Revendicare imobiliară. Decizia nr. 94/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI

Curtea de Apel BUCUREŞTI - Sentințe și decizii civile / 2016

Decizia nr. 94/2013 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 02-04-2013 în dosarul nr. 94/2013

Dosar nr._

(_ )

ROMANIA

CURTEA DE APEL BUCUREȘTI

SECȚIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE

DECIZIA CIVILĂ NR.94 A

Ședința publică din 02.04.2013

Curtea constituită din:

Președinte - M. V.

Judecător - L. D.

Grefier - E. C.

- XX –

Pe rol se află soluționarea cererilor de apel formulate de apelanții-reclamanți D. B. Ș. N., I. M. L., P. V. C., de apelanta-pârâtă S.C. A. C. S.R.L. și de apelanții-chemați în garanție P. C. I., P. V., împotriva sentinței civile nr.1314 din 01.10.2010, pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă, în contradictoriu cu intimații-pârâți .., D. (fostă C.) E. și cu intimații-chemați în garanție C. I., C. A., P. A. și P. G..

P. are ca obiect acțiune civilă pentru revendicare imobiliară.

Dezbaterile în cauză au avut loc în ședința publică din 12 martie 2013, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, care face parte integrantă din prezenta, când, pentru a da posibilitate părților să depună concluzii scrise și având nevoie de timp pentru a delibera, Curtea a amânat pronunțarea, succesiv, la data de 19 martie 2013, 26 martie 2013, respectiv 02 aprilie 2013 și a decis următoarele:

CURTEA

Deliberând asupra apelului civil de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 31.10.2003 pe rolul Tribunalului București - Secția a V-a Civilă, reclamanții D. B. Ș. N., I. M. L. și P. V. C. au chemat în judecată pe pârâții C. E., D. F., D. V., L. L., P. E., CRETOIU I., C. A., P. C. I., P. V., P. A., P. G., ., solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea pârâților de a le lăsa în deplină proprietate și posesie suprafața de 10.000 mp., teren situat în comuna Voluntari, . nr.40, județul I., cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr.721/3.09.2004, Tribunalul București - Secția a V-a Civilă a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților D. F., D. V., L. L., P. E., C. I., C. A., P. C. I., P. V., P. A. și P. G., a respins cererea formulată de reclamanții D. B. Ș. N., I. M. L. și P. V. C., în contradictoriu cu pârâții menționați, ca fiind formulată împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă, a admis excepția inadmisibilității capătului de cerere din cererea completatoare privind constatarea nulității pedepsei complimentare a confiscării averii, a respins, ca inadmisibilă, cererea de constatare a nulității pedepsei complimentare a confiscării averii dispusă prin sentința penală nr.1410/19.09.1959 a Tribunalului Popular al Raionului T. V., a admis excepția lipsei calității procesuale active, a respins cererea reclamanților în contradictoriu cu pârâții . și D. E., ca fiind formulată de persoane lipsite de calitate procesuală activă, a obligat reclamanții să plătească pârâtelor D. V. și L. L. suma de 17.000.000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această sentință, instanța a reținut că, prin actul de vânzare-cumpărare încheiat Ia data de 27.11.1935, autorul reclamanților, S. N., a dobândit dreptul de proprietate asupra terenului în suprafață de un hectar, situat pe moșia P. - T., .. Prin sentința penală nr.1410/19.09.1959, pronunțată de Tribunalul Popular al Raionului T. V., S. N. a fost condamnat la 12 ani închisoare, în baza art.1, 2 și 14 din Legea nr.284/1947, fiindu-i aplicată, totodată, pedeapsa complimentară a confiscării parțiale a averii. În executarea acestei hotărâri penale, prin decizia emisă de Sfatul Popular al Capitalei R.P.R. - Comitetul Executiv, imobilul din . nr.40, confiscat cu procesul-verbal din 28.11.1959, a fost constituit fond de bază al întreprinderii de Administrare Locativă.

Conform certificatelor de moștenitor nr.506/1970 și nr.937/1976, eliberate de notariatul de Stat Local Sector 6 București, unica moștenitoare a defuncților S. N. și S. E. este lonescu L. V., reclamanții D. B. Ș. N., I. M. L. și P. V. C. fiind moștenitorii acesteia din urmă, conform certificatului nr.22/31.05.2002 emis de BNP A. L..

Instanța a reținut, așa cum rezultă din însăși cererea de chemare în judecată, precum și din înscrisurile depuse la dosar, respectiv încheierea de înscriere în Cartea Funciară nr._/19.12.2002, precum și încheierea nr.7778 din 10.09.2002, ambele emise de Judecătoria B. - Biroul de Carte Funciară, că imobilul în litigiu se află în posesia pârâtelor . (suprafața de 8.610 mp.) și D. (fostă C.) E. (1.390 mp.).

Prin urmare, numai în privința acestora se poate reține calitatea procesuală pasivă în cererea de revendicare, ceilalți pârâți chemați în judecată, care nu aveau în posesie Ia momentul formulării cererii de chemare în judecată vreo suprafață din terenul revendicat, neavând calitate procesuală pasivă.

În ceea ce privește excepția inadmisibilității capătului de cerere din cererea completatoare privind constatarea nulității actului de trecere în proprietatea statului, respectiv nulitatea pedepsei complimentare a confiscării averii, tribunalul a reținut că reclamanții nu au făcut dovada că hotărârea penală prin care a fost condamnat autorul lor ar fi fost desființată în urma promovării recursului în anulare. A apreciat că, pe calea unei acțiuni în justiție promovată în instanța civilă, nu se poate pune în discuție legalitatea pedepsei complimentare a confiscării averii, aplicată pe lângă pedeapsa principală a închisorii, desființarea hotărârii penale și, deci, înlăturarea efectelor produse de aceasta, putându-se face doar de către instanța penală de control judiciar prin promovarea unui recurs în anulare.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanții, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, iar, prin decizia civilă nr.507A/15.02.2006, Curtea de Apel București - Secția a IlI-a Civilă a admis apelul, a desființat sentința civilă apelată și a trimis cauza spre rejudecare către Tribunalul București.

Pentru a decide astfel, Curtea a reținut că instanța de fond a admis excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților plecând de la concluzia că imobilul în litigiu a fost preluat cu titlu valabil de către stat, respectiv prin sentința penală nr.1410/1959.

În apel, reclamanții au depus decizia penală nr.4464/9.09.2004 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin care s-a casat sentința penală nr.1410/1959 și s-a înlăturat pedeapsa complimentară a confiscării averii și măsura confiscării monedelor de aur.

Cu această decizie penală, un act nou în apel, reclamanții fac dovada că temeiul pentru care instanța de fond a admis excepția lipsei calității procesuale active a fost înlăturat.

Totodată, Curtea a dispus ca instanța de fond, cu ocazia rejudecării, să verifice și excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților . și D. E., excepție care este subsidiară excepției lipsei calității procesuale active. Față de același act nou depus în apel, s-a dispus ca instanța de fond să verifice în ce măsură capătul de acțiune vizând nulitatea pedepsei complimentare a confiscării averii dispusă prin sentința penală nr.1410/19.09.1959 mai are obiect.

După desființare, cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București - Secția a IV-a Civilă sub nr._, la data de 14.08.2006.

Reclamanții au depus cerere precizatoare, în contradictoriu cu pârâții Comisia Județeană pentru Stabilirea Dreptului de Proprietate asupra Terenurilor I., Prefectura Județului I., prin Prefect, D. E. (fostă C.) și ., solicitând revendicarea prin comparare de titluri a suprafeței de teren de 10.000 m.p., din comuna Voluntari, ., . nr.40, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea acțiunii, reclamanții au arătat că sunt moștenitorii legali ai mamei lor, lonescu L. V., care, la rândul său, este unica moștenitoare a Iui S. N. și S. E. (bunicii reclamanților).

Prin decizia penală nr.1410/1959 a Tribunalului Popular T.V., bunicul reclamanților a fost condamnat la 6 ani temniță grea, 4 ani închisoare corecțională și 10.000 lei amendă. Totodată, s-a dispus confiscarea totală a averii inculpatului și trecerea acesteia în proprietatea statului - casa aflată pe terenul situat în . nr.40 împreuna cu suprafața de 10.000 mp. Casa a fost preluată de Ministerul de Interne, fiind transformată în casă de protocol. Prin decizia Curții Supreme de Justiție — Secția Penală a fost admis recursul în anulare față de bunicul reclamanților, a fost desființată decizia de condamnare, înlăturându-se și pedeapsa confiscării averii.

Reclamanții au precizat că în prezent terenul este ocupat de pârâta D. E., cât și de .. D. E. a fost împroprietărită de autoritățile locale cu terenul proprietatea reclamanților, iar . a cumpărat terenul ce formează obiectul litigiului de la persoane care nu erau proprietarii.

Au mai arătat că, inițial, Podina E., fosta chiriașă în casa tatălui reclamanților, nu a avut niciodată titlu de proprietate pe terenul proprietatea autorului lor, iar Comisia de Aplicare a Legii nr.18/1991 Voluntari, prin mijloace frauduloase, a împroprietărit diverse persoane.

De asemenea, reclamanții au arătat că de la confiscare și până în prezent au depus numeroase diligențe pentru a-și recupera terenul, rămase fără niciun răspuns din partea autorităților.

În speță, fără a deține un titlu legal și fără a se putea invoca buna credința de către Podina E., imobilul proprietatea bunicului reclamanților a suferit înstrăinări succesive de către persoane care s-au dat drept proprietarii. Astfel, prin contractul de vânzare-cumpărare nr.194/15.02.2000, Podina E. vinde imobilul lui C. A. și loan; prin contractul de vânzare-cumpărare nr.280/21.02.2000, încheiat între C. A. și I. și P. C. I. se vinde același imobil; prin contractul de vânzare-cumpărare nr.1885/20.11.2000, P. G. și A. încheie contract cu P. C. I. pentru același imobil; prin contractul de vânzare-cumpărare nr.1142/31.03.2000 dintre C. A. și loan și P. G. și A. se vinde același imobil; contractul de vânzare-cumpărare nr.182/20.11.2000 între C. A. și loan și P. C. I. pentru același imobil; contractul de vânzare-cumpărare nr.4493/11.12.2002 dintre P. C. I. și ..

Terenul nu a ieșit niciodată din proprietatea autorului lor și, implicit, din proprietatea lor, motiv pentru care se impune admiterea acțiunii și obligarea pârâților să le lase în deplina proprietate și liniștita posesie suprafața în litigiu, liberă de orice sarcini și servituți, făcându-se trimitere și la principiul „resoluto jures dantis resolvitur jus accipientis”.

În drept, reclamanții au invocat dispozițiile art.480 C.civ., art.44 și art.46 din Constituție, art.1 din Primul Protocol Adițional la CEDO, art.6 alin.1 CEDO, Declarația Universală a Drepturilor Omului.

În ședința publică din data de 28.09.2006, reclamanții au arătat că au depus la dosar cerere precizatoare, prin care au comprimat atât cererea introductivă, cât și cererea modificatoare. Ulterior, la 26.10.2006, reclamanții au învederat că nu înțeleg să-și mai susțină cererea de chemare în judecată în contradictoriu cu pârâții Comisia Județeană pentru Stabilirea Dreptului de Proprietate asupra Terenurilor I. și cu Prefectura Județului I..

Pârâții C. loan, C. A., P. C. I., P. V., P. A., P. G. și . au invocat excepția inadmisibilității acțiunii în raport de temeiul de drept al cererii de chemare în judecată, excepție respinsă de tribunal, cu motivarea cuprinsă în încheierea de ședință de la acea dată.

Tribunalul a unit cu fondul cauzei excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților C., P., P. și ., apreciind că pentru soluționarea acestei excepții este nevoie să se administreze dovezi comune cu fondul cauzei.

Reclamanții au arătat că, la momentul efectuării expertizei de identificare a terenului, adresa poștală a imobilului din . nr.40 a fost schimbată de către Primăria Voluntari în . nr.148,

La data de 27.02.2009, reclamanții au formulat cerere de intervenție forțată a ., pentru ca hotărârea ce va fi pronunțată în cauză să-i fie opozabilă.

În motivare au arătat că societatea al cărei administrator este D. E. (fosta C.) a încheiat un contract în plin proces de revendicare și în condițiile în care era notat litigiul în Cartea funciară.

Prin încheierea de ședință din data de 01.03.2007, tribunalul a dispus citarea în calitate de pârâtă a ., motivat de faptul că, în situația în care o parte înstrăinează bunul ce face obiectul acțiunii pe parcursul procesului intervine o transmisiune a calității procesuale pasive, iar, în raport de pârâta D. (fostă C.) E., a apreciat că se poate dispune citarea persoanei juridice, persoană distinctă față de pârâta D..

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București - Secția a IV-a Civilă sub nr._/3/2007, la data de 26.06.2007, reclamanții D. B. Ș. N., I. M. L. și P. V. C. au solicitat, în contradictoriu cu pârâții . și ., revendicarea terenului de 10.000 m.p., situat în comuna Voluntari, ., . nr.40, prin comparare de titluri, conform art.480 Cod civil, cu cheltuieli de judecată.

Ulterior, reclamanții au formulat cerere de completare a acțiunii, solicitând, în subsidiar, să se stabilească valoarea de piața a terenului, urmând ca pârâții să fie obligați la plata despăgubirilor.

