Pretenţii. Decizia nr. 720/2012. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 720/2012 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 23-04-2012 în dosarul nr. 720/2012
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
Dosar nr._
(_ )
DECIZIA CIVILĂ NR. 720
Ședința publică din 23.04.2012
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE F. P.
JUDECĂTOR C. M. T.
JUDECĂTOR D. A.
GREFIER RĂDIȚA I.
************
Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București a fost reprezentat de procuror C. C.
Pe rol se află soluționarea recursurilor declarate de recurentul reclamant O. D. M. C. și de recurentul pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice împotriva sentinței civile nr. 1521 din data de 23.09.2011 pronunțată de Tribunalul București - Secția a III a Civilă în dosarul nr._ .
Cauza are ca obiect – despăgubiri în temeiul Legii nr. 221/2009.
La apelul nominal făcut în ședință publică se prezintă recurentul reclamant O. D. M. C. (legitimat cu CI . nr._ eliberată de Secția 2 la data de 22.09.2000 CNP_) personal și asistat de avocatul I. Zamfirica, în baza împuternicirii avocațiale ._/01.03.2012 eliberată de Baroul București, atașată la dosar la fila 27, lipsind reprezentantul recurentului pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
La întrebarea instanței avocatul recurentului-reclamant arată că nu mai are cereri prealabile.
Curtea ia act de precizarea făcută de avocatul recurentului-reclamant, în sensul că nu mai sunt cereri prealabile, constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul pe recursurile declarate, reținând și solicitarea recurentului-pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice de judecarea a cauzei în lipsă, conform prevederilor art. 242 alin.2 C.p.civ.
Avocatul recurentului reclamant solicită admiterea recursului, modificarea în parte a sentinței civile recurate, în sensul admiterii în totalitate acțiunii așa cum a fost precizată și completată.
Critică sentința pronunțată de Tribunalul București pentru nelegalitate, în parte, întrucât au fost respinse capetele de cerere care vizau caracterul politic al condamnării, pe motiv că reclamantul nu ar avea un interes în raport de dispozițiile legii, precum și pentru faptul că nu au fost acordate despăgubiri morale pentru fosta condamnată C. E..
În speță, consideră că sunt dovedite două elemente care justifică interesul reclamantului pentru constatarea caracterului politic. Astfel, solicită a se avea în vedere faptul că în mod nelegal Municipiul București prin Primarul General a respins cererea de restituire în natură a apartamentului confiscat prin condamnare pe numele C. E., bunica reclamantului de astăzi, pentru care s-a formulat o notificare, pe motiv că acest apartament a fost confiscat printr-o condamnare politică și că acea hotărâre nu a fost anulată, deci sub acest aspect consideră că există mai mult decât evident interesul acestuia.
Un alt element care ar justifica interesul reclamantului, este acela că în prezenta cauză chiriașii din casă au formulat cereri de intervenție în acțiunea de față, în temeiul Legii nr. 221/2009 și au solicitat să se constate că nu sunt condamnări cu caracter politic, ci condamnări cu caracter comun.
Mai critică soluția pronunțată de instanța de fond prin faptul că nu au fost acordate despăgubiri morale pentru fosta condamnată, bunica recurentului, care nu a beneficiat de nici un fel de despăgubiri sau reparații după anul 1990.
Consideră greșită soluția instanței de fond și pentru faptul că a fost respinsă cererea de acordare de despăgubiri, pentru lipsa de folosință a apartamentului, în condițiile în care acel apartament este încă liber, nu este vândut, fiind la dispoziția Primăriei Municipiului București.
Solicită cheltuieli de judecată și depune și practică judiciară la dosar.
Cu privire la recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, solicită respingerea acestuia ca nefondat.
Se susține că nu a fost respectat principiul contradictorialității și că nu a avut posibilitatea să facă obiecțiuni la raportul de expertiză, întrucât nu le-a fost comunicat.
Solicită a se avea în vedere faptul că, prin încheierea de ședință din data de 03.06.2011 instanța a dispus comunicarea raportului de expertiză, iar la termenul ulterior, pârâtul nu s-a mai prezentat, nu a formulat obiecțiuni, astfel că motivele invocate sunt nefondate.
Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a ambelor recursuri.
Referitor la recursul formulat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, consideră criticile formulate ca fiind neîntemeiate.
Solicită ca instanța să rețină faptul că la dosarul de fond există dovada că a fost comunicat pârâtului un exemplar al raportului de expertiză, respectiv la fila 170, astfel încât, în opinia sa nu au fost încălcate în niciun fel principiile de drept așa cum au fost menționate în motivele de recurs.
Referitor la critica formulată prin motivele de recurs cu privire la acordarea cheltuielilor de judecată, consideră că instanța de fond în mod corect a făcut aplicarea dispozițiilor art. 274 C.p.civ.
În ce privește recursul declarat de către reclamant, consideră că în mod corect instanța de fond a constatat că bunica acestuia a suferit o condamnare cu caracter politic de drept, astfel încât nu se mai impune constatarea acestui caracter și invocă prevederile art. 4 alin.1 din Legea nr. 221/2009, care prevăd o procedură specială.
Referitor la cererea de acordare de despăgubiri, solicită a se observa că dispozițiile legale care permiteau acordarea acestora în baza legii nr. 221/2009 au fost declarate neconstituționale, așa încât, soluția instanței de fond o consideră legală și temeinică și se impune menținerea acesteia.
Curtea reține cauza în pronunțare.
