce face obiectul prezentului litigiu întrunește condițiile unei tulburări de drept prin fapta unui terț.

De asemenea, dispozițiile art. 50 alin. 2 și alin. 3 din Legea nr. 10/2001, rep. constituie norme speciale, derogatorii de la dreptul comun privind obligația vânzătorului de a răspunde pentru evicțiune (consacrată de art. 1341 C.civ).

Având în vedere considerentele menționate, va înlătura critica referitoare la obligația Primăriei Municipiului București de a răspunde, în conformitate cu art.1337 din Codul Civil din 1864.

Cu privire la critica referitoare la obligarea pârâtului la plata intregii sume, reprezentând prețul de piață al imobilului, fără a se deduce comisionul de 1%, actualizat, încasat de . de appel constată că este nefondată, pentru următoarele considerente:

Apelantul pârât are, potrivit dispozițiilor legale enunțate mai sus obligația de plată a întregii sume reprezentând valoarea de piață a imobilului, fără a avea relevanță în cadrul raportului juridic pe care legea îl reglementează între reclamanți și Ministerul Finanțelor Publice, comisionul de 1% încasat de .>

Comisionul respectiv a reprezentat plata serviciilor realizate de către această societate in calitate de unitate specializată in vânzare și de mandatar al vânzătorului, M. Bucuresti, prin Primarul General. Dată fiind natura acestei sume, atâta vreme cât contractul de prestari servicii nu a fost reziliat sau desființat, unitatea deținătoare justifică reținerea comisionului încasat pentru contravaloarea serviciilor prestate, astfel că nu poate fi obligată la restituirea lui.

Pentru toate considerentele expuse, constatând că nu sunt întemeiate criticile formulate, în conformitate cu dispozițiile art.295-296 din Codul de Procedură Civilă, va respinge, ca nefondat, apelul declarat de către Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București cu sediul în București, . Gerota nr. 13, Sector 2 împotriva sentinței civile nr. 1736/17.12.2010 pronunțată de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă

2. Cu privire la apelul declarat de către apelanții-reclamanți M. C. și M. G., instanța de apel constată că, prin contractul de vânzare cumpărare nr.739/_/21.10.1996, încheiat, potrivit Legii nr. 112/1995, între M. C. și G. si ., apelanții-reclamanții au dobândit imobilul situat în București . ., în suprafața de 117,10 mp, compus din: vestibul comun, 3 camere, bucătărie, baie, oficiu, debara, loggie, boxa, grup sanitar.

Prin sentința civila nr.992/2002, rămasă definitiva si irevocabila, Tribunalul București a dispus anularea contractul de vânzare-cumpărare nr.739/_/21.10.1996 încheiat între M. C. și G. si ., obligându-i pe reclamanții din prezenta cauza sa lase in deplina proprietate numiților P. N. O., P. S. R. și M. R. E., imobilul situat in . .. Această sentință civilă a fost menținută prin decizia civilă nr.4610/11.05.2006, pronunțată în dosarul nr._/1/2003 al Înaltei Curții de Casație și Justiție.

În considerentele hotărârilor menționate, s-a reținut că imobilul litigios a fost preluat fără titlu valabil în proprietate statului, că fostul proprietar era exceptat de la aplicarea decretului de naționalizare și că nu sunt incidente dispozițiile art.46 din Legea nr.10/2001 cu privire la salvarea contractului de vânzare-cumpărare contestat, deoarece chiriași au fost de rea-credință la încheierea acestuia, iar contractul a fost încheiat cu nerespectarea dispozițiilor Legii nr.112/1995.

Instanța de apel constată că, considerentele hotărârilor menționate se bucură de putere de lucru judecat, fiind considerente decisive, care explică și care lămuresc dispozitivul hotărârii pronunțate. Aceste considerente au relevanță în prezenta cauză, deoarece determină incidența dispozițiilor art.50 alin. 2 din Legea nr.10/2001, care prevede că „(2) Cererile sau acțiunile în justiție privind restituirea prețului actualizat plătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile sunt scutite de taxe de timbru”.

Din dispoziția legală menționate rezultă că foștii chiriași ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost desființate prin hotărâri judecătorești irevocabile, pentru nerespectarea dispozițiilor Legii nr.112/1995, au posibilitatea de a obține numai prețul actualizat.

Valoarea de circulație a imobilul poate fi obținut în condițiile art.50 alin.2/1 din Legea nr.10/2001, în cazul în care contractele de vânzare-cumpărare au fost încheiate cu respectarea dispozițiilor Legii nr.112/1995.

În cauza de față, sunt incidente dispozițiile art.50 alin.2, nu și dispozițiile art.50 alin.2/2 din Legea nr.10/2001, având în vedere că s-a reținut cu putere de lucru judecat că contractul de vânzare cumpărare nr.739/_/21.10.1996 a fost încheiat cu nerespectarea dispozițiilor Legii nr.112/1995.

Instanța de apel constată că prima instanță a realizat o aplicare corectă a dispozițiilor legale menționate, atunci când nu acordat apelanților-reclamanți valoarea de circulație a imobilului, ci doar prețul reactualizat.

Cu privire la încălcarea art.1 din Protocolul 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, se învederează că potrivit jurisprudenței Curții Europene „un reclamant nu poate invoca o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție decât în măsura în care hotărârile pe care le contestă se raportează la "bunurile" sale în sensul prezentei dispoziții. Noțiunea "bunuri" poate acoperi atât "bunurile actuale", cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în virtutea cărora reclamantul poate pretinde că are cel puțin o "speranță legitimă" de a beneficia efectiv de un drept de proprietate. Dimpotrivă, speranța de a i se recunoaște un drept de proprietate ce nu poate fi exercitat efectiv nu poate fi considerat ca un "bun", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, și la fel se întâmplă și în cazul unei creanțe condiționale care se stinge din cauza neîndeplinirii condiției (vezi Prințul Hans-A. II de Liechtenstein împotriva Germaniei [MC], nr. 42.527/98, §§ 82 și 83, CEDO 2001-VIII) cauza P. împotriva României, paragraful 64.

În jurisprudența sa, instanța europeană a apreciat că, pentru a analiza încălcarea art.1 din Protocolul 1 al Convenției, este necesar să se verifice dacă există un bun, dacă există o ingerință, dacă este justificată ingerința și dacă această ingerință este proporțională și să se realizeze un just echilibru între interesele generale și cele particulare.

Cu privire la existența ingerinței, instanța de recurs constată că sentința civilă defintivă și irevocabilă, prin care s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare al apelanților-reclamanți reprezintă o ingerință în sensul Convenției Europene a Drepturilor Omului

Cu privire la justificarea ingerinței, instanța de apel reiterează faptul că instanța europeană a statuat că art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție conține trei norme distincte: "prima, care se exprimă în prima frază a primului alineat și îmbracă un caracter general, enunță principiul respectării proprietății; a doua, ce figurează în cea de-a doua frază a aceluiași alineat, vizează privarea de proprietate și o supune anumitor condiții; cât despre a treia, menționată în cel de-al doilea alineat, recunoaște dreptul statelor, printre altele, de a reglementa utilizarea bunurilor conform interesului general (...). Nu este vorba totuși de reguli lipsite de legătură între ele. A doua și a treia dintre ele se referă la anumite exemple de atingeri ale dreptului de proprietate; ca atare, ele trebuie interpretate în lumina principiului consacrat de prima normă" (James și alții împotriva Marii Britanii, Hotărârea din 21 februarie 1986, . nr. 98, p. 29 - 30, § 37).

Pentru a stabili dacă a avut loc privarea de proprietate în sensul celei de-a doua "norme", trebuie nu numai să se verifice dacă a avut loc deposedarea sau exproprierea formală, ci și să se treacă dincolo de aparențe și să se analizeze realitățile situației litigioase. Convenția vizând protejarea drepturilor "concrete și efective", trebuie cercetat dacă situația respectivă echivalează cu o expropriere de fapt (Brumărescu, citată mai sus, § 76).

O privare de proprietate ce se analizează prin prisma celei de a doua norme nu se poate justifica decât dacă se demonstrează în special faptul că ea a avut loc în condițiile prevăzute de lege, pentru cauză de utilitate publică și cu respectarea principiului proporționalității.(paragraful 76 din cauza P. împotriva României).

Art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție impune, înainte de toate și mai ales, ca o ingerință a autorității publice în exercitarea dreptului la respectarea bunurilor să fie legală (latridis, citată mai sus, § 58). Principiul legalității implică și existența unor norme de drept intern suficient de accesibile, precise și previzibile (Hentrich împotriva Franței, Hotărârea din 22 septembrie 1994, . nr. 296-A, p. 19 - 20, § 42, și Lithgow și alții împotriva Marii Britanii, Hotărârea din 8 iulie 1986, . nr. 102, p. 47, § 110).

În cauza de față, ingerința în dreptul de proprietate al apelanților-reclamnați este legală, deoarece a fost dispusă printr-o hotărâre definitivă și irevocabilă, care a fost pronunțată cu respectarea normelor procedural instituite de către legiuitorul roman.

De asemenea, instanța de apel constată că pentru privarea bunului, partea obține o despăgubire, care este stabilită în prezenta cauză.

Cu privire la caracterul proporțional al despăgubirii, instanța de apel învederează că este respectat principiul proporționalității, deoarece partea a obținut prețul actualizat, adică prețul de cumpărare, actualizat cu rata inflației.

Chiar dacă prețul de cumpărare actualizat este mai mic decât valoarea de circulație, pe care ar fi putut-o obține partea, dacă ar fi fost incidente dispozițiile art.50 alin.2/2 din Legea nr.10/2001, acest aspect nu semnifică încălcarea principiului proporționalității.

Astfel, în cauza T. T. împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut cu privire la valoarea despăgubirii că există o legislație aptă de a se acorda despăgubiri, cel puțin prețul de cumpărare indexat (paragrafele 39-40).

Având în vedere toate considerentele expuse, în conformitate cu dispozițiile art. 50 alin.2 din Legea nr.10/2001 coroborate cu art.295-297 din Codul de Procedură Civilă, va respinge, ca nefondate apelurile declarate de apelanții-reclamanți M. C. și M. G. domiciliați în București, .. 86, Sector 1 și de apelantul pârât Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București cu sediul în București, . Gerota nr. 13, Sector 2 împotriva sentinței civile nr. 1736/17.12.2010 pronunțată de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă, în contradictoriu cu intimatul-pârât M. București prin Primarul General cu sediul în București, .. 291-293, sector 6 și intimații-chemați în garanție Ministerul Finanțelor Publice cu sediul în București, ., Sector 5 și . cu sediul în București, ., Sector 1.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge, ca nefondate, apelurile declarate de apelanții-reclamanți M. C. și M. G. domiciliați în București, .. 86, Sector 1 și de apelantul pârât Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București cu sediul în București, . Gerota nr. 13, Sector 2 împotriva sentinței civile nr. 1736/17.12.2010 pronunțată de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă, în contradictoriu cu intimatul-pârât M. București prin Primarul General cu sediul în București, .. 291-293, sector 6 și intimații-chemați în garanție Ministerul Finanțelor Publice cu sediul în București, ., Sector 5 și . cu sediul în București, ., Sector 1.

Cu recurs în 15 zile de la comunicare.

Pronunțată în ședință publică, azi, 02.03.2012.

PREȘEDINTE JUDECĂTOR

Z. D. C. M. S.

GREFIER

D. L.

Red. ZD

Tehnored. GC – 8 ex

06.03.2012

Jud. fond - I. S. F.

← Pretenţii. Decizia nr. 436/2012. Curtea de Apel BUCUREŞTI		Evacuare. Decizia nr. 1715/2012. Curtea de Apel BUCUREŞTI →

Legea 10/2001. Decizia nr. 96/2012. Curtea de Apel BUCUREŞTI

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Comentarii despre Legea 10/2001. Decizia nr. 96/2012. Curtea de Apel BUCUREŞTI