În motivarea cererii completatoare, au arătat că bunicului lor matern S. N. a cumpărat suprafața în cauză de la V. G., iar, prin decizia penală nr.1410/19.09.1959 a Tribunalului Popular al Raionului T. V., imobilul a fost confiscat; prin decizia Sfatului Popular al Capitalei nr.1439/29.07.1960, acesta a intrat în proprietatea statului. Conform procesului verbal nr._/1959, imobilul estre trecut la Sfatul Popular al comunei Voluntăreasca – I., iar, prin procesul verbal din octombrie 1961, este atribuit lui GAS R.. Prin decizia nr.1514/10.06.1967 a Sfatului Popular al Capitalei, 1390 m.p. din cei 10.000 m.p sunt atribuiți lui D. C.. Prin decizia OEC Carpați nr._/03.12.1986, imobilul este transmis la UM 0620; ulterior, este preluat de Ministerul de Interne. Podina E. formulează cerere în baza Legii nr.18/1991 și i se acorda 16.100 m.p. teren.

În anul 2001, prin sentința civilă nr.4129/26.11.2001, Judecătoria B. dispune ieșirea din indiviziune de pe urma defunctului D. C., iar succesoarea D. F. cedează cesionarei C. E., pentru 220.000 USD, terenul de 1390 m.p. prin contractul de cesiune de drepturi litigioase nr.677/13.06.2002.

Podina E., conform sentinței civile nr.216/18.01.2000 pronunțată de Judecătoria B., solicită a fi pusă în posesia a 11.000 m.p., pentru care a fost obligată Primăria Voluntari să emită titlul de proprietate. Ulterior, se eliberează titlu de proprietate pe numele Podina E. pentru încă 5.000 m.p., teren care va fi înstrăinat succesiv până ajunge la ..

În anul 2000 se emite titlul de proprietate nr._/17.07.2000, în baza unui extras din registrul agricol care avea acoperită mențiunea că autoarea numitei Podina E. era chiriașă în imobilul din ..

Reclamanții au mai arătat că titlul lor de proprietate emană de la adevăratul proprietar S. N. (bunicul matern), datează din anul 1935, conform contractului de vânzare cumpărare nr._/1935, deci a intrat în circuitul civil în 1935; titlul este viabil și valabil, deoarece proprietatea este veșnică și perpetuu și nicio instanța nu le-a desființat titlul până azi; în schimb, titlul pârâților nu emană de la adevăratul proprietar, este mult mai nou decât titlul reclamanților, respectiv din 2002 pentru . și 2006 pentru ..

Cu privire la cel de-al doilea capăt de cerere, reclamanții au precizat că solicită ca, în cazul în care nu se poate duce la îndeplinire sentința, să se stabilească pe cale judecătoreasca si pe baza unei expertize valoarea terenului (valoarea de piața) a celor 10.000 mp. teren, urmând ca pârâții să fie obligați la plata despăgubirilor către reclamanți a valorii reale a terenului, așa cum a fost ea stabilită prin expertiză.

Pârâta S.C. A. C. S.R.L, a formulat întâmpinare,prin care a invocat excepția netimbrării cererii de chemare în judecată, excepția lipsei dovezii calității de reprezentant a lui D. B. Ș. N. pentru reclamanții lonescu M. L. și P. V. C. și excepția inadmisibilității acțiunii, iar, în subsidiar, în cazul respingerii tuturor excepțiilor, a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

La data de 30.11.2007, pârâta a formulat cerere de chemare în garanție a pârâților P. C. I. și P. V., motivat de faptul că există obligația de garanție contractuală a celor doi, întrucât, potrivit contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.4493/11.12.2002 de BNPA Lese și C., vânzătorii P. „declară și garantează că Terenul care se înstrăinează se află în circuitul civil, nu este afectat de nicio cauză de inalienabilitate legală sau convențională, nu a făcut obiectul altor contracte de vânzare-cumpărare sau donație, nu face obiectul nici unei urmăriri silite, nu a fost înstrăinat și este liber de orice sarcini, (...)” și „se obligă să garanteze pe cumpărător împotriva oricărei evicțiuni totale sau parțiale în conformitate cu art. 1337 și urm. Cod Civil” - art.3.1.2 și 3.1.4 din Contract.

A arătat că scopul formulării unei astfel de cereri este tocmai acela de a asigura celui care a căzut în pretenții posibilitatea de a se despăgubi de la partea de la care a dobândit dreptul. Cum pârâta a dobândit dreptul de proprietate asupra bunului în discuție de la P. C. I. și P. V., prin transmisiune cu titlu oneros, conform contractului, are interesul să formuleze o cerere de chemare în garanție și să încerce rezolvarea, în cadrul aceluiași proces, a pretențiilor pentru care chemată în judecată.

Prin încheierea din 29.11.2007, tribunalul a respins cererea de suspendare formulată în temeiul art.244 pct.1 Cod procedură civilă, ca neîntemeiată, reținând caracterul opțional al suspendării.

Pârâtul P. C. I. a invocat excepția netimbrării cererii introductive, solicitând a se reține dispozițiile art.480 cod civil și art.2 alin.1 din Legea nr.146/1997. a susținut că nu este incidentă prevederea specială din art.15 lit.r din Legea nr.146/1997 raportat la obiectul cererii introductive - revendicare pe drept comun, prin comparare de titluri, în contradictoriu cu actualii proprietari persoane juridice de drept privat. Pârâtul a mai arătat că solicită a se avea în vedere că legiuitorul folosește termenul de „restituire”, care reprezintă o cerere distinctă față de cererea de revendicare prin comparare de titluri.

La data de 20.03.2008, pârâții P. C. I. și P. V. au depus la dosar note de ședință, prin care au solicitat respingerea cererii introductive de instanță - acțiune în revendicare prin comparare de titluri cu privire la terenul în suprafața de 10.000 mp., ca neîntemeiată, cu consecința respingerii cererii de chemare în garanție formulată față de pârâți.

În motivare, au arătat că pârâta S.C. A. C. S.RL. a dobândit de la pârâții P. terenul în suprafață totală de 14.703,39 mp., situat în comuna Voluntari, . nr.40, județul I., prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.4493/11.12.2002 de BNPA L. Lese și E. C.. Modul de dobândire și autorii direcți ai pârâților P. cu privire la terenul mai sus menționat sunt pe larg redate în cuprinsul contractului de vânzare-cumpărare indicat.

La baza încheierii contractului menționat a stat extrasul de carte funciară nr.3964/11,12.2002 eliberat de Judecătoria B., atestând dreptul de proprietate intabulat pe numele pârâților P., precum și faptul că acesta este liber de orice sarcini. De asemenea, la baza tuturor dobândirilor anterioare au stat extrasele de carte funciară și încheierile de intabulare a drepturilor autorilor de la care au dobândit, atestând dreptul acestora de proprietate nealterat și negrevat de sarcini, servituți sau alte fapte juridice care să pună în discuție dreptul de proprietate.

În cauză, nu poate fi vorba de o revendicare prin comparare de titluri, întrucât părțile se mărginesc doar la dovada titlurilor proprii, iar soluționarea acțiunii se face în raport de criteriul posesiei imobilului de către una din părțile aflate in litigiu. Or, reclamanții nu dovedesc titlul propriu, ci titlul autorului.

Pârâții au solicitat ca instanța de fond să facă aplicarea principiului aparenței în drept în privința lor și a pârâtei S.C. A. C. S.R.L., precum și a autorilor acestora, care au dobândit de la Podina E..

Pârâții au făcut aceste precizări având în vedere înlăturarea ulterioară a măsurii confiscării averii dispuse de stat.

În ședința publică din 20.03.2008, tribunalul a admis cererea de conexare a dosarului nr._/3/2007, la prezenta cauză, apreciind că sunt îndeplinite dispozițiile art.164 Cod procedură civilă.

Totodată, tribunalul a constatat că cererea conexă - dosarul nr._/3/2007 - este evaluabilă în bani, neintrând sub incidența dispozițiilor art.15 lit.r din Legea nr.146/1997.

Față de precizarea valorii terenului în litigiul de către reclamanți, tribunalul a stabilit obligația achitării taxei judiciare de timbru în cuantum de 8186,52 lei și 5 lei timbru judiciar.

Prin încheierile de ședință din 18.04.2008 și 19.09.2009, tribunalul a admis cererea de reexaminare, constatând ca fiind scutită de plata taxei de timbru cererea conexă, motivat de faptul că, potrivit dispozițiilor art.15 lit.r din Legea nr.146/1997, sunt scutite de plata taxei judiciare „cererile introduse de proprietari sau de succesori acestora pentru restituirea imobilelor preluate de stat sau de alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, precum și cererile accesorii sau incidentale”.

Pârâta S.C. A. C. S.R.L. a depus o precizare a cererii de chemare în garanție, formulată în contradictoriu cu pârâții P. C. I. și P. V., în temeiul obligației vânzătorului de răspundere pentru evicțiune pentru situația în care se va admite cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții.

La data de 16.10.2008, reclamantul D. B. Ș. N. a depus declarația prin care a arătat că, atât în nume propriu, cât și în numele fraților săi P. V. C. și lonescu M. L., față de faptul că este mandatat de aceștia prin procurile autentificate sub nr.6224/10.09.2008 și 6208/10.09.2008 la BNP V. G. și R. J. G., în baza dispozițiilor art.246 C.proc.civ., renunță la următoarele capete de cerere: „Să constatați nulitatea actului de trecere în proprietatea statului, respectiv nulitatea pedepsei accesorii stabilită prin sentința penală nr.1410 pronunțată la data de 19.09.1959 de Tribunalul Popular al Raionului T.V., prin care s-a dispus confiscarea întregii averi a autorului S. N., inclusiv a proprietății situate în . nr.40, județul I., pentru motivul că Legea nr.284/1947, în baza căruia a fost condamnat bunicul încalcă Constituția în vigoare la aceea data”, capăt de cerere introdus la acțiunea principală în revendicare; în contradictoriu cu Comisia Județeană pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor I. prin Prefectul Județului I. și Podina E. „să se constate nulitatea absolută a titlului de proprietate nr._/14.07.2000, ce cuprinde terenul aflat la adresa din comuna Voluntari, . nr.40, proprietatea autorului S. N.”; în contradictoriu cu pârâta Comisia Județeană pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor I. prin Prefectul Județului I. și pârâții L. L., D. V. și D. F. „să se constate nulitatea absolută a titlului de proprietate nr.77/2000 construit in baza Ordinului Prefectului Județului I. din 07.03.2000, pentru suprafața de teren de 1390 m.p. aflată la adresa din comuna Voluntari, . nr.40, proprietatea autorului S. N.”; judecata față de Comisia Județeană Pentru Stabilirea Dreptului de Proprietate Asupra Terenurilor I., Prefectura Județului I. prin Prefect, D. F., D. V., Letu L., Podina E., Cretoiu I., Cretoiu A., P. C. I., P. V., P. A., P. G.;

La data de 13.11.2008, pârâții P. C. I. și P. V. au arătat că, având în vedere declarația de renunțare la acțiune autentificată sub nr.7239/16.10.2009 de BNPA V. G. și R. J., formulată de reclamanții și dispozițiile art.246 alin.3 Cod procedură civilă, solicită să fie obligați reclamanții la plata cheltuielilor de judecata - către P. C. I. 6753.55 RON, către P. V. 6753.55 RON, reprezentând onorariu de avocat.

Prin încheierea de ședință din data de 22.01.2009, tribunalul, în ceea ce privește legitimarea procesuală pasivă a pârâtei Chiroașcă, a constatat că a operat transmisiunea calității procesuale pasive către pârâta ., având în vedere că, pe parcursul judecății, prin contractul de vânzare-cumpărare nr.928/31.03.2005 autentificat de BNP S. C. C., D. E. a înstrăinat imobilul către cumpărătoarea ..

În temeiul dispozițiilor art.246 Cod procedură civilă, instanța de fond a luat act de renunțarea la judecată cu privire la pretențiile formulate fată de pârâții D. F. D. V., L. L., P. E., C. loan, C. A., P. C. I., P. V., P. A. și P. G. și față de cererile ce privesc nulitatea actului de trecere în proprietatea statului, nulitatea pedepsei accesorii stabilite prin sentința penală nr.1410/1959, nulitatea absolută a titlului de proprietate_/2000 formulat în contradictoriu cu pârâtele Comisia Județeană I. și P. E. și a titlului de proprietate nr.77/2000 formulat în contradictoriu cu pârâții Comisia Județeană I., D. F., D. V. și L. L..

La data de 05.02.2009, tribunalul a respins excepția lipsei calității procesuale active ca neîntemeiată, motivat de faptul că cererea de chemare în judecată este formulată de către reclamanți în calitate de moștenitori ai autoarei acestora lonescu L. V., care este moștenitoarea defuncților părinți S. N. și S. E., iar terenul ce face obiectul acțiunii se pretinde că făcea parte din patrimoniul autorului Samdu N..

A mai constatat că în privința autorului reclamanților există o decizie dată în materia recursului în anulare, prin care s-a dispus casarea hotărârilor judecătorești prin care se confiscase întreaga avere a inculpatului S. N., iar, în privința sentinței penale nr.959/28.11.1959, a reținut că în privința inculpatului S. N. s-a mai pronunțat o nouă condamnare cu confiscarea averii, însă această hotărâre judecătorească este ulterioară sentinței penale nr.1410/19.09.1959 și deciziei penale nr.1645/28.09.1959, prin care deja se dispusese confiscarea averii inculpatului, or, atâta vreme cât anterior se dispusese această măsură cea de-a doua hotărâre judecătorească nu mai putea produce efecte juridice în fapt, iar, cu privire la primele hotărâri judecătorești s-a admis recursul în anulare.