CURTEA
Asupra recursurilor civile de față, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr. 1521 din 23 septembrie 2011, pronunțată de Tribunalul București – Secția a III a Civilă, în dosarul nr._, s-a admis în parte acțiunea formulată de reclamantul D. M. C. O. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, a obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 29.727,24 lei cu titlu de prejudiciu material reprezentând valoarea actualizată a bunurilor confiscate prin procesul – verbal din 09 decembrie 1958; s-au respins celelalte capete de cerere, ca neîntemeiate; s-a respins cererea de intervenție accesorie formulată de intervenienții O. I. și O. D., ca inadmisibilă; a obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 2.100 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a se pronunța astfel, instanța de judecată a reținut următoarele:
Prin acțiunea înregistrată la data de 09 martie 2010, pe rolul Tribunalului București – Secția a III a Civilă, sub nr._, reclamantul D. M. C. O. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să se constate că toate efectele sentinței penale nr. 946/1958 a Tribunalului M. București și a deciziei nr. 2689/1958 a Tribunalului M. a Reg II a Militare sunt înlăturate de drept iar aceste hotărâri nu pot fi invocate împotriva E. C.; că reclamantul este persoană îndreptățită să beneficieze de măsurile reparatorii cuvenite conform art. 5 alin. 1 lit. a și b ale Legii nr. 221/2009, de pe urma bunicii sale, E. C. și să se dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 300.000 euro echivalent lei la data plății reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de bunica sa prin condamnarea politică și 8.000 lei/ron reprezentând daune materiale pentru bunurile confiscate și valorificate de stat.
În motivarea acțiunii, reclamantul a arătat că bunica sa, E. C., a fost condamnată prin sentința penală nr. 946/1958 a Tribunalului M. București la 15 ani temniță grea și confiscarea totală a averii pentru favorizare la crima de uneltire contra ordinii sociale prevăzut de art. 284 pct.1 și alin. ultim Cod penal coroborat cu art. 209 pct. 1 Cod penal și art. 25.6 Cod penal. Sentința penală a rămas definitivă prin decizia nr. 2689/1958 a Tribunalului M. a Reg II a Militare, însă a fost grațiată după executarea a doi ani și o lună, de executarea restului de pedeapsă, datorită vârstei sale de 80 ani. S-a mai arătat că prin sentința penală de condamnare au fost condamnați șase membri ai familiei reclamantului iar bunurile confiscate, printre care și un imobil, au fost valorificate de stat. S-a arătat că după eliberarea din penitenciar, aceasta a fost lipsită de mijloace de subzistență, ceilalți membri ai familiei fiind arestați, iar bunurile fuseseră confiscate, astfel că a fost nevoită să-și petreacă ultimii ani de viață la un azil de bătrâni. S-a mai arătat că nu s-a solicitat fosta locuință din București, . fost confiscată prin sentința penală, deoarece există pe rolul instanțelor o acțiune în revendicare, însă a solicitat ca la aprecierea cuantumului daunelor morale instanța să aibă în vedere și faptul că aceasta a fost lipsită de dreptul de folosință a imobilului timp de 53 ani.
S-a precizat că după eliberarea bunicii sale, în anul 1962, procurorul General al Republicii Populare România a promovat un recurs în supraveghere în favoarea celorlalți membri ai familiei, rămași în închisoare, cu excepția bunicii, care fusese eliberată iar prin decizia nr. 274/1962 a Tribunalului Suprem – Colegiul M., a fost schimbată încadrarea juridică iar pedeapsa a fost redusă de la 15 ani la 4 ani și s-a dispus eliberarea lor. În anul 1997 s-a solicita promovarea unui recurs în anulare în favoarea bunicii sale, însă Tribunalul Suprem – Secția penală a respins recursul în anulare prin decizia nr. 2696/2001.
În drept, acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 221 din 02 iunie 2009.
În ședința publică din data de 18 iunie 2010, reclamantul și-a precizat acțiunea sub aspectul obiectul cererii de chemare în judecată, solicitând să se constate caracterul politic al condamnării bunicii sale C. E. și înlăturarea de drept a efectelor sentinței de condamnare; obligarea pârâtului la plata sumei de 300.000 euro echivalent lei la data plății reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de bunica sa prin condamnarea politică și la despăgubiri materiale, reprezentând valoarea actualizată, la data plății, a bunurilor confiscate.
La data de 26 noiembrie 2010, reclamantul și-a precizat acțiunea în sensul că lipsa de folosință a imobilului reprezintă despăgubiri materiale.
La data de 17 iunie 2010, O. I. și O. D., au formulat cerere de intervenție accesorie în favoarea pârâtului.
În ședința publică din data de 01 octombrie 2010, instanța a respins, în principiu, ca inadmisibilă, cererea de intervenție formulată de intervenții O. I. și O. D., deoarece aceștia nu justifică un interes personal în formularea cererii de intervenție accesorie.
Tribunalul a încuviințat pentru reclamant proba cu înscrisuri și proba testimonială cu un martor în condițiile prevăzute de art. 167 Cod de procedură civilă, apreciind că acestea sunt pertinente, concludente și utile soluționării cauzei.
În cadrul probei cu înscrisuri au fost depuse la dosar acte de stare civilă, sentința penală nr. 946/1958 a Tribunalului M. București, decizia nr. 2689/1958 a Tribunalului M. a Reg II a Militare, decizia nr. 274/1962 a Tribunalului Suprem – Colegiul M., decizia nr. 2696/2001 a Tribunalului Suprem – Secția penală, fișa matricolă penală, adrese, bilet de liberare, Decizia 1368 din 22 noiembrie 2001 emisă de Comisia pentru constatarea calității de luptător în rezistența anticomunistă, proces – verbal de confiscare din 09 decembrie 1958, procese verbale de inventariere, evaluare și predare, certificate, declarații, etc.
Au fost emise adrese către Casa de Pensii Sector 1 și Ministerul Finanțelor Publice, răspunsurile acestor instituții fiind atașate la dosarul cauzei. A fost emisă adresă către Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității, fiind atașate înscrisurile deținute de această instituție cu privire la autorul reclamantului (filele 213 – 248 dosar fond).
A fost audiată martora D. M. M. E., declarația acesteia fiind consemnată și atașată la dosarul cauzei (fila 148 dosar fond).
În ședința publică din data de 01 octombrie 2010, instanța a încuviințat pentru reclamant și proba cu expertiza contabilă.
În ceea ce privește proba cu expertiza contabilă aceasta a avut ca obiective stabilirea valorii actualizate a bunurilor confiscate prin procesul – verbal aflat la fila 63 dosar fond.
În ședința publică din data de 11 februarie 2011 a fost suplimentat obiectivul expertizei, solicitându-se expertului să evalueze și lipsa de folosință cu privire la imobil de la data confiscării și până în prezent.
Concluziile expertului desemnat B. L. au fost consemnate în cadrul raportului de expertiză contabila din 01 iunie 2011 (filele 262 – 267 dosar fond).
În ședința publică din data de 23 septembrie 2011, reclamantul și-a precizat cererea solicitând plata lipsei de folosință pe o perioadă de trei ani înainte de introducerea acțiunii.
Analizând actele și lucrările dosarului, instanța a apreciat următoarele:
Prin sentința penală nr. 946 din 24 septembrie 1958 a Tribunalului M. București, pronunțată în dosarul nr. 838/1958, C. E., bunica reclamantului, a fost condamnată la 15 ani temniță grea, 5 ani de degradare civică și confiscarea totală a averii pentru favorizare la crima de uneltire contra ordinii sociale prevăzut de art. 284 pct. 1 și alin. ultim Cod penal coroborat cu art. 209 pct. 1 Cod penal, art. 31 și art. 25.6 Cod penal, fiind acuzată că deși cunoștea încă din anul 1948, că reclamantul este fugar și se sustrage urmării organelor de stat, fiind condamnat prin sentința penală nr. 2237/1948 în contumacie la 10 ani de temniță grea, a acceptat să-l găzduiască timp de 4 ani, sustrăgându-l de la executarea pedepsei.
Sentința penală a rămas definitivă prin decizia nr. 2689/1958 a Tribunalului M. a Regiunii a II a Militare, prin respingerea recursurilor ca nefondate.
Prin decizia nr. 2696 din 25 mai 2001 a Curții Supreme de Justiție – Secția Penală, în dosarul 1088/2001, a fost respins recursul în anulare declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție împotriva sentinței penale nr. 946 din 24 septembrie 1958 a Tribunalului M. București.
Din actele aflate la dosar, a reieșit că bunica reclamantului, C. E., a fost grațiată de executarea restului de pedeapsă, conform Decretului nr. 407/1960 al PMAN, fiind pusă în liberate la data de 15 noiembrie 1960, după executarea a doi ani și o lună, fiind arestată la data de 01 octombrie 1958 în baza mandatului de arestare nr. 1551 din 28 noiembrie 1958.
Conform procesului – verbal din 09 decembrie 1958, cu ocazia executării sentinței penale de confiscare a averii acesteia, au fost ridicate de la domiciliul acesteia mai multe bunuri mobile, fiind confiscat și imobilul din București, .. Din procesele – verbale aflate la dosar, reiese că o parte din bunurile confiscate au fost vândute de stat în regim de consignație în valoare de 7.889 lei.
Prin decizia nr. 1368 din 22 noiembrie 2001 emisă de Comisia pentru constatarea calității de luptător în rezistența anticomunistă, s-a constatat calitatea numitei C. E. de luptător în rezistența anticomunistă.
În ceea ce privește calitatea de persoană îndreptățită a reclamantului, instanța a reținut din actele de stare civilă (filele 54 – 56 dosar fond) că acesta este descendent de gradul II, fiind nepotul lui C. E., astfel că acesta are calitatea de persoană îndreptățită conform prevederilor legale să solicite despăgubiri ca urmare a prejudiciului moral suferit de autorul său.
Cu privire la constatarea caracterului politic al condamnării, tribunalul a reținut că acesta rezultă ex lege, faptele prevăzut de art. 284 Cod penal și art. 209 Cod penal Cod penal fiind prevăzut expres de către lege ca fiind o condamnare cu caracter politic, astfel că cererea de constatare a acestui caracter politic apare ca neîntemeiată.
În ceea ce privește prejudiciul moral, s-a reținut cu prioritate că, în cauză, sunt incidente măsurile administrative prevăzute de art. 3 din lege.
Totodată, instanța a reținut că prin decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010, Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 5 alin. 1 lit. a teza întâi din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 06 martie 1945 – 22 decembrie 1989, text de lege pe care reclamantul și-au întemeiat acțiunea.
Art. 5 alin. 1 lit. a teza întâi din Legea nr. 221/2009 prevede că „(1) Orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 06 martie 1945 – 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanței de judecată, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la: acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare (...)”.
În motivarea deciziei de neconstituționalitate, Curtea a constatat că scopul acordării de despăgubiri pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate în perioada comunistă este nu atât repararea prejudiciului suferit, prin repunerea persoanei persecutate într-o situație similară cu cea avută anterior – ceea ce este și imposibil, ci finalitatea instituirii acestei norme reparatorii este de a produce o satisfacție de ordin moral, prin însăși recunoașterea și condamnarea măsurii contrare drepturilor omului, principiu care reiese din actele normative interne, fiind în deplină concordanță cu recomandările Adunării Parlamentare a Consiliului Europei.
Curtea a apreciat că nu poate exista decât o obligație „morală” a statului de a acorda despăgubiri persoanelor persecutate în perioada comunistă.
Prin urmare, Curtea a constatat că, a fortiori, nu se poate concluziona că în materia despăgubirilor pentru daunele morale suferite de foștii deținuți politici în perioada comunistă ar exista vreo obligație a statului de a le acorda și, cu toate acestea, legiuitorul român de după 22 decembrie 1989 a adoptat două acte normative, Decretul-lege nr. 118/1990 și Legea nr. 221/2009, având acest scop.
Analizând însă prevederile actelor normative incidente în materia despăgubirilor pentru daune morale suferite de persoanele persecutate din motive politice în perioada comunistă, Curtea a constatat că există două norme juridice – art.4 din Decretul-lege nr. 118/1990 și art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009 – cu aceeași finalitate, și anume acordarea unor sume de bani persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 06 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri.
Or, această justificare nu poate sta la baza instituirii unei noi norme juridice – art. 5 lit. a din Legea nr. 221/2009, cu scop identic celui prevăzut de art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990, diferența constând doar în modalitatea de plată – adică prestații lunare, până la sfârșitul vieții, în cazul art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990 și o sumă globală, în cazul art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009. Totodată, Curtea a observat că dispozițiile de lege criticate instituie, pentru prima dată, posibilitatea ca moștenitorii de până la gradul II ai persoanei persecutate să beneficieze de despăgubiri morale.
