Revendicare imobiliară. Decizia nr. 1331/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1331/2013 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 16-09-2013 în dosarul nr. 1331/2013
Dosar nr._ (_ )
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III A CIVILĂ și PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR. 1331
Ședința publică de la 16.09.2013
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE - D. - A. B.
JUDECĂTOR - I. B.
JUDECĂTOR - DOINIȚA M.
GREFIER - I. A. G.
Pe rol se află soluționarea recursului formulat de recurenții - reclamanți A. A., L. M. S. și P. A. M., împotriva deciziei civile nr. 119 A din 07.02.2013, pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații - pârâți P. S. 6 BUCUREȘTI, C. G. AL MUNICIPIULUI BUCUREȘTI, M. BUCUREȘTI PRIN P. G., P. G. AL MUNICIPIULUI BUCUREȘTI, C. L. AL S. 6 și S. 6 BUCUREȘTI PRIN PRIMAR.
P. are ca obiect - revendicare imobiliară.
La apelul nominal făcut în ședința publică, se prezintă avocat S. C. în calitatea de reprezentant al recurenților - reclamanți L. M. S. și P. A. M. în baza împuternicirii avocațiale nr._/2013 eliberată de Baroul București, pe care o depune la dosar lipsind recurenta - reclamantă A. A. - decedată și intimații - pârâți P. S. 6 București, C. G. al Municipiului București, M. București prin P. G., P. G. al Municipiului București, C. L. al S. 6 și S. 6 București prin Primar.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care,
Apărătorul recurenților - reclamanți, învederează că recurenta - reclamantă A. A. este decedată, motiv pentru care solicită scoaterea acesteia din citativ, fiind trecută din eroare. Arată că, la dosar este depus certificatul de moștenitor din care rezultă că L. M. S. și P. A. M. sunt moștenitoarele defunctei fiinfd introduse în cauză.
În fața instanței, semnează pe cererea de recurs mențiunea făcută cu privire la A. A..
Curtea deliberând constată că, recurenta A. A. este o persoană fără capacitate de folosință, fiind decedată, iar L. M. S. și P. A. M. sunt moștenioarele defunctei, așa cum rezultă din certificatul de moștenitor depus la fila 20 din dosar apel.
Curtea, având în vedere că nu mai sunt cereri prealabile de formulat, constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea motivelor de recurs.
Apărătorul recurentelor – reclamante solicită, în principal, admiterea recursului așa cum a fost formulat, casare hotărârii atacate în sensul admiterii apelului cât și a cererii de chemare în judecată. În subsidiar, solicită casarea hotărârii, trimiterea cauzei spre rejudecare în sensul administrării unui probatoriu care să conducă la aflarea adevărului și la o justă soluționare a cauzei.
Arată că motivarea recursului a fost făcută pe disp.art. 304 pct. 7 și 9 c.pr.civ.
Cu privire la disp.art. 304 pct. 7 C.pr.civ., arată că, decizia este nemotivată, deoarece motivarea deciziei recurată este foarte scurtă și avându-se în vedere, jurisprudența și doctrina, care stabilește că o motivarea insuficientă a unei hotărâri, echivalează cu o nemotivare.
Menționează că în fond și apel s-a invocat faptul că, reclamantele dețin un drept de proprietate în accepțiunea Convenției Dreptului Omului, aspect pe care instanța de apel nu l-a analizat așa încât decizia recurată nu este motivată și se impune admiterea recursului.
Cu privire la disp.art. 304 pct. 9 c.pr.civ. arată că nu s-a avut în vedere existență hotărârilor judecătorești care statuează definitiv și irevocabil că bunul revendicat a fost trecut în proprietatea statului în mod abuziv, nu a fost niciodată scos din patrimoniul reclamantelor fiind în continuare proprietatea acestora.
Arată că în cauză nu se pot aplica dispozițiile art. 6 alin. 2 din Legea nr.213/1998 deoarece acestea vin în contradicție cu Convenția Europeană, respectiv cele privind garantarea liberului accesul la justiție.
Menționează că, nu a indicat concret vreo cauză dată de CEDO, în sensul celor arătate mai sus, deoarece sunt pronunțate mai multe cauze în care s-a statuat că orice persoană are dreptul la liberul acces la justiție, precizând ca în cazul amânări pronunțării va depune înscrisuri conform celor arătate mai sus.