Oricum, tribunalul a apreciat că poate să analizeze caracterul abuziv al măsurii de confiscare a averii chiar și în lipsa unei hotărâri judecătorești prin care să se admită recursul în anulare, întrucât referitor la acțiunea în revendicare trebuie să se stabilească caracterul abuziv al măsurii confiscării în raport cu legislația în vigoare la luarea acestei măsuri, iar autoritatea de lucru judecat de care se bucură o hotărâre nu conduce la o prezumție absolută de legalitate, or măsura de confiscare este luată ca o măsură de siguranță ca urmare a săvârșirii unei fapte ce ulterior au fost dezincriminate. Prin dezincriminarea unei fapte penale sunt înlăturate toate consecințele penale ale hotărârilor judecătorești și în ceea ce privește măsurile de siguranță.

Prin încheierea de ședință din data de 28.05.2009, tribunalul a respins excepția inadmisibilității, având în vedere că soluția anterioară a instanței, dată printr-o încheiere interlocutorie.

De asemenea, tribunalul a constatat că, prin decizia în recursul în interesul legii XXXIII/2008, ICCJ a admit recursul în interesul legii și a statuat că în ceea ce privește acțiunile întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, formulate după . Legii nr.10/2001 și soluționate neunitar de instanțele judecătorești, concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială, în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr.10/2001, și Convenția europeană a drepturilor omului, aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice.

Instanța a mai arătat că va analiza pe fond problema dacă prioritatea Convenției poate fi dată și în cadrul unei acțiuni în revendicare întemeiate pe dreptul comun, urmând a fi lămurit dacă o astfel de acțiune poate constitui un remediu efectiv, care să acopere neconvenționalitatea unor dispoziții ale legii speciale, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenția europeană a drepturilor omului prin raportare la circumstanțele concrete ale cauzei și dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securității raporturilor juridice. D. printr-o analiză pe fond se poate stabili în ce măsură Legea nr.10/2001 reprezintă o cale ce conduce la o reparație efectivă, dacă părțile au un bun în sensul art.1 din Protocolul 1 adițional la CEDO și se pot valorifica criteriile de preferabilitate invocate de părți

In acest sens ICCJ prin decizia amintită a statuat că, atunci când există neconcordanțe între legea internă și Convenție, trebuie să se verifice pe fond dacă și pârâtul în acțiunea în revendicare nu are, la rândul său, un bun în sensul Convenției - o hotărâre judecătorească anterioară prin care i s-a recunoscut dreptul de a păstra imobilul; o speranță legitimă în același sens, dedusă din dispozițiile legii speciale, unită cu o jurisprudență constantă pe acest aspect, dacă acțiunea în revendicare împotriva terțului dobânditor de bună-credință poate fi admisă fără despăgubirea terțului la valoarea actuală de circulație a imobilului etc.

La data de 22.12.2009, chemații în garanție P. C. I. și P. V. au formulat cerere de chemare în garanție a numiților C. I. și C. A., precum și a lui P. A. și P. G., pentru ca, în cazul în care vor cădea în pretenții, să se dispună obligarea lor la plata despăgubirilor integrale, datoratea ca urmare a evicțiunii totale, constând în toate și orice sume pe care aceștia vor fi obligați să le achite către pârâta ..

Totodată, s-a solicitat obligarea chemaților în garanție să suporte despăgubirea integrală pe care chemații în garanție P. vor fi obligați să o acorde pârâtei ., divizată între pârâții C. loan și C. A., pe de o parte, și pârâții P. A. și P. G., pe de alta parte, în cote egale cu partea înstrăinată de fiecare grup de pârâți din totalul terenului cu privire la care chemați în garanție sunt chemați să răspundă pentru evicțiune. De asemenea, s-a solicitat obligarea pârâților chemați în garanție și cu privire la plata cheltuielilor de judecată suportate de chemații în garanție P. și ocazionate de litigiu.

Chemații în garanție P. G. și P. A. au formulat cerere de chemare în garanție pentru evicțiune a numiților C. I. și C. A., solicitând ca, în situația în care va avea loc evicțiunea cumpărătorilor terenului în suprafață de 5.000 mp, având număr cadastral 674/2, situat în Voluntari, . nr.40, județul I., înstrăinat de chemații în garanție P. către numiții P., să se dispună obligarea la plata sumei de bani cu care ar putea fi obligați, Ia rândul lor, să-i despăgubească pe cumpărătorii P., precum și la plata cheltuielilor de judecată din prezenta cauză.

Prin sentința civilă nr.1314/01.10.2010, Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei ., ca neîntemeiată, a respins, ca neîntemeiate, cererea principală și cererea conexă, formulate de reclamanții în contradictoriu cu pârâții ., . și chemații în garanție C. I., C. A., P. C. I., P. V., P. A. și P. G., a luat act de renunțarea reclamanților la judecarea capetelor de cerere având ca obiect - să se constate nulitatea actului de trecere în proprietatea statului a imobilului, nulitatea pedepsei accesorii stabilite prin sentința penală nr.1410/19.09.1959 privitoare Ia imobilul din comuna Voluntari, . nr.40, județ I.; să se constate nulitatea absolută a titlului de proprietate nr._/14.07.2000 și a titlului de proprietate nr.77/2002; acțiunea în revendicare formulată față de pârâții D. F., D. V., L. L., P. E., C. I., C. A., P. C. I., P. V., P. A., P. G., a disjuns cererea de chemare în garanție formulată de pârâta . față de intervenienții P. C. I., P. V.; cererea de chemare în garanție formulată de chemații în garanție P. C. I. și P. V. față de chemații în garanție P. A., P. G., C. I., C. A.; cererea de chemare în garanție formulată de chemații în garanție P. G. și P. A. față de chemații în garanție C. I., C. A., a obligat reclamanții la plata către pârâta . a sumei de 5000 lei cheltuieli de judecată, către pârâții P. V. și P. C. I. a sumei de 3000 lei cheltuieli de judecată (câte 1500 lei fiecare), către pârâta . a sumei de 5000 lei cheltuieli de judecată, a respins, ca neîntemeiată, cererea reclamanților pentru acordarea cheltuielilor de judecată și cererea formulată de pârâții D. V., L. L. și D. F..

Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut, cu privire la excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei .,că cererea de chemare în judecată are ca obiect revendicare imobiliară prin comparare de titluri și, față de ultimele precizări ale cererii, formulate de către reclamanți, se solicită revendicarea imobilului teren de la pârâții . și ..

Potrivit probelor administrate în cauză rezultă că imobilul se află în posesia celor două pârâte, în acest sens concluzionând expertul C. N. în cuprinsul raportului de expertiză specialitatea topografie, prin urmare, nu se poate reține decât că pârâta își justifică legitimare procesuală pasivă, urmând ca, pe fond, să se analizeze preferabilitatea titlurilor de proprietate invocate de către părți și în ce măsură reclamanții justifică vreun titlu de proprietate asupra imobilului revendicat, aspecte ce țin însă de temeinicia cererii de chemare în judecată.

În ceea ce privește declarația de renunțare la acțiune, autentificată sub nr.7239/16.10.2009 de BNP V. G. și R. J., formulată de reclamanții, având în vedere dispozițiile art.246 C.proc.civ. și fată de acordul pârâților la renunțarea la judecarea capetelor de cerere având ca obiect - să se constate nulitatea actului de trecere în proprietatea statului a imobilului, nulitatea pedepsei accesorii stabilite prin sentința penală nr.1410/19.09.1959 privitoare la imobilul din comuna Voluntari, . nr.40, județ I., să se constate nulitatea absolută a titlului de proprietate nr._/14.07.2000 și a titlului de proprietate nr.77/2002, acțiunea în revendicare formulată față de pârâții D. F., D. V., L. L., P. E., C. loan, C. A., P. C. I., P. V., P. A., P. G., tribunalul a luat act de renunțarea reclamanților la judecarea acestor capete de cerere.

De asemenea, la termenul de judecată din 05.02.2009, tribunalul a respins excepția lipsei calității procesuale active ca neîntemeiată, pentru considerentele arătate în încheierea de ședință.

Pe fond, tribunalul a constatat că cererea de chemare în judecată este formulată de către reclamanți în calitate de moștenitori ai autoarei acestora lonescu L. V., care este moștenitoarea defuncților părinți S. N. și S. E., iar terenul ce face obiectul acțiunii se pretinde că face parte din patrimoniul autorului reclamanților S. N..

Acesta, prin sentința penală nr.1410/19.09.1959 pronunțată de Tribunalul Popular al Raionului T. V., a fost condamnat la 12 ani de închisoare în baza art.1, 2, 14 din Legea nr.284/1947 pentru nepredarea unor monede de aur, bunuri mobile, bijuterii și confiscarea totală a averii în folosul statului; hotărârea a rămas definitivă prin decizia penală nr.1645/28.09.1959.

Prin decizia nr.4464/09.09.2004 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție s-a admis recursul în anulare declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă ÎCCJ împotriva celor două hotărâri judecătorești menționate mai sus și s-a dispus achitarea inculpatului S. N., precum și înlăturarea pedepsei complementare a confiscării averii.

Tribunalul a constatat, așadar, că în privința autorului reclamanților există o decizie dată în materia recursului în anulare, prin care s-a dispus casarea hotărârilor judecătorești prin care se confiscase întreaga avere a inculpatului S. N., iar, în privința sentinței penale nr.959/28.11.1959, că față de inculpatul S. N. s-a mai pronunțat o nouă condamnare cu confiscarea averii, însă această hotărâre judecătorească este ulterioară sentinței penale nr.1410/19.09.1959 și deciziei penale nr.1645/28.09.1959, prin care deja se dispusese confiscarea averii inculpatului, or, atâta vreme cât anterior se dispusese confiscarea averii cea de-a doua hotărâre judecătorească nu mai putea produce efecte juridice în fapt.

Oricum, tribunalul a apreciat că poate să analizeze caracterul abuziv al măsurii de confiscare a averii chiar și în lipsa unei hotărâri judecătorești prin care să se admită recursul în anulare, întrucât la analiza în fond a acțiunii în revendicare trebuie să se stabilească caracterul abuziv al măsurii confiscării în raport cu legislația în vigoare la luarea acestei măsuri, iar autoritatea de lucru judecat de care se bucură o hotărâre nu conduce la o prezumție absolută de legalitate, în plus măsura de confiscare este luată ca o măsură de siguranță ca urmare a săvârșirii unei fapte ce ulterior au fost dezincriminată. Prin dezincriminarea unei fapte penale sunt înlăturate toate consecințele penale ale hotărârilor judecătorești, cât și în ceea ce privește măsurile de siguranță, astfel că tribunalul a reținut caracterului abuziv de preluare a terenului.

Apărările pârâților, în sensul că reclamanții nu ar avea titlu de proprietate, deoarece hotărârea penală nr.595/28.11.1959, prin care s-a dispus confiscarea totală a averii, nu ar fi fost desființată prin recursul în anulare, nu au fost reținute ca fondate.

În cauză, ca urmare a apelului promovat de reclamanți, Curtea de Apel București a stabilit, prin decizia nr.50/A/15.02.2006, că prin depunerea deciziei penală nr.4464/2004, aceștia fac dovada că temeiul pentru care instanța de fond a admis excepția lipsei calității procesuale active a fost înlăturat, iar ei au calitate procesuală activă, or, aceste argumente nu trebuie interpretate în sensul că reclamanții nu ar avea titlu de proprietate asupra imobilului revendicat.

Pârâta . a dobândit de la vânzătorii P. C. I. și P. V., terenul în suprafață totală de_,39 m.p., situat în . . nr.40, județul I., prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.4493/11.12.2002 de BNP Lese și C., iar autorii P. C. I. și P. V. au dobândit suprafața de teren de 4763,77 m.p., prin cumpărare de la C. A. și C. loan, prin contractul de vânzare-cumpărare nr.280/21.01.2000 autentificat de BNP M. R., modificat prin actul adițional nr.1322/06.06.2000 ,autentificat la același birou notarial, terenul în suprafață de 4500 m.p., prin cumpărare de la C. A. și C. loan, prin contractul de vânzare-cumpărare nr.1882/20.11.2000 autentificat de BNP M. L., terenul în suprafață de 5.000 m.p., prin cumpărare de la P. A. și P. G., prin contractul de vânzare-cumpărare nr.1885/20.11.2000, autentificat de BNP M. L., iar, la rândul lor, vânzătorii P. A. și P. G. dobândiseră terenul prin cumpărare de la C. loan și C. A., prin contractul de vânzare-cumpărare nr.1142/31.03.2000 autentificat de BNP M. și M., iar terenul de 344,42 m.p. s-a dobândit prin cumpărare de la C. loan și C. A., prin contractul de vânzare-cumpărare nr.1497/07.11.2002 autentificat de BNP E. A. F.. C. loan și C. A. au dobândit, la rândul lor, terenurile prin cumpărare în baza contractului de vânzare-cumpărare nr.194/15.02.2000 autentificat de BNP luliana Teiușanu P. și a actului adițional nr.328/16.05.2000 de la P. E., care deținea un teren în suprafață de 14.710 m.p., dobândit în temeiul unei hotărâri judecătorești, respectiv sentința civilă nr.216/18.02.2000 a Judecătoriei B., a procesului verbal de punere în posesia din 29.02.2000 și a titlului de proprietate emis de Comisia Județeană I. pentru stabilitatea dreptului de proprietate asupra terenurilor nr._.