Având în vedere toate aceste considerente, Curtea a constatat că acordarea de despăgubiri pentru daunele morale suferite de foștii deținuți politici, astfel cum a fost reglementată prin art. 5 alin. 1 lit. a teza întâi din Legea nr. 221/2009, contravine art. 1 alin. 3 din Legea fundamentală privind statul de drept, democratic și social, în care dreptatea este valoare supremă.
Decizia nr. 1353/2010 de admitere a excepției de neconstituționalitate a articolului amintit are de la data publicării, potrivit art. 147 alin. 4 din Constituția revizuită, un caracter general obligatoriu și putere numai pentru viitor.
Aplicarea simplistă și automată a acestor principii ar părea să conducă la concluzia că acțiunile în acordarea despăgubirilor prevăzute de Legea nr. 221/2009 rămân supuse dispozițiilor în vigoare anterior momentului pronunțării deciziei de neconstituționalitate întrucât aceasta nu are caracter retroactiv.
Această regulă se aplică, desigur, însă doar acelor situații care și-au epuizat efectele, definitiv și complet, înainte de . legii noi (rezultate din constatarea neconstituționalității sale parțiale sau totale) nu și acelora care, deși au luat naștere sub legea veche, își vor produce o parte sau toate efectele numai după Ieșirea din vigoare a acesteia.
Cu referire la decizia de constatare a neconstituționalității unui text de lege sau ordonanță, rezultă, deci, că ea nu va produce consecințe decât pentru viitor adică în privința consecințelor și efectelor încă nerealizate ale faptului ce a generat raportul juridic conflictual dedus judecății, pe care le invalidează în limita aspectului de neconstituționalitate constatat.
Problema aceasta trebuie tratată nuanțat întrucât atunci când se discută despre efectele viitoare ale raportului juridic, doctrina face distincție în funcție de situația juridică care l-a generat, respectiv dacă ea are o natură contractuală – ipoteză în care legea nouă nu se aplică întrucât efectele, ca și celelalte elemente ale structurii raportului juridic, rezultă din voința expresă sau prezumată a părților iar noua lege ar interveni brutal și nepermis asupra dreptului de liberă dispoziție a părților – sau dacă ea are o natură necontractuală (legală), ipoteză în care legea nouă este de imediată aplicare.
Altfel spus, în prima ipoteză se poate vorbi despre drepturi câștigate prin voința părților iar, în cea de-a doua, doar de simple așteptări în dobândirea pe cale judiciară a unor drepturi.
Privită în conținutul său, obligația de plată a despăgubirilor pentru daune morale pe care reclamanții o solicită a fi impusă statului în baza art. 5 alin. 1 lit. a al Legii nr. 221/2009, a fost una rezultată dintr-o situație legală iar nu convențională, respectiv din angajamentul asumat de bună-voie de către stat în a dezdăuna subiecții special desemnați prin lege, în cadrul și la finele unei proceduri judiciare.
În aceste condiții, reclamanta nu avea la data intrării in vigoare a Legii nr. 221/2009, un „bun” în sensul jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului generată de aplicarea art. 1 al Protocolului adițional (nr. 1) la Convenție pe care trebuiau să-l prezerve sau să-l confirme prin declanșarea procesului ci doar posibilitatea de a-l dobândi printr-o hotărâre judecătorească pe care o puteau executa, cel mai devreme, după momentul rămânerii ei definitive în apel (art. 374 alin. 1 coroborat cu art. 376 alin. 1 și cu art. 377 alin. 1 pct. 3 Cod de procedură civilă).
Rezultă, deci, că raportul juridic de obligație în cauzele având ca obiect Legea nr. 221/2009 urma să își producă efectele cel mai devreme, la data soluționării cauzei, ori, din moment ce Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale a fost pronunțată și publicată anterior acestui moment, dispozițiile sale prin care s-a constatat ca fiind neconstituțional art. 5 alin. 1 lit. a din lege care au condus inițial la suspendarea lui de drept pentru 45 zile iar, după acest termen, la încetarea efectelor sale (art. 147 alin. 1 din Constituție) – datorită caracterului obligatoriu erga omnes trebuie avute în vedere de instanțe la tranșarea la fond sau în apel a substanței pretențiilor deduse judecății.
Instanța a reținut că declararea neconstituționalității dispozițiilor OUG nr. 62/2010 și ale art. 5 alin. 1din Legea nr. 221/2009 este producătoare de efecte juridice asupra proceselor în curs și are drept consecință neacordarea despăgubirilor întemeiate pe textul de lege declarat neconstituțional.
Astfel, pe parcursul judecării procesului, Legea nr. 221/2009 a fost modificată și completată prin OUG nr. 62/2010, publicată în monitorul oficial nr. 446 din 01 iulie 2010.
În Monitorul Oficial al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010 s-au publicat următoarele decizii, de admitere a excepției de neconstituționalitate, pronunțate de către Curtea Constituțională: nr. 1354 din 20 octombrie 2010, referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. I pct. 1 și art. II din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2010; nr. 1358 din 21 octombrie 2010 referitoare la excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 5 alin. 1 lit. a teza întâi din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 06 martie 1945 – 22 decembrie 1989; și nr. 1360 din 21 octombrie 2010 referitoare la excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 5 alin. 1 lit. a teza întâi din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 06 martie 1945 – 22 decembrie 1989.
La data de 25 noiembrie 2010 a intrat în vigoare Legea nr. 202 din 25 octombrie 2010, privind unele măsuri pentru accelerarea soluționării proceselor, prin care se aduc modificării Legii nr. 221/2009 în legătură cu aspecte ce nu țin de temeiul juridic al despăgubirilor pentru prejudiciul moral.
Aspectele relevate mai sus au avut mai multe efecte asupra formei și conținutului legii aplicabile în cauză.
Art. 5 alin. 1 lit. a) a fost modificat prin art. I pct. 1 din Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 62/2010. Curtea Constituțională, prin Decizia nr. 1354/2010, a constatat că dispozițiile art. I pct. 1 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2010 sunt neconstituționale. Din acest motiv, în textul legii s-a menținut art. 5 alin. 1 lit. a în forma anterioară modificării efectuate prin art. I pct. 1 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2010.
Prin Decizia nr. 1358/2010 Curtea Constituțională a constatat că prevederile art. 5 alin. 1 lit. a teza întâi din Legea nr. 221/2009 sunt neconstituționale. De asemenea, în considerentele Deciziei nr. 1358/2010 s-a stabilit că: „Având în vedere că dispozițiile art. 5 alin. 1^1 din Legea nr. 221/2009, introduse prin art. I pct. 2 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2010, fac trimitere în mod expres la prevederile alin. 1 din același articol, Curtea constată că trimiterile la lit. a) a alin. 1 al art. 5 din lege rămân fără obiect, prin declararea art. 5 alin. 1 lit. a teza întâi din Legea nr. 221/2009 ca fiind neconstituțional. Curtea Constituțională a ajuns la aceleași concluzii și prin Decizia nr. 1360/2010.
Potrivit art. XXVI din Legea nr. 202/2010 dispozițiile (...) art. 4 alin. 6 și art. 5 alin. 1 și 2 din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 06 martie 1945 – 22 decembrie 1989, cu modificările și completările ulterioare, precum și cu cele aduse prin prezenta lege, se aplică și proceselor aflate în curs de soluționare în primă instanță dacă nu s-a pronunțat o hotărâre în cauză până la data intrării în vigoare a prezentei legi. Chiar dacă nu se referă la litera a din art. 5 alin. 1, care a fost declarată neconstituțională, trebuie precizat că modificarea realizată prin Legea nr. 202/2010 nu se aplică proceselor în care s-a pronunțat o hotărâre anterior datei intrării în vigoare a legii.
Dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept.
Potrivit art. 11 alin. 3 din Legea nr. 47/1992, republicată, deciziile, hotărârile și avizele Curții Constituționale se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Deciziile și hotărârile Curții Constituționale sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor.
Față de precizările de mai sus, în condițiile în care legiuitorul român nu a pus dispozițiile declarate neconstituționale, în acord cu constituția, în cadrul termenului arătat, art. 5 din Legea nr. 221/2009 are în prezent următorul conținut: „Orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 06 martie 1945 – 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanței prevăzute la art. 4 alin. 4, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la: b) acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 06 martie 1945 – 22 decembrie 1989, republicată, cu modificările și completările ulterioare, sau ale Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, cu modificările și completările ulterioare; c) repunerea în drepturi, în cazul în care prin hotărârea judecătorească de condamnare s-a dispus decăderea din drepturi sau degradarea militară”.
Litera a) din art. 5, care constituia temeiul de drept al acțiunilor introductive, nu mai există deoarece textul legal s-a declarat neconstituțional conform celor arătate mai sus.
Din punctul de vedere al efectelor produse, există identitate între situația în care o lege veche este modificată, completată sau abrogată printr-o lege nouă și situația în care o lege sau o dispoziție legală este declarată neconstituțională iar legiuitorul nu își îndeplinește obligația de a aduce legea sau dispoziția legală în acord cu constituția.
La soluționarea unui proces în care nu s-a pronunțat o hotărâre irevocabilă, se aplică legea în vigoare la acel moment. În măsura în care raporturile juridice nu sunt pe deplin constituite, în momentul intrării în vigoare a noii legii sau în momentul declarării ca neconstituționale a unui text de lege, acele raporturi nu se vor putea consolida decât în limitele determinate de legea în forma nouă și nu vor produce decât efectele pe care această lege le îngăduie. Forma nouă a legii este aplicabilă de îndată tuturor situațiilor care se vor constitui, se vor modifica sau se vor stinge după ., precum și tuturor efectelor produse de situațiile juridice formate după abrogarea sau declararea ca neconstituțională a legii vechi. Evident, printre acestea sunt și situațiile durabile de fapt, care, potrivit legii noi, ar urma să producă efectele constitutive, modificatoare sau extinctive de drepturi nesusceptibile a se produce sub imperiul legii vechi. Ca urmare, în cazul în care legea ulterioară sau forma ulterioară a legii modifică efectele viitoare sau le exclude, pentru satisfacerea unui interes de ordine publică, dispoziția din legea ulterioară se aplică și efectelor actului anterior nerealizate încă sub vechea lege, întrucât ordinea publică trebuie să aibă în esența ei un caracter de unitate și de uniformă obligativitate pentru toți.
Concluzia celor arătate este aceea că în speță se aplică legea în forma dobândită după declararea neconstituționalității, chiar dacă această declarare s-a petrecut în cursul procesului. Raportul juridic dedus judecații în curs are caracterul unei fapte în desfășurare (facta pendentia), astfel că „legea nouă” (forma legii după data de la care decizia de neconstituționalitate produce efecte), se aplică în virtutea principiului aplicării imediate a legii civile.
Într-o altă ordine de idei, dar în același sens, trebuie observat că instanțele pot sesiza Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a unei legi sau a unei dispoziții din aceasta, doar în situațiile în care respectiva lege sau dispoziție sunt incidente într-un proces în curs, indiferent dacă acesta se judecă în fond în apel sau în recurs. Or, în măsura în care legea sau textul de lege vizate, sunt declarate neconstituționale, cele stabilite prin decizia Curții Constituționale sunt obligatorii și de imediată aplicare, de la data publicării în Monitorul Oficial, atât în procesul care a determinat sesizarea Curții Constituționale cât și în celelalte procese aflate pe rolul instanțelor (în fond, în apel ori în recurs) al căror raport juridic era reglementat de dispozițiile legale declarate neconstituționale.
Este adevărat că instanțele trebuie să dea eficiență prevederilor Convenției dar acest lucru este posibil doar atunci când o normă de drept intern (în vigoare) contravine principiilor statuate prin convenție. Dimpotrivă, atunci când o normă de drept intern a fost declarată neconstituțională ea nu mai există și prin urmare nu se mai poate pune problema înlăturării sau interpretării ei în sensul prevederilor din Convenția Europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.
Art. 20 alin. 2 din Constituția României cu titulatura „Tratatele internaționale privind drepturile omului” stabilește următoarele: „Dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile cetățenilor vor fi interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și cu celelalte tratate la care România este parte.
„Dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile.
Actuala ordine constituțională din România nu permite judecătorului să aplice o normă legală declarată neconstituțională pentru că altfel s-ar nesocoti principiul separației puterilor în stat. Raționamentele ce stau la baza hotărârilor pronunțate de instanțele judecătorești trebuie plasate exclusiv în plan juridic.
Faptul că din punct de vedere juridic lucrurile stau în modul arătat mai sus rezultă și din Hotărârea Curții Europene pentru Drepturile Omului pronunțată în cauza Slavov și alții contra Bulgariei. Dată fiind similaritatea situațiilor, aprecierile Curții Europene din hotărârea menționată, sunt valabile în spețele de genul celor analizate și au constituit un argument peremtoriu în sprijinul soluției majoritare. Decizia de admisibilitate pronunțată de Curtea Europeană în speța arătată, acordă o importanță deosebită faptului că atunci când o normă din dreptul intern este declarată neconstituțională, eventualele efecte negative pentru una sau alta din părțile proceselor aflate pe rolul instanțelor, sunt rezultatul funcționării normale a mecanismelor pentru controlul constituționalității în statul de drept. Curtea Europeană consideră că simpla posibilitate recunoscută prin lege unor persoane de a obține, în urma unui proces, despăgubiri pentru anumite prejudicii suferite în trecut nu are semnificația unei speranțe legitime, atâta timp cât, deznodământul judiciar este incert până la momentul finalizării procesului. În fine, Curtea Europeană observa, la momentul respectiv, că noțiunea de discriminare prevăzută în art. 14 din Convenție, nu era una autonomă, astfel că dacă nu avea loc o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1, nu se putea face aplicarea art. 14.
În prezent, chiar dacă se pleacă de la premisa că interzicerea discriminării prin art. 14 a devenit un drept la nediscriminare autonom și necondiționat de un alt drept garantat prin Convenție, nu este posibilă tranșarea litigiului prin raportare la un alt obiect și o altă cauză.
De altfel, prin decizia în interesul legii nr. 12 în dosarul nr. 14/2011, Înalta Curte de Justiție și Casație, stabilește că, urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010, dispozițiile art. 5 alin. 1 lit. a teza întâi din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsuri administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în Monitorul Oficial.
Prin urmare, având în vedere declararea neconstituțională a dispozițiile art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2010, precum și faptul că, S. R. a emis deja o normă juridică cu caracter reparator, respectiv Decretul-lege nr. 118/1990, instanța a apreciat că în cauză nu poate exista o neconcordanță între legea internă și reglementările internaționale, astfel încât, a apreciat că cererea privind acordarea daunelor morale a fost neîntemeiată.
În ceea ce privește repararea prejudiciului constând în daunele materiale, tribunalul a reținut că potrivit dispozițiilor art. 5 alin. 1 lit. b din Legea nr. 221/2009 sunt admisibile în baza acestui act normativ doar daunele materiale reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001.
Conform procesului – verbal din 09 decembrie 1958, cu ocazia executării sentinței penale de confiscare a averii acesteia, au fost ridicate de la domiciliul acesteia mai multe bunuri mobile, fiind confiscat și imobilul din București, .. Din procesele – verbale aflate la dosar, a reieșit că o parte din bunurile confiscate au fost vândute de stat în regim de consignație în valoare de 7.889 lei.
Prin urmare, față de dispozițiile art. 5 alin. 1 lit. b din Legea nr. 221/2009, tribunalul a constatat întemeiat acest capăt de cerere și având în vedere actualizarea acestei sume făcută de expertul B. L. prin raportul de expertiză, a obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 29.727,24 lei cu titlu de prejudiciu material reprezentând valoarea actualizată a bunurilor confiscate prin procesul – verbal din 09 decembrie 1958.
În ceea ce privește cererea privind contravaloarea lipsei de folosință a imobilului din București, . pentru ultimii trei ani anterior introducerii acțiunii, instanța reține pe de o parte că Legea nr. 221/2009 nu prevede prin art. 5 lit. a, b sau c posibilitatea solicitării contravalorii lipsei de folosință a imobilului, ci numai echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărârea de condamnare.
Sub un alt aspect, în ceea ce privește repararea prejudiciului constând în daunele materiale, tribunalul a reținut că potrivit dispozițiilor art. 5 alin.1 lit. b din Legea nr. 221/2009 sunt admisibile în baza acestui act normativ doar daunele materiale reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001.
Astfel, dispozițiile art. 5 lit. b din Legea nr. 221/2009 prevăd posibilitatea acordării de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 06 martie 1945 – 22 decembrie 1989, republicată, cu modificările și completările ulterioare, sau ale Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, cu modificările și completările ulterioare.
Or, tribunalul a reținut că reclamantul nu a făcut nicio dovadă pentru a se constata dacă aceasta și ceilalți moștenitori ai lui C. E. au urmat procedura specială a Legii nr. 10/2001, notificând Primăria să-i restituie în natură imobilul ce a aparținut autoarei lor, deoarece persoanele care au utilizat procedura Legii nr. 10/2001 nu mai pot exercita, ulterior, acțiuni întemeiate pe alte acte normative având în vedere regula electa una via și principiul securității raporturilor juridice consacrat în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (cauza Brumărescu contra României – 1997 ș.a.).
Totodată, instanța a reținut că reclamantul împreună cu alți moștenitori au formulat acțiune în revendicare de drept comun întemeiată pe dispozițiile art. 480 cu privire la acest imobil, așa cum a reieșit din certificatele de grefă (filele 64 și 250 dosar fond) și copie acțiune (filele 251 – 253 dosar fond), astfel că nefiind făcută dovada constatării calității de proprietar în mod irevocabil cu privire la acest imobil a reclamantului, acesta nu poate solicita contravaloarea lipsei de folosință a acestuia, cu atât mai puțin în cadrul unei acțiuni întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 221/2009, care nu prevede o asemenea posibilitate. Prin urmare instanța a respins ca neîntemeiat, acest capăt de cerere.
În temeiul dispozițiilor art. 274 Cod de procedură civilă a obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 2.100 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, constând în onorariu avocat în cuantum de 1.500 lei (chitanță fila 147 dosar fond) și onorariu expert în cuantum de 600 lei (fila 184 dosar fond).
Împotriva acestei sentințe, au formulat recurs reclamantul și pârâtul, criticând-o pentru nelegalitate potrivit art. 304 pct. 9 Cod de procedură civilă.
1. În recursul formulat de reclamantul O. D. M. C., s-a criticat soluția de respingere a următoarelor capete de cerere – în mod nelegal:
a) În mod greșit s-a respins capătul de cerere prin care a solicitat să se constate caracterul politic al condamnării, în condițiile în care legea însăși prevede o asemenea competență, Tribunalului, în baza analizei hotărârii de condamnată penală, dacă persoana pentru care se solicită, a fost sau nu condamnă politic; or, instanța a motivat soluția, în sensul că „acest caracter rezultă ex lege”, cu atât mai mult cu cât, intervenienții Onifriciuc au susținut caracterul de drept comun al sentinței penale nr. 946/1958 în cauză.
b) Nu s-a analizat cererea vizând constatarea înlăturării de drept a tuturor efectelor sentinței de condamnare politică nr. 946/1958 a Tribunalului M. București, respectiv a măsurii confiscării totale a averii care este pe deplin întemeiată și justificată, în condițiile în care, Primăria Municipiului București a respins notificarea pentru imobilul confiscat prin sentința penală, pe motiv că sentința privind confiscarea averii nu a fost anulată, ea constituind titlul statului (Dispoziția nr. 8344 din 15 iunie 2007), deși în dosarul de notificare se depusese încă din decembrie 2004, certificatul de luptător în rezistența anticomunistă nr. 1368 din 22 noiembrie 2011 eliberat pe numele C. E., care făcea atât dovada caracterului politic al condamnării cât și îndreptățirea la restituirea în natură sau în echivalent în temeiul art. 1 alin.1 lit. b din Legea nr. 10/2001 sau și art. 7 alin. 1 lit. a din OUG nr. 214/1999. așadar, această dovadă nu a fost suficientă, fiind necesară o hotărâre în baza Legii nr. 221/2009.
c) În mod eronat nu s-au acordat daune morale, în virtutea aplicării imediate a legii civile, reținând aplicarea deciziei Curții Constituționale a României nr. 1358/2010, dar ignorând decizia Curții Constituționale a României nr. 186/1999, dar și decizia Curții Constituționale a României nr. 1354/2010 în considerentele sale vizând aspecte de respectare a principiului neretroactivității consacrat de art. 15 alin. 2 din Constituția României, astfel că legea aplicabilă este cea de la data sesizării, respectiv Legea nr. 221/2009 în vigoare, nemodificată prin OUG nr. 62/2010.
Defuncta C. E. nu a beneficiat de prevederile Decretului-lege nr. 118/1990 și OUG nr. 214/1999 vizând compensații pentru prejudiciile morale și materiale suferite în baza condamnării sale penale.
În speță, instanța trebuia să facă aplicarea directă a prevederilor constituționale (art. 52 alin. 3), respectiv a principiilor Curții Europene a Drepturilor Omului – Protocolul nr. 7 art. 3 – vizând despăgubirea persoanei care a suferit o eroare juridică „potrivit legii ori practicii în vigoare în S. respectiv”.
d) Este greșită soluția de respingere pentru capătul de cerere privind acordarea de despăgubiri pentru lipsa de folosință a imobilului confiscat prin condamnarea politică, legea necondiționând o asemenea solicitare, de constarea în prealabil a calității de proprietar al petentului, în realitate s-a făcut dovada proprietății; la data confiscării, S. refuzând restituirea, până la dovedirea calității de condamnat politic printr-o hotărâre judecătorească.
S-a solicitat admiterea recursului, modificarea în parte a sentinței, în sensul admiterii în totalitate a acțiunii, astfel cum a fost precizată și completată.
S-a invocat jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului – cauza C. contra Moldovei și s-au depus la dosar copii ale Dispoziției Primăriei Municipiului București nr. 8344 din 15 iunie 2007, decizia Curții Constituționale a României nr. 186/1999.
2. În recursul formulat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, s-a criticat soluția primei instanțe cu privire la soluția de obligare la plata sumei de 29.727,24 lei reprezentând contravaloarea actualizată a bunurilor confiscate prin procesul – verbal din data de 09 decembrie 1958 și cu privire la obligarea la plata cheltuielilor de judecată – în baza art. 304 pct. 9 Cod de procedură civilă.
În motivarea recursului, s-a susținut că instanța de fond a încălcat dreptul la apărare al pârâtului, prin necomunicarea raportului de expertiză tehnică de evaluare a bunurilor confiscate, spre a se lua cunoștință de constatările sale și a se formula eventuale obiecțiuni.
S-au încălcat astfel, prevederile art. 86 alin. 1 Cod de procedură civilă privind comunicarea actelor de procedură civilă, principiul contradictorialității în procesul civil, principiul dreptului la apărare, la un proces echitabil, dar și prevederile art. 129 alin.1 Cod de procedură civilă, privind rolul activ al judecătorului în aflarea adevărului – aspecte ce conduc la nulitatea hotărârii.
S-a criticat și soluția de obligare a pârâtului la cheltuieli de judecată, nefiind temei legal în art. 274 Cod de procedură civilă pentru o astfel de dispoziție a instanței, întrucât S. român nu se face vinovat de declanșarea litigiului.
S-a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii și trimiterea cauzei spre rejudecare, solicitându-se judecarea cauzei în lipsă, conform art. 242 alin. 2 Cod de procedură civilă.
La solicitarea Curții, recurentul a depus la dosar, în extenso, o copie a sentinței de condamnare penală a fiului autoarei Otulescu D. pronunțată de Tribunalul M. București nr. 2237 din 22 decembrie 1948 la 10 ani închisoare în baza art. 209 partea a III-a a Codului penal, combinat în baza art. 227 Cod penal, combinat cu art. 210 Cod penal, 343 și 344 CJM.
În sprijinul recursului, reclamantul a mai depus în recurs note de la Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității, sentința civilă nr. 2524 din 17 octombrie 2007 a Curtea de Apel București – Secția a VIII a C. Administrativ și Fiscal, în dosarul nr._/1/2005 – și decizia nr. 4571/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție de respingere a recursului formulat de reclamantul Onifriciuc I. împotriva acestei sentințe prin care s-a respins ca lipsită de interes acțiunea reclamantului privind anularea Deciziei nr. 1369 din 22 noiembrie 2001 emisă de Comisa pentru constatarea calității de luptător în rezistența anticomunistă din cadrul Ministerului Justiției pentru numitul C. G. (decedat la 19 septembrie 1996); decizia civilă nr. 442/R din 05 martie 2012 a Curții de Apel București – Secția a IV a Civilă, în dosarul nr._/3/2010 – irevocabilă – prin care s-a constatat caracterul politic al condamnării autorului reclamantului, C. G. prin sentința penală nr. 946/1958 a Tribunalul M. București (aceeași sentință penală invocată în cauză).
S-a depus și o situație în scris vizând soluții pentru alte persoane, condamnate prin sentința penală nr. 2237/1948 a Tribunalului M. București – din care rezultă și acordarea de despăgubiri consistente unor membri marcanți ai Partidului Național Țărănesc.
Recursurile nu sunt fondate, pentru considerentele ce urmează:
Privitor la recursul reclamantului, Curtea constată că nu poate fi primită prima critică, în condițiile în care, s-a obținut pe cale administrativă recunoașterea caracterului politic al condamnării autoarei C. E., astfel că este lipsită de interes o nouă solicitare, cu același obeict, la instanța de judecată.
Faptul că intervenienții contestă caracterul politic al condamnării penale a autoarei, prin sentința penală nr. 946/1958 a Tribunalului M. București – nu este de natură să determine o nouă confirmare a acestei calități statuată printr-o decizie a Comisiei speciale din cadrul Ministerului Justiției – neanulată, prin pronunțarea și a unei hotărâri judecătorești, potrivit Legii nr. 221/2009.
Critica vizând neanalizarea capătului de cerere privind înlăturarea tuturor efectelor sentinței de condamnare politică nr. 946/1958, respectiv a măsurii confiscării totale a averii care ar fi justificat, pentru motivul că Primăria Municipiului București a respins notificarea privitoare la imobilul confiscat, fiind necesară o hotărâre judecătorească privind dovedirea caracterului politic al condamnării autoarei – nu poate fi primită – întrucât este suficientă decizia administrativă de recunoaștere a caracterului politic al condamnării care să justifice caracterul abuziv al confiscării imobilului, în plus, în speță, reclamantul nu a solicitat în temeiul art. 5 alin. 1 lit. b din Legea nr. 221/2009, restituirea imobilului confiscat.
Critica privind greșita neacordare a daunelor morale – este nefondată de asemenea -, având în vedere deciziile Curții Constituționale a Româniri nr. 1358 și 1360/2010 prin care s-au declarat neconstituționale prevederile art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009.
Susținerile privind aplicarea cu prioritate a prevederilor constituționale (art. 52 alin. 3 ) și a reglementărilor internaționale, nu pot fi primite pentru a se beneficia de daune morale de către recurent pentru autoarea sa, câtă vreme, în materie, a existat o reglementare internă Decretul-lege nr. 118/1990 și OUG nr. 214/1999 cu completările și modificările ulterioare, pusă la îndemâna persoanelor îndreptățite, în acord cu pactele și tratatele internaționale pe care România le-a ratificat.
Aceste aspecte au fost lămurite chiar prin deciziile Curții Constituționale României nr. 1358 și 1360/2010 contestate de către recurent, dar și în decizia nr. 12/2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție într-un recurs în interesul legii, pronunțată tocmai în scopul unificării practicii judiciare în materie.
Curtea nu poate primi nici critica de la punctul d) formulată în recurs, întrucât cererea de acordare a contravalorii lipsei de folosință a imobilului confiscat prin condamnarea penală a autoarei C. E. nu atrage incidența prevederilor art. 5 alin. 1 lit. b din Legea nr. 221/2009, astfel cum a reținut în mod legal și prima instanță, prevederi care vizează doar restituirea bunului confiscat în natură ori în echivalent.
Privitor la recursul pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, Curtea constatată că el nu este fondat, întrucât, susținerile privind necomunicarea raportului de expertiză tehnică de evaluare de la fond, sunt infirmate de lucrările dosarului, astfel se constată că, dimpotrivă, prima instanță a acordat un nou termen la data de 23 septembrie 2011 pentru citarea pârâtului cu copie de pe raportul de expertiză contabilă efectuat în cauză – prin încheierea de ședință din 03 iunie 2011 (fila 268 dosar fond) – citarea pârâtului făcându-se „cu copie raport de expertiză” (fila 270 dosar fond).
Așadar, nu sunt fondate susținerile recurentului – pârât, în sensul că nu s-a dat posibilitatea să se ia cunoștință de expertiză efectuată spre a se formula eventuale obiecțiuni, că s-ar fi încălcat prevederile art. 86 alin. 1 Cod de procedură civilă de către instanță, dreptul la apărare și la un proces echitabil pentru această parte, respectiv principiul contradictorialității și prevederile art. 129 alin. 1 Cod de procedură civilă privind rolul activ al judecătorului.
Critica vizând greșita obligare la plata cheltuielilor de judecată – este nefondată – întrucât prin admiterea (chiar în parte) a acțiunii, pârâtul este căzut în pretențiuni conform art. 274 Cod de procedură civilă, datorând astfel – pe cale de consecință – cheltuieli ocazionate de proces, text aplicat în mod legal de către prima instanță, fiind lipsit de relevanță, pentru incidența textului de lege sus-menționat, faptul că pârâtul nu s-a aflat în culpa de a fi declanșat litigiul pendinte.
Având în vedere considerentele reținute, potrivit art. 312 Cod de procedură civilă – Curtea va respinge recursurile – ca nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursurile formulate de recurentul – reclamant O. D. M. C. și de recurentul – pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, împotriva sentinței civile nr. 1521 din 23 septembrie 2011 pronunțată, de Tribunalul București – Secția a III a Civilă, în dosarul nr._, ca nefondate.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 23 aprilie 2012.
Președinte, Judecător, Judecător,
F. P. C. M. T. D. A.
Grefier,
Rădița I.
Red.F.P.
Tehnodact.C.F.
2ex./11.05.2012
T.B.-S.3.-I.P.
| ← Expropriere. Decizia nr. 214/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Conflict de competenţă. Sentința nr. 52/2012. Curtea de Apel... → |
|---|
