Legea 10/2001. Decizia nr. 5/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI

Curtea de Apel BUCUREŞTI - Sentințe și decizii civile / 2016

Decizia nr. 5/2015 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 13-01-2015 în dosarul nr. 5/2015

Dosar nr._

(_ )

ROMÂNIA

CURTEA DE APEL BUCUREȘTI

SECȚIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE

DECIZIA CIVILĂ nr.5 A

Ședința publică de la 13.01.2015

Curtea constituită din :

PREȘEDINTE - G. S.

JUDECĂTOR - M. H.

GREFIER - S. R.

Pe rol fiind soluționarea apelului formulat de apelanta – reclamantă W. N. R., împotriva sentinței civile nr. 350 din data de 20.03.2014, pronunțate de către Tribunalul București - Secția a V-a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații – pârâți S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL, P. M. BUCUREȘTI și A. NAȚIONALĂ PENTRU RESTITUIREA PROPRIETĂȚILOR

Obiectul pricinii – Legea nr.10/2001.

La apelul nominal făcut în ședință publică se prezintă avocat M. – C. R., în calitate de reprezentant al apelantei – reclamante W. N. R., în baza împuternicirii avocațiale nr._/2015, emise de Baroul București (pe care o depune) și consilier juridic M. I., în calitate de reprezentant al intimaților – pârâți M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL, P. M. BUCUREȘTI în baza delegației pe care o depune, lipsind reprezentanții intimaților – pârâți S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE și A. NAȚIONALĂ PENTRU RESTITUIREA PROPRIETĂȚILOR.

Procedura de citare este legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care:

Reprezentanții părților, având pe rând cuvântul, susțin că nu mai au alte cereri de formulat, probe de propus și administrat ori excepții de invocat.

Nemaifiind alte cereri de formulat, probe de propus și administrat ori excepții de invocat, Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul asupra excepției lipsei calității procesual pasive a intimatei –pârâte A. Națională pentru Restituirea Proprietăților (excepție invocată pe calea întâmpinării), cât și în dezbaterea apelului.

Apelanta – reclamantă, W. N. R., prin apărător, având cuvântul asupra excepției lipsei calității procesual pasive a intimatei – pârâte A. Națională pentru Restituirea Proprietăților, solicită a se observa că prin întâmpinare aceasta a susținut că una din atribuțiile sale este de a sprijini și de a acorda îndrumare metodologică Administrației Publice Locale și Centrale, precum și celorlalte persoane juridice deținătoare de imobile care fac obiectul Legii nr.10/2001.

Acest aspect solicită a fi suplimentat cu prevederile art.2 din HG nr.572/2013 privind atribuțiile acestei instituții care au legătură cu procedura administrativă a Legii nr.10/2001 și în general, a legilor care privesc reparațiile pentru situațiile de confiscări sau preluări abuzive de bunuri în timpul regimului comunist.

Astfel, pornind de la aceste două argumente, apreciază că este justificată poziția procesuală pasivă a acestei intimate, cu atât mai mult cu cât aceste intimate, autoritățile române, respectiv Cancelaria Primului Ministru și Ministerul de Externe, i-au dat în sarcină răspunderea unor solicitări pe care apelanta le-a adresat la sfârșitul anului trecut, A. Națională pentru Restituirea Proprietăților fiind instituția care a răspuns în privința modului în care s-au făcut publice prevederile Legii nr.10/2001 pe teritoriul Germaniei.

Din punctul său de vedere, această parte trebuie să rămână în proces.

Cu privire la fondul cauzei, arată că prima instanță a respins pretențiile deduse judecății, invocând prevederi din legea procedurală română – art.186 din Noul Cod de procedură civilă și art.103 din vechiul Cod de procedură civilă, reținând incidența acestor dispoziții în ceea ce privește dreptul material la acțiune, în sensul valorificării dreptului subiectiv pe calea notificării reglementate de prevederile Legii nr.10/2001, cât și acțiunea dedusă judecății.

Reținerea acestui temei juridic pentru a se respinge acțiunea este greșită, întrucât încalcă principiul teritorialității aplicării legii civile și a legii procesual civile.

Apelanta este cetățean străin și din punctul său de vedere, prevederile legii române nu trebuie să îi fie cunoscute, autoritățile române i-au adus acesteia la cunoștință prin adrese, modalitatea în care se fac cunoscute legile române în străinătate cetățenilor români, respectiv nu se fac publice legile române în nici o modalitate.

Ca atare, a fi sancționat un cetățean străin pentru că nu a putut să-și valorifice un drept născut de legea română pentru că trebuia să cunoască legea procesual civilă română, cât și legea specială, în baza căreia putea să-și valorifice dreptul subiectiv, într-un termen procesual de 15 zile, din punctul său de vedere, este excesiv. Este imposibil dacă nu îi faci cunoscut unui cetățean străin și care nu are nici o legătură cu o altă țară, ce drepturi s-au născut în acea țară, să le cunoască și să le valorifice.

În mod esențial, aceasta era „împiedicarea”pe care apelanta dorea să o demonstreze, motiv pentru care s-a adresat autorităților române sub acest aspect, de a i se comunica modalitatea în care s-a făcut publică Legea nr.10/2001 pe teritoriul Germaniei.

Solicită admiterea apelului, apreciindu-l justificat, schimbarea soluției primei instanțe, în sensul de a o repune pe reclamantă în termenul de formulare a notificării.

În ceea ce privește emiterea dispoziției, a solicitat obligarea părților adverse să o emită, iar în absența unei notificări formulate concret după repunerea în termen, apreciază că această situație este prematură la acest moment.

Nu solicită cheltuieli de judecată.

Intimații – pârâți M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL, P. M. BUCUREȘTI, prin consilier juridic, având cuvântul, solicită admiterea excepției lipsei calității procesual pasive a intimatei – pârâte A. Națională pentru Restituirea Proprietăților, în raport de petitul cererii de chemare în judecată și de cele două capete de cerere. Această persoană juridică nu are legitimare procesuală pasivă pe termenul de repunere în termenul de notificare a notificării, cât și de obligare la emiterea unei dispoziții motivate.

Solicită respingerea apelului, ca nefondat și menținerea hotărârii atacate, ca legale și temeinice în ceea ce privește tardivitatea cererii de repunere în termenul de formulare a notificării. Instanța de fond a avut în vedere termenul de 15 zile, despre care a făcut vorbire apărătorul apelantei raportat la dispozițiile art.186 din Noul Cod de procedură civilă (fost art.103 din vechiul Cod de procedură civilă ), cât și termenul de1 an de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție – decizia civilă nr.209 din 18.01.2012. În condițiile în care s-ar face abstracție de termenul de 15 zile, acțiunea a fost formulată la data de 11.12.2013, ulterior împlinirii termenului de 1 an.