În aceste condiții, tribunalul a apreciat că instanța este chemată să verifice care dintre titlurile de proprietate opuse în proces este preferabil, dându-se efecte aceluia mai bine caracterizat, prin urmare instanța poate să analizeze în ce măsură reclamanții au un titlu de proprietate asupra imobilului revendicat.

În speță, terenul face obiectul reglementării dispozițiilor speciale ale Legii nr.18/1991, reclamanții au urmat calea specială a acestui act normativ, prin depunerea cererii pentru reconstituirea dreptului de proprietate, însă nu au contestat la instanța de judecată refuzul de soluționare a cererii astfel formulate și, deci, nu au făcut dovada obținerii vreunui titlu de proprietate în baza legilor pentru reconstituirea dreptului de proprietate.

Titlul de proprietate care se află la baza dreptului de proprietate al pârâtei . este reprezentat de titlul de proprietate nr._/14.07.2000 emis de Comisia Județeană I. pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor, pe numele autoarei P. E., în baza dispozițiilor Legii nr.18/1991 și, deși reclamanții invocă aspecte ce țin de nelegalitatea emiterii titlului de proprietate, nu au formulat vreo cerere de chemare în judecată prin care să solicite declararea nulității acestui titlu, prin urmare, nu se poate reține decât că acest titlu de proprietate este pe deplin valabil și produce efecte juridice.

În cazul terenurilor care au făcut obiectul procedurii prevăzute de Legea nr.18/1991 și Legea nr.1/2000, dovada dreptului de proprietate se realizează doar cu titlu de proprietate în condițiile prevăzute de lege, iar, împrejurarea nedovedirii dreptului de proprietate printr-un astfel de titlu reprezintă, în situația în care se reține natura juridică a imobilului ca fiind supus procedurii speciale a acestor acte normative, o lipsă a titlului de proprietate a reclamanților asupra imobilului revendicat.

În situația în care pentru aceleași imobil și reclamanții ar fi dobândit un titlu de proprietate emis în temeiul Legii nr.18/1991, în procesul de revendicare prin comparare de titluri s-ar fi analizat care persoană ar fi fost îndreptățită la reconstituirea dreptului de proprietate, respectiv reclamanții sau autoarea pârâților P. E., sentința civilă nr.216/18.02.2000 a Judecătoriei B. nefiind opozabilă reclamanților.

În cazul terenurilor care au făcut obiectul procedurii prevăzute de Legea nr.18/1991, Legea nr.1/2000, dovada dreptului de proprietate se poate realiza doar cu titlul de proprietate emis în condițiile prevăzute de lege.

În cazul terenurilor pentru care s-a făcut reconstituirea dreptului de proprietate prin procedura instituită prin legile speciale, Legea nr.18/1991, Legea nr.169/1997 și Legea nr.1/2000, reclamantul poate să redobândească posesia numai pentru suprafețele de teren atribuite în cadrul procedurii de reconstituire, iar dovada dreptului de proprietate pentru terenul care face obiectul revendicării se face cu titlu de proprietate emis conform art.116 din Legea nr.18/1991 .

Prin Legea nr.18/1991 s-a prevăzut stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor aflate în patrimoniul cooperativelor agricole de producție prin reconstituirea dreptului de proprietate sau prin constituirea acestui drept, reglementându-se modul în care poate fi dobândit acest drept și circulația juridică a terenurilor respective. În temeiul art.26 din Legea nr.18/1991 s-a prevăzut că pentru suprafețele cuvenite titularilor îndreptățiți li se vor elibera titluri de proprietate, iar prin art.35 din Regulamentul de aplicare a acestei legi s-a instituit modalitatea de emitere a titlului de proprietate, stabilindu-se, prin art.36 din același regulament, că delimitarea zonelor teritoriale în care urmează să fie puși în posesie titularii se face numai pe baza titlului de proprietate eliberat, astfel că este evident că s-a avut în vedere ca numai acest act să fie apt a produce consecințe juridice de natură a dovedi că dobânditorul este proprietarul terenului. O atare concluzie se impune și pentru că, în conformitate cu prevederile art.31 alin.3 din același regulament, proprietarul are obligația de a se înscrie cu suprafețele dobândite în cadastrul funciar, registrul agricol, cartea funciară și la organul financiar local numai în măsura în care i s-a eliberat titlul de proprietate.

În cauză, din analiza celor două titluri de proprietate rezultă că pârâții au dobândit posesia de Ia un autor al cărui titlu a fost emis în urma reconstituirii dreptului de proprietate asupra unui teren în stăpânirea căruia se află, având și posesia terenului, el înscriindu-și dreptul de proprietate în cartea funciară, titlul de proprietate neanulat de către instanțele de judecată, astfel că titlul pârâților este preferabil, iar acțiunea în revendicare va fi respinsă.

Dreptul de proprietate invocat de către reclamanți are la bază decizia penală nr.4464/2004 pronunțată în recursul în anulare, însă prin aceasta nu se anulează sentința penală prin care se dispusese în realitate confiscarea averii autorului reclamanților, așa cum s-a motivat anterior, tribunalul apreciind asupra caracterul abuziv al preluării prin confiscare în raport de dezincriminarea ulterioară a faptei penale, astfel că această decizie nu privește direct dreptul de proprietate asupra imobilului revendicat, ci doar înlătură efectele unei condamnări penale.

Dreptul de proprietate al pârâtelor este recunoscut printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă și confirmat prin emiterea titlului de proprietate în baza unei legi speciale, titlul care nu a fost contestat potrivit dispozițiilor legii speciale de către reclamanți, iar, la momentul reconstituirii dreptului de proprietate, imobilul se afla în proprietatea statului, nefiind pronunțată vreo hotărâre în contradictoriu cu statul de către vreo instanță de judecată, sau dreptul să fie recunoscut printr-o hotărâre a vreunei autorități administrative, în favoarea reclamanților, decizia penală pronunțată în recursul în anulare invocată de către reclamanți fiind dată abia în anul 2004.

Referitor la incidența dispozițiilor speciale ale legilor de reconstituire a dreptului de proprietate din materia fondului funciar s-au în vedere următoarele considerente:

Potrivit deciziei nr.2337/1967 a Comitetului Executiv s-a dispus scoaterea din fondul de bază al întreprinderii de administrație locativă a imobilului situat în București, . nr.40, sectorul 2, iar, prin decizia nr._/03.12.1986, s-a aprobat transmiterea în administrarea Ministerului de Interne, U.M. 0630 București, terenul fiind unul agricol.

D. F., autoarea pârâților, a dobândit imobilul în urma moștenirii, prin reconstituirea dreptul de proprietate în temeiul Legii nr.18/1991, conform Ordinului nr.077/7.03.2000 emis de Prefectul Județului D., în temeiul sentinței civile nr.4129/26.11.2001, definitivă și irevocabilă, pronunțată de Judecătoria B..

Cu privire la această suprafață de teren, potrivit adresei nr.9169/01.09.1998, Primăria Voluntari comunică că în registrul agricol din perioada 1951-1955, pentru imobilul din București, . nr.40, S. N. figura cu 1 ha teren.

De altfel, potrivit deciziei nr.603/_ emisă de M.A.I. s-a respins notificarea pentru imobilul din P., . nr.40, I., pentru că imobilul nu se mai afla la stat, fiind predat la persoane fizice, fiind emis Ordinul Prefectului în baza Legii nr.18/1991, decizie care nu s-a dovedit a fi contestata potrivit procedurii speciale a Legii nr.10/2001.

Pentru terenul din ., județul I. reclamanții s-au adresat, în temeiul Legii nr.18/1991, pentru reconstituirea dreptului de proprietate, iar, cu privire la același teren s-au emis titluri de proprietate, or, același imobil nu poate fi supus reglementări a două regimuri juridice distincte.

Chiar și în măsura în care nu se reține împrejurarea că terenul în discuție face obiectul de reglementare al Legii nr.18/1991, tribunalul a considerat că și din această perspectivă acțiunea în revendicare este neîntemeiată, deoarece pârâții sunt cumpărători de bună credință și cu titlu oneros asupra imobilului revendicat, au dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului ca urmare a încheierii unor contracte de vânzare-cumpărare în formă autentică și după verificarea registrelor de publicitate imobiliară, iar, potrivit dispozițiilor art.1899 alin.2 Cod civil, buna-credință se prezumă, de altfel, reclamanții nici nu au înțeles să invoce reaua-credință a subdobânditorilor la momentul dobândirii terenului de către cei doi pârâți. Nu a fost notată nicio acțiune prin care să se conteste cuprinsul cărții funciare, iar din titlul transmițătorului și din cuprinsul cărții funciare nu reieșea vreo neconcordanță cu situația juridică a imobilului, prima notare în cartea funciară în favoarea reclamanților fiind făcută în anul 2004.

Tribunalul nu a reținut nici incidența prevederile art.45 din Legea nr.10/2001, cum au invocat pârâții, deoarece a considerat că nu este o înstrăinare făcută în cadrul procesului de privatizare având ca obiect un imobil care cade sub incidența Legii nr.10/2001 și nici de un contract de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr.112/1995 cu pârâții; apărările formulate pe aceste aspecte nu pot fi considerate decât neîntemeiate și nu reprezintă vreo consolidare a dreptului de proprietate în patrimoniul pârâților, motivat de faptul că nu s-a atacat titlul lor de proprietate, în temeiul art.45 alin.5 din Legea nr.10/2001 (actele de vânzare-cumpărare încheiate de către pârâți nu intră în sfera de reglementare a acestui text de lege).

De asemenea, tribunalul a constatat că prin decizia nr.XXXIII/2008 ICCJ a admit recursul în interesul legii și a statuat că în ceea ce privește acțiunile întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, formulate după . Legii nr.10/2001 și soluționate neunitar de instanțele judecătorești, concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială. În cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr.10/2001, și Convenția europeană a drepturilor omului, aceasta din urmă are prioritate; această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice.

În ceea ce privește acțiunea în revendicare formulată, instanța a reținut că, întrucât atât reclamanții, cât și pârâții pretind a avea dreptul de proprietate asupra imobilului, prezentând câte un titlu, iar pârâții au și posesia bunului în prezent, trebuie să se procedeze la compararea titlurilor pentru a se stabili care dintre el este preferabil (superior), deci care dintre acestea justifică în plan probatoriu apartenența dreptului la unul sau altul dintre patrimoniu.

Instituirea unor termene pentru apărarea dreptului de proprietate, ca și ocrotirea drepturilor concrete și efective ale persoanelor care au dobândit de la stat imobile naționalizate/confiscate/trecute fără titlu în proprietatea statului de la fostele regimuri comuniste nu este contrară spiritului practicii CEDO (cauza Pincova și Pine contra Cehiei), care, și în cazul Brumărescu contra României, s-a referit la principiul stabilității raporturilor juridice și la nelegalitatea unei măsuri de lipsire formală de dreptul de proprietate recunoscut anterior printr-o hotărâre judecătorească. În cauza R. contra României, CEDO a statuat că persoanele care și-au dobândit cu bună-credință bunurile nu trebuie să fie aduse în situația de a suporta ponderea responsabilității statului care a confiscat în trecut aceste bunuri, iar diminuarea vechilor atingeri nu trebuie să creeze noi prejudicii disproporționate.

În speța dedusă judecații, pornind tocmai de la aceste argumente ale Curții Europene, la data încheierii contractelor de vânzare-cumpărare ce constituie titlul de proprietate al pârâților cumpărători aceștia au fost de bună credință, în sensul că au avut credința că au contractat cu adevărații proprietari.

Așadar, tribunalul a apreciat că acțiunea în revendicare formulată este neîntemeiată, întrucât, indiferent de considerentele arătate de către reclamanți prin acțiune, aceștia nu au decât posibilitatea acordării de despăgubiri, Legea nr.18/1991 reglementând aceasta posibilitate legală, și nu pot beneficia de restituirea în natură a terenului, atâta timp cât imobilul a fost înstrăinat cu respectarea dispozițiilor legale, iar titlu de proprietate emis în baza Legii nr.18/1991 în favoarea autoarei pârâților nu a fost anulat de către instanțele de judecată (de altfel, reclamanții nici nu au solicitat aceasta).

Întrucât și pârâții au un bun în sensul Convenției, iar aceștia au fost de bună credință la data dobândirii bunului, prin admiterea acțiunii în revendicare, pentru că titlul de proprietate al reclamanților ar fi mai vechi, iar preluarea este una abuzivă, fără titlu valabil, nu se poate aduce atingere dreptului de proprietate al unor subdobânditori de bună-credință, chiar și în măsura în care preluarea imobilului de către stat a fost una fără titlu valabil.

În cauză și reclamanții intră la rândul lor sub protecția art.1 din Protocolul 1 Adițional la CEDO, față de împrejurarea că privarea de bun s-a făcut fără titlu valabil, fără a beneficia de o justă despăgubire. Cu toate acestea, față de argumentele anterioare din practica CEDO, nu se poate remedia situația juridică ce decurge din preluarea fără titlu valabil a bunului de către stat fără o justă despăgubire prin preluarea bunului de la un cumpărător de bună-credință; obligația de remediere aparține statului și nu pârâților, iar reclamanții au posibilitatea să pretindă despăgubiri de la Statul Român pentru nesoluționarea cererii formulate în temeiul Legii nr.18/1991.

În speță este aplicabilă și teoria validității aparenței în drept, care presupune întrunirea cumulativă a următoarelor condiții: actul încheiat să fie un contract oneros și cu titlu particular, contractantul să fie de bună credință și, în plus, să existe o eroare comună și invincibilă cu privire la calitatea de vânzător a transmițătorului.

