Pretenţii. Decizia nr. 706/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 706/2013 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 17-04-2013 în dosarul nr. 706/2013
DOSAR NR._
(_ )
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCURESTI
SECTIA A III-A CIVILA ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILA NR.706
Ședința publică de la 17.04.2013
Curtea constituită din:
P. - E. V.
JUDECATOR - M.-A. N.-G.
JUDECATOR - I. A. H. P.
GREFIER - S. P.
***** *****
MINISTERUL PUBLIC – P. DE PE LÂNGĂ CURTEA DE APEL BUCUREȘTI a fost reprezentant de procuror C. C..
Pe rol se află soluționarea recursului declarat de recurentul-reclamant S. G., împotriva sentinței civile nr.2172 din 15.12.2011, pronunțată de Tribunalul București - Secția a III-a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul-pârât S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE.
P. are ca obiect – pretenții – Legea nr.221/2009.
La apelul nominal făcut în ședință publică, nu se prezintă recurentul – reclamant S. G. și intimatul-pârât S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează împrejurarea că recurentul-reclamant a depus la dosar, prin serviciul registratură al instanței, la data de 04.03.2013, cerere de repunere pe rol a cauzei, prin care solicită aplicarea dispozițiilor art.242 al.2 din Codul de procedură civilă.
Reprezentantul Ministerului Public, având cuvântul, solicită admiterea cererii de repunerea cauzei pe rol.
Curtea, în temeiul art.245 pct.1 din codul de procedură civilă dispune repunerea cauzei pe rol, constatând că s-a solicitat și judecarea cauzei în lipsă de către recurentul-reclamant.
Reprezentantul Ministerului Public, având cuvântul, declară că nu mai are cereri de formulat, probe de administrat sau excepții de invocat.
Curtea, având în vedere că nu mai sunt cereri prealabile de formulat, excepții de invocat sau probe de administrat și față de împrejurarea că recurentul-reclamant a solicitat aplicarea dispozițiilor art.242 al.2 din Codul de procedură civilă privind judecata în lipsă constată dosarul în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea recursului.
Reprezentantul Ministerului Public, având cuvântul, solicită respingerea recursului, ca nefondat și menținerea hotărârii instanței de fond ca fiind legală și temeinică.
Arată că recurentul-reclamant nu poate beneficia de dispozițiile Legii nr.221/2009, întrucât nu îndeplinește condițiile legale.
Curtea reține pricina spre soluționare.
CURTEA,
Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 02 februarie 2011, pe rolul Tribunalului București - Secția a III-a Civilă sub nr._ , reclamantul S. G. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, obligarea acestuia la 5.000 euro cu titlu de despăgubire în baza Legii nr. 221/2009.
În motivarea acțiunii s-a arătat că în ianuarie 1945, autoarea sa numita S. Rosa a fost deportată împreună cu alți cetățeni și internați în lagărul de reconstrucție din URSS până la 15 decembrie 1949.
La data de 13 mai 2011, reclamantul a depus o completare a acțiunii solicitând să se constate caracterul politic al măsurii deportării tatălui său S. Hans G. în URSS în perioada ianuarie 1945 – decembrie 1949 cu obligarea pârâtului la plata de daune materiale și morale în cuantum de 10.000 euro.
Prin sentința civilă nr. 2172 din 15 decembrie 2011, Tribunalul București – Secția a III-a Civilă a respinsca neîntemeiată cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul S. G. în contradictoriu cu S. român reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice.
Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut că prin cererea de chemare în judecată reclamantul a solicitat despăgubiri bănești pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a deportării în URSS a autorilor săi în perioada ianuarie 1945 – decembrie1949.
Pretenția a fost întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 221/2009.
Față de acest obiect și acest temei juridic ale cererii de chemare în judecată indicate de reclamant, în limitele cărora instanța este obligată să se pronunțe conform principiului disponibilității care guvernează procesul civil, tribunalul constată că acțiunea de față este neîntemeiată.
Astfel, tribunalul a constatat că domeniul de aplicare al Legii nr. 221/2009 este reprezentat exclusiv de măsurile cu caracter politic (condamnări sau măsuri administrative) luate de autoritățile comuniste în perioada 06 martie 1945 – 22 decembrie 1989.
Așadar, prin Legea nr. 221/2009 legiuitorul român a înțeles să acorde posibilitatea despăgubirii pentru prejudiciul moral suferit numai persoanelor (sau descendenților sau soțului supraviețuitor al acestora) care au suferit condamnări sau efectele unor măsuri administrative cu caracter politic în perioada 06 martie 1945 – 22 decembrie 1989, adică în perioada regimului comunist.
În cauza de față, măsura cu caracter politic invocată drept cauză a prejudiciului moral nu se încadrează în domeniul de aplicare al Legii nr. 221/2009, deoarece a fost luată în anul 1945 când în România nu se instaurase regimul comunist. Or, pentru asemenea măsuri, chiar dacă ar fi produs un prejudiciu moral, Legea nr. 221/2009 nu poate fi un temei al acordării de despăgubiri bănești.
Împotriva acestei sentințe, la data de 06 martie 2012 a declarat recurs reclamantul.
În motivarea cererii de recurs arată că, a fost deportat la muncă forțată în URSS împreuna cu aproape 100.000 de mii de persoane de apartenență etnică germană, cetățeni români. Această măsură asimilată unei condamnări cu caracter politic, bine cunoscută în România, și descrisă în mod amănunțit și corect de exemplu in sentința civilă a Tribunalului București nr. 1911 din 14 decembrie 2010, în dosarul nr._/3/_ sau în hotărârea civilă nr. 992/2011 din 26 mai 2011 în dosarul nr._/3/2011, în care, în cazuri exact similare a fost recunoscută ca măsură administrativă asimilată unei urmăriri politice a statului român comunist conform Legii nr._, a fost o măsură abuzivă în răspunderea statului român, care conform interpretării teleologice a Legii nr. 221/2009 cade sub incidența acestei legi, chiar dacă această măsură a început deja cu două luni înaintea cadrului de timp menționat de această lege pentru determinarea cauzală a răspunderii pentru măsurile cauzate de statul comunist, dar măsura a persistat și a fost continuată încă ani după preluarea răspunderii prin guvernul Dr. P. G. în Martie 1945.
S. comunist român a continuat în mod activ această măsură de urmărire evident politica, îndreptata pe baza ordinului Ministerului Afacerilor Interne nr._ din 03 ianuarie 1945, și a emis la data de 29 martie 1945 Ordinul Circular nr._ a Ministerului Afacerilor Interne, Secretariatul de Stat pentru Poliție, în care organele în subordine erau obligați să întocmească tabele nominale de urmărire iar acele victime care până la acea data încă nu erau în lagărele de muncă forțată trebuiau să fie internați și forțați la munci în batalioane noi, în domeniul căi ferate, drumuri și poduri etc. Această urmărire colectivă a fost continuată de statul comunist român până spre anii 1949 – 1950, dată până la care victimelor deportate în lagărele de muncă forțată în URSS li se interzicea reîntoarcerea în țara lor proprie, considerând evadarea din lagărele de internare și reîntoarcerea acasă ca „întoarcere frauduloasă”, care ducea la consecința menționată în ordinul circular menționat (reinternarea) și „deferirea către justiție spre strângere” (a se vedea în mod exemplar raportul inspectoratului regional de siguranță Timișoara nr._ S din data de 16 martie 1948). Condițiile de urmărire sunt reflectate până în această perioadă în toate județele țării, a se vedea de exemplu rapoartele inspectoratului de siguranță Sibiu nr. 8539 S din 19 octombrie 1946 și nr._ S din 21 iulie 1948.
Este deci evident că urmărirea începută cu câte-va săptămâni înaintea instaurării oficiale a guvernului a fost continuată activ (a se vedea ordinul din data de 29 martie 1945 etc.) și după această dată, cea ce aduce această urmărire cel puțin din data de instaurare a guvernului în mod evident sub incidența legii invocate.
Chiar dacă prima instanță aplică norma legii în mod restrictiv rară interpretarea ei teleologică, care se impune (a se vedea motivare a celor două hotărâri citate), ar fi trebuit să recunoască cel puțin menținerea în deportare după perioada martie 1945 menționată în mod expres în lege. Cu acest aspect instanța nu s-a preocupat ci nici un gând. Chiar după această dată statul român poartă în continuare răspunderea pentru proprii cetățeni, ținuți în mod activ până la sfârșitul anilor 1950 în deportarea întreprinsă de propriile organe de stat. Trebuie văzut și faptul că Decretul nr. 118/1990 prevede expresis verbis aplicabilitatea si pentru aceste măsuri de urmărire prin deportare în străinătate în perioada august 1944 – martie 1945, iar omiterea acestei clarificări în Legea nr. 221/2009 poate fi numai una neintenționată de legiuitor, atâta timp cât curtea constituțională apreciază ambele legi a fi cu același scop identic.
Măsurile cu caracter represiv nu au început numai exact în data numirii guvernului, ci conform constatărilor din Raportul final al Comisiei Prezidențiale pentru analiza dictaturii comuniste în România, care este un document oficial al Statului R., disponibil pe site-ul administrației prezidențiale, măsurile represive au început imediat după 23 august 1944, inclusiv măsura a cărei victimă a fost și recurent, care a fost dislocată din localitatea de domiciliu de organele de stat române si deportată de acestea într-o colonie de muncă în URSS. Pentru amănunte a se vedea raportul final, pag. 158 și următoarele, și suplimentar motivele relatate corect în sentința civilă a Tribunalului București nr. 1911 din data de 14 decembrie 2010, în dosarul nr._/3/2010, la a care fac referire în amănunt.
Modul de abordare a temei și de a trata pe acest grup de cetățeni urmăriți în procedurile actuale este de-a dreptul insultător pentru victimele supraviețuitoare ale acestei măsuri administrative colective îndreptate de statul român împotriva propriilor cetățeni din motive legate strict de apartenență etnică și continuată activ până la sfârșitul anilor 1950.
Recurentul menționează că plata despăgubirii solicitate trebuie acordată și conform art. 5 alin. 1 lit. b a Legii nr. 221/2009, chiar dacă nu se aplică art. 5 alin. 1 lit. a pe baza deciziei a Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, deoarece cel puțin în volumul cerut recurentul a avut o pierdere în avere, și nu numai morală, prin deportarea forțată pentru o perioadă îndelungată. Instanța ar fi putut proceda la estimarea daunei materiale prin absorbirea forțată a forței de muncă pentru mai mulți ani, prin expertiză. În această perioadă victimele erau private de posibilitatea de dobândire de venit și de întreținere a familiei, forța lor de muncă a fost absorbită cu forța și în mod abuziv prin măsura criticată. Valoarea acestei forțe de muncă depășește în mod evident suma cerută, așa ca scopul legii obligă pe pârât la reparația și a acestei daune, chiar dacă nu se aplică art. 5 alin. 1 lit. a și b.
Recurentul până în prezent nu a beneficiat de un cadru legal de reparare a daunelor ca urmare măsurii abuzive suferite din partea Statului R. comunist, deoarece art. 12 din Decretul-lege nr. 118/1990 exclude pe recurent din cercul celor îndreptățiți, așa că nu poate fi vorba de o concurență în drepturi între cele din Decretul-lege nr. 118/1990 și art. 5 din Legea nr. 221/2009.
Nu s-a formulat întâmpinare.
Nu s-au administrat înscrisuri noi în recurs.
Prin încheierea din 2.05.2012 s-a dispus suspendarea judecării cauzei, conform art. 242 alin.1 pct.2 C.proc.civ., pricina fiind ulterior repusă pe rol ca urmare a cererii recurentului din data de 4.03.2013.
Examinând sentința recurată și actele dosarului în raport de criticile de recurs formulate în cauză și de prevederile legale incidente, având în vedere dispozițiile art. 3041 C.proc.civ., Curtea constată că recursul este nefondat, pentru considerentele care vor fi expuse în continuare.
Teza juridică susținută de recurentul-reclamant constă în faptul că părinții săi, S. Rosa și S. Hans G., au fost deportați în fosta U.R.S.S., din ianuarie1945 până în decembrie 1949, această măsură având în opinia sa un caracter politic, apreciind, astfel, că, în calitate de moștenitor, este o persoană îndreptățită la despăgubiri morale ca urmare a prejudiciului de natură morală încercat prin măsura deportării în fosta URSS, fiind incidente dispozițiile Legii nr. 221/2009.
Din interpretarea dispozițiilor art. 4 alin. (2), ale art. 1 alin. (3) din Legea nr. 221/2009, coroborate cu prevederile art. 2 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 214/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare, Curtea deduce că o măsură administrativă poate să intre sub incidența Legii nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare, numai dacă aceasta îndeplinește o dublă cerință: pe de o parte, să aibă caracter politic, în sensul de a constitui o manifestare, ca formă de opoziție față de regimul comunist totalitar, iar, pe de altă parte, măsura administrativă să fi fost dispusă de organele fostei miliții sau securități în cadrul perioadei de referință a legii.
Curtea constată că prin Decizia nr. 15/2012 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, obligatorie la data soluționării prezentului recurs, conform art. 3307 din Codul de procedură civilă, s-a statuat: „În interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009 raportat la art. 1 alin. (3) din același act normativ și art. 2 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 214/1999, deportarea și prizonieratul în fosta U.R.S.S. anterior datei de 6 martie 1945 nu reprezintă măsuri administrative cu caracter politic, în sensul Legii nr. 221/2009”..
Din considerentele ce au fundamentat această soluție, rezultă că Înalta Curte de Casație și Justiție s-a raportat atât la cadrul normativ intern, cât și la blocul de convenționalitate, reprezentat de textele Convenției europene a drepturilor omului și de jurisprudența instanței europene creată în aplicarea acestora.
Astfel, pe de o parte, din punctul de vedere al dreptului intern, s-a concluzionat că, deși deportarea și prizonieratul „au fost consecințe ale războiului și ale poziției asumate de statul român la acel moment istoric, preexistente apariției statului comunist, dar menținute de acesta”, iar „atât Decretul-lege nr. 118/1990, cât și Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 214/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare, au fost completate în sensul extinderii prevederilor respective și asupra persoanelor deportate în străinătate, după 23 august 1944, pentru motive politice, fiind incluși în aceeași categorie și prizonierii de război”, totuși norma de trimitere din Legea nr. 221/2009, respectiv art. 5 alin.4, ce vizează aplicarea prevederilor acestei legi și persoanelor cărora li s-au recunoscut anumite drepturi prin Decretul-lege nr. 118/1990 și prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 214/1999 este „de strictă interpretare și condiționează această aplicare de încadrarea în prevederile art. 1, 3 și 4 din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare”, fiind necesar să existe o condamnare cu caracter politic sau o măsură administrativă care să fi fost pronunțată, respectiv luată în perioada de referință a legii (6 martie 1945-22 decembrie 1989).
De asemenea, s-a arătat că potrivit jurisprudenței Curții Constituționale „legiuitorul este liber să opteze, atât în privința măsurilor reparatorii, cât și a întinderii și a modalității de acordare a acestora, în funcție de situația concretă a persoanelor îndreptățite să beneficieze de aceste despăgubiri, fără ca prin aceasta să se instituie un tratament juridic diferit pentru categoriile de cetățeni aflate în situații identice”.
Pe de altă parte, în opinia instanței supreme, „opțiunea legiuitorului de a edicta o lege reparatorie numai în privința persoanelor aflate în ipoteza art. 1 din lege este, astfel, una justificată în mod obiectiv și rațional și în deplină concordanță cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului”.
Curtea constată, față de cele reținute mai sus, că în mod corect s-a stabilit de către prima instanță că în cauză nu se aplică Legea nr. 221/2009, lege care nu se referă explicit și la situațiile și persecuțiile suferite de anterior datei de 6 martie 1945, ca urmare a măsurilor de deportare în U.R.S.S. a acestora, întreprinse de autoritățile sovietice de ocupație, cu concursul limitat al autorităților administrative române.
În cazul în speță, autorii reclamantului nu fac parte din categoria persoanelor prevăzute de Legea nr.221/2009, pentru ca acesta să aibă posibilitatea de a solicita constatarea caracterului politic al măsurii la care au fost supuși.
In consecință, în temeiul art. 312 alin.1 C.proc.civ., Curtea va respinge recursul, ca fiind nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul formulat de recurentul-reclamant S. G. împotriva sentinței civile nr. 2172 din 15 decembrie 2011, pronunțată de Tribunalul București - Secția a III-a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul-pârât S. R., prin MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 17 aprilie 2013.
Președinte, Judecător, Judecător,
E. V. M.-A. N.-G. I. A. H. P.
Grefier,
Ș. P.
Red.M.AN.G.
Tehnodact. M.AN.G./C.F.
2ex./24.05.2013
T.B.-S.3.-B.Ramașcanu
| ← Legea 10/2001. Decizia nr. 1815/2012. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Pretenţii. Decizia nr. 436/2012. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