Mai arată că, a fost înlăturată susținerea din apel în ceea ce privește că este o acțiune întemeiată pe disp. art. 480 C.civ., pe dreptul comun, cât și pe baza legilor speciale în vigoare Legea nr. 10/2001. Motivarea instanței de apel fiind făcută pe aspectul că nu aceasta este accepțiunea acțiunii ci că este vorba de o acțiune întemeiată pe un drept real și pe de altă parte și pe o convenție.
Față de cele de mai sus, menționează că prezenta cauză nu putea fi respinsă ca inadmisibilă, fiind vorba de o acțiune mixtă, așa încât solicită admitere recursului, în principal, casare hotărârii atacate în sensul admiterii apelului cât și a cererii de chemare în judecată și în subsidiar, solicită casarea hotărârii, trimiterea cauzei spre rejudecare.
CURTEA
Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 6 București la data de 16.11.2011, reclamantele A. A., L. M. S. și P. A. M., au chemat în judecată pe pârâții C. G. al Municipiului București, M. București, prin P. G., P. G., C. L. al S. 6, S. 6, prin Primar și P. S. 6, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea acestora la lăsarea imobilului compus din teren în suprafață de 462 mp, situat în București, Bulevardul Uverturii nr. 75 (anterior Bulevardul Libertății nr. 75), sector 6 în deplină posesie și proprietate, constatând că titlul acestora de proprietate este mai bine caracterizat decât titlul de proprietate cu care, în prezent, imobilul respectiv este deținut de pârâți.
În motivarea cererii, reclamantele au arătat că imobilul - teren în suprafață de 462 mp, situat în București, Bulevardul Uverturii nr. 75 (anterior Bulevardul Libertății nr. 75), sector 6 (numit de acum înainte imobilul) a intrat în posesia și proprietatea soților D. A. și D. F., în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 5455/665/30.12.1958 de către notariatul de Stat al Raionului Gh. G. D. București. Pe terenul respectiv, a fost edificată și o casă de locuit.
Ulterior, prin sentința civilă nr.158/09.01.1963, Tribunalul Popular al Raionului „16 Februarie”, D. A. și D. F. au divorțat, fără, însă a fi făcut și partajul bunurilor dobândite în timpul căsătoriei lor. În urma divorțului, D. A. a revenit la numele de fată, respectiv A. A., fiind reclamantă în cererea de față.
În anul 1979, în baza Decretului nr. 461/1979, Anexa 1, poziția 35, Imobilul a fost expropriat în cadrul lucrărilor de „sistematizare specifice acelor vremuri, plătindu-se o despăgubire numai pentru casa de locuit, iar nu și pentru imobil.
Ulterior, în anul 2000, D. F. a decedat, moștenitorii săi fiind, conform certificatului de moștenitor nr. 133/22.09.2004, fiicele sale, L. M. S. și P. A. M., reclamantele din prezenta cauză, potrivit certificatului de moștenitor anexat prezentei. Apoi, după . Legii nr.10/2011, reclamanta A. A. a făcut demersurile prevăzute de legea respectivă pentru a reintra în posesia și proprietatea imobilului. Atât Primăria Municipiului București, prin P. G., cât și instanțele competente în fața cărora a contestat dispoziția respectivă, au respins cererea acesteia.
Pârâtele au solicitat instanței respingerea acțiunii așa cum a fost formulată, ca fiind inadmisibilă, în subsidiar ca neîntemeiată.
Prin sentința civilă nr. 3514/12.04.2012, Judecătoria S. 6 București a respins ca neîntemeiată excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei A. A. invocată de pârâtul M. București; a respins ca neîntemeiată excepția lipsei de interes a reclamantei A. A. invocată de pârâtul M. București; a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților C. G. al Municipiului București, P. G. al Municipiului București, C. L. sector 6, P. sectorului 6 București și S. 6 prin Primar; a respins cererea formulată de reclamantele A. A., L. M. S. și P. A. M., în contradictoriu cu pârâții C. G. al Municipiului București, P. G. al Municipiului București, C. L. Sector 6, P. S. 6 București, S. 6 prin Primar, ca fiind introdusă împotriva unor persoane fără calitate procesual pasivă; a admis excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare invocată de pârâtul M. București; a respins cererea având ca obiect revendicare formulată de reclamantele A. A., L. M. S. și P. A. M., în contradictoriu cu pârâtul M. București prin P. G., ca inadmisibilă.
Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că:
În ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților C. G. al Municipiului București, P. G. al Municipiului București, C. L. sector 6, P. sectorului 6 București și S. 6 prin Primar, a admis-o pentru următoarele considerente:
În speță, în conformitate cu prevederile art. 10, 21, 81 alin.2 lit. f coroborate cu prevederile art.81 alin.3 din Legea nr.215/2001 privind administrația publică locală, republicată, bunurile care formează domeniul public și domeniul privat al Municipiului București și sunt proprietatea acestuia și administrate de către C. G. al Municipiului București.
Potrivit legii, sectoarele Municipiului București sunt subdiviziuni administrativ-teritoriale, fără personalitate juridică și fără patrimoniu, iar autoritățile administrației publice locale constituite la nivelul sectoarelor (primarul și consiliul local) au atribuții în primul rând deliberative (C. L., C. G. al Municipiului București) și executive (P.) la nivel local, având atribuții de administrare, în condițiile art. 36 alin. 2 lit. c din Legea nr. 215/2001, a bunurilor aparținând domeniului public și privat al unității administrativ teritoriale.
Totodată, conform art.20 din Legea nr.215/2001 republicată, a administrației publice locale „comunele, orașele și județele sunt unități administrativ-teritoriale în care se exercită autonomia locală”, acestea fiind conform art.21 din aceeași lege, persoane juridice de drept public, cu capacitate juridică deplină și patrimoniu propriu.
Potrivit dispozițiilor art.23 pct.1 „autoritățile administrației publice prin care se realizează autonomia locală în comune și orașe sunt consiliile locale ca autorități deliberative și primarii, ca autorități executive, aceștia din urmă reprezentând unitatea administrativ-teritorială în relațiile cu persoanele fizice sau juridice române ori străine, precum și în justiție, potrivit art. 62 din Legea nr. 215/2001.
În consecință, în prezenta cauză justifică calitate procesual pasivă numai M. București, reprezentat legal de P. G., pârât care are capacitatea conferită de lege de a fi titular de drepturi și obligații în raportul civil dedus judecății.
În ce privește excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare invocată de pârâtul M. București, instanța a apreciat-o întemeiată, pentru următoarele considerente:
Așa cum s-a arătat anterior, prin Dispoziția Primarului G. al Municipiului București nr. 6663/31.10.2006, au fost soluționate notificările înregistrate sub nr.32S/13.06.2001 și 2320/2001 formulate de petenta A. A. în baza dispozițiilor Legii nr.10/2001, în sensul respingerii cererii privind restituirea în natură a terenului în suprafață de 462 mp situat în București, Bulevardul Libertății nr.75, sector 6, deoarece este afectat în totalitate de elemente de sistematizare, iar pentru cota de ½ din imobil s-a apreciat că petenta și-a pierdut calitatea de persoană îndreptățită ca urmare a divorțului față de fostul soț D. F., decedat. Totodată, s-au acordat măsuri reparatorii prin echivalent pentru terenul în suprafață de 231 mp din Bulevardul Libertății nr.75, sector 6 (echivalentul cotei de 1/2), în favoarea persoanei îndreptățite A. A..
Împotriva dispoziției sus menționate, reclamanta A. A. a formulat contestație în temeiul art.26 alin.3 din Legea nr.10/2001, solicitând anularea dispoziției și obligarea pârâtei Primăria Municipiului București la atribuirea suprafeței de teren de 462 mp situat în Bulevardul Libertății nr.75, sector 6, prin sentința civilă nr.182/25.01.2008 Tribunalul București Secția a III-a Civilă respingând contestația ca neîntemeiată.
În considerentele soluției pronunțate, Tribunalul a apreciat faptul că în mod întemeiat nu s-a admis solicitarea reclamantei de restituire în natură a imobilului, întrucât, potrivit raportului de expertiză efectuat în cauză, s-a constatat că din întregul teren de 462 mp, suprafața neafectată de detalii de sistematizare este de 157,5 mp, propunându-se soluția translatării locului de joacă care afectează o suprafață de 235 mp, situație în care ar fi fost posibilă restituirea cotei de ½ din teren.
Însă, tribunalul a apreciat că până la data preluării întregului imobil de către stat, reclamanta a deținut doar o cotă indiviză ideală și abstractă, care nu s-a materializat în urma unui partaj cu fostul soț D. F., astfel că nu se poate dispune restituirea în natură a unui teren asupra căruia reclamanta nu a avut decât o cotă ideală din dreptul de proprietate, iar o astfel de atribuire ar aduce atingere drepturilor celorlalți coindivizari, moștenitori ai defunctului D. F..
Referitor la propunerea de translatare a locului de joacă, tribunalul a apreciat că o astfel de măsură nu se poate dispune decât cu acordul proprietarului câtă vreme locul de joacă reprezintă un detaliu de sistematizare, iar dispozițiile Legii nr.10/2001 prevăd posibilitatea restituirii în natură doar a terenurilor neafectate de detalii de sistematizare. Măsura translatării locului de joacă pe un alt teren ar putea de asemenea aduce atingere drepturilor de proprietate a unor alte persoane îndreptățite care eventual au solicitat restituirea în natură a terenului cu privire la care s-a propus a fi translatat locul de joacă.
Reclamanta A. A. a declarat apel împotriva hotărârii pronunțate de tribunal, iar prin decizia civilă nr.517/30.09.2010 pronunțată de C. Secția a III-a civilă, apelul a fost respins ca nefondat, hotărârea fiind astfel definitivă.
În mod similar, Curtea de Apel București a reținut că reclamanta este titular al dreptului de proprietate asupra imobilului doar în proporție de 50%, având în vedere că aceasta a încheiat contractul de vânzare cumpărare autentificat sub nr.5455/665/30.12.1958 în timpul căsătoriei cu fostul soț D. F., astfel că dreptul de proprietate devălmașă s-a preschimbat într-un drept de proprietate indiviză la decesul fostului soț.
Curtea de apel a reținut că notificările formulate în baza Legii nr.10/2001 au fost formulate doar de către reclamantă, nerezultând din conținutul acestora că reclamanta ar fi acționat în calitate de mandatar al celor două fiice ale sale, neputând prezenta procura de împuternicire pentru formularea notificării și din partea acestora. Ca atare, s-a apreciat că, nefiind moștenitoare a fostului soț în concurs cu fiicele sale, dispozițiile art.4 alin.4 din Legea nr.10/2001 nu sunt incidente în cauză pentru a putea considera că nedepunerea notificării de către fiicele sale ar profita reclamantei, procura despre care reclamanta a afirmat că ar fi fost depusă în original în dosarul administrativ constituit în baza notificărilor formulate, neregăsindu-se în documentația comunicată de Primăria Municipiului București.
În consecință, în ceea ce o privește pe reclamanta A. A., instanța constată că aceasta a formulat notificare în baza Legii nr.10/2001, utilizând atât procedura administrativă, dar și cea jurisdicțională care i-a asigurat accesul la justiție, în sensul art.1 din CEDO, motiv pentru care formularea unei noi acțiuni întemeiată pe dreptul comun având același obiect și aceeași cauză juridică, nu este admisibilă cu atât mai mult cu cât reclamantei i-a fost recunoscut dreptul de proprietate pentru o cotă indiviză de ½ din teren, acordându-i-se măsuri reparatorii prin echivalent ca urmare a imposibilității obiective de restituire în natură a terenului.
De altfel, a aprecia din nou asupra temeiniciei afirmațiilor reclamantei în sensul că aceasta ar fi formulat notificările în baza Legii nr.10/2001 și în numele fiicelor sale, moștenitoare ale defunctului D. F., asupra oportunității restituirii în natură a terenului și calității de persoană îndreptățită a reclamantei pentru întreaga suprafață de teren, ar echivala cu încălcarea autorității de lucru judecat de care beneficiază hotărârile judecătorești menționate mai sus în prezentele considerente.
Rezultă, așadar, că, în cazul imobilelor ce cad sub incidența Legii nr. 10/2001, legea veche materializată în dispozițiile art. 480 și urm. cod civil invocate de reclamante suportă inevitabil efectele aplicării imediate a legii noi, consacrate de dispozițiile art. 15 din Constituție și art. 1 Cod civil. D. urmare, accesul reclamantei A. A. la un proces echitabil cu privire la imobilul revendicat a fost deja exercitat în condițiile și cu procedura recunoscută de legea nouă, acțiunea în revendicare potrivit dreptului comun (art. 480-481 Cod civil) nemaiputând fi primită.
În ceea ce le privește pe celelalte două reclamante, L. M. S. și P. A. M., așa cum rezultă din motivele arătate în precedent, acestea nu au formulat notificare în baza Legii nr.10/2001, formulând acțiune pe drept comun la data de 16.11.2011, dreptul de a formula notificare, în calitate de moștenitoare ale defunctului D. F., nefiind exercitat.
Analizând concursul dintre legea specială și Convenția Europeană a Drepturilor Omului din perspectiva Deciziei nr. 33/2008 pronunțată în interesul legii de Înalta Curte de Casație și Justiție, raportat la speța de față, instanța reține următoarele:
Potrivit dispozițiilor art. 6 alin. 2 din Legea nr. 213/1998 “bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obținute prin vicierea consimțământului, pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație”.
În speță, imobilul revendicat a trecut în mod abuziv în patrimoniul statului, prin Decretul de expropriere nr. 461/1979, astfel că în cauză devin aplicabile prevederile speciale ale Legii nr. 10/2001, care, începând cu data de 14.02.2001 de când au intrat în vigoare, cu nuanțările expuse în Decizia ÎCCJ nr. 33/2008 pronunțată în interesul legii, fac inadmisibilă acțiunea bazată pe dispozițiile dreptului comun, sub sancțiunea pierderii dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent (art. 22 alin. 5 din Legea nr. 10/2001, republicată), sancțiune care, în opinia instanței, a fost deja aplicată implicit reclamantelor prin cele două hotărâri judecătorești menționate, intervenind sancțiunea decăderii din dreptul de a solicita restituirea în natură sau măsuri reparatorii pentru cele două reclamante L. M. S. și P. A. M., care nu au probat că ar fi fost împiedicate de motive mai presus de voința lor de a–și exercita dreptul conferit de legea specială în termenul reglementat.
Ca urmare, adresabilitatea la instanță este supusă, în speță, procedurilor speciale prevăzute de legea nouă, ca lege specială și, în temeiul regulii potrivit cu care, în caz de conflict între o normă generală și o normă specială, aceasta din urmă se va aplica cu prioritate (speciallia generalibus derogant), rezultă că, în cauză, sunt pe deplin incidente prevederile Legii nr. 10/2001, republicata.
Ca atare, întrucât reclamantele nu au depus diligente în ce privește exercitarea în termen a cailor administrative reglementate de Legea nr. 10/2001 pentru restituirea imobilului, o acțiune ulterioară în revendicare întemeiata pe prevederile art. 480 din codul civil este inadmisibilă.
Pe de altă parte, reclamantele L. M. S. și P. A. M. au întemeiat prezenta cerere pe prevederile art. 480 Cod civil, fără a deține un „bun” în accepțiunea interpretării recente a Curții Europene a Drepturilor Omului dată în cauza M. A. și alții împotriva României. Astfel, potrivit principiului general de drept, specialia generalibus derogant, concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, însă cu amendamentul că instanța sesizată cu soluționarea unei cereri în revendicare fundamentată pe dreptul comun, este ținută să verifice, dacă această din urmă lege specială este în concordanță cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în caz contrar fiind prioritară, urmând a examina dacă securitatea raporturilor juridice ori un alt drept de proprietate ar fi afectate.
Raportând aspectele rezultate din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, la situația de fapt dedusă judecății, instanța de fond a apreciat că reclamantele nu mai sunt îndreptățite la formularea unei acțiuni în revendicare întemeiata pe dreptul comun, de vreme acestea nu au uzat de dreptul de a solicita masuri reparatorii în temeiul legii speciale, sancțiunea decăderii din acest drept producând efecte în mod evident si în ce privește acțiunea întemeiata pe dreptul comun, nefiind încălcate prevederile art. 1 din Primul Protocol la Convenția Europeană a Drepturilor Omului de vreme ce reclamantele nu a dovedit existența în patrimoniul său a unui “bun” astfel cum a fost interpretată această sintagmă de către Curtea Europeană în Hotărârea dată în cauza M. A. și alții împotriva României.
Împotriva acestei sentințe au declarat recurs reclamantele care au criticat respingerea ca inadmisibilă a acțiunii, întrucât prima instanța trebuia să verifice dacă acțiunea este una mixtă sau nu; reclamantele precizează că acțiunea avea un caracter mixt, fiind atât o revendicare, cât și o valorificare a vocației succesorale a reclamantelor de pe urma defunctului D. F. ce poate fi considerată o contestație în baza Legii nr. 10/2001, caz în care prezintă interes procura autentificată sub nr. 1612/06.04.2000 prin care A. (D.) A. și D. F. au mandatat-o pe avocat M. M. C. în vederea obținerii titlului de proprietate pentru imobil, iar notificarea formulată în numele reclamantei A. A. a fost semnată de către avocat.
Prin decizia civilă nr.119/A/7.02.2013, Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă a respins ca nefondat apelul declarat de apelantele reclamante împotriva sentinței instanței de fond.
Pentru a decide astfel, instanța de apel a constatat că imobilul revendicat este supus reglementărilor Legii nr.10/2001, întrucât a fost preluat abuziv în perioada 06.03._89, respectiv a fost preluat în baza unui decret de expropriere.
Or, o astfel de preluare e abuzivă în înțelesul art.2 din Legea nr.10/2001, prin urmare, imobilul face obiectul Legii nr. 10/2001.
În condițiile în care reclamantele afirmă, prin formularea acțiunii împotriva Primăriei Municipiului București, că acesteia îi revine obligația de restituire și în condițiile în care, pe cale de consecință, Primăria Municipiului București are calitatea de unitate deținătoare în sensul art. 21 (fost 20) din Legea nr.10/2001 – altminteri nu ar avea calitate în cauză, rezultă că reclamantele, în măsura în care doreau restituirea în natură, trebuia să utilizeze prevederea specială prevăzută de art. 21 și urm. din actul normativ menționat, procedură care asigură toate garanțiile necesare, inclusiv accesul la instanță.
Soluția se impune față de faptul că art. 6 alin. 2 din Legea nr. 213/1998 permite revendicarea unor astfel de bunuri doar în lipsa unei legi speciale care să reglementeze modalitatea de restituire (iar această lege specială există, cu privire la bunul în cauză) și față de faptul că procedura specială o înlătură pe cea de drept comun.
Prin urmare, întrucât speța nu vizează revendicarea bunului de la un terț deținător al bunului (caz în care procedura Legii nr.10/2001 ar fi inaplicabilă) și întrucât reclamanții aveau la îndemână o lege specială iar art.6 alin.2 din Legea nr. 219/1998 permite revendicarea de drept comun doar în lipsa unei legi speciale, se constată inadmisibilitatea acțiunii de drept comun.
S-a mai constatat că în speță reclamanta A. A. a uzat de prevederile Legii nr.10/2001, însă a pierdut în calea prevăzută de legea specială; faptul că nu a obținut măsuri reparatorii solicitate în procedura specială nu îi deschide, însă, calea acțiunii de drept comun, întrucât în procedura specială a avut deja toate garanțiile pe care le oferă accesul la instanță pentru a pune în discuție drepturile sale.
În fine, acțiunea de față nu poate fi considerată o acțiune mixtă, întrucât, pe de o parte, noțiunea de „acțiune mixtă” are o altă semnificație (și anume, fundamentarea pretenției pe două cauze juridice diferite, spre exemplu pe dreptul real și pe contract), iar pe de altă parte, chiar admițând că acțiunea de față reprezintă nu numai o revendicare pe drept comun, ci și o contestație conform Legii nr. 10/2001, nu poate fi acceptată o astfel de contestație după ce una din reclamantele deja au uzitat de posibilitatea de a contesta dispoziția primarului în temeiul Legii nr. 10/2001, iar celelalte reclamante nu au formulat o atare notificare în baza acestui act normativ.
Împotriva acestei decizii au formulat recurs reclamantele A. A., L. M. S. și P. A. M., criticând decizia sub aspectul dispoz.art.304 pct.7 și 9 C.proc.civ.
În motivele de recurs se arată că imobilul a fost proprietatea soților D. A. și D. F., fiind dobândit prin înscris autentic în anul 1958, iar pe acest teren s-a construit o locuință. În anul 1979, în baza Decretului nr.461, imobilul a fost expropriat, plătindu-se despăgubiri doar pentru construcție nu și pentru teren. A. A. a efectuat demersurile prevăzute de Legea nr.10/2001 pentru a reintra în posesia și proprietatea imobilului, însă cererea sa a fost respinsă.
Se arată că instanța, în apel, nu a analizat dacă în fapt deține un drept de proprietate actual asupra unui bun conform accepțiunii C.E.D.O., ceea ce le-ar fi îndreptățit pe reclamante să promoveze o cerere în revendicare întemeiată pe dreptul comun.
Se susține că reclamantele nu au pierdut niciodată dreptul de proprietate, întrucât anterior, prin hotărâri judecătorești, s-a statuat că imobilul a fost preluat abuziv.
Dispozițiile art.6 alin.2 din Legea nr.213/1998 nu pot fi aplicate cu prioritate atât timp cât vin în contradicție cu C.E.D.O., astfel încât cererea lor nu putea fi respinsă ca inadmisibilă.
Analizând actele și lucrările dosarului și față de temeiurile de drept invocate, Curtea va respinge recursul ca nefondat, având în vedere următoarele considerente:
Decizia pronunțată în apel îndeplinește cerințele art.261 C.proc.civ., arătând atât situația de fapt, probele administrate și temeiurile de drept avute în vedere, prin raportare la motivele de apel cu care a fost învestită.
Din acest punct de vedere, hotărârea cuprinde toate elementele necesare pentru exercitarea controlului judiciar, astfel încât dispozițiile art.304 pct.7 C.proc.civ. nu sunt incidente în cauză.
Și din punctul de vedere al legalității deciziei, dispozițiile art.304 pct.9 C.proc.civ. nu sunt incidente în cauză, deoarece dispozițiile Legii nr.213/1998 cuprinse în art.6 alin.2 sunt în deplină concordanță cu Convenția Europeană, care în mai multe cauze având ca obiect materia restituirii proprietăților confiscate ori preluate abuziv de către Statul român în perioada anului 1989, a statuat că statul are dreptul să reglementeze prin legi speciale modalitatea de restituire ori de reparație a lipsirii fără drept de proprietate.
Din această perspectivă, Curtea menționează atât dispozițiile deciziei nr.33/2008 ale Înaltei Curți de Casație și Justiție care a statuat prioritatea legii speciale față de dreptul comun, dar și cauza A., unde Curtea Europeană a precizat noțiunea de „bun”, acesta existând doar în situația în care reclamantele ar fi beneficiat de o hotărâre judecătorească și irevocabilă prin care să i se recunoască dreptul de proprietate asupra imobilului și care să fie aptă de executare silită.
În cauză, reclamantele nu au dovedit existența unui bun în sensul C.E.D.O., întrucât hotărârile judecătorești definitive și irevocabile prin care s-a statuat că imobilul a fost preluat abuziv, nu le-a recunoscut ori reconfirmat dreptul de proprietate asupra acestui imobil, astfel încât să poată fi pusă în executarea hotărârea.
Astfel fiind, în temeiul art.312 alin.1 C.proc.civ., Curtea va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentele reclamante L. M. S. și P. A. M., împotriva deciziei civile nr. 119 A din 07.02.2013, pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații - pârâți P. S. 6 BUCUREȘTI, C. G. AL MUNICIPIULUI BUCUREȘTI, M. BUCUREȘTI PRIN P. G., P. G. AL MUNICIPIULUI BUCUREȘTI, C. L. AL S. 6 și S. 6 BUCUREȘTI PRIN PRIMAR.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 16.09.2013.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
D. A. B. I. B. DOINIȚA M.
GREFIER
I. A. G.
Red.D.A.B.
Tehnored.B.I
2 ex/25.09.2013
----------------------------------------
T.B.-Secția a IV-a – I.Târțău
- L.E.F.
Jud.Sector 6 – C.Ș.
| ← Reintegrare spaţiu locativ. Decizia nr. 1423/2013. Curtea de... | Legea 10/2001. Decizia nr. 1453/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