În cauză, actul încheiat (vânzare-cumpărare) este un act cu titlu particular și cu titlu oneros, iar pârâții au fost de bună credință, deoarece nu exista nicio probă contrară, iar, în favoarea pârâților, operează prezumția de buna credință, principiu general al dreptului civil desprins din interpretarea art.1899 alin.2, art.486 și art.487 Cod civil.

Pe de altă parte, condiția erorii comune și invincibile presupune că titularul aparent al dreptului real creează tuturor convingerea legitimă că este titularul dreptului respectiv și că acea situația este reală, astfel încât orice persoană cu o prezență și diligenta normală ar fi considerat pe autorul pârâților ca fiind titularul dreptului de proprietate și ar perfectat contractul fără să aibă îndoieli cu privire la eventuala valabilitate a contractelor de vânzare-cumpărare.

Referitor la pretențiile din cererea conexă, tribunalul a constatat că atâta vreme cât s-a apreciat asupra soluției de netemeinicie pe cererea principală - care a avut ca obiect revendicarea prin comparare de titluri, pârâții nu pot fi obligați la restituirea contravalorii bunului pentru că instanța de judecată nu a dispus asupra restituirii în natură. Obligarea la restituirea contravalorii lucrului (bunului imobil) se putea face doar ca efect al admiterii acțiunii și în situația în care acest fapt nu mai era posibil, fie că bunul ar fi fost exproprietar de la pârâtul căruia i s-ar fi reținut calitatea de posesor neproprietar, dacă bunul ar fi pierit din caz fortuit sau forță majoră sau din culpa pârâtului ce trebuia să restituie în natură bunul imobil.

În temeiul art.246 Cod procedură civilă, instanța a luat act de renunțarea la judecată cu privire la pretențiile formulate fată de pârâții D. F., D. V., L. L., P. E., C. loan, C. A., P. C. I., P. V., P. A. și P. G. și fața de cererile ce privesc nulitatea actului de trecere în proprietatea statului, nulitatea pedepsei accesorii stabilite prin sentința penală nr.1410/1959, nulitatea absolută a titlului de proprietate nr._/2000 formulat în contradictoriu cu pârâtele Comisia Județeană I. și P. E. și a titlului de proprietate nr.77/2000 formulat în contradictoriu cu pârâții Comisia Județeană I., D. F., D. V. și L. L., iar, conform art.274 Cod procedură civilă, cererea pârâților D. V., L. L. și D. F. a fost respinsă, întrucât aceștia nu au făcut dovada cheltuielilor de judecată pretinse.

Potrivit art.274 Cod procedură civilă, au fost obligați reclamanții la plata sumei de 5000 lei către pârâta . - cheltuieli de judecată, sumei de 3000 lei către pârâții P. V. și P. C. I. - cheltuieli de judecată (câte 1500 lei fiecare), sumei de 5000 lei către pârâta . - cheltuieli de judecată; față de împrejurarea că acțiunea principală și cea conexă au fost respinse, s-a respins, ca neîntemeiată, și cererea reclamanților pentru acordarea cheltuielilor de judecată.

Tribunalul a procedat la reducerea cheltuielilor de judecată în temeiul art.274 alin.3 Cod procedură civilă, reținând că prin încheierea contractului de asistență juridică clientul se obligă față de avocat, iar sarcina privind plata cheltuielilor de judecată, constând chiar și în onorariu de avocat, este la partea adversă.

Astfel, trebuie făcută distincția între cele două raporturi conexe reglementate, pe de o parte, de dispozițiile art.274 alin.3 Cod procedură civilă și dispozițiile art.30 din Legea nr.51/1995, respectiv raportul juridic ce derivă din încheierea contractului de asistență juridică și raportul juridic de drept procesual dintre părțile contractante.

În cazul raportului juridic de drept procesual instanța poate să determine cuantumul cheltuielilor de judecată, sens în care legiuitorul, prin dispozițiile art.274 alin.3 Cod procedură civilă, a prevăzut posibilitatea legală ca, în mod motivat, să procedeze, după caz, la reducerea cheltuielilor de judecată pretinse, însă prin reducerea cheltuielilor de judecată nu înseamnă că instanța de judecată a intervenit în raportul juridic născut din încheierea contractului de asistentă juridică în temeiul căruia clientul achită onorariul de avocat.

În raport de dispozițiile citate, instanța, așadar, are dreptul să intervină pentru a elimina sau limita abuzurile raportului juridic din cadrul contractului de asistență juridică, respectiv în cazul în care aceasta constată că partea a abuzat de drepturile conferite de art.998 Cod civil și art.30 din Legea nr.51/1995, or, onorariul pretins de către pârâți este nepotrivit de mare în raport de valoarea obiectului litigiului și munca prestată de către avocat, acest cuantum al cheltuielilor de judecată fiind justificat în raport de obiectul cauzei, munca prestată de avocați și stadiile procesuale ale judecații pricinii; în speță, apărările au vizat și cererile de chemare în garanție, care au fost disjunse de către instanța de judecată, și, în cea mai mare parte, au fost comune, iar față de pârâții persoane fizice s-a renunțat și la judecată pe cererea principală.

Împotriva acestei hotărâri au declarat apel reclamanții D. B. Ș. N., I. M. L., P. V. C., pârâta . și chemații în garanție P. C. și P. V..

În motivarea apelului, după expunerea situației de fapt, reclamanții au arătat următoarele:

Asupra calității procesuale active s-a mai pronunțat odată instanța de apel, în primul ciclu procesual, sens în care și tribunalul a respins excepția lipsei calității procesuale active. De asemenea, tribunalul a analizat în mod corect și excepția lipsei calității procesuale pasive a tuturor părților.

Pe fondul litigiului, apelanții reclamanți au susținut că acțiunea de față vizează compararea titlurilor de proprietate opuse de părțile în litigiu, or, în fond, în mod greșit a fost respinsă cererea lor.

Pe de altă parte, raportat la actele depuse la fond, nu poate să nu se rețină caracterul abuziv al confiscării imobilului deținut de autorul reclamanților, respectiv caracterul politic al sentinței penale de confiscare pronunțată în anul 1959.

Prin apariția Decretului nr.210/1960, Legea nr.284/1947 a fost abrogată, așa încât s-a putut reglementa pe cale legală atât condamnarea autorului S. N., cât și măsura complementară de confiscare a averii. Ulterior, însă, toate demersurile reclamanților privind recuperarea imobilului au primit un răspuns negativ, în condițiile în care statul (cel care l-a preluat) nu era îndreptățit să-și însușească bunurile foștilor proprietari.

Totodată, în raport de dispozițiile art.1 din Primul Protocol Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, statul nu avea dreptul decât de a emite acte normative pentru reglementarea folosinței bunurilor conform interesului general, nu și pentru însușirea abuzivă a proprietăților. Or, față de temeiul arătat, însușit de România prin Legea nr.30/1994, susținerile instanței de fond nu-și au suport legal.

D. consecință, nu se poate reține că reclamanții nu dețin un „bun” în sensul art.1 din Primul Protocol Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, deoarece aceștia nu au pierdut niciodată dispoziția, iar posesia le-a fost luată prin violență, abuz și încălcarea legii. O privare de proprietate poate să se justifice dacă se demonstrează în mod cert că acest lucru a intervenit din cauze de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege. În plus, orice ingerință în faptul de a te bucura de proprietate trebuie să răspundă criticilor de proporționalitate.

Din această perspectivă, motivarea instanței de fond cât privește revendicarea este netemeinică și nelegală, din actele de la dosar rezultând că, în realitate, imobilul a fost dat în folosința unor instituții ale statului, ulterior, înstrăinat de acestea unor persoane fizice, cu încălcarea dreptului de proprietate al reclamanților, succesori ai proprietarilor înscriși în registrul de transcripțiuni și inscripțiuni în 1935, S. N. și S. E..

În mod greșit menționează instanța de fond în sensul că și pârâții au un „bun”, dobândit cu „bună credință”, întrucât această instituție nu poate opera într-un proces de revendicare prin comparare de titluri. Tribunalul face trimitere la subdobânditorul de bună credință și la aparența în drept, în condițiile în care obiectul acțiunii nu este „nulitatea” contractului de vânzare – cumpărare, ci revendicarea.

Or, tribunalul, în mod nelegal a analizat problema de drept dedusă judecății prin prisma noilor teorii întemeiate pe legile noi ale proprietății, ignorând cu desăvârșire dreptul de proprietate opus de fostul proprietar al imobilului.

În ceea ce privește afirmația instanței de fond, cum că imobilul nu poate fi restituit în natură, deoarece beneficiază de protecția Legii nr.18/1991, apelanții reclamanți au arătat că întreaga jurisprudență a Curții Europene a stabilit că această modalitate de reparație constituie regula, iar excepția este reprezentată de plata contravalorii bunului ori acordarea de servicii.

În speță, apelanții au depus cerere de restituire a imobilului în temeiul Legii nr.18/1991, nesoluționată până în prezent, dar și o notificare în condițiile Legii nr.10/2001 (procedura în acest din urmă caz fiind suspendată), în condițiile în care bunul a trecut din zona agricolă în zona urbană.

Cât timp reclamanții au solicitat restituirea imobilului în baza Legii fondului funciar, atunci titlu de proprietate emis pentru Podina E. nu poate fi luat în considerare (aceasta nu a deținut niciodată teren în . chiriașa fostului proprietar S. N.), cu atât mai mult cu cât pentru aceasta s-a procedat la „constituirea” nu „reconstituirea” dreptului de proprietate.

În raport de aceste date tribunalul ar fi trebuit să procedeze în mod real la compararea titlurilor opuse de părți, să dea preferință titlului fostului proprietar (cel care a pierdut doar posesia, nu și dispoziția, contractul de vânzare - cumpărare din 1935 nefiind desființat sau contestat până în prezent), iar nu titlurilor intimaților pârâți.

Apelanții reclamanți au criticat și modalitatea de soluționare a cererii de subsidiare, privind plata despăgubirilor de către pârâți, respectiv valoarea de piață a terenului, astfel cum se va determina prin expertiză.

Au arătat că cererea a fost greșit respinsă, adevărații proprietari ai imobilului neputând fi sancționați și discriminați de instanța de fond prin invocarea bunei credințe a pârâților ori a erorii comune și invincibile.

Astfel, deși se respinge excepția lipsei calității procesuale active, așadar nu se contestă actul de proprietate invocat de reclamanți și nici preluarea abuzivă a imobilului, totuși se face trimitere la dispozițiile din legile speciale în materia dreptului de proprietate.

Referitor la obligația de plată a cheltuielilor de judecată stabilite la fond, reclamanții au susținut că valoarea este nejustificată și excesiv de mare, în condițiile în care taxa judiciară de timbru nici nu era datorată.

Mai mult, cât privește cheltuielile determinate în favoarea chemaților în garanție, reclamanții au renunțat la judecarea cererii formulate în contradictoriu cu aceste părți, astfel că nu se justifică măsura adoptată de instanța de fond.

Și cererea subsidiară era scutită de plata taxei judiciare de timbru, față de împrejurarea că imobilul supus revendicării a fost preluat abuziv, fără o prealabilă despăgubire, așa încât se impune, conform art.14 și 15 lit.r din Legea nr.146/1997, precum și art.17 alin.1 Cod procedură civilă restituirea sumei achitate.

În motivarea apelului, pârâta . a arătat că instanța de fond în mod nelegal a respins excepția lipsei calității procesuale active (prin încheierea interlocutorie din 05.02.2009), cât timp efectele sentinței penale nr.959/28.11.1959 nu au fost desființate, iar reclamanții nu dețin un titlu de proprietate.

Astfel, urmare a pronunțării deciziei civile nr.50/15.02.2006 s-a stabilit cu putere de lucru judecat că excepția lipsei calității procesuale active a fost admisă în mod corect de instanța de fond în absența deciziei nr.4464/2004, depusă ulterior, raportat la existența unei hotărâri penale nedesființate de confiscare a averii, că soluția trebuia reformată raportat la existența și depunerea abia în apel a hotărârii pronunțate în recursul în anulare (prin care a fost desființată hotărârea penală și înlăturate efectele sale) și că, implicit dedus, existența sentinței penale nr.959/1959 (ce nu se regăsește printre hotărârile desființate în recursul în anulare) atrage lipsa titlului reclamanților.

Așadar, în condițiile în care această problemă de drept a fost tranșată în mod indubitabil în ciclul procesual anterior, rezultă că, în rejudecare, instanța era ținută de dispozițiile hotărârii de casare (când nu se mai pun în discuție efectele existenței unei decizii penale nedesființate), fiind obligată să constate că reclamanții nu au în patrimoniu dreptul de proprietate pretins.

În speță, recursul în anulare a privit o altă decizie penală, nu și hotărârea nr.959/1959, prin care s-a dispus confiscarea averii autorului reclamanților, hotărâre ce se bucură de prezumția legală instituită de art.1200 pct.4 Cod procedură civilă. Prin urmare, efectul negativ al puterii de lucru judecat obligă instanța să nu mai poată pune în discuție aspectele de drept deja dezlegate. Mai mult, sunt incidente și prevederile art.22 alin.2 Cod procedură civilă, instanța fiind legată de hotărârea din penal, pe care nu o mai poate discuta.

În consecință, întrucât reclamanții nu îndeplinesc condiția esențială pentru formularea acțiunii în revendicarea imobilului litigios, nu este posibilă analiza preferabilității dintre titlul lor și cel al pârâților.