CURTEA

Deliberând asupra apelului civil de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 11.12.2013, pe rolul Tribunalului București Secția a V-a Civilă, sub nr._ , reclamanta W. N. R. (născută R. Nadejdea-R.) a chemat în judecată pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, M. București - prin Primarul General, P. M. București și A. Națională pentru Restituirea Proprietăților, pentru ca prin hotărârea pe care o va pronunța, instanța:

- să dispună repunerea sa în termenul legal de a formula notificarea prevăzută de art. 22 alin.1 din Legea nr.10/2001, republicată, cu modificările și completările sale la zi;

- să oblige pârâtele să emită o decizie/dispoziție prin care să stabilească în favoarea sa măsuri reparatorii potrivit Legii nr. 10/2001 pentru imobilul din București, sector 2, .. 18, preluat abuziv de regimul comunist de la reclamantă și de la mama sa prin decizia nr. 1982 din 17 decembrie 1975 a Comitetului Executiv al Consiliului Popular al M. București; precum și obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că este cetățean german, întrucât în anul 1975 a fost obligată de autoritățile comuniste să renunțe la cetățenia română pentru a putea să se stabilească definitiv în Israel, ocazie cu care a fost obligată de aceleași autorități comuniste să cedeze proprietatea sa din București, .. 18, sector 2, pentru că altfel nu i s-ar fi eliberat pașaportul și nu i s-ar fi aplicat viza de ieșire din România.

Prin decizia nr. 1982 din 17 decembrie 1975 a Comitetului Executiv al Consiliului Popular al M. București, s-a trecut în proprietatea statului comunist, imobilul reclamantei și al mamei sale din .. 18, sector 2, în mod abuziv, fiind forțate să cedeze această proprietate ca să poată pleca definitiv din România în Israel.

În luna februarie 1976 au părăsit definitiv România plecând în Israel unde au locuit pentru o vreme, iar apoi s-au stabilit în Germania, țară în care mama sa a decedat (24 februarie 1984) și în care reclamanta s-a recăsătorit (30 august 1985) și în care s-a stabilit definitiv, locuind la adresa precizată în petitul acțiunii.

În anul 2008, reclamanta a aflat întâmplător că în România a fost adoptată o lege care reglementează situația imobilelor preluate abuziv de regimul comunist. Pentru că de foarte multă vreme nu mai are nici rude și nici prieteni sau cunoscuți în țară, s-a deplasat în România pentru a se informa în legătură cu posibilitatea de a i se restitui imobilul preluat abuziv de regimul comunist. Cu această ocazie a aflat că legea română a stabilit un termen de 1 an pentru a formula o notificare, termen care a expirat la data de 14 februarie 2002. Așadar, la data când a revenit în România, termenul în care putea să ceară să îi fie restituit imobilul, expirase de peste 6 ani.

Pentru că termenul respectiv expirase, iar în anul 2008 instanțele judecătorești încă mai pronunțau hotărâri de restituire în procese de revendicare pe calea dreptului comun, a decis să formuleze o astfel de acțiune împotriva deținătorului actual al imobilului, însă acțiunea a fost respinsă după 4 ani de judecată, deși s-a constatat că actul de preluare a fost abuziv și nelegal (dosarul nr._/3/2008, Tribunalul București, Secția a IV-a Civilă).

Motivul reținut de instanțe pentru a respinge acțiunea sa de revendicare a fost unul formal și a constat în faptul că reclamanta nu putea beneficia de un drept actual în sensul Convenției Europene pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, pentru că nu a formulat notificarea prevăzută de Legea nr. 10/2001 și din cauza aceasta, nu i se putea recunoaște „noul drept de proprietate”.

În lipsa oricărei posibilități rezonabile de a se informa la timp în Germania și în România, întrucât nu mai are pe nimeni în România care să îi fi putut da relații despre legile privitoare la restituirea bunurilor confiscate abuziv de regimul comunist, a fost împiedicată să formuleze notificarea cerută de legea română.

Pentru că a dorit să cunoască dacă statul român a făcut publică Legea nr. 10/2001 în Germania, când și în ce fel concret, în toamna anului 2013 s-a adresat Ambasadei României din Germania, Ministerului de Externe al României și Primului - Ministru al României.

Răspunsurile pe care le-a primit de la oficialitățile statului român arată că nu se cunoaște modalitatea în care legile române se fac cunoscute cetățenilor români din străinătate.

Prin aceste răspunsuri, autoritățile română recunosc faptul că nu publică în străinătate nici măcar pentru cetățenii români conținutul legilor din România.

Desigur, se încearcă a se sugera că legile se publică în Monitorul oficial, iar acest lucru ar fi suficient pentru a se asigura publicitatea legilor române pentru cetățenii români.

Dar reclamanta este cetățean german, nu cetățean român, iar regimul comunist a forțat-o să renunțe la cetățenia română, pentru că altfel nu permitea evreilor să plece în Israel.

În lipsa unor surse rezonabile de informare, cetățeanul german de etnie israelită W. N.-R. nu a putut cunoaște în timp util conținutul legilor române privitoare la restituirea proprietăților confiscate de regimul comunist, iar acest lucru a împiedicat-o să formuleze notificarea prevăzută de legea română în interiorul termenului legal.

În raport de toate considerentele expuse, reclamanta apreciază că este îndreptățită să se adreseze instanței de judecată pentru fi repusă în termenul legal de formulare a notificării și de a obliga autoritatea competentă legal să soluționeze asemenea notificări, stabilind în favoarea reclamantei măsurile reparatorii la care este îndreptățită potrivit legii române, pentru imobilul din .. 18, sector 2, București.

În susținerea cererii, s-au depus la dosar, în copie certificată pentru conformitate, următoarele înscrisuri: actul de vindere-cumpărare autentificat sub nr._ din 21 octombrie 1946; certificat de moștenitor nr. 439/1975; act de naștere R. Nadejdea-R.; act de deces R. C.; act de schimbare a numelui R. Nadejdea-R. în R. N.-R.; act de căsătorie W. N.-R.; decizia nr. 1982 din 17 decembrie 1975; procesul-verbal de predare-preluare din 22 decembrie 1975; sentința, decizia instanței de apel și decizia instanței de recurs pronunțate în dosarul nr._/3/2008; corespondența purtată cu Ambasada României din Germania, cu Ministerul Afacerilor Externe al României și cu Cancelaria Primului - Ministru al României; răspunsurile nr. RG_/_ și nr. RG_ ambele din 8 noiembrie 2013 ale Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților; adresa nr._/ANC/5 iulie 2011 emisă de A. Națională pentru Cetățenie; pașaportul E-_ eliberat la 1 noiembrie 1975 pentru stabilirea „cu domiciliul în Israel”, conform vizei nr._ aplicate la 1 noiembrie 1975; card de identitate german W. N.-R..

Prin întâmpinarea formulată, pârâta A. Națională pentru Restituirea Proprietăților, în esență a invocat excepția necompetenței materiale a Tribunalului București cu privire la cererea de chemare în judecată și excepția lipsei calității procesuale pasive a ANRP având în vedere că nu are atribuții de soluționare a notificărilor formulate în temeiul Legii nr. 10/2001.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 205 și următoarele din Codul de Procedură Civilă, H.G. nr. 572/2013, cu modificările și completările ulterioare, Legea nr. 10/2001, republicată, Legea nr. 247/2005, O.U.G. nr. 109/2001, OUG nr. 154/2001, Legea nr. 117/2012, Legea nr. 165/2013.

Prin întâmpinarea formulată, pârâtul M. București, reprezentat legal de către Primarul General a solicitat respingerea acțiunii ca inadmisibila și prematură.

În susținerea inadmisibilității, pârâtul a arătat că față de dispozițiile Legii nr. 10/2001 care prevăd o procedura prealabilă administrativă și obligatorie pentru a obține în mod efectiv restituirea unui imobilul și care în același timp exclud parcurgerea a doua căi paralele (calea dreptului comun și calea administrativă) - art.47 și art. 52 din Normele metodologice date în aplicarea Legii nr. 10/2001- consideră prezenta cerere de chemare în judecată inadmisibilă.

În ceea ce privește prematuritatea, pârâtul consideră că obținerea de măsuri reparatorii în natură respectiv restituirea în natură în condițiile Legii nr. 10/2001, necesită inițierea și parcurgerea procedurii speciale reglementate prin art. 21-24 din acest act normativ.

În conformitate cu dispozițiile menționate, cererea de restituire (formulată sub formă de notificare către unitatea deținătoare) trebuie analizată și soluționată de către entitatea notificată, prin emiterea unei dispoziții sau decizii în acest sens, acest din urmă act de dispoziție fiind supus contestării în fața instanței judecătorești.

Cum reclamantei nu i-a fost soluționată cererea prin emiterea unei decizii sau dispoziții de către entitatea notificată, dreptul acesteia de a se adresa instanței în vederea valorificării drepturilor conferite de Legea nr. 10/2001, nu a luat naștere.

Referitor la susținerile reclamantei privind repunerea în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001, pârâtul a menționat că le consideră inadmisibile pentru următoarele argumente:

Conform art. 21 din Legea nr. 10/2001, persoana îndreptățită va notifica în termen de 6 luni persoana juridică deținătoare, iar nerespectarea termenului de 6 luni prevăzut pentru trimiterea notificării atrage pierderea dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent.

Potrivit art. 22 din aceeași lege, actele doveditoare ale dreptului de proprietate și actele care atestă calitatea de moștenitori vor fi depuse ca anexe la notificare o dată cu aceasta sau în termen de 18 luni de la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Așadar, spre deosebire de alte legi cu scop reparatoriu, Legea nr. 10/2001 precizează expres care este efectul nerespectării termenului edictat prin formularea notificării, adică a cererii prin care se manifestă voința de a beneficia de măsuri reparatorii și anume pierderea dreptului de a obține măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent în justiție.

În cauza dedusă judecații, reclamanta trebuia să depună notificarea până la data de 14.02.2002 (dată până la care termenul instituit de Legea nr.10/2001 a fost prelungit).

Motivul invocat de care reclamantă nu poate fi reținut ca o cauză temeinică pentru repunerea în termenul de notificare, atât timp cât culpa aparține exclusiv reclamatei.

În drept pârâtul a invocat dispozițiile art.205 Cod Procedură Civilă.

Prin întâmpinarea formulată, pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, a solicitat instanței respingerea acțiunii pentru următoarele considerente:

Astfel, pârâtul a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului R. prin Ministerul Finanțelor Publice, întrucât potrivit prevederilor Legii nr.10/2001, autoritatea administrației publice locale care ar putea fi învestită, potrivit legii, cu soluționarea notificării, este P. M. București.

Așa cum rezultă din hotărârile pronunțate în soluționarea acțiunii în revendicare, acțiune ce a format obiectul dosarului nr._/3/2008, imobilul situat în București, ..18, sector 2, s-a aflat în proprietatea M. București, acesta din urmă înstrăinând dreptul de proprietate prin încheierea unui contract de vânzare-cumpărare în temeiul Legii nr.112/1995.

Așadar, aceasta fiind entitatea îndrituită cu emiterea dispoziției de soluționare a notificării formulate de reclamantă, M. București prin Primarul General este singura parte pârâtă ce justifică calitate procesuală pasivă în prezenta cauză, și în contradictoriu cu care instanța poate repune reclamanta în termenul de formulare a notificării cu consecința obligării acestei pârâte la emiterea unei dispoziții motivate.

În ceea ce privește solicitarea reclamantei de repunere în termenul de formulare a notificării, în măsura în care se va trece peste excepția invocată, pârâtul a arătat că termenul de depunere a notificării potrivit Legii nr. 10/2001, s-a împlinit la 14 februarie 2002.

Nerespectarea termenului atrage pierderea dreptului de a mai solicita în justiție măsuri reparatorii.

Raportat la dispozițiile Legii nr. 10/2001 și având în vedere practica judiciară în materie, termenul prevăzut de art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 este unul de decădere, iar nu de prescripție, astfel că nu este susceptibil de întrerupere, suspendare sau de repunere în termen, astfel că, potrivit art.22 (5), sancțiunea nerespectării lui pentru neînregistrarea notificării, atrage pierderea dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent.

Spre deosebire de termele de prescripție extinctivă, cele de decădere sunt mai riguroase, nesusceptibile de suspendare, întrerupere sau repunere în termen.

Sancțiunea decăderii constă în stingerea dreptului subiectiv neexercitat în termenul stabilit de lege, în timp ce prescripția extinctivă stinge doar dreptul material la acțiune.

Forța majoră este un caz tipic de suspendare a cursului prescripției, inaplicabil în speța de față. Termenul prevăzut de art. 22 alin. (1) din Legea nr.10/2001 este incompatibil cu instituția repunerii în termen.

Rațiunea pentru care a fost instituit ca fiind termen de decădere, rezultă din dorința legiuitorului de a dinamiza procedurile de punere în aplicare și finalizare a operațiunilor de retrocedare în natură sau prin echivalent a bunurilor trecute în proprietatea statului sau preluate în orice mod față de acesta.

În sensul celor de mai sus, este și decizia nr. 544/2012 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr._ .

Față de argumentele de drept expuse, apreciază solicitarea reclamantei de repunere în termenul de formulare a notificării potrivit Legii nr.10/2001, ca fiind nefondată și a solicitat respingerea ei în consecință.

Chiar dacă prin absurd, ar fi realizată vreuna din ipotezele pentru care legea ar putea permite, în anumite condiții, repunerea în termen apreciază că nici aceste condiții, imperativ prevăzute de lege, nu se regăsesc a fi întrunite în cauza de față.

Astfel, potrivit art. 185 (1) din Noul Cod de procedură civilă „Când un drept procesual trebuie exercitat într-un anumit termen, nerespectarea acestuia atrage decăderea din exercitarea dreptului, afară de cazul când legea dispune altfel", iar potrivit prevederilor art. 186, "partea care a pierdut un termen procedural va fi repusă în termen numai dacă dovedește că întârzierea se datorează unor motive temeinic justificate, îndeplinind actul de procedură în cel mult 15 zile de la încetarea împiedicării".

Prin „motive temeinic justificate" trebuie să se înțeleagă numai acele împrejurări care, fără a avea gravitatea forței majore, sunt exclusive de culpă.

În astfel de situații, practica judiciară în materie a stabilit că nu poate fi asociată "motivului temeinic", motivația că reclamanta locuia în străinătate și nu a cunoscut apariția Legii nr.10/2001 și nici conținutul acesteia, conform principiului în conformitate cu care nimeni nu se poate prevala de necunoașterea legii și nimeni nu poate invoca în favoarea sa, propria turpitudine.

Prin urmare, în prezenta cauză, reclamanta nu a făcut dovada unei împiedicări temeinic motivate, ci a invocat necunoașterea legii și propria turpitudine, ipoteză care nu se încadrează în prevederile art.186 din Noul Cod de procedură civilă, pentru ca instanța să poată proceda la o repunere în termen.

Mai mult decât atât, cererea de repunere în termen nu respectă nici termenul de 15 zile prevăzut de lege, ce curge de la încetarea împiedicării, cererea fiind tardiv formulată.

Astfel, reclamanta avea posibilitatea cunoașterii prevederilor legale și posibilitatea efectivă a formulării unei cereri de repunere în termen, încă din anul 2008, an în care a sesizat instanța de judecată cu o acțiune în revendicare, întemeiată pe prevederile dreptului comun, solicitând restituirea în natură a imobilului care face obiectul prezentei cauze, acțiune care a fost respinsă, unul dintre argumente fiind acela că reclamanta nu a formulat notificare în temeiul Legii nr.10/2001.

În raport de împrejurarea că reclamanta nu a probat, până la acest moment, depunerea unei notificări la unitatea deținătoare, care să fi refuzat soluționarea acesteia sau să se fi pronunțat în sensul respingerii notificării ca tardiv formulate, apreciază că este evidentă netemeinicia formulării prezentei cereri de chemare în judecată.

Pentru toate considerentele expuse, pârâtul a solicitat, în principal, admiterea excepției invocate și respingerea acțiunii față de Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, iar în subsidiar, respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

În drept, au fost invocate prevederile art. 205 și următoarele Cod procedură civilă, art.185 și art.186 din același Cod, precum și prevederile art.21și următoarele din Legea nr.10/2001, cu modificările și completările ulterioare.

Prin sentința civilă nr.350/20.03.2014, Tribunalul București - Secția a V-a Civilă a respins cererea de repunere în termenul de formulare a notificării, ca tardivă și a respins cererea de obligare a pârâților la emiterea dispoziției/deciziei conform Legii nr. 10/2001, formulată de reclamantă, ca lipsită de obiect.

Examinând cu prioritate cererea de repunere în termenul de formulare a notificării în temeiul prevederilor Legii nr.10/2001, formulată de reclamantă, din perspectiva condițiilor formale impuse de art. 186 alin.2 din Codul de procedură civilă, Tribunalul a avut în vedere următoarele:

Potrivit dispozițiilor art. 186 alin.1 și 2 teza I din codul de procedură civilă (fost 103 alin.1 și 2 din Codul de procedură civilă de la 1865), partea care a pierdut un termen procedural va fi repusă în termen numai dacă dovedește că întârzierea se datorează unor motive temeinic justificate.

În acest scop, partea va îndeplini actul de procedură în cel mult 15 zile de la încetarea împiedicării, cerând totodată repunerea sa în termen.

Din examinarea textului legal evocat, rezultă fără echivoc, că formularea cererii de repunere în termen, precum și actul de procedură trebuie îndeplinite de partea ce a pierdut termenul, în 15 zile de încetarea cauzei care a determinat împiedicarea sa de acționa în termenul legal.

Așa fiind, în cauza dedusă judecății, Tribunalul a constatat că cerința formală impusă de textul legal evocat nu a fost realizată, cererea de repunere în termen fiind tardiv formulată.

Prin urmare, Tribunalul a reținut conform afirmațiilor reclamantei, că motivul care a împiedicat-o să formuleze notificarea în termenul stabilit de Legea nr.10/2001 și care se împlinise la data de 14.02.2002, a fost necunoașterea de către aceasta a intrării în vigoare a actului normativ, anterior menționat.

Conform susținerilor sale, în anul 2008 a aflat de existența Legii nr.10/2001, astfel că la data de 04.08.2008 a înregistrat pe rolul Tribunalului București - Secția a IV-a Civilă, dosarul nr._/ 3/2008, o acțiune în revendicare a imobilului care face obiect al prezentului litigiu, cererea respinsă irevocabil, prin decizia civilă nr.209/18.01.2012 pronunțată de Înalta Curte de Casație de Justiție.

Prin urmare, așa cum reclamanta a susținut în mod constant, împiedicarea sa de acționa a încetat în anul 2008, când a luat cunoștință de adoptarea Legii nr.10/2001, astfel că din acel moment aceasta era ținută să formuleze atât cererea de repunere în termen, cât și notificarea în baza acestei legi, conform art. 22 alin.1.

Cum reclamanta a formulat cererea de repunere în termen la data de 11.12.2013, conform datei de înregistrare a cererii pe rolul instanței (fila 5), tribunalul a observat că s-a realizat cu depășirea termenului de 15 zile ce curge de la încetarea împiedicării, impus de art. 186 alin.2 din Codul de procedură civilă (fost 103 alin.2 din Codul de procedură civilă de la 1865).

De asemenea, Tribunalul a observat că o dată cu cererea de repunerea în termen, reclamanta era ținută să îndeplinească și actul de procedură, respectiv să formuleze notificarea conform art. 22 alin.1 din Legea 10/2001, cerință care nu a fost îndeplinită, reclamanta afirmând expres că nesoluționarea definitivă a cererii de repunere în termen face inutilă formularea unei notificări.

Totodată, Tribunalul a apreciat că reclamanta nu se poate prevala nici de dispoziția de favoare a art. 46 alin.3 din Legea nr.10/2001.

A avut în vedere, pe de o parte că acțiunea în revendicare formulată de aceasta nu se afla pe rolul instanțelor la momentul intrării în vigoare a acestei legi (fiind introdusă la data 4.08.2008), pentru a putea opta în condițiile alin.1.

Pe de altă parte, a constatat că termenul de 12 luni de la data rămânerii definitive și irevocabile a hotărârii judecătorești prin care acțiunea în revendicare a fost respinsă și în care reclamanta putea formula notificare, se împlinise la data de 18.01.2013.

Or, la data de 11.12.2013, data sesizării instanței, reclamanta nu a probat că ar fi formulat notificare în termenul legal, conform art. 46 alin. 3, mai mult, aceasta susținând că până la soluționarea definitivă a repunerii în termen, este inutilă formularea unei notificări.

În consecință, față de toate considerentele ce preced, Tribunalul a respins cererea de repunere în termenul de formulare a notificării, ca tardivă.

Față de soluția adoptată în privința cererii de repunerii în termen, Tribunalul a considerat că nu se mai impune cercetarea excepțiilor invocate de pârâți în cuprinsul întâmpinărilor formulate.

În ceea ce privește cel de al doilea capăt de cerere prin care reclamanta a solicitat obligarea pârâtelor să emită o decizie/dispoziție prin care să stabilească în favoarea sa măsuri reparatorii potrivit Legii nr. 10/2001 pentru imobilul din București, sector 2, .. 18, Tribunalul a constatat că este lipsită de obiect în condițiile în care aceasta nu a formulat o notificare, reclamanta considerând eronat că drept consecință a unei eventuale repuneri în termen, instanța ar fi ținută să soluționeze și o notificare inexistentă.

Împotriva sentinței primei instanțe a declarat apel reclamanta Yeiser N. R., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, pentru următoarele considerente:

Pentru a admite excepția tardivității cererii de repunere în termenul legal de formulare a notificării prevăzută de Legea nr. 10/2001, Tribunalul București s-a raportat la prevederile art. 136 alin. 1 și 2 teza l Noul Cod de Procedură civilă (fost art. 103 alin. 1 și 2 Cod Procedură Civilă 1865), reținând că situația de împiedicare a formulării notificării a încetat în anul 2008, când reclamanta a aflat de existența Legii nr.10/2001, iar la acel moment reclamanta trebuia să formuleze și notificarea prevăzută de lege și cererea de repunere în termenul de formulare a notificării.

Tribunalul a mai reținut faptul că pe lângă cererea de repunere în termen pe care reclamanta a formulat-o în dosarul nr._ la data de 11.12.2013, era obligată să formuleze și notificarea prevăzută de Legea nr. 10/2001, precum și faptul că în raport de data rămânerii irevocabile a hotărârilor judecătorești pronunțate în dosarul nr._/3/2008 (18.01.2012), termenul de 1 an prevăzut de Legea nr. 10/2001 se împlinise la 18.01.2013, iar la data introducerii acțiunii care face obiectul dosarului nr._ (11.12.2013), nu a probat că a formulat notificare în termenul legal.

l. Consideră apelanta - reclamantă că toate aceste argumente ale primei instanțe ar fi fost deplin corecte în privințanerespectării de către un cetățean român a termenelor legale stabilite de legile române, atât în privința celor stabilite prin norme de drept material, cât și în privința celor stabilite prin norme de drept procedural.

Așa cum s-a arătat permanent, apelanta – reclamantă nu este cetățean român și în mod obiectiv nu poate fi obligată să cunoască legile altui stat decât ale celui al cărui cetățean este, în considerarea principiului teritorialității legii care guvernează aplicarea legii în spațiu.

Acțiunea de revendicare pe care apelanta – reclamantă a inițiat-o în anul 2008 a fost respinsă cu motivarea că nu a formulat notificare conform Legii nr. 10/2001, însă, așa cum a precizat în mod onest, de existența acestei legi a aflat în anul 2008, însă în acel moment termenul de formulare a notificării era expirat de peste 6 ani.

Tot în mod onest, reclamanta a precizat în acțiunea care face obiectul dosarului prezent, faptul că în anul 2008 a ales să exercite acțiunea în revendicare, iar nu să formuleze notificare în baza Legii nr. 10/2001 pentru că jurisprudența instanțelor române permitea exercitarea acțiunii în revendicare de drept comun, aspect pe care instanțele române nu îl pot nega decât dacă doresc să pronunțe soluții cu rea-credință.

Susține apelanta – reclamantă că această alegere a făcut-o în anul 2008 tocmai pentru că procedura Legii nr. 10/2001 era în acel moment închisă acesteia, întrucât termenul de depunere a notificării era expirat de 6 ani (din 14.02.2002).

Abia în anul 2009, mai exact la data publicării în Monitorul Oficial nr. 108 din 23 februarie 2009, a deciziei RIL nr. 33/2008 a Secțiilor Unite ale ICCJ s-a precizat posibilitatea repunerii în termenul de formulare a notificării în baza Legii nr.10/2001, în măsura în care s-ar fi probat o situație de împiedicare obiectivă de a formula notificarea în termenul legal (a se vedea antepenultimul paragraf de la pct. l al motivării deciziei RIL nr.33/2008): „Totodată, se apreciază ca numai persoanele exceptate de la procedura acestui act normativ, precum și cele care, din motive independente de voința lor, nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale, au deschisă calea acțiunii în revendicare/retrocedare a bunului litigios, dacă acesta nu a fost cumpărat, cu bună-credință și cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, de către chiriași”.

Or, la data de 23 februarie 2009, apelanta – reclamantă deja formulase acțiunea în revendicare obiect al dosarului nr._/3/2009 (4 august 2008) și nu putea cunoaște în mod obiectiv în ce fel urma să se schimbe jurisprudența instanțelor de judecată din România.

Ca atare, apelanta – reclamantă apreciază că poziția Tribunalului București în ce privește faptul că nu a formulat notificare și cerere de repunere în termenul de formulare a notificării în anul 2008, este greșită, pentru simplul fapt că nu a luat în considerare schimbările jurisprudențiale survenite în materia restituirii proprietăților confiscate abuziv de regimul comunist din România, pe care în mod obiectiv ar fi trebuit să nu le ignore pentru că au fost hotărâte de instanțele române.

2. În ce privește faptul că apelanta – reclamantă nu a formulat notificare și cerere de repunere în termen nici după data rămânerii irevocabile a hotărârilor pronunțate asupra acțiunii în revendicare pe care a formulat-o în anul 2008, aceasta consideră că este o poziție care ignoră aceeași regulă principială privitoare la teritorialitatea legii.

În acest sens, apelanta - reclamantă învederează faptul că până la sfârșitul anului 2013 nu a avut nici o dovadă care să ateste dacă legea română a fost sau nu a fost publicată în străinătate. Abia prin răspunsurile care i-au fost comunicate în urma unor corespondențe adresate Ministerului de Externe al României și Guvernului României, s-a răspuns într-un mod din care se poate trage concluzia că legea respectivă nu a fost publicată în străinătate nici măcar pentru cetățenii români, cu atât mai puțin pentru cei străini, astfel încât este absurd să i se reproșeze că nu a făcut o notificare în anul 2008, pe care nu o putea face pentru că expirase termenul legal de peste 6 ani, iar prin decizia RIL nr. 33/2008 i se cerea în mod obligatoriu să probeze imposibilitatea obiectivă de a formula notificarea pentru a putea cere repunerea sa în dreptul la acțiunile, reglementat de Legea nr. 10/2001.

3. În ce privește aspectul că apelanta - reclamantă nu a depus încă o notificare în condițiile Legii nr. 10/2001, aceasta își menține părerea că aceasta se poate face dacă în prealabil i se recunoaște dreptul de a o face. Altfel este absurd să depună o notificare în baza unei legi care precizează clar termenul până la care notificarea se putea depune, iar acest termen era expirat de peste 6 ani în 2008 și de peste 12 ani dacă ne raportăm la anul curent.

Apelanta – reclamantă consideră că demersul său este absolut inutil în ce privește depunerea notificării dacă în prezentul proces nu i se recunoaște dreptul de a formula o astfel de notificare (dacă nu i se recunoaște dreptul de a beneficia de termenul legal de formulare a notificării).

Desigur, în cazul în care se va decide că apelanta – reclamantă este repusă în termenul de a depune notificare și pe cale de consecință, dreptul de a iniția procedurile Legii nr. 10/2001, consideră că în această ipoteză este justificată formularea notificării și urmarea cursului procedurilor administrative obligatorii stabilite de această lege.

4.În ce privește incidența prevederilor art. 186 alin. 1 și alin. 2 teza l Noul Cod de Procedură Civilă (fost art. 103 alin.1 și 2 Cod de Procedură Civilă 1865), acest text procedural are aceeași limită de aplicare în spațiu pe care apelanta – reclamantă a invocat-o în privința aplicării civile a Legii nr. 10/2001 în spațiu - principiul teritorialității aplicării legii (art. 28 Noul Cod de Procedură Civilă).

Fie că este o normă de drept material, fie că este o normă de drept procedural, chiar și în aplicarea regulii lex rei sitae înscrise în art.1091 alin. 2 Noul Cod de Procedură Civilă, pentru a putea fi aplicată unui străin care nu are nici domiciliul, nici reședința în România și nici măcar nu mai are rude, prieteni sau alte persoane cu care să comunice în România, cum este situația concretă a apelantei – reclamante, este imperios necesar ca norma de drept să fie publicată în mod oficial astfel încât străinul să o poată cunoaște în mod obiectiv.

Dar, așa cum a arătat apelanta - reclamantă și la prima instanță și arată și în acest moment, în urma corespondenței de la sfârșitul anului 2013, oficialitățile statului român i-au transmis răspunsuri din care rezultă că ele nu cunosc modul în care o lege română se publică în străinătate pentru cetățenii români.

Așadar, oficialitățile române i-au comunicat apelantei - reclamante răspunsuri din care ar putea trage concluzia că ele nu fac cunoscute legile românești nici măcar pentru cetățenii români care locuiesc în străinătate, câtă vreme se precizează în acele răspunsuri că cetățenii români trebuie să cunoască legea din Monitorul Oficial al României, act care nu se publică în străinătate, ci doar în România.

Însă, așa cum s-a mai precizat, apelanta – reclamantă este un cetățean străin, nu are cetățenie română și domiciliază în străinătate și constată că este supărător pentru oficialitățile din România, faptul că întâmplător părinții săi au cumpărat un imobil în România, pe care apoi l-a moștenit, iar în final a fost obligată să-l cedeze statului comunist pentru că altfel nu-i dădea viza de plecare definitivă din România în Israel (un șantaj pe care a trebuit să-l suporte în calitatea de cetățean român, la care a fost obligată să renunțe întrucât plecarea sa din România era definitivă).

În raport de prevederile art. 480 Noul Cod de Procedură Civilă, apelanta – reclamantă solicită admiterea apelului declarat împotriva sentinței, respingerea excepției tardivității formulării cererii de repunere în termenul legal de depunere a notificării prevăzută de Legea nr. 10/2001 și, judecând cauza pe fond, să fie admisă cererea sa de a fi repusă în termenul de depunere a notificării prevăzută de Legea nr. 10/2001.

Intimata – pârâtă A. Națională pentru Restituirea Proprietăților a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția lipsei calității sale procesuale pasive, având în vedere că aceasta nu mai are atribuții de soluționare a notificărilor formulate în temeiul Legii nr.10/2001.

Precizează că hotărârea instanței de fond este temeinică și legală în raport de dispozițiile legale în vigoare, cu privire la procedura de soluționare a dosarelor de despăgubire în procesul de restituire a imobilelor preluate în mod abuziv.

Solicită intimata - pârâtă admiterea excepției lipsei calității sale procesuale pasive cu privire la solicitările reclamantei și respingerea cererii introductive de instanță ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

Intimatul pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice a formulat întâmpinare, potrivit art. 471 Cod Procedură Civilă, solicitând respingerea apelului ca nefondat.

În apel, nu s-au administrat probe noi, potrivit art. 478 al.2 și art. 479 al.2 noul Cod Procedură Civilă.

Curtea de Apel București s-a constatat legal sesizată și competentă material să soluționeze prezentul apel, date fiind prevederile art. 96 noul Cod de procedură civilă.

A. Soluționând în mod prioritar, conform art. 248 al.1 Cod procedură Civilă, excepția lipsei de calitate procesuală pasivă invocată de intimata – pârâtă A. Națională pentru Restituirea Proprietăților, Curtea observă cu titlu preliminar, faptul că una dintre condițiile cerute pentru ca o persoană să fie parte în proces, este calitatea procesuală (legitimatio ad causam) care contribuie la desemnarea titularului de a acționa și în același timp, a persoanei împotriva căreia se poate exercita acțiunea.

Codul de procedură Civilă român nou cuprinde o definiție generică a calității procesuale în cuprinsul art. 36: „Calitatea procesuală rezultă din identitatea dintre părți și subiectele raportului juridic litigios, astfel cum acesta este dedus judecății”.

Așadar, de lege lata, dar similar doctrinei dezvoltate în temeiul vechiului cod de procedură, calitatea procesuală pasivă presupune existența unei identități între persoana pârâtului și cel obligat în același raport juridic.

Aplicând aceste argumente de ordin teoretic, cazului particular al cererii prezente care are ca obiect, inter alia, obligarea la emiterea unei dispoziții de constatare a dreptului la măsuri reparatorii, în temeiul Legii nr. 10/2001,Curtea observă că potrivit art. 2 lit. a și b din Hotărârea de Guvern nr. 572 din 30 iulie 2013 privind organizarea și funcționarea Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților, pârâta îndeplinește următoarele atribuții principale: „a) acordă sprijin și îndrumare metodologică autorităților administrației publice locale și centrale, precum și celorlalte persoane juridice deținătoare de imobile care fac obiectul restituirii în natură sau al acordării de măsuri compensatorii, potrivit Legii nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, cu modificările și completările ulterioare, Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, cu modificările și completările ulterioare (…) pentru aplicarea corectă și unitară a prevederilor acestor acte normative; b) monitorizează modul de aplicare a Legii nr. 165/2013, a Legii nr. 247/2005, cu modificările și completările ulterioare, a Legii nr. 10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare (…)”.

Raportat la aceste atribuții de coordonare, sprijin și monitorizare ale pârâtei A. Națională pentru Restituirea Proprietăților, Curtea apreciază că această instituție publică este parte a raportului juridic dedus judecății prezente, excepția invocată nefiind astfel, fondată.

B. Examinând în continuare, sentința apelată, prin prisma motivelor de apel invocate, în limitele cererii de apel, potrivit 479 al.1 din noul Cod procedură civilă, Curtea apreciază apelul promovat, ca fiind nefondat, pentru următoarele considerente:

1. Obiectul prim al cererii de chemare în judecată îl constituie repunerea reclamantei apelante în termenul de formulare a notificării în baza Legii nr. 10/2010.

Potrivit art. 21 alin. 1 din Legea nr. 10/2001 (publicată în Monitorul Oficial din 14.02.2001): „ Persoana îndreptățită va notifica în termen de 6 luni de la data intrării în vigoare a prezentei legi persoana juridică deținătoare, solicitând restituirea în natură a imobilului”. Acest termen a fost prelungit succesiv prin O.U.G. nr. 109/2001 și prin O.U.G. nr. 145/2001 cu câte trei luni, astfel că s-a împlinit pe data de 14.02.2002, conform regulii de calcul prevăzute din art. 78 din Constituție, în forma inițială.

Legea nr.10/2001 prevede și anumite cazuri particulare, când termenul de 6 luni nu va începe să curgă de la data intrării în vigoare a prezentei legi, ci de la o altă dată ulterioară:

- de la data când entitatea notificată a comunicat faptul că deține numai în parte ori, după caz, nu deține deloc imobilele solicitate (art.27 al.4 și art.28 al.1 din Legea nr.10/2001) sau

- de la data rămânerii irevocabile a hotărârii judecătorești prin care, după . legii analizate, persoanei îndreptățite i s-a respins acțiunea privind restituirea în natură a imobilului solicitat (art.46 al.3).

2. În vederea stabilirii naturii juridice a acestui termen, Curtea pornește de la prevederile art. 21 alin. 5 din același act normativ: „Nerespectarea termenului de 6 luni prevăzut pentru trimiterea notificării atrage pierderea dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent”.

Din modul de reglementare a procedurii de obținere a măsurilor reparatorii pentru imobilele preluate în mod abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, reiese că nu se pune problema supraviețuirii dreptului subiectiv civil și a obligației civile corelative, aceasta din urmă fiind transformată, devenind imperfectă din calitatea pe care o avea de a fi perfectă, în sensul că ocrotirea dreptului subiectiv civil corelativ obligației civile respective poate fi obținută numai pe calea defensivă a excepției, dacă debitorul și-a executat de bunăvoie obligația. Ca atare, deducându-se că nu se stinge numai așa numitul „drept la acțiune în sens material”, ci însuși dreptul subiectiv civil, s-a conchis că natura juridică a sancțiunii prevăzute de art. 21 alin. 5 este aceea de decădere.

Este de menționat că decăderea - sancțiune de drept material nu trebuie confundată cu decăderea - sancțiune de drept procesual civil, aceasta din urmă intervenind în cazul neîndeplinirii actului de procedură în termenele procedurale imperative prevăzute de lege. Dispozițiile art. 103 alin. 1 Cod procedură civilă au ca obiect un drept procedural și deci și decăderea privește un drept procedural subsecvent sesizării instanței de judecată.

Potrivit unei jurisprudențe constante și literaturii de specialitate, întrucât numai prescripția extinctivă se bucură prin Decretul nr. 167/1958 privind prescripția extinctivă, de o reglementare privind întreruperea, suspendarea și repunerea în termen, se ajunge la concluzia că termenul de decădere din dreptul substanțial nu este susceptibil de întrerupere, de suspendare, neexistând nici posibilitatea repunerii în termen.

3. Cu toate acestea, având în vedere că această regulă nu este prevăzută expres de lege, precum și faptul că beneficiul repunerii în termen este recunoscut cu titlu de principiu - și deci excepțiile sunt de strictă interpretare și aplicare - pentru toate termenele care își au izvorul în lege (pentru introducerea cererii de chemare în judecată, pentru îndeplinirea unui act de procedură, pentru acceptarea moștenirii), Curtea va analiza incidența sa în privința termenului instituit de Legea nr. 10/2001.

i. În mod corect prima instanță de judecată a constatat că apelanta reclamantă nu a respectat termenul de 15 zile de la încetarea cauzei care a determinat împiedicarea sa de a acționa în termenul legal stabilit, pentru a solicita repunerea în termen.

Astfel, apelanta reclamantă invocă drept cauză a depășirii termenului legal, necunoașterea existenței Legii nr.10/2001 care nu i-a fost adusă la cunoștință în mod public în Germania, țară al cărei cetățean exclusiv este.

Or, astfel cum apelanta reclamantă însăși a precizat inclusiv prin motivele de apel, dumneaei a luat la cunoștință de Legea nr. 10/2001 în anul 2008. Așadar, la acest moment, a încetat cauza invocată, nemaiavând relevanță modul în care dumneaei a aflat de existența acestui act normativ special: în mod personal, prin diligențe realizate în țară sau ca urmare a vreunei eventuale publicări a legii, peste hotarele României, în Germania, unde dumneaei își are reședința.

Întrucât în anul 2008, apelanta a aflat de Legea nr. 10/2001, rezultă că dumneaei trebuia să acționeze începând cu acest moment.

Or, la acel moment, apelanta a preferat, beneficiind de asistență juridică din partea unui avocat român ales – același cu cel din prezenta cauză, deci calificată, să introducă pe rolul instanțelor românești, o acțiune în revendicare de drept comun împotriva unității deținătoare a imobilului (care a fost respinsă irevocabil în 18.01.2012), în detrimentul promovării cererii de repunere în termenul de formulare a notificării întemeiate pe Legea 10/2001.

De asemenea, deși a invocat faptul că beneficiul repunerii în termen a fost consacrat și recunoscut astfel, reclamantei apelante, abia prin Decizia în interesul legii nr.33/2008 a instanței supreme, publicată în Monitorul Oficial, la data de 23.02.2009, cu toate acestea, apelanta nu a procedat la solicitarea de repunere în termen nici consecutiv acestei date, motivând că avea deja pe rol, o acțiune de revendicare de drept comun.

Cu toate acestea, nici după soluționarea irevocabilă, în sensul respingerii (fie și ca urmare a unei modificări de jurisprudență, astfel cum apelanta invocă), la data de 18.01.2012, a acțiunii respective de restituire de drept comun, reclamanta nu a procedat la a solicita repunerea în termenul legal de notifcare.

Curtea observă că nici în raport de data ultimă a răspunsurilor oferite de A. Națională pentru Restituirea Proprietăților, de Cancelaria Primului Ministru sau de Ministerul Afacerilor Externe, 08.11.2013, invocate de apelantă în motivele sale de apel, reclamanta nu a respectat termenul de 15 zile al solicitării de repunere în termen.

Ca atare, prezenta instanță de apel constată că în mod corect, s-a apreciat că cererea de repunere în termenul de formulare a notificării, este tardiv realizată, soluția tribunalului sub acest aspect, fiind corectă.

ii. Admițând totuși, cu ignorarea considerentelor anterior expuse, că reclamanta ar fi respectat termenul de 15 zile de la încetarea cauzei invocate pentru a solicita repunerea în termen, Curtea ar reține în continuare, că această instituție juridică este beneficiul acordat de lege titularului dreptului ce, din motive temeinice, nu și-a putut exercita dreptul înăuntrul termenului, astfel că entitatea competentă este în drept să soluționeze, pe fond, cererea, deși a fost introdusă după împlinirea termenului.

Cât privește justificarea reglementării repunerii în termen, trebuie să se țină seama de finalitatea sancțiunilor prevăzute pentru nerespectarea termenelor (penalizarea conduitei culpabile, constând în inactivitate, a titularului dreptului); în acele situații în care inactivitatea s-ar datora unor motive temeinice, producerea efectelor sancțiunilor ar deturna aceste sancțiuni de la finalitatea lor, așa încât s-ar penaliza titularul dreptului deși nu i s-ar putea reproșa acestuia o conduită culpabilă. Repunerea în termen permite înlăturarea contradicției care ar apărea între ceea ce legea a prezumat prin instituirea sancțiunilor și ceea ce reprezintă realitatea.

Pe cale de consecință, prin cauze temeinic justificate trebuie să se înțeleagă doar acele împrejurări care, fără a avea caracterul forței majore, sunt exclusive de culpă.

Făcând aplicarea în cauză a acestor considerații teoretice, Curtea constată că ceea ce se pretinde ca având această semnificație, este împrejurarea că apelanta reclamantă nu a depus notificarea în intervalul de timp prevăzut de lege, respectiv 14.02._02, întrucât nu a avut cunoștință despre existența Legii nr. 10/2001, fiind cetățean exclusiv german, actul normativ special nefiind publicat oficial și în Germania.

Or, distinct de faptul că nici o normă juridică internă sau internațională nu impune publicarea actelor normative naționale în afara teritoriului statal, nici pentru proprii cetățeni aflați peste hotare, nici pentru cetățenii străini, aducerea la cunoștință publică, generală, pentru orice persoană indiferent de cetățenie, realizându-se prin publicarea în cadrul publicației oficiale a statului (în cazul României, prin Monitorul Oficial înființat în anul 1991, care din anul 2009 poate fi accesat și pe internet, în mod gratuit), Curtea apreciază de asemenea, că în decurs de 1 an cât a fost stabilit termenul legal de formulare a notificării, apelanta reclamantă ar fi putut, chiar dacă dumneaei nu mai avea domiciliul, reședința sau cunoscuți în țară, cu minime diligențe constând în inter alia, corespondență cu autoritățile publice centrale (astfel cum a procedat și în cursul anului 2013), abonarea la Monitorul Oficial, verificarea evenimentelor legislative majore din țară pe internet (mijloc de informații generalizat începând cu circa un deceniu anterior anului adoptării legii speciale), să descopere existența legii menționate, act normativ care de altfel, a suscitat multiple și îndelungate dezbateri publice cu ecouri internaționale, atât înaintea adoptării sale, cât și ulterior.

Dimpotrivă, lipsa domiciliului, a reședinței sau a cunoscuților în țară reprezintă un fapt de natură a spori vigilența apelantei în această direcție, ca fost cetățean român, căruia statul, eliberat întretimp de regimul comunist, îi preluase imobilul, potrivit susținerii apelantei, și astfel, îi era dator, situație care, generalizată fiind, preconiza măsuri legislative reparatorii.

Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția I Civilă a statuat în sens similar, prin decizia civilă nr. 3923 din 22 iunie 2010: „Împrejurarea că reclamanții au emigrat din România în anul 1988, respectiv, în anul 1992, nu poate fi considerată mai presus de voința lor în aflarea faptului că notificarea trebuia depusă, sub pedeapsa decăderii, într-un anumit termen impus de lege”.

Criticile apelantei reclamante aferente necesității aducerii sale la cunoștință a dispozițiilor legii și ale noului Cod de Procedură Civilă (art. 186 al.1 și al.2 teza I), al căror destinatar este, inclusiv prin prisma principiului teritorialității aplicării legii (art. 28 noul Cod de Procedură Civilă) sau chiar a principiului aplicabilității legii locului situării imobilului (art. 1091 al. 2 noul Cod de Procedură Civilă), sunt nefondate și din perspectiva caracterului sofistic pe care îl au, ambele principii vizând exclusiv aplicarea legii (nu aducerea sa la cunoștință) și fiind pe deplin, respectate atât în cadrul procedurii speciale vizate de Legea nr. 10/2001, cât și în cea a repunerii în termen.

Așadar, pentru ansamblul acestor considerente, nu se poate susține că inacțiunea persoanei în cauză sau că acțiunea sa de-abia la data de 11.12.2013, sunt străine de culpă.

Pe cale de consecință, sancțiunea prevăzută de art. 21 alin. 5 din Legea nr. 10/2001 a operat la data de 15.02.2002, astfel că nici din această perspectivă, împrejurările ulterioare invocate (analizate la punctul anterior) nu mai prezintă relevanță.

iii. Curtea reține totodată, inaplicabilitatea în cauză, a celor ultime două cazuri prevăzute de art.27 al.4 și art.28 al.1 din Legea nr.10/2001, respectiv de art.46 al.3, expuse la punctul 1, care ar fi putut fi subsumate domeniului beneficiului repunerii în termen, întrucât în privința primului, nu s-a învederat instanței, nedeținerea imobilului, nici măcar parțial, iar în privința secundului, se constată că premisa preexistenței unei acțiuni în revendicare de drept comun a reclamantei apelante, la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, nu este întrunită în cauză. Oricum, așa cum am arătat deja, inclusiv în raport de data respingerii în mod irevocabil, a cererii de restituire de drept comun, termenul de 1 an de formulare a notificării, a fost depășit.

iv. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat în cauza Golder contra Regatului Unit, 1975, că "dreptul de acces la tribunale nu este un drept absolut", precum și că "există posibilitatea limitărilor implicit admise chiar în afara limitelor care circumscriu conținutul oricărui drept". Așadar, cu condiția ca dreptul să fie efectiv, statul poate să reglementeze într-un anumit mod accesul la justiție și chiar să îl supună unor limitări sau restricții.

O modalitate prin care un stat-parte la Convenție poate limita sau restrânge dreptul la un proces echitabil, este și obligativitatea parcurgerii unei proceduri administrative prealabile. În acest sens, în cauza Le Compte, V. Leuven și De Meyere contra Belgiei, 1981, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că "rațiuni de flexibilitate și eficiență, care sunt pe deplin compatibile cu protecția drepturilor omului, pot justifica intervenția anterioară a unor organe administrative sau profesionale [...] care nu satisfac sub fiecare aspect în parte, exigențele menționatelor prevederi; un asemenea sistem poate fi reclamat de tradiția juridică a mai multor state membre ale Consiliului Europei". Această posibilitate reprezintă marja de apreciere pe care Curtea o recunoaște statelor membre în privința drepturilor fundamentale care nu sunt privite ca drepturi absolute, cum este și dreptul la un proces echitabil.

Accesul la justiție presupune în mod necesar însă ca, după parcurgerea procedurilor administrative, partea interesată să aibă posibilitatea să se adreseze unei instanțe judecătorești. În lipsa unei asemenea posibilități, dreptul de acces la instanță ar fi atins în substanța sa. În măsura în care aceste exigențe sunt respectate, dreptul de acces la justiție nu este afectat. Or, prin Legea nr. 10/2001 au fost reglementate nu numai procedurile administrative de restituire, dar și modalitățile de a ataca în justiție măsurile dispuse în cadrul acestei proceduri.

Din această perspectivă, nu se poate pune problema în cauză, nici a încălcării art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Libertăților sale Fundamentale.

4. În raport de soluția dată cererii de repunere în termenul de formulare a notificării și de argumentele care o circumscriu, devine inutilă analiza motivului de apel relativ nedepunerii încă, a unei notificări pe Legea nr. 10/2001, promovarea efectivă a unei astfel de cereri putând în prezent, produce efecte juridice doar conjugat cu repunerea reclamantei apelante în termenul legal de notificare.

Pentru ansamblul acestor considerente, în temeiul art.480 noul Cod de procedură civilă, Curtea va respinge ca nefondate, excepția lipsei de calitate procesuală pasivă și apelul promovat, hotărârea primei instanțe de judecată fiind legală și temeinică.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge excepția lipsei de calitate procesuală pasivă, ca nefondată.

Respinge ca nefondat, apelul formulat de apelanta – reclamantă W. N. R. (născută R. Nadejdea-R.), card de identitate emis de autoritățile din Germania nr. L7RGM722J/_, valabil de la 31 iulie 2013 până la 30 iulie 2023, cu domiciliul ales la cabinet de avocat R. M. – C., în București, sector 6, .. 2. ., ., sector 6, împotriva sentinței civile nr.350/20.03.2014, pronunțate de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă, în contradictoriu cu intimații – pârâți S. R. prin MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, cu sediul în București, ., sectorul 5, M. BUCUREȘTI prin PRIMARUL GENERAL, cu sediul în București, Splaiul Independenței nr.291 – 293, sector 6, P. M. BUCUREȘTI, cu sediul în București, Splaiul Independenței nr.291 – 293, sector 6 și A. NAȚIONALĂ PENTRU RESTITUIREA PROPRIETĂȚILOR, cu sediul în București, Calea Floreasca nr. 202, sectorul 1.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi 13.01.2014.

PREȘEDINTE JUDECĂTOR

G. S. M. H.

GREFIER

S. R.

Red.M.H.

Tehdact.R.L./M.H.

7 ex./TB-S.5 – E.P.-J.

← Pretenţii. Decizia nr. 963/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI  Succesiune. Decizia nr. 73/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI →

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Comentarii despre Legea 10/2001. Decizia nr. 5/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI