Pretenţii. Decizia nr. 963/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 963/2013 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 28-05-2013 în dosarul nr. 963/2013
Dosar nr._
(_ )
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR.963
Ședința publică din 28.05.2013
Curtea constituită din:
Președinte - L. D.
Judecător - S. G. P.
Judecător - I. D.
Grefier - E. C.
Ministerul Public - P. de pe lângă Curtea de Apel București este reprezentat de procurorul C. C..
Pe rol se află soluționarea recursului formulat de recurentul-pârât S. R., reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice împotriva sentinței civile nr.2039 din 16.11.2012, pronunțate de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă, în contradictoriu cu intimata-reclamantă A. R. și cu intimata-pârâtă Direcția G. a Finanțelor Publice T..
Cauza are ca obiect pretenții întemeiate pe prevederile Legii nr.221/2009.
La apelul nominal, făcut în ședința publică, se prezintă d-na consilier juridic C. A. în calitate de reprezentant al recurentului-pârât S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice, în baza delegației pe care o depune la dosar, lipsind intimata-reclamantă A. R. și reprezentantul intimatei-pârâte Direcția G. a Finanțelor Publice T..
Se face referatul cauzei de către grefier, care învederează că procedura de citare este legal îndeplinită, iar intimata-reclamantă a depus întâmpinare, prin care a invocat excepția lipsei de interes a recurentului în declararea căii de atac și a solicitat judecarea cauzei și în lipsă.
Reprezentanții recurentului și Ministerului Public arată că nu au cereri prealabile de formulat și nu solicită administrarea altor probe, împrejurare față de care, Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea excepției lipsei de interes invocate prin întâmpinare și a recursului.
Reprezentantul recurentului-pârât S. R. solicită respingerea excepției, apreciind că S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice justifică un interes în promovarea prezentei căi de atac, chiar dacă nu s-a dispus obligarea la plata despăgubirilor, având în vedere că prin sentință s-a constatat caracterul politic al măsurii administrative suferite de reclamantă și de familia acesteia.
Pe fond, solicită admiterea recursului și respingerea capătului de cerere având ca obiect constatarea caracterului politic, ca fiind lipsit de interes întrucât măsura suferită se regăsește la art.3 din Legea nr.221/2009.
Reprezentantul Ministerului Public solicită respingerea excepției lisei de interes în promovarea recursului, ca neîntemeiată; apreciază că S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice are interes în cauză potrivit dispozițiilor Legii nr.221/2009.
Solicită admiterea recursului, modificarea sentinței atacate și respingerea, ca lipsit de interes, a capătului de cerere privind constatarea caracterului politic al măsurii suferite de reclamantă, în raport de dispozițiile art.3 alin.1 din Legea nr.221/2009.
CURTEA
Deliberând asupra cererii de recurs de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului T. la data de 06.02.2012, sub nr._, reclamanta A. R. (născută Mathes) a chemat în judecată pe pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor și Direcția G. a Finanțelor Publice T., solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să constatate caracterul politic al măsurilor administrative suferite de aceasta și de autorii ei și, în consecință, aplicabilitatea în ceea ce o privește și cu referire la defuncții Mathes Nikolaus (tată) decedat la data de 17.12.1993 și Mathes A. (mama) decedată la data de 24.04.2003, a dispozițiilor art. 1 alin 3, art. 3 și art. 4 alin 2 din Legea nr. 221/2009, să se dispună obligarea Statului R. în baza dispozițiilor art.5 din Legea nr.221/2009 la plata de despăgubiri pentru daunele materiale și morale cauzate, pentru suferințele fizice și psihice la care au fost supuse reclamanta prin deportarea în B., deportarea în URSS și confiscarea bunurilor, precum și pentru toate persecuțiile pe care le-au suportat după revenirea la domiciliu, despăgubiri pe care le-a estimat la 229.125 EURO sau echivalentul în lei la cursul BNR din ziua plății.
La termenul de judecată din data de 20.04.2011, a fost depusă o cerere precizatoare prin care reclamanta a învederat că își întemeiază cererea și pe dispozițiile art. 5 și 41 din CEDO, respectiv pe dispozițiile art. 998 și urm. Cod civil.
Prin sentința civilă nr.5010/26.10.2011, Tribunalul T. a admis excepția de necompetență teritorială și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, prin raportare la prevederile art. 4 alin. 4 din Legea nr. 221/2009 și faptul că reclamanta domiciliază în Germania; pe rolul Tribunalului București, cauza a fost înregistrată sub nr._ .
La termenul de judecată din data de 14.09.2012, pârâta Direcția G. a Finanțelor Publice T. a invocat excepția lipsei calității sale procesuale pasive, iar Tribunalul, din oficiu, a invocat excepția prescripției dreptului la acțiune cu referire la capătul de cerere privind acordarea de daune morale și materiale întemeiate pe prevederile art.998-999 Cod civil.
Prin sentința civilă nr.2039/16.11.2012, Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Direcția G. a Finanțelor Publice T., a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. R. (născută Mathes), în contradictoriu cu această pârâtă, astfel cum a fost precizată, ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, a respins, ca nefondată, cererea formulată de reclamanta A. R. (născută Mathes) în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, privind constatarea caracterului politic al măsurii administrative privind deportarea în URSS și acordarea de despăgubiri morale și materiale în considerarea acestei măsuri, a admis în parte cererea precizată formulată în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, a constatat caracterul politic al măsurii administrative privind dislocarea și stabilirea de domiciliu obligatoriu luată față de reclamantă pentru autorii acesteia în baza deciziei nr. 200/1951, a admis excepția prescripției dreptului la acțiune cu referire la capătul de cerere privind acordarea de daune morale și materiale întemeiate pe prevederile art.998-999 Cod civil, în considerarea măsurii administrative privind dislocarea și stabilirea de domiciliu obligatoriu, a respins acest capăt de cerere pentru prescripția dreptului la acțiune, a respins, ca nefondat, capătul de cerere privind acordarea de daune morale și materiale întemeiat pe prevederile Legii nr.221/2009, în considerarea măsurii administrative privind dislocarea și stabilirea de domiciliu obligatoriu și a luat act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această sentință, Tribunalul a reținut că excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Direcția G. a Finanțelor Publice T. este fondată, întrucât art. 4 alin. 4 teza finală din Legea nr.221/2009 conferă calitate procesuală pasivă Statului R., reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice.
În consecință, Tribunalul a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Direcția G. a Finanțelor Publice T. și a respins cererea precizată formulată în contradictoriu cu aceasta, ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.
Procedând la analiza fondului cererii formulate în contradictoriu cu pârâtul S. R., reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, având ca obiect constatarea caracterului politic al măsurii administrative privind deportarea în fosta URSS și acordarea de despăgubiri morale și materiale în considerarea acestei măsuri, Tribunalul a constatat că reclamanta și-a întemeiat cererea de chemare în judecată pe dispozițiile Legii nr.221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Prin Legea nr.221/2009 s-a recunoscut dreptul la constatarea caracterului politic al condamnării sau al măsurii administrative, precum și la despăgubiri, acelor persoane în sarcina cărora s-au reținut fapte care au avut ca scop împotrivirea față de regimul totalitar instaurat în România la 6 martie 1945; legea invocată de reclamantă nu cuprinde în domeniul său de aplicare pe cei care au fost constituiți în prizonieri de către partea sovietică după data de 23 august 1944 ori, fiind constituiți ca atare, înainte de această dată, au fost reținuți în captivitate după încheierea armistițiului.
Domeniul de aplicare al acestei legi se suprapune cu cel al Ordonanței Guvernului nr.214/1999, ambele acte normative vizând, în principal, recunoașterea calității de luptător în rezistența anticomunistă a persoanelor condamnate pentru infracțiuni săvârșite din motive politice, persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice, măsuri administrative abuzive, precum și persoanelor care au participat la acțiuni de împotrivire cu arme și de răsturnare prin forță a regimului comunist instaurat în România. Situația reclamantei este diferită, mama acesteia fiind deținută ca prizonier în URSS, în perioada 1945-1946.
A arătat tribunalul că măsura luată față de aceasta nu este prezumată de lege ca având caracter politic și că sunt aplicabile dispozițiile art. 4 din Legea nr.221/2009, care trimit la dispozițiile art. 1 alin. 3 din același act normativ; potrivit acestor ultime dispoziții, pentru stabilirea caracterului politic al măsurii administrative au fost avute în vedere criteriile stabilite prin art. 2 alin.1 și art. 3 din OG nr.214/1999.
S-a reținut, că autoarea reclamantei nu a suferit o măsură administrativă cu caracter politic, în sensul Legii nr.221/2009, astfel încât singurele drepturi de care poate beneficia sunt cele recunoscute de Decretul-Lege nr.118/1990, încadrându-se în dispozițiile art. 1 alin.2 lit. b din decretul-lege menționat.
Pentru aceste considerente, Tribunalul a respins cererea formulată de reclamanta A. R. (născută Mathes) în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, privind constatarea caracterului politic al măsurii administrative privind deportarea în URSS și acordarea de despăgubiri morale și materiale în considerarea acestei măsuri.
În ceea ce privește cererea având ca obiect constatarea caracterului politic al măsurii administrative privind dislocarea și stabilirea de domiciliu obligatoriu luată față de reclamantă și autorii acesteia în baza deciziei nr.200/1951 în Câmpia B., Tribunalul a admis-o, în baza art. 3 lit. e din Legea nr. 221/2009.
Cu referire la excepția prescripției dreptului la acțiune cu referire la capătul de cerere privind acordarea de daune morale și materiale întemeiate pe prevederile art.998-999 Cod civil, în considerarea măsurii administrative privind dislocarea și stabilirea de domiciliu obligatoriu, Tribunalul a constatat-o întemeiată.
Astfel, tribunalul a reținut că, potrivit art.1 din Decretul nr.167/1958, dreptul la acțiune având un obiect patrimonial se stinge prin prescripție dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit de lege, iar potrivit art.3 termenul de prescripție este de 3 ani.
Totodată, potrivit art. 7 din același act normativ, prescripția începe să curgă de la data când se naște dreptul la acțiune sau dreptul de a cere executarea silită, iar potrivit art. 8 prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea.
În consecință, în speța dedusă judecății, dreptul reclamantei de a solicita daune morale s-a născut la data producerii prejudiciului, însă nu mai târziu de data de 22.12.1989, data la care regimul comunist a fost îndepărtat și nu au mai existat restricții legale, și nici constrângeri politice, pentru ca aceasta să își afirme în fața justiției drepturile sale.
Așadar, având în vedere că de la înlăturarea regimului comunist (1989) și până la promovarea prezentei acțiuni au trecut aproximativ 20 ani, în speța dedusă judecății, dreptul la acțiune al reclamantei este prescris, fiind incidente dispozițiile art. 1 și 3 din Decretul nr. 167/1958.
Sub acest aspect, Tribunalul a avut în vedere și faptul că art. 21 din Constituția României garantează accesul la justiție, iar dispozițiile art. 998 și următoarele cod civil au fost tot timpul aplicabile într-o astfel de cauză, însă reclamanta nu a uzat de ele; totodată, Tribunalul a reținut că reclamanta nu a invocat și nici nu a făcut dovada vreunei cauze de suspendare sau de întrerupere a cursului prescripției.
Pe de altă parte, Legea nr.221/2009 a condus la repunerea în termenul de formulare a solicitării de daune morale, dar numai în temeiul acestor dispoziții speciale, nu și în temeiul dreptului comun.
Tribunalul a apreciat, de asemenea, că prevederile CEDO invocate de reclamată reprezintă temeiuri generale privind garantarea unor drepturi fundamentale și care se aplică faptelor săvârșite după aderarea la CEDO.
În consecință, Tribunalul a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune cu referire la capătul de cerere privind acordarea de daune morale și materiale întemeiate pe prevederile art.998-999 Cod civil, în considerarea măsurii administrative privind dislocarea și stabilirea de domiciliu obligatoriu și a respins ca prescris acest capăt de cerere.
În ceea ce privește cererea având ca obiect prejudiciul moral cauzat reclamantei și părinților ei pentru luarea măsurilor administrative cu caracter politic privind dislocarea și stabilirea domiciliului obligatoriu în Câmpia B., Tribunalul a reținut că, în urma admiterii excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 5 alin. 1 lit. „a” Teza I din Legea nr.221/2009, prin Decizia nr.1358/2010 a Curții Constituționale, în lipsa unui text legal din Legea nr.221/2009 care constituie temeiul de drept al cererii reclamantei, cererea de chemare în judecată este neîntemeiată.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs în termenul prevăzut de art.301 Cod de procedură civilă, recurentul – pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând admiterea recursului și modificarea, în parte, a sentinței în sensul admiterii excepției lipsei de interes în formularea capătului de cerere prin care s-a solicitat constatarea caracterului politic al măsurii administrative dispuse cu privire la reclamantă și la autorii acestora și, în consecință, respingerea acestui capăt de cerere ca fiind lipsit de interes.
În dezvoltarea motivelor de recurs întemeiate în drept pe dispozițiile art.304 pct.9 Cod de procedură civilă, recurentul – pârât a arătat că potrivit art.3 lit.e din Legea nr.221/2009, constituie măsuri administrative cu caracter politic orice măsură luată de organele fostei miliții sau securități, având ca obiect dislocarea și stabilirea de domiciliu obligatoriu, internarea în unități și colonii de muncă, stabilirea de loc de muncă obligatoriu, dacă a fost dispusă pe decizia nr.200/1951 a Ministerului Afacerilor Interne.
Față de cele prezentate rezultă că primul capăt de cerere care privește constatarea caracterului politic al măsurii administrative la care au fost supuși reclamanta și autorii acesteia este lipsit de interes motivat de faptul că în enumerarea de la art.3 din Legea nr.221/2009 se regăsește această măsură administrativă la care au fost supuși aceștia.
Or, atâta timp cât printr-o lege s-a statuat că anumite măsuri administrative având ca obiect dislocarea și stabilirea de domiciliu obligatoriu, dacă au fost întemeiate pe unul sau mai multe dintre actele normative prevăzute de art. 3 din Legea nr.221/2009 au caracter politic, instanța nu mai poate să constate altceva decât ceea ce prevede legea.
În opinia recurentului-pârât, reclamanta nu justifică un interes în vederea promovării unui astfel de capăt de cerere, deoarece Legea nr.221/2009 arată în mod clar care măsuri administrative au caracter politic. Prin urmare, în mod greșit instanța de fond a constatat caracterul politic al măsurii administrative dispuse față de reclamantă și autorii acesteia, din moment ce caracterul politic este recunoscut de drept.
Față de argumentele prezentate, solicită admiterea recursului, așa cum a fost formulat, modificarea în parte a sentinței civile nr.2039/16.11.2012 pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă, în sensul admiterii excepției lipsei de interes a capătului de cerere referitor la a constatarea caracterului politic al măsurii administrative dispuse cu privire la reclamantă și autorii acesteia și respingerii acestui capăt de cerere ca fiind lipsit de interes.
Intimata – reclamantă a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția lipsei de interes a recurentului în declararea căii de atac, arătând că prin sentința civilă nr. 2039/16.11.2012 pronunțată în dosarul nr._ al Tribunalului București s-a constatat caracterul politic al măsurii administrative privind dislocarea și stabilirea de domiciliu obligatoriu luată față de intimata-reclamantă și a autorilor acesteia în baza deciziei nr. 200/1951.
Astfel, a arătat intimata-reclamantă că recurenta nu a fost obligată la plata vreunei sume de bani și nu s-a stabilit prin sentința atacată nicio obligație în sarcina acesteia iar calitatea procesuală pasivă a recurentei este dată de însăși dispozițiile Legii nr.221/2009 modificată, astfel că aceasta nu justifică vreun interes în declanșarea căii de alac pendinte.
Referitor la motivele de recurs dezvoltate în scris de către recurenta, intimata – reclamantă a arătat că sunt neîntemeiate, având în vedere faptul că, deși legea specială prevede că măsurile administrative luate împotriva unor persoane în baza deciziei nr.200/1951 au caracter politic, interesul reclamantei este justificat tocmai prin individualizarea pe care o hotărâre judecătorească o face cu referire la o anumită persoană. Deși această măsură a fost declarată măsură cu caracter politic de plin drept prin însăși Legea nr.221/2009, consideră că prezintă interes și constatarea judecătorească a acestui aspect pentru a confirma în mod explicit, în mod particular pentru cazul reclamantei, natura politică a acestei măsuri. În plus, această constatare are și caracterul unei reparații morale.
Potrivit dispozițiilor art.4 alin.4 din Legea nr.221/2009, modificată, cererea de recurs este scutită de plata taxei judiciare de timbru, iar potrivit dispozițiilor art.1 alin.2 din O.G. nr.32/1995, este scutită și de timbru judiciar.
În faza procesuală a recursului nu s-au administrat probe noi.
Deliberând cu prioritate, conform dispozițiilor art.137 alin.1 Cod procedură civilă, asupra excepției lipsei de interes în exercitarea recursului de către pârâtul S. R., reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, excepție invocată de intimata-reclamantă, Curtea reține că este nefondată și urmează să o respingă pentru următoarele considerente:
Interesul, ca și condiție de exercițiu a acțiunii civile (în oricare din formele procedurale care intră în conținutul acesteia), implică, între altele, existența unui folos practic care trebuie să-l vizeze pe cel care recurge la forma procedurală, în speță, pe recurentul S. R.; interesul trebuie să îndeplinească condițiile de a fi legitim, juridic, născut și actual, personal și direct.
În căile de atac de reformare, pentru a justifica îndeplinirea condiției interesului este nevoie ca partea să fii căzut, fie și parțial, în pretenții.
Curtea reține că în speță această condiție este îndeplinită întrucât deși nu este susceptibilă de punere în executare silită, admiterea de către tribunal a cererii de constatare a caracterului politic al măsurii administrative privind dislocarea și stabilirea domiciliului obligatoriu în baza Deciziei M.A.I. nr.200/1951, în contradictoriu cu pârâtul S. R., reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, face ca din punct de vedere procedural acest pârât să cadă în pretenții.
Nu prezintă relevanță din perspectiva interesului în exercitarea căii de atac dacă partea căzută în pretenții a fost obligată sau nu la plata unei sume de bani, noțiunea de pretenții având în această materie un sens mult mai larg.
În consecință, Curtea va respinge excepția lipsei de interes în exercitarea recursului, ca neîntemeiată.
Analizând sentința recurată prin prisma criticilor și apărărilor formulate, înscrisurile de la dosar și dispozițiile legale incidente în speță, Curtea, în majoritate, reține că recursul este fondat și urmează să îl admită pentru următoarele considerente:
Conform dispozițiilor art. 3 lit. e din Legea nr.221/2009, au de drept caracter politic măsurile administrative dispuse în temeiul Deciziei nr.200/1951 a Ministerului Afacerilor Interne.
În consecință, măsura administrativă privind dislocarea și stabilirea de domiciliu obligatoriu în B., respectiv în ., regiunea C. atât pentru intimata-reclamantă cât și pentru părinții acesteia, Mathes N. și Mathes A., în temeiul Deciziei nr.200/1951 a Ministerului Afacerilor Interne. are de drept caracter politic, nemaifiind necesară și constatarea pe cale judiciară a acestui caracter.
Pentru aceste considerente, Curtea, în majoritate, în temeiul dispozițiilor art.312 alin.1 și 3 Cod procedură civilă va admite recursul formulat de recurentul-pârât S. R., prin MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE împotriva sentinței civile nr.2039 din 16.11.2012, pronunțate de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă și va modifica, în parte, sentința atacată, în sensul că va respinge, ca fiind lipsit de interes, capătul de cerere privind constatarea caracterului politic al măsurii administrative privind dislocarea și stabilirea domiciliului obligatoriu în baza Deciziei M.A.I. nr.200/1951; va menține celelalte dispoziții ale sentinței recurate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
În majoritate:
Respinge, ca neîntemeiată, excepția lipsei de interes a recurentului – pârât în formularea căii de atac.
Admite recursul formulat de recurentul-pârât S. R., prin MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE împotriva sentinței civile nr.2039 din 16.11.2012, pronunțate de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă, în contradictoriu cu intimata-reclamantă A. R. și cu intimata-pârâtă DIRECȚIA G. A FINANȚELOR PUBLICE T..
Modifică, în parte, sentința atacată, în sensul că respinge, ca lipsit de interes, capătul de cerere privind constatarea caracterului politic al măsurii administrative privind dislocarea și stabilirea domiciliului obligatoriu în baza Deciziei M.A.I. nr.200/1951.
Menține celelalte dispoziții ale sentinței recurate.
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședință publică, azi 28.05.2013.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR
L. D. S.-G. P.
GREFIER
E. C.
Red.S.G.P.
Tehdact.R.L./S.G.P.
2 ex./18.06.2013
TB-S.4 – A.M.V.
Cu opinia separată asupra recursului, formulată de judecător I. D. în sensul respingerii recursului, ca nefondat.
Potrivit actelor și lucrărilor dosarului, autorii reclamantei, Mathes N. și Mathes A., împreună cu aceasta, au fost dislocați în baza Deciziei MAI nr.200/1951, fixându-li-se domiciliul obligatoriu în ., regiunea C..
Curtea are în vedere corecta reținere a situației de fapt în cauză de către prima instanță, în sensul că autorilor reclamantei și acesteia din urmă li s-au stabilit domiciliu obligatoriu, astfel cum s-a reținut mai sus, aceste măsuri fiind justificate de către organele regimului comunist prin atitudinea, calificată de către acestea, ca fiind dușmănoasă regimului democratic.
Mai mult, Legea nr.221/2009 impune verificarea și constatarea de către instanță a aplicabilității normei de drept prevăzută de acest act normativ la cazul particular dedus judecății, fiind necesar a se analiza în fiecare caz în parte dacă sunt incidente cazurile de excepție prevăzute la art. 7 din același act normativ.
Altfel spus, deși Legea nr.221/2009 stabilește în art. 3 anumite măsuri administrative care au caracter politic „de drept”, această normă trebuie interpretată și aplicată coroborat cu art. 7 din aceeași lege, efectele art. 3 fiind condiționate de îndeplinirea cerințelor impuse de art. 7, aspect care impune cu necesitate intervenția instanței, care are a aprecia dacă faptele deduse analizei, deși se încadrează în categoria celor pentru care condamnările pronunțate sunt considerate de drept cu caracter politic, nu cumva sunt vizate de art. 7 din același act normativ care dispune în sensul că: „prevederile prezentei legi nu se aplică persoanelor condamnate pentru infracțiuni contra umanității și persoanelor condamnate pentru că au desfășurat o activitate de promovare a ideilor, concepțiilor sau doctrinelor rasiste și xenofobe, precum ura sau violența pe motive etnice, rasiale sau religioase, superioritatea unor rase și inferioritatea altora, antisemitismul, incitarea la xenofobie”.
Or, din actele și lucrările dosarului nu se reține că autorii reclamantei împreună cu aceasta ar fi desfășurat o activitate de promovare a ideilor, concepțiilor sau doctrinelor rasiste și xenofobe, precum ura sau violența pe motive etnice, rasiale sau religioase, superioritatea unor rase și inferioritatea altora, antisemitismul, incitarea la xenofobie.
Mai mult, constatarea caracterului politic de către o instanță de judecată are natură reparatorie din punct de vedere moral, o asemenea constatare cu privire la măsurile dispuse de regimul dictatorial anterior reflectând în conștiința persoanei persecutate un sentiment de atenuare a nedreptăților îndurate, o satisfacție rezonabilă.
Pe de altă parte, Curtea are în vedere că dispozițiile art. 4 din Legea nr.221/2009 prevăd în mod expres posibilitatea oricărei persoane îndreptățite de a sesiza instanța cu o astfel de cerere, distinct de solicitarea unor pretenții conform art. 5 din actul normativ de referință astfel că, chiar în opinia legiuitorului, cele două petite au caracter principal, o atare solicitare fundamentată pe art. 4 nefiind nicidecum condiționată de opțiunea de a solicita și despăgubiri.
Așa fiind, nu s-ar putea reține nici din această perspectivă lipsa interesului în formularea unei astfel de cereri, în caz contrar ajungându-se la a lăsa fără efect un text legal în vigoare. Or, legea trebuie interpretată în sensul în care produce efecte și nu în acela în care este lipsită de efect.
Curtea, apreciind această măsură de dislocare și stabilire a domiciliului obligatoriu ca având caracter politic, faptele autorilor reclamantei împreună cu aceasta neîncadrându-se în situația de excepție prevăzută de art. 7 din actul normativ sus-enunțat, apreciază că în mod corect s-a reținut de către prima instanță caracterul politic al acestora.
Așa fiind, Curtea, în temeiul art. 312 alin. 1 Cod procedură civilă, va respinge recursul ca nefondat.
Judecător,
I. D.
Red.+ tehnodact.I.D.
| ← Legea 10/2001. Decizia nr. 694/2012. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Legea 10/2001. Decizia nr. 5/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