Pe de altă parte, premisa de la care pornește tribunalul este greșită în analiza acțiunii de față, respectiv a caracterului abuziv al preluării, raportat la obiectul litigiului – revendicare prin comparare de titluri, când trebuie să se procedeze la aplicarea criteriilor de preferabilitate în privința titlurilor opuse de părți, iar nu la considerente deduse din reglementarea prevăzută în legea specială – Legea nr.10/2001.

Apelanta a mai arătat și că prima instanță a respins neîntemeiat și excepția lipsei calității procesuale pasive, întrucât nu s-a probat în speță identitatea dintre terenul autorului reclamanților și terenul ocupat de ., respectiv . (în acest sens, expertiza efectuată la fond nu lămurește pe deplin pretinsa suprapunere a imobilelor). În acest context, este evident că problema în cauză este o chestiune ce ține de calitatea procesuală pasivă a pârâtei ., aspect ce trebuia dezlegat anterior soluționării pe fond a pricinii.

Apelanții au menționat că-și însușesc pe deplin criticile dezvoltate în obiecțiunile la raportul de expertiză depuse de chemații în garanție P., la data de 10.09.2010, și că este necesară administrarea unei noi probe cu expertiză tehnică în apel.

În legătură cu aplicarea prevederilor art.274 alin.3 Cod procedură civilă, apelanta pârâtă a precizat că reducerea cuantumului cheltuielilor de judecată, reprezentând onorariu de avocat, este netemeinică și nelegală.

Astfel, instanța de fond se limitează la a formula aprecieri de ordin general, fără a indica care sunt motivele acestei soluții în ce privește societatea pârâtă. Pe lângă dispozițiile citate, tribunalul nu a avut în vedere nici prevederile art.132 alin.3 din Statutul profesiei de avocat, ce prevăd elementele/criticile în raport de care poate fi stabilit între părți onorariul avocatului.

În concret, în speță litigiul promovat de reclamanți a justificat cuantumul onorariului suportat de pârâtă, atât din perspectiva valorii cererii, cât și a muncii prestate (suprafața terenului revendicat, prețul bunului imobiliar, durata litigiului, probele administrate, apărările formulate în plus față de întâmpinare, atât cu referire la cererea principală, dar și la cererile de chemare în garanție).

Apelanții, chemați în garanție P. C. I. și P. V. au criticat soluția instanței de fond doar în ceea ce privește valoarea diminuată a cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul de avocat, cât timp noțiunea utilizată de art.274 alin.3 Cod procedură civilă are în vedere numai acel onorariu care depășește limita unui onorariu rezonabil, nepotrivit de mare față de valoarea pricinii sau de munca îndeplinită de avocat.

Au arătat că, fiind vorba despre un litigiu al cărui obiect era evaluabil în bani, prima instanță trebuia să aplice exclusiv criteriul raportării onorariului la valoarea pricinii și, de asemenea, să țină cont că „munca îndeplinită” presupune inclusiv timpul alocat de avocat în vederea asigurării și reprezentării juridice.

În cauză, este, de asemenea, nerelevant argumentul utilizat de tribunal în sensul că reclamanții au renunțat la judecată față de chemații în garanție. Or, până a interveni această împrejurare, avocatul apelanților a realizat apărări, a formulat mai multe cereri și excepții procesuale, inclusiv obiecțiuni la raportul de expertiză de evaluare imobiliară.

Pe de altă parte, față de trimiterea la tabelul onorariilor minimale făcută de prima instanță, apelanții au solicitat să se rețină inaplicabilitatea acestor dispoziții în raport de prevederile art.133 alin.1 din Statutul profesiei de avocat.

Prin întâmpinare, pârâtă . a solicitat respingerea apelului formulat de reclamanți, arătând, în esență, că titlul său este preferabil celui opus de părțile adverse, reprezentat fiind de Titlu de proprietate nr._/14.07.2000 emis, în baza Legii nr.18/1991, de Comisia Județeană I. pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor (titlul neanulat și care produce efecte juridice și în prezent). În schimb, reclamanții nu pot invoca că au un titlu valabil și nici vreo încălcare a drepturilor fundamentale consacrate de C.E.D.O., deoarece nu sunt titularii actuali ai vreunui bun, neexistând vreo hotărâre judecătorească care să le recunoască această calitate.

Totodată, au susținut că sunt îndeplinite condițiile art.998 – 999 Cod civil privind capătul subsidiar al acțiunii principale, că sunt netemeinice susținerile apelanților reclamanți referitoare la cheltuielile de judecată acordate societății apelante pârâte și că cererea de față nu este scutită de plata taxei judiciare de timbru.

La data de 13.09.2011, apelanții chemații în garanție P. C. I. și P. V. au formulat cerere de intervenție accesorie, respinsă de instanță în raport de dispozițiile art.49 alin.1 și 3, art.51 Cod procedură civilă. Apărările dezvoltate au fost calificate drept „întâmpinare”, apelanții solicitând admiterea apelului declarat de către . și respingerea apelului formulat de reclamanți.

Au precizat că nu s-a făcut dovada calității procesuale active, sentința penală nr.959/28.11.1959 nefiind anulată (prin această hotărâre întreaga avere a autorului reclamanților a fost confiscată). De asemenea, au solicitat să se efectueze o nouă expertiză pentru identificarea imobilului revendicat în raport de actele ce se regăsesc la dosar.

Pe fondul cauzei, chemații în garanție au arătat că urmează a se face aplicarea principiului aparenței în drept, atât în privința lor, cât și a societății pârâte, că sunt terți de bună credință și că veritabilul proprietar nu are decât o acțiune personală împotriva proprietarului aparent.

În apel s-a administrat proba cu înscrisuri și proba cu expertiză tehnică imobiliară.

La dosar s-a depus certificatul de înregistrare . nr._ (fila 240 voI.I C.A.B.), conform căruia denumirea intimatei . este cea corectă, iar nu cea de ..

Conform raportului de expertiză întocmit de expert D. M., „pe baza planurilor moșiei P.-Tătărani, întocmite în anul 1929, s-a putut identifica cu aproximație poziția terenului în litigiu, ca fiind în interiorul lotului 17 al moșiei P.-Tătărani, lot aflat în nordul moșiei. Terenul ocupat în prezent de ., identificat prin inventarul de coordonate din documentația cadastrală avizată de OCPI I. se află la o distanță de aproximativ 1130 m de lotul 17 din moșia P. – Tătărani. În consecință, terenul revendicat de reclamanți nu se suprapune cu terenul ocupat în prezent de .”.

În răspunsul la obiecțiunile formulate la raport, expertul desemnat a precizat că la determinarea poziției imobilului în litigiu (cel de nr.40) a avut în vedere atât actul de proprietate ce probează fosta proprietate a lui N. S., cât și actul de proprietate de la nr.42, care justifică vecinătatea cu proprietatea lui N. S., cu mențiunea că numerele poștale erau valabile la nivelul anului 1949 (fila 519 vol. II C.A.B.).

Analizând sentința apelată prin prisma criticilor formulate, având în vedere probatoriul administrat în ambele faze procesuale, dar și dispozițiile art.295 alin.2 Cod procedură civilă, Curtea reține următoarele:

În ceea ce privește apelul declarat de reclamanții D. B. Ș. N., I. M. L., P. V. C., Curtea constată următoarele:

Astfel, deși prima instanță a luat act de renunțarea reclamanților la judecarea cererii având ca obiect constatarea nulității actului de trecere în proprietatea statului a imobilului din Voluntari, . nr.40, județul I., în analiza pe fond a cererii de revendicare a apreciat că este îndreptățită să cerceteze caracterul abuziv al măsurii de confiscare a averii autorului reclamanților, S. N..

În speță, imobilul în litigiu a fost dobândit prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr._/27.11.1935, de la G. C. V., acesta deținând, la rândul său, terenul de 1 ha în baza actului de împroprietărire din 1921, respectiv conform titlului definitiv de proprietate nr._/07.03.1925.

În conținutul înscrisului precizat - contractul de vânzare-cumpărare nr._/27.11.1935, act autentic, nu se face vorbire de vreo adresă poștală a imobilului, ci doar sunt indiciate vecinătățile și dimensiunile laturilor suprafeței înstrăinate. De asemenea, nici în titlu nr._/07.03.1925 nu sunt înscrise aceste date.

Imobilul a fost identificat în faza procesuală a apelului, prin expertiză tehnică imobiliară, ca fiind localizat la o distanță considerabilă de imobilul deținut de pârâta ..

Revenind la situația juridică a imobilului, se observă că, în declarația din 07.05.1951, S. N. arată că a dat în folosință Societății „Sooromaasigurare” terenul său de 1 ha „din jurul casei situate în București, Raionul 1 Mai, ..40 (fostă . este înscris ca fiind în proprietatea lui S. N. în certificatul de asigurare nr.86/27.09.1953.

Ulterior, conform adresei nr.416/08.10.1956 emisă de Comitetul Orășenesc al Sindicatului Lucrătorilor din I.A.S. și Sfaturi Populare I., s-a procedat la restituirea firmei proprietarului S. N..

Prin sentința penală nr.1410/19.09.1959 pronunțată de Tribunalul Popular al Raionului T. V., S. N. a fost condamnat la pedeapsa închisorii pentru infracțiunea de deținere de metale prețioase și i s-a confiscat întreaga avere.

Prin decizia nr.4464/09.09.2004 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția penală a fost admis recursul în anulare declarat împotriva sentinței menționate anterior, s-a casat hotărârea în cauză și a fost înlăturată pedeapsa complimentară a confiscării averii.

Pentru punerea în aplicare a sentinței penale nr.1410/19.09.1959 s-a emis în anul 1960 decizia de preluare a imobilului în litigiu de către Întreprinderea de Administrație Locativă. Ulterior, prin Decizia nr.1060/1961 același imobil a fost trecut în proprietatea Sfatului Popular al comunei Cetatea Voluntărească, pentru ca, mai apoi, să fie atribuit către Gas R..

Prin Decizia nr.421/27.06.1969 a Comitetului Executiv al CPMB, întrucât s-a procedat la demolare potrivit deciziei nr.2333/1967 a Comitetului Executiv al SPOB și terenul a fost atribuit în folosință pentru construirea de locuințe proprietate personale, imobilul a fost scos din fondul de bază al Întreprinderii de administrație locativă.

Conform Deciziei nr._/3.12.1986, imobilul a trecut din administrarea Întreprinderii pentru Administrarea Clădirilor subordonate Oficiului Economic Central Carpați în administrarea Ministerului de Interne, la UM 0630 București.

În baza Deciziei nr.1514/10.06.1967 emisă de Consiliul Popular București – Comitetul Executiv s-a atribuit suprafața de 1390 mp din . nr.40 Raionul 1 Mai către D. C., în vederea construirii unei locuințe proprietate personală.

Prin sentința penală nr.959/28.11.1959 pronunțată de Tribunalul Popular al Raionului G. G. D., S. N. a fost condamnat la 12 ani închisoare și i s-a confiscat întreaga avere. Această hotărâre nu a fost anulată ulterior.

Curtea constată că în mod corect tribunalul a reținut că în privința inculpatului S. N. s-a mai pronunțat o nouă condamnare cu confiscarea averii, însă sentința penală nr.959/1959 este ulterioară celei care a fost anulată în procedura recursului în anulare, prin care se dispusese deja confiscarea averii autorului reclamanților și, prin urmare, cea de-a doua hotărâre nu mai putea produce efecte juridice.

De altfel, așa cum s-a consemnat deja, măsura confiscării a fost pusă în aplicare potrivit sentinței penale nr.1410/1959, iar nu în temeiul celei de-a doua hotărâri de condamnare, sens în care nici nu se impune a fi avută în vedere în analiza caracterului preluării imobilului de către stat.

Pe de altă parte, corect a considerat tribunalul că cercetarea valabilității măsurii de preluare poate fi făcută și în cadrul unei acțiuni în revendicare, chiar și în lipsa unui capăt de cerere distinct, avându-se în vedere că în acest caz se procedează la compararea titlurilor de proprietate.

În cauză, însă, măsura confiscării a fost subsidiară condamnării autorului reclamantului pentru săvârșirea de fapte penale, ulterior dezincriminate, ceea ce conduce doar la concluzia înlăturării consecințelor produse în mod nelegal, nu și la redobândirea dreptului de proprietate.

În speță, Curtea va înlătura concluziile expertizei efectuate în apel, întrucât, deși expertul se raportează la planurile cadastrale de la dosar, anterioare anului cumpărării imobilului litigios, nu are în vedere, în mod concret, situația de fapt și de drept a terenului în timp.

Este evident că imobilul din . nr.40 a aparținut lui S. N., acesta având acolo o fermă, preluată de stat și restituită înainte de confiscarea efectuată potrivit sentinței penale desființate, aspect ce reiese din adeverințele înfățișate, din relațiile privind plata impozitului și din înscrisurile deja enumerate.

În plus, așa cum rezultă din contractul de vânzare-cumpărare prezentat de reclamanți pentru imobilul de la nr.42, acest teren se învecina pe una din laturi, în anul 1949, cu S. N., a fost preluat de Ministerul de Interne și restituit în procedura Legii nr.10/2001.

Aceleași concluzii sunt exprimate și în expertiza întocmită în dosarul de fond, expertul desemnat C. N. concluzionând că din suprafața revendicată 8524 mp (8579 mp din măsurători) este ocupată de ., iar 1091 mp (1092 mp din măsurători) de către ..

Curtea mai reține că în absenta unei definiții legale, literatura de specialitate a definit acțiunea în revendicare drept acea acțiune prin care proprietarul care a pierdut posesia unui bun individual determinat se adresează instanței pentru ca aceasta să-i stabilească dreptul de proprietate asupra bunului și să redobândească posesia lui de la cel care îl stăpânește fără a fi proprietar. Dreptul comun îl constituie art.480, art.481 Cod civil.

Derogator de la dreptul comun este art.6 alin.2 din Legea nr.213/1998, potrivit căruia pot fi revendicate numai „bunurile preluate de stat fără titlu valabil” în perioada 1945-1989, iar aceasta numai în măsura în care nu au făcut obiectul unor legi speciale reparatorii. La rândul său, Legea nr.213/1998 conține norme de trimitere la legile speciale, care în timp au devenit Legile nr.18/1991, nr.1/2000 și nr.10/2001.

Acest text legal este susceptibil doar de interpretare restrictivă, fiind evident că bunurile preluate de stat, care fac obiectul reglementarii speciale, nu pot fi revendicate conform dreptului comun dacă pentru restituirea lor s-a stabilit un regim juridic și o procedura specială.

Problema admisibilității acțiunii în revendicare a imobilelor ce fac obiectul legilor de reparație, ca o chestiune de fond, a fost subiectul unor ample discuții jurisprudențiale și doctrinare, concretizate în mai multe hotărâri relevante pronunțate de Curtea Constituțională a României și, în final, de Înalta Curte de Casație și Justiție, prin Secțiile Reunite, prin Decizia nr.33/2008 în interesul legii, statuându-se cu caracter obligatoriu pentru instanțele de judecată subordonate, pe de o parte, prevalența legilor speciale de reparație față de prevederile Codului Civil, iar, pe de altă parte, caracterul slab/mai puțin caracterizat juridic al titlurilor de proprietate deținute de foștii proprietari, prin raport cu titlurile actualilor proprietari ale căror drepturi nu au fost contestate, fiind dobândite în noul regim constituțional.

În ce privește Legea nr.18/1991, aceasta reglementează reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor ce se găseau în patrimoniul fostelor cooperative agricole de producție. Legea cuprinde o procedură specială pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor anterior menționate, prin reconstituirea sau constituirea acestui drept.

Rezultă că atât reconstituirea dreptului de proprietate asupra pământului, cât și stabilirea dreptului de proprietate privată asupra acestuia sau a dreptului de a deveni acționar se face după procedura stabilită de Legea nr.18/1991, fără ca cei care revendică să aibă o altă cale de a acționa în justiție.

Această soluție este valabilă și în condițiile în care terenurile au fost preluate abuziv de către Stat sau fostele CAP-uri, și în aceste ipoteze fiind obligatorie parcurgerea procedurii speciale prevăzute de lege. Astfel, reconstituirea și constituirea titlului de proprietate sunt faze prealabile emiterii actelor de proprietate și care incumbă procedura specială de soluționare, începând cu formularea cererii, contestarea măsurilor stabilite de comisiile locale la comisiile județene în condițiile în care nu s-a făcut constituirea sau reconstituirea și contestarea hotărârii comisiilor județene în instanță, dacă au fost nefavorabile. Numai după soluționarea irevocabilă a unei astfel de plângeri partea se poate adresa, ulterior, cu cerere instanței pentru emiterea titlului de proprietate, în situația în care comisiile pentru aplicarea legii fondului funciar nu emit titlurile de proprietate.

Coroborând dispozițiile Legii nr.18/1991 cu cele ale art.6 din Legea nr.213/1998 privind proprietatea publica și regimul juridic al acesteia s-a admis ca acțiunea în revendicare formulata ulterior intrării în vigoare a Legii speciale privind restituirea este inadmisibilă/neîntemeiată.

Terenul pentru care însă reclamanții invocă un titlu de proprietate a făcut obiectul procedurii prevăzute de Legea nr.18/2991, pe numele autoarei pârâților P. E. fiind emis Titlu de proprietate nr._/14.07.2000, ce își produce efectele și în prezent. Aspectele privind nelegalitatea emiterii acestui act au fost invocate doar în apărare, reclamanții neinsistând în soluționare vreunei cereri prin care să se solicite declararea nulității titlului ce a stat la baza contractului de vânzare-cumpărare opus de pârâții din cauză. De altfel, tribunalul a luat act de renunțarea acestora la judecarea capătului de cerere ce viza constatarea nulității absolute a titlului de proprietate nr._/2000.

Așa cum a reținut și tribunalul, în cazul terenurilor ce au făcut obiectul procedurilor prevăzute de Legea nr.18/1991, respectiv Legea nr.1/2000, dovada dreptului de proprietate se realizează doar prin prezentarea titlului de proprietate emis în condițiile legii, iar, în situația în care se constată că imobilul era supus procedurilor speciale ale acestor norme juridice, nedovedirea dreptului de proprietate printr-un astfel de titlu echivalează cu lipsa titlului de proprietate al reclamanților asupra imobilului revendicat.

Împrejurarea că instanța de fond a constatat preluarea abuzivă a imobilului (aspect ce apare ca lipsit de interes în susținerea apelului reclamanților) nu reprezintă, în sine, și faptul că în speță s-a probat existența dreptului de proprietate în patrimoniul reclamanților, în condițiile în care aceștia nu au finalizat procedura începută în temeiul Legii nr.18/1991. În plus, reclamanții nu au promovat anterior reconstituirii dreptului de proprietate în favoarea lui P. E. și înstrăinării imobilului vreo acțiune în revendicare contra statului, prin care acesta din urmă să fie obligat să restituie posesia.

Măsura dezincriminării faptei penale pentru care a fost condamnat autorul reclamanților nu privește direct dreptul de proprietate asupra bunului revendicat, ci doar înlătură efectele unei condamnări penale.

Invocarea prevederilor art.1 din Protocolul nr.1 adițional la CEDO nu este de natură să modifice soluția primei instanțe.

Într-adevăr, întrucât autorul reclamanților a fost privat de bunul său fără o dreaptă și prealabilă despăgubire, succesorii lui ar putea intra sub protecția normelor menționate, însă soluția instanței de fond nu este contrară practicii CEDO în materia revendicărilor.

Instituirea, în procedura internă, a unor termene pentru apărarea dreptului de proprietate, ca și ocrotirea drepturilor concrete și efective ale persoanelor ce au dobândit de la stat imobile confiscate, trecute fără titlu în proprietatea statului de regimul comunist, nu este contrară spiritului practicii CEDO, prin care se urmărește respectarea principiului stabilității raporturilor juridice. S-a statuat, astfel, că persoanele care și-au dobândit cu bună credință bunurile (ca în cazul pârâtei .) nu trebuie să fie aduse în situația de a suporta ponderea responsabilității statului, cel care a confiscat bunurile, iar diminuarea vechilor atingeri nu trebuie să creeze noi prejudicii disproporționate.

În speță, pornind de la acest argument al Curții Europene, se constatată că pârâta . a dobândit imobilul cu bună credință, considerând la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare că a contractat cu adevăratul proprietar, fiind într-o eroare comună și invincibilă cu privire la calitatea de proprietar a primului vânzător, căruia i s-a reconstituit dreptul de proprietate în baza Legii nr.18/1991, sens în care și prima instanță a făcut trimitere la teoria validității aparenței în drept, în mod corect.

Acest mod excepțional de dobândire a proprietății produce efecte juridice numai dacă sunt întrunite câteva condiții extrem de stricte: actul de dispoziție să fie cu titlu oneros, terțul să fie de bună credință și să existe o eroare comună și invincibilă.

Este evident că toate cele trei condiții au fost îndeplinite, dreptul . fiind preferabil și dacă s-ar considera că reclamanții ar fi avut un titlu valabil asupra imobilului revendicat.

În speța dedusă judecății, este evident ca actul încheiat (vânzare-cumpărare) este un act cu titlu particular și cu titlu oneros, . a fost de bună credință, fiind pe deplin respectate dispozițiile art.31 alin.2 din Legea nr.7/1996, conform cu care subdobânditorul este considerat de bună-credință dacă, la data înregistrării cererii de înscriere a dreptului în folosul său, nu a fost notată nicio acțiune prin care se contestă cuprinsul cărții funciare sau dacă din titlul transmițătorului și din cuprinsul cărții funciare nu reiese vreo neconcordanță între aceasta și situația juridică reală.

Și condiția erorii comune este îndeplinită, dreptul real al autorilor inițiali consacrat prin lege creează tuturor convingerea legitimă ca aceștia sunt titularii dreptului respectiv și că situația respectivă este reală, astfel încât orice persoană cu o prezență și diligență normală ar fi considerat pe autorul pârâților ca fiind titularul dreptului de proprietate și ar perfectat contractul fără să aibă îndoieli cu privire la eventuala valabilitate a contractelor de vânzare-cumpărare.

La baza tuturor transmiterilor au stat extrasele de carte funciară și încheierile de intabulare a drepturilor vânzătorilor care atestau inexistența unui fapt sau drept care să aducă atingere dreptului de proprietate.

Față de situația din speță, se observa că pană la data pronunțării deciziei penale din 2004, ulterior emiterii titlului de proprietate al autorului inițial, titlul statului era în fapt legal și valabil, astfel încât situația de fapt era aceeași cu situația de drept.

În consecință, este evident că . a dobândit imobilul cu bună credință, fiind într-o eroare totală și comună cu privire la calitatea de proprietar a primilor vânzători, cărora li s-a constituit dreptul de proprietate în baza Legii nr.18/1991, iar aceasta eroare este de neînlăturat, neputând fi identificată de orice persoană cu diligențe normale.

Pârâta . are, așadar, un bun în sensul Convenției, în timp ce reclamanții (care nu dețin nici posesia) nu au decât posibilitatea de a pretinde despăgubiri de la Statul român în condițiile legislației în vigoare. Ei nu pot beneficia de restituirea în natură a imobilului revendicat, acesta intrând în mod valabil în proprietatea pârâtei, cea care justifică în plan probatoriu apartenența dreptului de proprietate în patrimoniul sa.

Pe de altă parte, reclamanții nu au făcut nici dovada că imobilul în litigiu le-a fost restituit în natură într-o procedură administrativă sau judecătorească, care să consfințească reîntoarcerea dreptului de proprietate în patrimoniu lor.

În atare condiții, în mod corect tribunalul a respins cererea în revendicare prin comparare de titluri.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a subliniat, în jurisprudența sa, faptul că nu se încadrează în noțiunea de „bun” în sensul Convenției, speranța de a face să renască un drept de proprietate care s-a stins de mult timp sau care este de mult timp imposibil de exercitat efectiv.

Simpla speranță de restituire a unui bun, oricât de îndreptățită ar fi din punct de vedere moral, nu este inclusă în noțiunea de speranță legitimă de natură mult mai concretă, bazată pe o dispoziție legală sau pe o decizie judiciară.

În opinia Curții Europene a Drepturilor Omului simpla solicitare din partea unei persoane formulate pe calea unei acțiuni în revendicare nu este de natură să conducă la concluzia existenței unui bun de natură a atrage protecția instituită prin art.1 din Primul Protocol Adițional al Convenției Europene.

Privarea de proprietate poate fi justificată numai dacă se demonstrează că a intervenit pentru o cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege, iar măsura răspunde principiului proporționalității.

În evaluarea proporționalității, Curtea Europeană ține cont de marja de apreciere a statului, dar și de asigurarea unui just echilibru între cerințele de interes general ale comunității și imperativele protejării drepturilor fundamentale ale individului, înțelese, în materia dreptului la respectarea proprietății, sub forma unei compensări rezonabile, proporționale a deposedării, prevăzută ca atare în legislația națională.

Curtea a recunoscut libertatea statului român de a reglementa condițiile în care acceptă să restituie bunurile ce i-au fost transferate înainte de ratificarea convenției, inclusiv sub aspectul modalității concrete, neimpunându-se vreo obligație în sensul restituirii acestora.

Din examinarea jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, reflectată în hotărârile de condamnare a României pentru încălcarea art.1 din Primul Protocol adițional la Convenție, se observă că, într-un număr mare de cauze, condamnarea a avut loc doar în situația în care fostului proprietar i se recunoscuse dreptul de proprietate prin hotărâre judecătorească irevocabilă, iar, ulterior, în urma declarării recursului în anulare, hotărârea a fost desființată, ceea ce a constituit atât o lipsire de proprietate, ce nu a fost justificată de o cauză de utilitate publică și nici nu a fost însoțită de despăgubiri corespunzătoare, cât și o afectare a principiului securității raporturilor juridice.

Astfel, în cauza R. contra României, Curtea a statuat că persoanele care și-au dobândit cu bună-credință bunurile nu trebuie să fie aduse în situația de a suporta ponderea responsabilității statului care a confiscat în trecut aceste bunuri, iar diminuarea vechilor atingeri nu trebuie să creeze noi prejudicii disproporționate.

Curtea a reamintit că un echilibru just trebuie menținut între exigențele interesului general al comunității și imperativele de apărare ale drepturilor fundamentale ale individului. Echilibrul care trebuie păstrat va fi distrus dacă individul în discuție suportă o încărcătură specială și exorbitantă.

Curtea a precizat că atenuarea vechilor atingeri nu poate crea noi greutăți distorsionate. În acest scop, legislația ar trebui să permită să se țină cont de circumstanțele particulare din fiecare cauză, pentru ca persoanele care și-au dobândit bunurile cu bună credință să nu fie aduse să suporte greutatea responsabilității statului, care, cândva, a confiscat aceste bunuri.

În cauza A. și alții contra României se arată explicit că se poate aprecia asupra existenței unui „bun actual” în patrimoniul proprietarilor deposedați abuziv de către stat doar dacă s-a pronunțat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă și executorie, prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar a celui deposedat, ci s-a și dispus expres în sensul restituirii bunului.

Așadar, în speță, nu poate fi recunoscută reclamanților decât o eventuală creanță, constând în despăgubirile prevăzute de art.24 din Legea nr.18/1991 și acordate în condițiile Titlului VII al Legii nr.247/2005, motiv ce determină netemeinicia și celui de al doilea capăt de cerere al acestora.

Astfel, referitor la cererea subsidiară privind obligarea pârâților la plata contravalorii imobilului, Curtea reține că obligația de remediere pentru preluarea fără titlu a bunului de către stat nu revine pârâților în cauză, ci aparține, eventual, statului, pentru nesoluționarea în termen a cererilor cu care a fost învestit.

Numai în măsura în care tribunalul ar fi admis acțiunea în revendicare, dispunând ca bunul imobil să fie restituit în natură reclamanților de către pârâta ., iar aceasta, în calitate de posesor neproprietar, ar fi pierdut imobilul, s-ar fi putut reține culpa acestei pârâte în neexecutarea obligației dispuse de instanță, implicit obligarea la plata despăgubirilor aferente.

Curtea mai reține că, deși reclamanții contestă faptul aplicării dispozițiilor Legii nr.10/2001, în realitate, tribunalul a apreciat că nu pot fi incidente normele instituite de acest act normativ, în concret nefiind vorba de un imobil care să facă obiectul legii speciale, și, în plus, nu a fost înstrăinat de stat într-o procedură de privatizare, nici nu a fost vândut conform Legii nr.112/1995.

Instanța de fond a făcut trimitere doar la decizia nr.33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pentru a sublinia de ce a fost respinsă excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare (problemă de drept ce nu a fost contestată în apelul de față) și pentru a reda jurisprudența CEDO în materia cererilor de revendicare a imobilelor preluate de stat.

Cât privește cererea de restituire a taxei judiciare de timbru achitate, Curtea observă că în primul ciclu procesual, în fond, acțiunea a fost privită ca fiind scutită de plata taxei judiciare de timbru. În acest context, eventuala sumă achitată cu acest titlu trebuia solicitată a fi restituită într-o cu totul altă procedură, iar nu pe calea apelului.

În privința cuantumului cheltuielilor de judecată datorate de reclamanți, Curtea observă că soluția tribunalului a nemulțumit atât pe debitori, care au apreciat că este mult prea mare în condițiile în care cererea lor era scutită de plata taxei judiciare de timbru, cât și pe pârâta ., respectiv chemații în garanție P., care consideră că suma stabilită este mult prea mică în raport de criteriile pe care le impune art.274 alin.3 Cod procedură civilă.

Prin hotărârea apelată instanța a redus cuantumul cheltuielilor de judecată solicitate de . cu titlu de onorariu de avocat de la suma de 178.399,45 lei, suportată potrivit dovezilor de plată în baza contractului de asistență juridică nr.112.732/08.02.2008 încheiat cu SCA Z. R. P., la suma de numai 5.000 lei. Pentru chemații în garanție P., onorariul de avocat pretins a fost diminuat de la 13.500 lei la 3000 lei, câte 1500 lei pentru fiecare.

Tribunalul s-a limitat a formula aprecieri de ordin general cu privire la posibilitatea instanței de judecată de a reduce cuantumul cheltuielilor de judecată, în baza dispozițiilor art.274 alin.3 Cod procedură civilă, fără a preciza însă care au fost motivele concrete ce au stat la baza acestei soluții.

Soluția instanței de reducere a cuantumului onorariului de avocat este netemeinică, cât timp nu a avut în vedere criteriile legale - valoarea litigiului și munca prestată: terenul revendicat, în suprafață de aproximativ 8500 mp, este situat în . valoarea foarte ridicată a prețurilor în această zonă, în plus, pe acesta s-a dezvoltat un cartier de vile; litigiul s-a întins pe parcursul a 5 ani numai în fața instanței de fond, inițial fiind promovate două acțiuni care au fost ulterior conexate, ceea ce a necesitat pregătirea apărării în două dosare și prezența la termenele de judecată acordate, mai mult, în speță s-a administrat și proba cu expertiza tehnică, două la număr, ceea ce a generat și necesitatea deplasării la fața locului (de mai multe ori, primul raport specialitatea topo fiind anulat pe motive procedurale).

Curtea mai reține că pe parcursul acestor ani apărătorii . și chemaților în garanție P. au formulat multiple apărări, nelimitându-se la a susține poziția exprimată inițial prin întâmpinare; dosarul a suportat o . de incidente procedurale, care au complicat și prelungit soluționarea sa, necesitând un volum substanțial de muncă.

Or, argumentul reținut de instanță, cu privire la apărările generate de cererile de chemare în garanție, disjunse, nu poate fi avut în vedere față de volumul redus al acestora raportat la munca efectuată în combaterea acțiunii introductive și a celei conexe.

Pe de altă parte, instanța de judecată nu a fost sesizată cu o cerere născută din raporturile juridice derivate dintr-un contract de asistență juridică, astfel că nu putea face aprecieri cu privire la un eventual abuz de drept. Cel mult, aceasta trebuia, în stabilirea cuantumului cheltuielilor de judecată, să se raporteze și la dispozițiile din Statutul profesiei de avocat, care prevăd multiplele criterii pentru stabilirea onorariului perceput într-o cauză, cum ar fi: timpul și volumul de muncă solicitate pentru executarea mandatului primit sau activității cerute de client; natura, noutatea și dificultatea cazului; importanța intereselor în cauza; conlucrarea cu experți sau alți specialiști impusă de natura, obiectul, complexitatea și dificultatea cazului; avantajele și rezultatele obținute pentru profitul clientului, ca urmare a muncii depuse de avocat; situația financiara a clientului; etc.

În drept, în conformitate cu art.274 alin.3 Cod procedură civilă,judecătorii au dreptul să mărească sau să micșoreze onorariile avocaților, ori de câte ori vor constata motivat că sunt nepotrivit de mici sau de mari față de valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat.

Curtea, raportându-se motivat la criteriile instituite de lege – complexitatea cauzei și munca îndeplinită de avocat, corelate, în mod necesar, cu durata în care a fost soluționată și actele de procedură efectuate în cauză, reținute anterior, în exercitarea prerogativei sale de a cenzura, cu prilejul stabilirii cheltuielilor de judecată, cuantumul acestora, apreciază, prin prisma proporționalității, că un cuantum rezonabil ar fi de 89.199,75 lei - cheltuieli de judecată în favoarea . și de 6.753,55 lei, cheltuieli de judecată către chemații în garanție P. C. I. și P. V., câte 3.376,75 lei pentru fiecare din aceștia (jumătate din suma pretinsă cu acest titlu), ce urmează a fi suportat de partea care a căzut în pretenții, respectiv de reclamanții.

În sensul jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, care, învestită fiind cu soluționarea pretențiilor având ca obiect rambursarea cheltuielilor de judecată, în care sunt cuprinse și onorariile avocațiale, a statuat că acestea urmează a fi recuperate numai în măsura în care constituie cheltuieli necesare, care au fost în mod real făcute, Curtea consideră că reducerea ce se impune, de asemenea, în limita unui cuantum rezonabil, și care reprezintă o chestiune de apreciere, în condițiile dispozițiilor citate, nu poate fi mai mare de jumătate din valoarea onorariului de avocat negociat, pentru a da posibilitatea . și chemaților în garanție P. să recupereze sumele avansate cu titlu de onorariu de avocat, conform pretențiilor admise.

Vor fi înlăturare apărările reclamanților, în sensul că suma stabilită la fond este mult prea mare în condițiile în care cererea lor era scutită de plata taxei judiciare de timbru, întrucât dispozițiile art.274 alin.3 Cod procedură civilă nu fac referire la acest criteriu; ceea ce interesează este atragerea în proces și cheltuielile efectuate de parte, iar nu dacă acțiunea este sau nu scutită de plata taxei judiciare de timbru.

În acest context, raportat la dispozițiile art.296 Cod procedură civilă, Curtea va respinge apelul formulat de reclamanții D. B. Ș. N., I. M. L. și P. V. C., ca nefondat, va admite apelurile declarate de apelanta-pârâtă . și apelanții chemați în garanție P. C. I. și P. V., va schimba în parte sentința apelată, în sensul că va obliga pe reclamanți la plata sumei de 89.199,75 lei către pârâta . și a sumei de 6.753,55 lei, către chemații în garanție P. C. I. și P. V., câte 3.376,75 lei pentru fiecare din aceștia, cu titlu de cheltuieli de judecată în fond.

Vor fi menținute celelalte dispoziții ale sentinței, avându-se în vedere că celelalte critici formulate de pârâta . sunt nefondate.

Astfel, în ceea ce privește soluția dată excepției lipsei calității procesuale active, Curtea observă că apelanta invocă faptul că, urmare a deciziei civile nr.507/15.02.2006, s-a stabilit cu putere de lucru judecat că excepția în cauză a fost admisă în mod corect de instanța de fond raportat la existența unei hotărâri penale nedesființate de confiscare a averii. Or, nu se poate aprecia că această chestiune a fost deja tranșată irevocabil în primul ciclu procesual, întrucât ceea ce a invocat Curtea a fost faptul că instanța de fond a plecat de la concluzia că imobilul în litigiu a fost preluat cu titlu valabil de către stat, respectiv prin sentința penală nr.1410/1959, iar, în apel, s-a depus decizia penală nr.4464/9.09.2004 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin care s-a casat sentința penală nr.1410/1959 și s-a înlăturat pedeapsa complimentară a confiscării averii și măsura confiscării monedelor de aur. Prin aceasta, reclamanții au făcut dovada că temeiul pentru care instanța de fond a admis excepția lipsei calității procesuale active a fost înlăturat.

Așadar, dispozițiile hotărârii de desființare nu au vizat analiza valabilității dreptului de proprietate în patrimoniul reclamanților în funcție de efectele date de o decizie penală nedesființată, ci doar complinirea unor lipsuri în apel față de judecata în primă instanță, ca atare, nu s-a constatat că reclamanții nu au în patrimoniu dreptul de proprietate pretins.

De altfel, această problemă privește chiar fondul judecății, când se verifică dacă reclamanții îndeplinesc condiția esențială pentru formularea acțiunii în revendicarea imobilului litigios, cu consecința analizei preferabilității dintre titlul lor și cel al pârâților, iar nu numai excepția menționată, iar aspectele legate de efectul puterii de lucru judecat al unei hotărâri penale deja a fost dezlegat anterior.

Apelanta a mai arătat că prima instanță a respins neîntemeiat și excepția lipsei calității procesuale pasive, întrucât nu s-a probat în speță identitatea dintre terenul autorului reclamanților și terenul ocupat de ., or, problema în cauză a făcut obiectul analizei în apelul declarat de reclamanți.

Conform art.274 Cod procedură civilă, în raport pretențiile admise, care au privit doar cuantumul cheltuielilor de judecată stabilite în fond, Curtea va obliga pe apelanții-reclamanți la plata sumei de 7.000 lei către apelanta-pârâtă . și a sumei de 5.000 lei pentru apelanții-chemați în garanție P., reprezentând cheltuieli de judecată în apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII,

DECIDE:

Respinge, ca nefondat, apelul formulat de reclamanții D. B. Ș. N., domiciliat în București, ., .. 2, etaj 1, ., I. M. L. și P. V. C., ambii cu domiciliul ales în București, ., .. 2, etaj 1, ., împotriva sentinței civile nr.1314 din 01.10.2010, pronunțate de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă, în contradictoriu cu apelanta-pârâtă S.C. A. C. S.R.L., cu sediul ales la S.C.A. N. N. D. Kingston Petersen, în București, Bucharest Business Park, ..1 A, ., sector 1, cu apelanții-chemați în garanție P. C. I., P. V., ambii cu domiciliul ales pentru comunicarea actelor de procedură în București, ..6, sector 1, cu intimații-pârâți .., cu sediul ales în București, . nr.114, sector 1, D. (fostă C.) E., cu domiciliul ales în București, . nr.114, sector 1 și cu intimații-chemați în garanție C. I., C. A., ambii cu domiciliul în București, ..13, ..1, ., P. A. și P. G., ambii domiciliați în Ștefăneștii de Jos, jud. I..

Admite apelurile declarate de apelanta-pârâtă S.C. A. C. S.R.L. și apelanții chemați în garanție P. C. I. și P. V., împotriva aceleiași sentințe.

Schimbă în parte sentința apelată, în sensul că obligă pe reclamanți la plata sumei de 89.199,75 lei către pârâta . și a sumei de 6.753,55 lei, către chemații în garanție P. C. I. și P. V., câte 3.376,75 lei pentru fiecare din aceștia, cu titlu de cheltuieli de judecată în fond.

Menține celelalte dispoziții ale sentinței.

Obligă pe apelanții-reclamanți la plata sumei de 7.000 lei către apelanta-pârâtă . și a sumei de 5.000 lei pentru apelanții-chemați în garanție P., reprezentând cheltuieli de judecată în apel.

Cu recurs în 15 zile de la comunicare.

Pronunțată în ședința publică din 02 aprilie 2013.

PREȘEDINTE JUDECĂTOR

M. V. L. D.

GREFIER

E. C.

Red.M.V.

Tehnored.B.I./L.C.

14 ex/09.2013

-----------------------------------------

T.B.- Secția a IV-a- D.G.N.

← Legea 10/2001. Decizia nr. 1376/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI		Pretenţii. Decizia nr. 203/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI →

Revendicare imobiliară. Decizia nr. 94/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Comentarii despre Revendicare imobiliară. Decizia nr. 94/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI