Pretenţii. Decizia nr. 436/2012. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 436/2012 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 02-03-2012 în dosarul nr. 436/2012
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI SECȚIA A IV-A CIVILĂ
Dosar nr._
DECIZIA CIVILĂ NR. 436R
Ședința publică de la 02.03.2012
CURTEA COMPUSĂ DIN:
PREȘEDINTE – G. A. G.
JUDECĂTOR - C. M. S.
JUDECĂTOR - Z. D.
GREFIER - D. L.
Pe rol pronunțarea asupra cererilor de recurs formulate de recurenții reclamanți P. S. și P. M. împotriva sentinței civile nr. 886/11.05.2011 și a sentinței civile nr. 1744/19.10.2011 pronunțate de Tribunalul București Secția a IV-a civilă în dosarul nr._ și de recurentul pârât M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL formulat împotriva sentinței civile nr. 886/11.05.2011 pronunțată de Tribunalul București Secția a IV-a civilă în dosarul nr._, având ca obiect „ Legea nr.10/2001 „.
Dezbaterile în fond și susținerile orale ale părților au avut loc în ședința publică din data de 24.02.2012, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată care face parte integrantă din prezenta hotărâre, când, pentru a oferi părților posibilitatea depunerii concluziilor scrise, Curtea a amânat pronunțarea la 02.03.2012,când a decis următoarele:
CURTEA
Prin sentința civilă nr. 886/11.05.2011 pronunțată în dosarul nr._ de Tribunalul București – Secția a IV-a Civilă, s-a admis în parte contestația, astfel cum a fost modificată și precizată de reclamanții P. S. și P. M., în contradictoriu cu pârâtul M. București prin Primar General și a fost obligat pârâtul să emită dispoziție motivată prin care să propună reclamanților măsuri reparatorii în echivalent în termenul prevăzut la art. 25 alin. (1), în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, pentru imobilul situat în București, . (fostă), sector 1 în prezent ., compus din teren în suprafață de 350,00mp și construcție în suprafață de 51mp, alcătuită din parțial zidărie (22,00 mp) și parțial paiantă (29,00 mp), având suprafață construită 51,00 mp și suprafață locuibilă 17,10 mp. S-au omologat rapoartele de expertiză tehnică întocmite de domnii experți I. N. S. și D. M. și s-a admis în parte cererea formulată de reclamanți pentru acordarea cheltuielilor de judecată, obligând pârâtul la plata către reclamanți a sumei de 2.500 lei.
Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut că, prin notificarea nr. 6539/18.05.2001 emisă prin B. „B., R., B.”, P. S. a solicitat despăgubiri bănești pentru imobilul situat în București, ., compus din teren în suprafață de 350 mp și construcție (fila 87).
Din adresa nr. 427/09.09.2009 emisă de Primăria Municipiului București rezultă că notificarea nu a fost soluționată deoarece nu s-au depus toate actele (fila 84).
Din cele reținute, tribunalul a constatat că notificarea nu a fost soluționată în termenul de 60 zile prevăzut de art. 25 alin. 1 din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată și completată.
Prin Decizia nr. XX pronunțată la data de 19.03.2007 de către Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii și obligatorie pentru instanțe potrivit art. 239 alin. 3 Cod procedură civilă, s-a statuat că instanțele sunt competente să soluționeze notificarea pe fond în cazul refuzului nejustificat al unității deținătoare de a soluționa notificarea.
Procedând la analizarea cererii de restituire pe fond, tribunalul a reținut că, pentru a fi persoană îndreptățită la restituire în sensul dispozițiilor Legii 10/2001, contestatoarea trebuie să îndeplinească, cumulativ, două condiții: - imobilul să facă parte dintre „Imobilele preluate în mod abuziv de stat, de organizațiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, precum și cele preluate de stat în baza Legii nr. 139/1940 asupra rechizițiilor și nerestituite” (art. 1 alin. (1) din lege); - persoana care solicită restituirea să fie persoană fizică, proprietar a imobilului la data preluării în mod abuziv a acestora (art. 3 alin. 1 lit. a) din lege) sau moștenitor legal sau testamentar al persoanelor fizice îndreptățite (art. 4 alin. 2 din lege).
În ceea ce privește imobilul, tribunalul a reținut că, din actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 6100/29.06.1971 la notariatul de Stat al Sectorului 1, rezultă că T. N. și T. M., în calitate de vânzători au vândut numitului P. S., imobilul situat în București, ., compus din teren în suprafață de 350 mp și construcție compusă din două camere, vestivul și o magazie (filele 19,20).
Din adresa nr. 2620/22.03.1973 emisă de Consiliul Popular al Municipiului București rezultă că imobilul situat în București, . a fost expropriat în baza Decretului nr. 39/1973 (fila 18).
Aceeași situație juridică rezultă și din adresa nr. 9098/1961/27.02.2002 emisă de Primăria Municipiului București – Direcția Patrimoniu și Evidența proprietății (fila 31).
Din istoricul de rol fiscal comunicat de Direcția de Impozite și Taxe Locale a Sectorului 1 prin adresa nr. 8438/02.11.2001 rezultă că la nivelul anului 1972 figura ca proprietar al imobilului P. S. în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 6100/29.06.1971, pentru teren în suprafață de 350 mp (fila 58).
Din adresa nr. 2339/18.02.2002 emisă de Consiliul General al Municipiului București – Administrația Fondului Imobiliar rezultă că imobilul situat în București . figurează expropriat de pe numele proprietar P. S., era compus din teren în suprafață de 484,00 mp și construcție 59,00 mp, pentru care s-au încasat despăgubiri (fila 60).
Din adresa nr._/3910/19.04.2004 emisă de Primăria Municipiului București – Serviciul Nomenclatură Urbană rezultă că imobilul fost în . în prezent este inclus în imobilul care poartă adresa ., sector 1 (fila 62).
Pentru imobil s-au încasat despăgubiri, apreciate de proprietari ca insuficiente.
În ceea ce privește cea de a doua condiție, tribunalul a reținut că P. S. a decedat la data de 23.04.2003, astfel cum rezultă din certificatul de deces . nr._ (fila 21).
Din certificatul de naștere . nr._ rezultă că P. M. s-a născut la data de 05.09.1967, iar P. S. s-a născut la data de 16.04.1969, ambii fiind fiii lui P. S. și al lui T. D. (filele 22 și 23).
Din certificatul de moștenitor nr. 19/21.06.2007 emis de BNP „D. G.” rezultă că de pe urma defunctului P. S., decedat la 24.04.2003 au rămas ca moștenitori P. S. și P. M., în calitate de fii, cu câte o cotă de ½ fiecare (fila 25).
Din cele reținute, tribunalul a constatat că este îndeplinită și cea a doua condiție, contestatoarea a făcut dovada că este moștenitor al persoanelor fizice îndreptățite (art. 4 alin. 2 din lege).
Imobilul (teren și construcție) a cărui restituire s-a solicitat prin notificare face parte din categoria imobilelor trecute abuziv în proprietatea statului, conform art. 1 alin. 1 din lege, iar reclamanții au calitatea de persoane îndreptățite la restituire, având calitatea de moștenitori ai foștilor proprietari, conform art. 4 alin. 2 din Legea nr. 10/2001.
Din raportul de expertiză tehnică topografie întocmit de dl. expert I. N. S. a rezultat că terenul identificat potrivit actelor de proprietate este în prezent ocupat pe 33 mp de trotuar, iar restul este ocupat de Ambasada Chinei, ceea ce înseamnă că este imposibil de restituit în natură (fila 272).
Din raportul de expertiză tehnică întocmit de dl. expert D. M. rezultă că în prezent construcția este demolată, avea o suprafață totală de 51,00 mp, fiind construită parțial din cărămidă (22 mp) și parțial din paiantă (29,00 mp), era edificată în anul 1911, avea o suprafață desfășurată de 29,00 mp și o suprafață locuibilă de 17,10 mp (fila 236).
Potrivit dispozițiilor art. 1 alin. 1 coroborat cu art. 7 alin. 1 din Legea nr. 10/2001, „de regulă, imobilele preluate în mod abuziv se restituie în natură”.
Conform art. 26 alin. 1 din Legea nr. 10/2001 republicată, dacă restituirea în natură nu este posibilă, deținătorul imobilului sau, după caz, entitatea învestită cu soluționarea notificării este obligată ca, prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată, în termenul prevăzut la art. 25 alin. 1, să acorde persoanei îndreptățite în compensare alte bunuri sau servicii ori să propună acordarea de despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, în situațiile în care măsura compensării nu este posibilă sau aceasta nu este acceptată de persoana îndreptățită.
Pentru aceste considerente, tribunalul a admis în parte cererea astfel cum a fost precizată și, în temeiul art. 25 alin. 1 din Legea nr. 10/2001 republicată, coroborat art. 26 alin. 1 din Legea nr. 10/2001 republicată, republicată, coroborat cu art. 1073 Cod civil, a obliga pârâtul să emită dispoziție motivată prin care să propună măsuri reparatorii în condițiile legii speciale nr. 247/2005 pentru imobilul situat în București, fostă ., sector 1, în prezent ., compus din teren în suprafață de 350 mp, pentru care s-a făcut dovada dreptului de proprietate cu acte, identificat potrivit expertizei tehnice topografie întocmită de dl. expert I. N. S. și construcție, identificată potrivit raportului de expertiză tehnică întocmit de dl. expert D. M., solicitat de reclamanți prin notificarea nr. 6539/18.05.2001 emisă prin B. „B., R., B.”. Totodată, a omologat rapoartele de expertiză tehnică întocmite de domnii experți I. N. S. și D. M..
La data de 22.08.2011 reclamanții P. S. și P. M. au formulat cerere de completare a sentinței civile nr. 886/11.05.2011 în sensul admiterii capătului 3 de cerere, respectiv obligarea pârâtului la plata despăgubirilor cuvenite ca urmare a naționalizării imobilului din ., sectorul 1.
Prin sentința civilă nr. 1744 din 19.10.2011 pronunțată în dosarul nr._ s-a rerspins cererea de completare a sentinței civile nr. 886/11.05.2011.
În considerentele sentinței s-a arătat că cererea este neîntemeiată, întrucât rezultă neîndoielnic limitele în care a fost admisă acțiunea, măsurile reparatorii urmând a fi stabilite potrivit procedurii legii speciale în materie, indicată ca fiind Legea nr. 247/2005, lege care prevede în Titlul VII procedura de urmat și instanța competentă a soluționa orice altă contestație ivită pe parcurs.
De altfel, capătul nr. 3 era subsecvent celui cu nr. 2, în care se solicita stabilirea cuantumului despăgubirilor în lei, astfel că, nefiind admis acesta, nu putea fi admis nici capătul nr. 3 privind obligarea pârâtului la plata acestor despăgubiri.
Tribunalul a reținut că reclamanții încearcă să obțină, fie admiterea unor cereri respinse implicit, instanța indicând expres limita admiterii cererii și a obligației care incumbă pârâtului, iar pe de altă parte, eventual, redeschiderea căii de atac a recursului, nedeclarat în termenul legal, ambele ipoteze fiind de neacceptat.
Împotriva sentinței civile nr. 886/11.05.2011 s-a formulat recurs la data de 12.08.2011 de către M. București, prin Primarul General și la 19.06.2011 de către P. S. și P. M., cu respectarea termenului prevăzut de art. 301 Cod procedură civilă, sentința fiind comunicată recurenților la 04.08.2011 conform dovezilor de comunicare aflate la filele 302 – 204 dosar fond.
La data de 22.12.2011, P. S. și P. M. au formulat recurs împotriva sentinței civile nr. 1744 din 19.10.2011, cu respectarea termenului prevăzut de art. 301 Cod procedură civilă, sentința fiind comunicată recurenților la 14.12.2011, conform dovezilor de comunicare aflate la filele 323-324 dosar fond.
Cererile de recurs sunt scutite de plata taxei de timbru conform dispozițiilor art. 50 din Legea nr. 10/2001.
În motivele de recurs M. București, prin Primarul General critică sentința arătând că în mod greșit instanța a admis acțiunea reclamanților susmenționați și a obligat instituția să emită dispoziție prin care să propună reclamanților măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul situat la adresa susmenționată, astfel cum a fost identificat prin raportul de expertiză efectuat în dosar, pentru urmatoarele argumente:
Reclamanții P. S. și P. M. au invederat că notificarea nr. 49/2001 a fost formulată de autorul lor P. S. prin care solicita restituirea în natură sau acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul în litigiu.
Potrivit art. 23 alin. 1 si 2 "În termen de 60 de zile de la data înregistrării notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare, unitatea deținătoare este obligată să se pronunte prin decizie sau, după caz, dispoziție motivată, asupra cererii formulate". Termenul de 60 de zile de soluționare a cererii este un termen de recomandare, depășirea lui poate fi sancționată, cel mult, cu obligarea la despăgubiri a unității deținătoare, în măsura în care a fost depășit în mod culpabil, iar persoana îndreptățită face dovada existenței unui prejudiciu, lucru care nu a fost dovedit în cauză.
În altă ordine de idei, conform art. 22 din Legea nr. 10/2001, rezultă că dreptul de proprietate și calitatea de moștenitor ale persoanei îndreptățite se dovedesc numai cu "acte", respectiv înscrisuri prin care se înțelege orice înscris constatator al unui act juridic civil, jurisdicțional sau administrativ cu efect constitutiv, translativ sau declarativ de propreitate și care generează o prezumție relativă de proprietate în favoarea persoanei care îl invocă și numai după ce această dovadă a fost îndeplinită prin depunerea actelor doveditoare, unitatea deținătoare poate să se pronunțe, termenul de 60 de zile începând să curgă după completarea dosarelor de notificare.
Referitor la obligarea recurentului la plata cheltuielilor de judecată, acesta consideră că în mod greșit (eronat) instanța a admis acest capăt de cerere, având în vedere că la baza obligației de restituire a cheltuielilor de judecata stă culpa procesuală, ce în cazul de față nu se poate reține culpa recurentului.
Curtea va respinge ca nefondat acest recurs, conform art. 312 raportat la art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, având în vedere că în mod corect instanța de fond a reținut că din adresa nr. 427/09.09.2009 emisă de recurenta-pârâtă privind notificarea formulată la 18.05.2001 de reclamanți prin B. „B., R., B.”, rezultă că aceasta nu a fost soluționată deoarece nu s-au depus toate actele. S-au încălcat astfel dispozițiile imperative ale art. 25 alin. 1 din Legea nr. 10/2001.
Prin decizia nr. XX pronunțată la 19.03.2007 de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii și obligatorie pentru instanțe conform art. 329 Cod procedură civilă, s-a statuat că instanțele sunt competente să soluționeze notificările pe fond în cazul refuzului nejustificat al unității deținătoare.
Prin Decizia nr. XX din 19.03.2007, Înalta Curte de Casație și Justiție constituită în Secții Unite, a admis recursul în interesul legii, și a stabilit că, având în vedere că imobilul pentru care s-au solicitat despăgubiri a fost preluat abuziv de către stat, astfel cum a reținut în considerente instanța de fond și că reclamanta este o persoană îndreptățită conform Legii nr. 10/2001, aceasta trebuie să primească cuantumul despăgubirilor bănești reprezentând echivalentul imobilului compus din teren preluat abuziv. Restituirea imobilului în natură nu mai este posibilă, astfel încât, trebuie acordate despăgubiri bănești la valoarea de circulație a bunului respectiv.
Notificarea poate fi soluționată direct de către instanță prin obligarea pârâtului la plata cuantumului sumei, deoarece prin decizia XX din 19 martie 2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție s-a reținut că prin art. 26 alin. 3 din Legea nr. 10/2001, s-a precizat că decizia sau, după caz, dispoziția motivată de respingere a notificării sau a cererii de restituire în natură poate fi atacată de persoana care se pretinde îndreptățită. Or, din moment ce s-a reglementat că deciziile, respectiv dispozițiile motivate de respingere a notificărilor sau a cererilor de restituire în natură, pot fi atacate la instanțele judecătorești, iar în cuprinsul art. 2 alin. 2 și în art. 14 din Legea nr. 10/2001, se fac referiri la restituirea imobilelor prin hotărâre judecătorească, este evident că instanța investită cu cenzurarea deciziei sau a dispoziției de restituire în natură nu este limitată doar la posibilitatea de a obliga unitatea deținătoare să emită o altă decizie de restituire în natură. Dimpotrivă, în virtutea dreptului său de plenitudine de jurisdicție ce i s-a acordat prin lege, instanța judecătorească cenzurând decizia de respingere a cererii de restituire în natură, în măsura în care constată că aceasta nu corespunde cerințelor legii, o va anula dispunând ea însăși, în mod direct, restituirea imobilului preluat de stat fără titlu valabil.
O astfel de soluție, se impune și pentru că în îndeplinirea atribuției de a verifica dacă sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate a cererii de acordare a măsurii reparatorii prin restituirea în natură a imobilului, judecătorul are a chibzui și asupra eficienței soluției pe care o adoptă în timp ce retrimiterea cauzei la unitatea deținătoare a imobilului ar putea conduce la prelungirea nejustificată a procedurii de restituire.
Ca urmare, în raport cu spiritul reglementărilor de ansamblu date prin Legea nr. 10/2001, atribuția instanței judecătorești de a soluționa calea de atac exercitată împotriva deciziei de respingere a cererii de restituire a imobilului în natură nu este restrânsă doar la o prerogativă formală de a dispune emiterea unei alte decizii în locul celei pe care o anulează, ci impune ca în cadrul plenitudinii sale de jurisdicție, nelimitată în această materie prin vreo dispoziție legală, să dispună ea direct restituirea în natură a imobilului ce face obiectul litigiului.
Reluarea procedurilor cu caracter administrativ ar contraveni principiului soluționării cauzei într-un termen rezonabil consacrat prin art. 6 paragraful 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale.
În același timp, în cazul când unitatea deținătoare sau unitatea învestită cu soluționarea notificării nu respectă obligația instituită prin art. 25 și 26 din Legea nr. 10/2001, de a se pronunța asupra cererii de restituire în natură ori să acorde persoanei îndreptățite în compensare alte bunuri sau servicii ori să propună acordarea de despăgubiri în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare, se impune, de asemenea, ca instanța investită să evoce fondul și să constate, pe baza probatoriului administrat, dacă este sau nu întemeiată cererea de restituire în natură.
Într-un astfel de caz, lipsa răspunsului unității deținătoare, respectiv al entității investite cu soluționarea notificării, echivalează cu refuzul restituirii imobilului, iar un asemenea refuz nu poate rămâne necenzurat, pentru că nici o dispoziție legală nu limitează dreptul celui care se consideră nedreptățit de a se adresa instanței competente, ci dimpotrivă, însăși Constituția prevede la art. 21 alin. 2 că nici o lege nu poate îngrădi exercitarea dreptului oricărei persoane de a se adresa justiției pentru apărarea intereselor sale legitime.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în cauza Faimblat împotriva României pronunțată la 13.01.2009, a stabilit că, deși Legea nr.10/2001 deschide reclamanților accesul la o procedură administrativă urmată, dacă este cazul și de una contencioasă, acest acces rămâne teoretic și iluzoriu în prezent, în măsură să asigure, într-un termen rezonabil, plata unei indemnizații în favoarea persoanelor pentru care nu este posibilă restituirea în natură.
Față de această stare de fapt, Curtea a reținut că a existat o ingerință și că nu este necesar să se clarifice problema dacă această ingerință urmărea sau nu un scop legitim pentru că, oricum, nu respectă cerința proporționalității.
Dreptul de acces la justiție nu este doar un drept teoretic de a obține recunoașterea dreptului printr-o hotărâre definitivă, ci include și speranța legitimă ca hotărârea să fie pusă în executare, obligația pentru administrație de a se conforma unei hotărâri judecătorești sau decizii pronunțate de cea mai înaltă instanță administrativă a statului în domeniu.
Fondul „Proprietatea” nu funcționează în prezent de o manieră susceptibilă să conducă la o despăgubire efectivă.
Legea nr.10/2001 și nici Legea de modificare nr.247/2005 nu țin cont de prejudiciul suferit prin absența prelungită a despăgubirii persoanelor care au fost private de bunurile lor.
Deși Legea nr.10/2001 deschide reclamanților accesul la o procedură administrativă, urmată, dacă este cazul și de una contencioasă, acest acces rămâne teoretic și iluzoriu nefiind în prezent în măsură să asigure, într-un termen rezonabil, plata unei indemnizații în favoarea persoanelor pentru care nu este posibilă restituirea în natură este o diferență foarte mare între termenele stabilite prin lege pentru luarea unei decizii administrative și termenele în care, în realitate, s-a luat decizia.
Curtea a concluzionat deja că nu se oferă nici o garanție părților interesate, cu privire la durata procedurii sau rezultatul acestei etape a procedurii (M. și alții contra României satisfacție echitabilă nr._/02, 17 – 19, 17 iunie 2008).
Curtea nu a contestat marja de apreciere de care beneficiază statele de a implementa proceduri administrative prealabile asigurării accesului concret și efectiv la o instanță și nici eficiența pe care o poate avea procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 în special pentru stabilirea calității de persoană ce poate beneficia de dreptul la despăgubire și pentru propunerea metodei de despăgubire. Există, de asemenea, posibilitatea ca decizia administrativă să poată fi supusă controlului instanțelor judecătorești.
Cu toate acestea, chiar dacă partea interesată parcurge întreaga procedură administrativă și dacă este cazul contencioasă, executarea deciziei administrative sau judiciare definitive se face tot prin intermediul procedurii prevăzute de Legea nr. 247/2005 și, prin urmare, prin intermediul Fondului Proprietatea, Curtea a stabilit deja în cauzele R. I. împotriva României și M. și alții împotriva României, cum s-a menționat și anterior, că acest Fond nu funcționează în prezent într-un mod susceptibil să fie considerat ca echivalent cu acordarea efectivă a unei despăgubiri.
În concluzie, deși Legea nr. 10/2001 le oferă părților interesate atât accesul la o procedură administrativă cât și ulterior, dacă este necesar, la o procedură contencioasă, aceasta rămâne teoretic și iluzoriu, nefiind în prezent în măsură să conducă într-un termen rezonabil la plata unei despăgubiri în favoarea persoanelor pentru care restituirea în natură nu mai este posibilă.
Prin urmare, instanța poate soluționa direct notificarea printr-o hotărâre care să omologheze rapoarte de expertiză privind cuantumul despăgubirilor bănești la valoarea actuală de circulație a imobilului notificat, imposibil de restituit în natură.
În același sens, în cauza A. și alții împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a subliniat că punând în aplicare o legislație specială de restituire sau de despăgubire, Statul Român a optat pentru principiul de despăgubire integrală pentru privările de proprietate săvârșite de regimul comunist. Legislația prevede, în absența posibilității de restituire, acordarea unei compensații de despăgubire la nivelul valorii de piață pe care bunul naționalizat l-ar avea astăzi. Curtea a reluat considerentele arătate în cauza Faimblat, menționând că sarcina suferită de părțile îndreptățite la despăgubiri cărora acestea nu le-au fost încă acordate este disproporționată și excesivă și incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor lor, garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție. Curtea a notat că în fața multitudinii procedurilor de restituire, autoritățile interne au reacționat adoptând Legea nr. 247/2005 care a stabilit o procedură administrativă de despăgubire comună tuturor bunurilor imobile revendicate. Această unificare care merge în sensul bun deoarece a instituit proceduri simplificate ar fi eficientă dacă autoritățile competente și, mai exact, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor ar fi prevăzută cu resurse umane și materiale necesare misiunii sale. Aceasta însă, confruntată încă de la crearea sa cu un volum mare de muncă a tratat dosarele aleatoriu și deși criteriul de examinare a fost modificat, în mai 2010, la un total de 68.355 dosare înregistrate numai 21.260 dosare au primit o decizie de acordare a unui titlu de despăgubire.
Absența termenelor de prelucrare a dosarelor de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor reprezintă un alt punct slab al mecanismului intern de despăgubire, identificat deja de Curte în Hotărârea Faimblat și însușită de Înalta Curte de Casație și Justiție, care a menționat în jurisprudența sa că cererile de restituire sau despăgubire înaintate comisiei trebuie soluționate într-un termen rezonabil, deoarece în absența unui termen legal de constrângere obligația de soluționare a notificărilor riscă să fie teoretică și iluzorie, iar dreptul de acces la o instanță pentru reclamarea întârzierii acumulate de către Comisia Centrală ar fi lipsit de conținut.
Curtea a recomandat ca sistemul de despăgubire să devină previzibil inclusiv prin plafonarea despăgubirilor și eșalonarea lor pe o perioadă de timp mai mare dar până în prezent statul nu a luat nici o măsură cu caracter general care să conducă la realizarea efectivă a dreptului de restituire sau despăgubire, prin reguli de procedură clare și simplificate. În acest context, rolul instanțelor judecătorești este foarte important pentru accelerarea procedurilor administrative respectiv pentru soluționarea pe fond a notificărilor atunci când este cazul și pentru conturarea unei jurisprudențe care să dea eficiență sistemului de restituire, în condițiile în care prin OUG nr. 62/2010 plata despăgubirilor acordate în baza Legii nr. 10/2001 a fost suspendată pentru 2 ani.
În privința recursului formulat de recurenți împotriva sentinței civile nr. 886/11.05.2011, Curtea îl apreciază ca nefondat, urmând a-l respinge conform art. 312 raportat la art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, deoarece, astfel cum rezultă din actele și lucrările dosarului, instanța de fond a omologat rapoartele de expertiză întocmite de experții D. M. și I. N. S.. În raportul de expertiză întocmit de expertul D. M. s-a stabilit că valoarea de circulație (de piață) a imobilului format din teren și construcție demolată din București, ., sector 1, în raport de actele de la dosar și de valorile reale de tranzacționare este de 2.534.450 ron (cca 590.220 euro) la data evaluării – 19.10.2010, valoare ce urmează a fi avută în vedere de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, la stabilirea cuantumului despăgubirilor în limita cărora vor fi acordate titlurile de despăgubire.
Conform art. 16 alin. 2 din Legea nr. 247/2005 de modificare a Legii nr. 10/2001, prin care s-au reglementat sursele de finanțare, cuantumul și procedura de acordare a despăgubirilor aferente imobilelor care nu pot fi restituite în natură rezultate din aplicarea Legii nr. 10/2001, notificările formulate potrivit prevederilor Legii nr. 10/2001 care nu au fost soluționate până la data intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005, se predau pe bază de proces-verbal de predare-primire Secretariatului Comisiei Centrale pentru stabilirea Despăgubirilor însoțite de deciziile/dispozițiile emise de entitățile investite cu soluționarea notificărilor, a cererilor de retrocedare sau după caz, ordinele conducătorilor Administrației Publice Centrale, conținând propunerile motivate de acordare a despăgubirilor, după caz, de situația juridică actuală a imobilului obiect al restituirii și de întreaga documentație aferentă a acestora, inclusiv orice acte juridice care descriu imobilele construcție.
A.. 4 al aceluiași articol prevede că pe baza situației juridice a imobilului, care atestă imposibilitatea atribuirii în compensare, total sau parțial a altor bunuri sau servicii, Comisia Centrală procedează la acordarea de despăgubiri în baza raportului transmis de evaluator sau societatea de evaluatori, desemnată a stabili cuantumul despăgubirilor în limita cărora vor fi acordate titlurile de despăgubire. Rezultă astfel, că pârâtul M. București, prin Primarul General nu mai are atribuții privind stabilirea și plata efectivă a despăgubirilor către reclamanți.
Reclamanții nu au formulat cererea de chemare în judecată și în contradictoriu cu Comisia Centrală de Stabilirea a Despăgubirilor din cadrul Autorității Naționale pentru Restituirea proprietăților, singura instituție care are calitate procesuală pasivă sub aspectul solicitat de reclamant.
În decizia nr. 27/2011 privind recursul în interesul legii ce a format obiectul dosarului nr. 28/2011, Înalta Curte de Casație și Justiție analizând lipsa calității procesuale pasive a Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, în cazul acțiunilor întemeiate pe dispozițiile art. 26 alin. 3 din Legea nr. 10/2001, a stabilit că această parte nu poate fi chemată în calitate de pârât în cadrul acestor acțiuni. Procedura în fața fondului este o procedură execuțională, care intervine după ce dreptul este stabilit prin decizia Comisiei Centrale de Stabilire a Despăgubirilor sau hotărârea instanței, iar rolul statului în respectarea art. 6 din Convenția EDO și ale art. 1 din protocolul nr. 1 adițional este acela de a-și construi un mecanism apt să asigure în mod eficient și la timp executarea hotărârilor judecătorești prin care se consacră drepturi civile persoanelor fizice, acest rol neputând fi cenzurat pe calea contestației întemeiate pe dispozițiile art. 26 alin. 3. Crearea unei jurisprudenței prin care statul poate fi obligat direct la despăgubiri nu reprezintă doar o schimbare a debitorului obligației de plată ci și schimbarea mecanismului de achitare a despăgubirilor stabilite.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondate, recursurile formulate de recurenții-reclamanți P. S. și P. M. împotriva sentinței civile nr. 886/11.05.2011 și a sentinței civile nr. 1744/19.10.2011 pronunțate de Tribunalul București Secția a IV-a Civilă în dosarul nr._ .
Respinge, ca nefondat, recursul formulat de recurentul-pârât M. București prin Primarul General formulat împotriva sentinței civile nr. 886/11.05.2011 pronunțată de Tribunalul București Secția a IV-a Civilă în dosarul nr._ .
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi 02.03.2012.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
G. A. C. M. S. Z. D.
G.
GREFIER,
D. L.
Red. GAG
Tehnored. PS 2 ex.
12.03.2012
Jud. fond: E. R.
| ← Pretenţii. Decizia nr. 706/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Legea 10/2001. Decizia nr. 96/2012. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
