Legea 10/2001. Decizia nr. 1376/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1376/2013 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 19-09-2013 în dosarul nr. 1376/2013
Dosar nr._
(_ )
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III-A CIVILA
ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ nr.1376
Ședința publică de la 19.09.2013
Curtea constituită din :
PREȘEDINTE - G. S.
JUDECĂTOR - I. S.
JUDECĂTOR - C. G.
GREFIER - S. R.
Pe rol fiind soluționarea cererii de recurs formulate de recurenții – reclamanți B. M. și . SA, împotriva sentinței civile nr.195 din data de 28.01.2013, pronunțate de Tribunalul București - Secția a III-a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații – pârâți M. BUCUREȘTI PRIN P. G., P. G. AL MUNICIPIULUI BUCUREȘTI și S. R. PRIN COMISIA CENTRALĂ PENTRU STABILIREA DESPĂGUBIRILOR.
Obiectul pricinii – Legea nr. 10/2001.
La apelul nominal făcut în ședință publică, se prezintă avocat P. Toia, în calitate de reprezentant al recurentului – reclamant B. M., în baza împuternicirii avocațiale nr._/2013, emisă de Baroul București (fila 22) și consilier juridic M. I., în calitate de reprezentant al intimaților - pârâți M. BUCUREȘTI PRIN P. G., P. G. AL MUNICIPIULUI BUCUREȘTI, în baza delegației depuse la fila 23, lipsind reprezentanții recurentei – reclamante . SA și al intimatei – pârâte S. R. PRIN COMISIA CENTRALĂ PENTRU STABILIREA DESPĂGUBIRILOR.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință care învederează că, prin serviciul registratură au fost depuse următoarele înscrisuri:
- la data de 12.06.2013, adresa nr._ din 10.06.2013, emisă de Direcția de Impozite și Taxe Locale Sector 1;
- la data de 30.07.2013, adresa nr._ din 23.07.2013, emisă de Direcția de Impozite și Taxe Locale sector 1;
- la data de 02.09.2013, cerere din partea Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, prin care solicită introducerea în cauză a Comisiei Naționale pentru Compensarea Imobilelor.
Curtea pune în discuție cererea de introducere în cauză a Comisiei Naționale pentru Compensarea Imobilelor în considerarea prevederilor Legii nr. 165/2013.
Recurentul – reclamant B. M., prin apărător, având cuvântul, arată că instanța de fond a soluționat acțiunea doar în contradictoriu cu M. București, însă la termenul anterior s-a dispus scoaterea din cauză a Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor.
În opinia sa, această comisie nu are calitate, însă trebuie avut în vedere și faptul că trebuie stabilită calitatea de persoană îndreptățită, calitate ce se stabilește doar în contradictoriu cu M. București. De asemenea, mai arată și faptul că la termenul de judecată din 29.10.2012, în fața Tribunalului București, s-a depus o cerere completatoare, prin care reclamanții au renunțat la capătul trei al acțiunii, capăt ce era formulat în contradictoriu cu această comisie.
Concluzionând, apreciază că această entitate nu are nici un interes să intervină în cauză, atâta timp cât recursul declarat nu privește această parte.
Intimații – pârâți M. BUCUREȘTI PRIN P. G., P. G. AL MUNICIPIULUI BUCUREȘTI, prin consilier juridic, având cuvântul, solicită a se observa că în dispozitivul hotărârii atacate figurează doar M. București, în calitate de pârât, mai mult, s-a luat act în fața instanței anterioare de precizarea cererii de chemare în judecată, motiv pentru care lasă la aprecierea instanței modalitatea de soluționare asupra acestui aspect.
Curtea, în urma deliberării, cu privire la poziția procesuală în recurs a Comisiei Naționale pentru Stabilirea Despăgubirilor, constată că în raport de hotărârea supusă recursului care a fost pronunțată numai în contradictoriu cu M. București, introducerea în citativ a Comisiei Centrale în calitate de intimat – pârât, este eronată, aceste entități nefiind parte în litigiu ce a fost soluționat prin hotărârea atacată, astfel încât, dispune scoaterea din citativ a acestuia, a cărei citare nu se justifică în calea de atac și în consecință excepția lipsei calității procesuale pasive a Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor cât și cererea Comisiei Naționale pentru Compensarea Imobilelor de înlocuire, apar ca rămase fără obiect.
Reprezentanții părților, având pe rând cuvântul, susțin că nu mai au de formulat alte cereri, probe de propus și administrat, ori excepții de invocat.
Nemaifiind alte cereri de formulat, probe de propus și administrat, ori excepții de invocat, Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea recursului.
Recurentul – reclamant B. M., prin apărător, având cuvântul, solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat, modificarea în tot a hotărârii atacate, în sensul admiterii capătului principal de cerere, prin care a solicitat să se constate calitatea de persoană îndreptățită la a primi măsuri reparatorii / măsurii compensatorii (conform dispozițiilor Legii nr. 165/2013), pentru terenul în suprafață de 174 mp.
Arată că, Tribunalul București a apreciat nelegal și netemeinic că situația terenului nu s-ar încadra în dispozițiile Legii nr. 10/2001, însă terenul, conform probelor aflate la dosarul cauzei, a trecut în proprietatea statului la momentul în care a fost vândut, în anul 1977 către o terță persoană. Nu s-a ținut cont de faptul că în anul 1988 construcția și terenul de 175 mp au fost preluate printr-un decret de expropriere pe numele lui O. E..
Din actele administrate la dosar, respectiv din contractul de vânzare – cumpărare nr.7168/1981, rezultă că D. D. (cumpărătorii construcției) a cumpărat de la B. M., autorul reclamantului și aceasta a vândut doar construcția (terenul fiind în folosință), către S. P., iar aceasta, la rândul său, a vândut în 1987 doar construcția.
În ceea ce privește terenul, acesta era în proprietatea statului potrivit adresei emise de ., încă din anul 1977, în baza Legii nr. 58, pe numele lui B. M. și al autoarei acestuia. Situația terenului se încadrează în dispozițiile art. 2 lit. h din Legea nr. 10/2001, în sensul că a fost preluat cu titlu, în mod abuziv, fără plată de despăgubiri și în situația acelor imobile care sunt descrise în art. 1 pct. 4 lit. c din Normele de Aplicare a Legii nr.10/2001 aprobate prin HG nr. 250/2007, respectiv situația terenului pe care a existat o construcție, construcția fiind expropriată și demolată, iar terenul nu poate fi restituit în natură întrucât pe el se găsesc investiții noi.
Astfel, dreptul la măsuri reparatorii pentru acest teren îl are fostul proprietar pe numele căruia terenul a trecut în proprietatea statului, respectiv B. M. și autoarea acestuia.
Solicită cheltuieli de judecată.
Intimatul - pârât M. BUCUREȘTI PRIN P. G., prin consilier juridic, având cuvântul, solicită respingerea recursului, ca nefondat și menținerea hotărârii instanței de fond, având în vedere că s-a dat prevalență mențiunilor din Decretul de expropriere nr. 170/1988, care atestă faptul că a fost preluat terenul și construcția de la un proprietar particular, de aceea a fost respinsă acțiunea restrânsă și precizată.
CURTEA
Asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București - Secția a III-a Civilă, la data de 03 februarie 2012 sub nr._ /03.02.2012, reclamanții B. M. și S.C. „R. G. Invest” S.A. au chemat în judecată pârâții M. București prin Primar G. și S. R. prin Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor (CCSD), solicitând instanței ca prin hotărârea pe care o va pronunța să soluționeze pe fond notificarea trimisă sub nr.2495/06.09.2001 în sensul de a dispune măsuri reparatorii constând în restituirea în natură și/sau echivalent stabilite la valoarea de piață a imobilului de la momentul soluționării, pe baza standardelor internaționale de evaluare, pentru imobilul compus din teren în suprafață de 175 mp., situat în București ., sector 1; să oblige pârâtul M. București să transmită imediat și direct către CCSD dosarul nr._ aferent notificării nr.2495/ 06.09.2001 însoțit de hotărârea judecătorească ce se va pronunța în cauză și să oblige S. R. prin Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor (CCSD) să înregistreze dosarul trimis de M. București, solicitând totodată și obligarea Municipiului București la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul proces.
În motivarea cererii, reclamanții au arătat că prin notificarea nr.2495/2001, trimisă prin executor judecătoresc, reclamantul B. M. a solicitat măsuri reparatorii pentru imobilul situat în București ., sector 1, teren preluat în mod abuziv.
Imobilul compus din teren în suprafață de 175 mp. și construcție a fost dobândit de către autorii reclamantului B., B. M. și B. M. conform actului de vânzare – cumpărare autentificat sub nr._/1948 la tribunalul I. – Secția notariat.
S-a arătat că autorii reclamantului B. au stăpânit imobilul până în anul 1977, astfel cum reiese din adresa nr._/2010 a D.G.I.T.L. Sector 1, iar potrivit certificatelor de moștenitor nr.42/2009 și nr.1/2003 este unicul moștenitor al părinților săi.
În ceea ce o privește pe reclamanta S.C. „R. G. Invest” S.A., s-a arătat că, potrivit contractului de cesiune de drepturi autentificat sub nr.2843/20.12.2011 la BNP „F. M. și Asociații”, aceasta s-a substituit în drepturile asupra cotei de 25% din drepturile la măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul menționat mai sus și care face obiectul notificării nr.2495/2001.
Referitor la preluarea abuzivă, se afirmă că prin contractul de vânzare –cumpărare autentificat sub nr.2896/1977 la Notariatul de Stat al Sectorului 1 autorii B. M. și M. au vândut construcția situată în București ., sector 1, terenul în suprafață de 175 mp. trecând în patrimoniul statului conform art.30 alin.2 din Legea nr.58/1974, iar în urma exproprierii nu s-au încasat despăgubiri pentru teren.
Deși au fost depuse la dosar toate documentele necesare emiterii Dispoziției, în sensul art.25 alin.1 din Legea nr.10/2001, pârâtul M. București a refuzat să respecte termenul imperativ de 60 de zile revăzut de lege încălcând astfel drepturile reclamanților, inclusiv dreptul la un proces echitabil, privind soluționarea în termen rezonabil a notificării, principiu consacrat de art.6 paragraful 1 din CEDO.
Referitor la capătul doi al cererii, s-a susținut că obligația de transmitere a dosarului este prevăzută de dispozițiile art.16 alin.1, alin.2, 21 și 22 din capitolul V, titlul VII din Legea nr.247/2005.
Se apreciază că, față de dispozițiile art.17 C.pr.civ., instanța civilă este competentă să se pronunțe asupra cererii, iar evitarea procedurii de transmitere a dosarului către Prefectură se justifică prin aceea că: nu este admisibil ca prefectul să reformeze o hotărâre judecătorească; controlul de legalitate exercitat de judecător este superior celui ce ar putea fi exercitat de prefect, iar omisiunea statului de a crea proceduri administrative clare și eficiente cu privire la soluționarea notificărilor este culpa exclusivă a acestuia.
În ceea ce privește capătul trei al cererii, s-a arătat că reclamantul are interesul legitim de a obține o hotărâre judecătorească opozabilă autorității care devine competentă în faza administrativă superioară deoarece, potrivit art.16 capitolul V, Titlul VII din Legea nr.247/2005 CCSD va analiza dispoziția cu privire la legalitatea respingerii cererii de restituire în natură. De asemenea, se apreciază că pârâta CCSD, din lipsă de opozabilitate, ar putea refuza primirea dosarului de la primărie pe motiv că dispozițiile Legii nr.247 stabilesc obligația Prefecturii de înaintare a dosarului către CCSD.
În drept au fost invocate dispozițiile Legii nr.10/2001; Deciziei nr.33/2008 a ICCJ; Decizia nr. XX a ICCJ; art.1 din Primul Protocol Adițional CEDO; art.25, art.6 CEDO și art.16 cap. V, Titlul VII din Legea nr.247/2005.
La termenul de judecată de la data de 29 octombrie 2012 reclamanții au depus la dosarul cauzei cerere precizatoare, completatoare și modificatoare prin care au solicitat la punctul 2 al acțiunii, în subsidiar, în situația în care se va aprecia că, față de soluționarea pe cale judecătorească a notificării, sunt totuși aplicabile dispozițiile art.16 alin.2 ind.1 din Legea nr.247/2005, să fie obligat M. București să transmită dosarul aferent notificării către Prefectura Municipiului București în vederea centralizării și continuării procedurii administrative.
Au mai precizat reclamanții că nu mai stăruie în soluționarea capătului 3 al cererii privind obligarea CCSD la înregistrarea dosarului aferente notificării, acest pârât urmând a fi scos din cauză.
Au subliniat reclamanții că înțeleg să se judece numai în contradictoriu cu M. București prin P. G..
În drept au fost invocate dispozițiile art.132 C.pr.civ.
Prin Încheierea de ședință din data de 29 octombrie 2012, tribunalul a luat act de precizarea și restrângerea cererii de chemare în judecată.
Pârâtul nu a formulat întâmpinare.
Prin sentința civilă nr.195/28.01.2013, Tribunalul București - Secția a III-a Civilă a respins acțiunea, astfel cum a fost restrânsă și precizată, formulată de reclamanții B. M. în contradictoriu cu pârâtul M. București prin Primar G., ca neîntemeiată.
Pentru a dispune astfel, instanța a reținut în esență că:
Reclamantul B. M. a solicitat pârâtului M. București prin Primar G., prin notificarea nr.2495/06.09.2001, restituirea prin echivalent bănesc sau alt teren de aceeași natură cu imobilul – teren situat în București ., sector 1, în suprafață de 175 mp.
Prin Contractul de cesiune autentificat sub nr.2843/20.12.2011 de BNP „F. M. și Asociații”, reclamantul B. M. a transmis către reclamanta S.C. „R. G. Invest” S.A. cota parte de 25 % din drepturile la măsurile reparatorii, respectiv dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent, sau după caz, dreptul la restituirea în natură a imobilului situat în București ., sector 1.
Cesiunea a fost notificată pârâtului M. București, iar ulterior acestui moment reclamanții au depus la dosarul administrativ constituit în vederea soluționării cererii înscrisuri și au solicitat soluționarea notificării, până în prezent fără rezultat.
Instanța a reținut că, potrivit art.25 alin.1 din Legea nr.10/2001, modificată, în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare potrivit art.23 unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe, prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată, asupra cererii de restituire în natură.
Art.26 alin.1 din aceeași lege dispune că dacă restituirea în natură nu este posibilă, deținătorul imobilului sau, după caz, entitatea învestită potrivit prezentei legi cu soluționarea notificării este obligată ca, prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată, în termenul prevăzut la art.25 alin.1, să acorde persoanei îndreptățite în compensare alte bunuri sau servicii ori să propună acordarea de despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, în situațiile în care măsura compensării nu este posibilă sau aceasta nu este acceptată de persoana îndreptățită.
Potrivit art.25.1 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr.10/2001, aprobate prin HG nr.250/1997, termenul de 60 de zile pentru îndeplinirea obligației unității deținătoare de a se pronunța asupra cererii de restituire poate avea două date de referință: fie data depunerii notificării, fie data depunerii actelor doveditoare.
În cazul în care persoana îndreptățită a depus odată cu notificarea toate actele de care aceasta înțelege să se prevaleze pentru dovedirea cererii de restituire, termenul de 60 de zile curge de la data depunerii notificării. Însă, în cazul în care odată cu notificarea nu s-au depus acte doveditoare, termenul respectiv va curge de la data depunerii acestora.
În cazul în care persoana îndreptățită a depus toate actele doveditoare pe care le posedă și totodată a făcut precizarea că nu mai deține alte probe, unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe numai pe baza acestora, în termen de 60 de zile.
Termenul pentru îndeplinirea obligației respective se poate proroga cu acordul expres sau tacit al persoanei îndreptățite, dacă unitatea deținătoare, în urma analizei actelor doveditoare deja depuse, comunică celeilalte părți, în intervalul de 60 de zile, faptul că documentația depusă este insuficientă pentru fundamentarea deciziei de restituire. Pentru a avea beneficiul acestei prorogări este necesar însă ca unitatea deținătoare să comunice în scris persoanei îndreptățite faptul că fundamentarea și emiterea deciziei de restituire sunt condiționate de depunerea probelor solicitate. Depunerea actelor solicitate sau comunicarea faptului că persoana îndreptățită nu posedă actele respective are semnificația acceptării prorogării termenului respectiv (în această ipoteză termenul curge de la depunerea actelor solicitate sau, după caz, de la data comunicării răspunsului).
Rezultă, din aceste dispoziții legale, că termenul de 60 de zile prevăzut pentru soluționarea notificării este unul imperativ, respectarea acestuia de către unitatea deținătoare fiind obligatorie.
A mai constatat instanța că unitatea deținătoare nu a solicitat notificatorilor acte noi, potrivit dispozițiilor imperative ale art.26 alin.1 din lege și ale art.25.1 din Normele metodologice. Ca atare, cu mult înaintea introducerii prezentei cereri, unitatea deținătoare avea obligația de a soluționa notificarea formulată de reclamanți.
Așa fiind, s-a constatat că instanța este îndreptățită și obligată să analizeze fondul cererii de restituire prin echivalent formulată de reclamanți, în condițiile în care această cerere nu a fost soluționată în termenul prevăzut de lege.
În același sens, a fost avută în vedere decizia nr.20/2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în Secții Unite, prin care s-a stabilit că instanța de judecată este competentă să soluționeze pe fond nu numai contestația formulată împotriva deciziei/dispoziției de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci și acțiunea persoanei îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la notificarea părții interesate.
Analizând pe fond notificarea formulată de reclamantul B. M., s-a constatat că prin Actul de vânzare – cumpărare autentificat sub nr._/14.08.1948 la Tribunalul I. – Secția Notariat numiții B. M. și B. M. au cumpărat o suprafață de teren de aproximativ 175 mp. situată în București ., fost 31, fost 25, și o construcție veche avariată de cutremur și bombardament din paiantă, scânduri și parte cărămidă, compusă din două odăi cu două săli și una magazie.
Potrivit mențiunilor din declarațiile și procesele verbale de impunere din anii 1952-1966, numiții B. M. și B. M. au edificat pe trenul cumpărat în anul 1948 o construcție – locuință plus dependințe.
Prin Contractul de vânzare –cumpărare autentificat sub nr.2896/28 mai 1977 de Notariatul de Stat Local al Sectorului 1 București, B. M. și B. M. au vândut numiților D. D. I. și D. D. P. apartamentul situat la parterul imobilului din București ., sector 1, care se compunea din două camere, două săli, magazie și wc. S-a menționat în contract că terenul aferent în suprafață de 175 m.p. urmează prevederile legii nr.58/1974, art.30 alin.2 și trece în patrimoniul statului.
B. M. a decedat la data de 14.11.1989 și a avut ca moștenitori pe B. M., căreia în calitate de soție supraviețuitoare i-a revenit cota de ¼ din masa succesorală și pe reclamantul B. M. căruia, în calitate de fiu, i-a revenit o cotă de ¾ din masa succesorală, astfel cum rezultă din Certificatul de moștenitor nr.42/25 iunie 2009 eliberat de BNP „M. D.”.
B. M. a decedat la data de 17 decembrie 1997 și a avut ca unic moștenitor pe reclamantul B. M., conform certificatului de calitate de moștenitor nr.1/10.01.2003 eliberat de BNP „T. Ortansa D.”.
Tribunalul a reținut incidența dispozițiilor art.1 alin.1 din Legea nr.10/2001, republicată.
Explicând domeniul de aplicare al legii, la art.1.4 din Norma metodologică de punere în aplicare a legii sunt arătate „soluții privind cazul unor acte normative emise sub imperiul Constituției din 1965 sau al anumitor situații juridice conexe, prin care s-au preluat imobile”, la pct. B fiind analizată situația legii nr.58/1974 incidentă în litigiul de față.
Cu privire la acest act normativ se arată că din „Legea nr.58/1974 privind sistematizarea teritoriului și localităților urbane și rurale prezintă relevanță deosebită prevederile art.30 și art.31, prin care s-a stabilit că terenurile din intravilan (perimetrul construibil) pot fi dobândite numai prin moștenire legală, iar în caz de înstrăinare a construcțiilor, terenul aferent acestora trecea în proprietatea statului cu plata unei despăgubiri. Având în vedere că legiuitorul de după anul 1989 a soluționat această problemă în favoarea dobânditorilor construcțiilor, recunoscând acestora dreptul/ vocația de a obține titluri de proprietate pentru terenul aferent construcției cumpărate, urmează a se considera că aceste situații nu cad sub incidența legii”.
S-a mai arătat „cât privește ipoteza în care, ulterior înstrăinării, construcția proprietatea dobânditorului a fost preluată și mai apoi demolată, acesta din urmă, neavând dreptul/vocația de a obține titlu de proprietate pentru terenul aferent construcției cumpărate, regimul juridic al acestor categorii de terenuri rămâne supus incidenței prezentei legi în favoarea persoanei îndreptățite - proprietar al terenului la data trecerii acestuia în proprietatea statului. În acest caz, în situația în care terenul este liber, acesta se va restitui în natură, cu obligația rambursării de către persoana îndreptățită a despăgubirii primite, actualizată cu coeficientul de actualizare prevăzut la art. I alin.1 al titlului II din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 184/2002. În situația în care, potrivit legii, terenul nu poate fi restituit în natură, se vor acorda persoanei îndreptățite celelalte măsuri reparatorii prevăzute de lege pentru diferența dintre despăgubirea primită, actualizată cu coeficientul de actualizare prevăzut la art. I alin.1 al titlului II din Ordonanța de urgență a Guvernului nr.184/2002, și valoarea de piață a terenului, stabilită potrivit standardelor internaționale de evaluare”.
Analizând situația de fapt expusă mai sus, tribunalul a apreciat că în cauză este incidentă prima ipoteză avută în vedere de normele metodologice de aplicare a legii nr.10/2001, care stabilește că dispozițiile legii speciale nu sunt aplicabile în situația reclamantului.
Nu poate fi reținută ipoteza a doua, deoarece nu există nici un indiciu din care să rezulte că imobilul construcție al dobânditorului a fost preluat de stat și demolat, din contră, din Adresa nr._/7722/28.03.2003 emisă de Primăria Municipiului București – Direcția Patrimoniu Evidență Proprietăți – cadastru rezultă că fostul imobil din ., sector 1, a fost expropriat și trecut în proprietatea statului de la o terță persoană față de contractul de vânzare – cumpărare, respectiv numita O. E. care figurează cu teren expropriat în suprafață de 175 mp din care 66,38 mp. construcții, fiind ilogic ca statul să exproprieze un teren care deja îi aparținea.
Față de aspectele astfel reținute, tribunalul a constatat că reclamanții nu au făcut dovada calității lor de persoane îndreptățite la măsuri reparatorii, în sensul Legii nr.10/2001, pentru suprafața de teren de 175 mp situată în București, sector 1, ., motiv pentru care a respins acțiunea, astfel cum a fost restrânsă, ca neîntemeiată.
Împotriva acestei sentinței au formulat recurs reclamanții.
În motivarea recursului se arată în esență că:
Recurentul - reclamant B. M. a solicitat, prin notificare, acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru terenul in suprafață de 175 mp, situat in București, sectorul 1, .>23, trecut in proprietatea statului prin efectului dispozițiilor art. 30 din Legea nr. 58/1974, la momentul la care a vândut construcția existentă pe acel teren către cumpărătorii D. D. I. si D. D. P., conform contractului de vânzare - cumpărare nr.2896/28.05.1977autentificat de Notariatul de Stat Local al Sectorului 1 București.
Prin efectul Legii nr. 58/1974, terenul a trecut abuziv in patrimoniul statului, fără voința sa și fără despăgubiri, astfel că preluarea acestui teren apare ca fiind abuzivă, încadrându-se in dispozițiile art. 2 alin. 1 lit. h din Legea nr. 10/2001, republicată, fiind o preluare cu titlu, dar cu încălcarea dispoziilor legale in vigoare la acea dată, care apărau proprietatea privată, respectiv Constituția României din anul 1965 si art. 480- 481 din Codul Civil din anul 1864.
Din cuprinsul contractului de vânzare - cumpărare nr. 2896/28.05.1977, rezultă că terenul in suprafață de 175 mp, situat in București, sectorul 1, ., a trecut in patrimoniul statului, urmând prevederile Legii nr. 58/1974, art. 30 alin. 2, astfel ca urmarea acestei dispoziții legale, cumpărătorii construcției nu au devenit, prin efectul legii si cumpărători ai terenului aferent.
Fiind o preluare abuzivă care se încadrează indispozițiile Legii nr.10/2001, reclamantul, reclamantul-recurent consideră că are dreptul la măsuri reparatorii in echivalent pentru acel teren indiferent de situația juridică urmată de terenul in litigiu după data preluării de către stat, pe numele acestuia.
Nu are nici o relevanță pentru soluționarea cererii recurentului – reclamant faptul că același teren apare din nou preluat de stat pe numele unei terțe persoane, O. E., conform decretului de expropriere nr. 170 /1998, chiar dacă terenul trecuse deja in patrimoniul statului încă din anul 1977.
Având in vedere că terenul in litigiu a ieșit din patrimoniul reclamantului din anul 1977, urmare vânzării construcției, prin efectul dispozițiilor art. 30 alin. 2 din Legea nr. 58/1974, acesta nu a mai avut posibilitatea să solicite istoricul de rol fiscal al acestui imobil după luna mai 1977 si nici să obțină date referitor la modalitatea prin care terenul respectiv a ajuns in patrimoniul unei terțe persoane, O. E., pe numele căreia a fost apoi expropriat in anul 1988.
În baza rolului activ, conform dispozițiilor art. 129 alin. 5 Cod proc. civ. se impunea – în susținerea recurentului - ca instanța de fond să solicite din oficiu relații suplimentare privind acel imobil de la DITL Sectorul 1 București si de la fostul ICRAL, actualul ..
Mai mult, instanța avea dreptul, dar si obligația să solicite instituțiilor statului care dețin informații privind terenul in litigiu, date privind situația juridică a terenului, atât după momentul vânzării construcției către cumpărătorul D. D. I., cât si la momentul preluării imobilului prin expropriere, in anul 1988. In temeiul art. 26 alin. 1 din Legea nr.10/2001, republicată, instanța de fond a acționat in locul instituției notificate, astfel ca se impunea sa clarifice neconcordanțele apărute referitor la acel teren, inclusiv prin ce modalitate acel teren a ajuns in proprietatea lui OItianu E., pe numele căruia a fost expropriat pentru utilitate publică in anul 1988, deși in anul 1977 a trecut in patrimoniul statului prin efectul art. 30 din Legea nr.58/1974.
Pe de altă parte, se arată că este neîntemeiata concluzia la care a ajuns instanța de fond, in sensul că in cauza nu sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001.
Precizează recurentul – reclamant că în cauză nu este aplicabilă ipoteza prevăzută de art. 1.4 lit. a din normele metodologice de aplicare a Legii nr.10/2001, întrucât construcția vândută de autorii acestuia in anul 1977 nu mai exista, fiind demolata in anul 1988, când a fost expropriată pentru utilitate publică, prin Decretul nr. 170/1988, iar pe terenul respectiv sunt edificate construcții noi (. utilități) - astfel cum rezultă din adresa nr._/3978/21.08.2009, emisă de Primăria Municipiului București - Direcția Urbanism si Amenajarea Teritoriului si din nota de reconstituire existentă la fila nr. 79 dosar fond. Astfel, terenul nu poate sa fie restituit in natura si nici să fie atribuit dobânditorului construcției, conform art. 36 din Legea nr. 18/1991.
In speță sunt aplicabile însă prevederile art. 1.4 lit. c din normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, aprobate de H.G. nr.250/2007, care stabilesc că in ipoteza in care terenul preluat pe numele fostului proprietar, la momentul vânzării construcției, este ocupat de construcții noi edificate legal, persoana îndreptățită la masuri reparatorii in echivalent este fostul proprietar al terenului, adică reclamantul B. M., in calitate de moștenitor al foștilor proprietari, de la care s-a preluat terenul de către stat in baza dispozițiilor Legii nr. 58/1974. Întrucât construcția vândută de autorii reclamantului in anul 1977 este demolată, proprietarii construcției nu au putut să obțină titlu de proprietate pentru teren in temeiul Legii nr.18/1991.
Concluzia instanței de fond, in sensul că în cauză prezentă nu este aplicabilă ipoteza prevăzută de art. 1.4 lit. c din normele metodologice, este - în susținerea recurenților - eronată, întrucât, astfel cum s-a arătat mai sus, există date certe privind demolarea construcției, cât si faptul că terenul este ocupat, neputând să fie atribuit in proprietate dobânditorului construcției, in temeiul Legii nr. 18/1991.
In mod cert, in prezenta cauză este aplicabilă ipoteza prevăzută de art. 1.4 lit. c din Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, care stabilește dreptul persoanei îndreptățite, fostul proprietar al terenului preluat de stat in baza Legii nr. 58/1974, sau moștenitorului acestuia, de a beneficia de măsuri reparatorii in echivalent pentru terenul in litigiu, având in vedere că terenul nu este liber pentru a se dispune restituirea in natura către acesta, astfel cum rezultă din adresa Direcției de Urbanism din Primăria Municipiului București.
În raport de aceste argumente, se solicită admiterea recursului, cu consecința admiterii acțiunii.
In drept, sunt invocate prevederile art. 299, art. 304 pct. 9 si art. 304 indice 1 Cod proc.civ.
Recurs scutit de taxa de timbru.
Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția lipsei calității sale procesuale pasive.
Referitor la excepția lipsei calității procesuale pasive a Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, Curtea s-a pronunțat în ședință publică în data de 19.09.2013.
În susținerea recursului, a fost administrată proba cu înscrisuri.
Analizând recursul în raport de actele și lucrările dosarului, de criticile formulate și de limitele stabilite prin art. 304 ind. 1 coroborat cu art. 129 alin. ultim din C.pr.civ., Curtea reține caracterul fondat al acestuia.
Considerentele avute în vedere sunt următoarele:
La judecata cauzei în primă instanță s-a stabilit necesitatea ca, în raport de cererea de chemare în judecată, instanța să procedeze la soluționarea pe fond a notificării prin care reclamantul recurent B. M. a solicitat măsuri reparatorii pentru imobilul teren în suprafață de 175 m.p. situat în București, ., sector 1, precum și calitatea aceluiași reclamant de succesor al defuncților B. M. și B. M.. De asemenea, s-a reținut transmiterea către reclamanta . a unei cote de 25% din dreptul la măsurile reparatorii solicitate de reclamantul B. M. prin notificarea nr. 2495/2001 adresată Primăriei Municipiului București.
Cum în privința acestor aspecte nu există critici aduse sentinței recurate, nu există temei spre a fi reluată analiza lor în etapa recursului, urmând ca instanța de recurs să analizeze pretențiile (cererea de acordare a măsurilor reparatorii) reclamanților numai sub aspectul calității reclamanților de persoane îndreptățite a primi – în condițiile legii 10/2001 - măsuri reparatorii pentru imobilul menționat.
Din această perspectivă, Curtea reține că autorii recurentului reclamant B. M., respectiv numiții B. M. și B. M. au deținut terenul în litigiu în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr._/1948, iar pe acest teren au edificat o locuință (acest din urmă aspect fiind dovedit prin procesele verbale de impunere din anii 1952-1956)
Prin efectul contractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 2896/1977, cei doi autori ai reclamantului menționat au transmis dreptul de proprietate asupra construcției susarătate cumpărătorilor D. D. I. și D. D. P..
În ce privește terenul în suprafață de 175 de m.p., aferent construcției astfel înstrăinate, acesta a fost trecut în patrimoniul statului în temeiul prevederilor art. 30 alin. 2 din Legea 58/1974.
Având în vedere că, prin efectul acestui din urmă contract de vânzare cumpărare, dreptul de proprietate asupra terenului nu a intrat în patrimoniul cumpărătorului construcției, ci în patrimoniul statului, apare ca fiind de domeniul evidenței faptul că dobânditorii construcției (cumpărătorii) nu erau titulari ai acestui drept, ei având numai un drept de folosință asupra suprafeței aferente respectivului edificiu.
În consecință, acești dobânditori ai construcției nu puteau transmite succesorilor un drept de proprietate asupra terenului.
Prin contractul de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 7168/1981, numitul D. D. I. a vândut construcția menționată anterior numitei S. P., transmițând acesteia din urmă și un drept de folosință asupra terenului aferent în suprafață de 100 m.p.
Urmare a decesului numitei S. P., dreptul de proprietate asupra imobilului construcție din București, ., sector 1 și dreptul de folosință asupra celor 100 m.p. teren au fost transmise către moștenitoarele A. E. și P. A..
Aceste din urmă dobânditoare au transmis aceleași drepturi către numita O. E., prin contractul de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 1701/1987.
Raportat la aceste transmisiuni succesiv intervenite în privința drepturilor asupra imobilului situat în București, ., sector, Curtea constată că numita O. E. nu a dobândit în proprietate decât construcția ce intră în compunerea acestui imobil, având numai folosința asupra unui suprafețe de 100 m.p. aferentă construcției, în timp ce proprietatea asupra terenului a intrat în patrimoniul statului la momentul la care numiții B. M. și B. M. – autorii reclamantului notificator – au încheiat contractul de vânzare cumpărare nr. 2896/1977.
Pe de altă parte, Curtea reține că relațiile comunicate de Primăria Mun. București – Direcția Patrimoniu, prin adresa nr._/7765/31.05.2013, relevă că terenul în litigiu a trecut în proprietatea statului atât în temeiul art. 30 din Legea 58/1974, ca urmare a încheierii contractului de vânzare cumpărare nr. 2896/1977, cât și în baza Decretului nr. 170/1988 privind exproprierea și trecerea în proprietatea statului a unor terenuri și construcții. Nu este însă evidențiată, în aceste relații, vreo modalitate în care terenul respectiv să fi ieșit din patrimoniul statului ulterior primei preluări intervenite în anul 1977, spre a se afla ulterior în patrimoniul unui particular pentru, a se justifica necesitatea unei noi preluări (în anul 1988).
Această situație rezultată din probatoriul nou administrat în etapa recursului conduce la răsturnarea prezumției legale relative de proprietate instituită prin art. 24 alin. 1 din Legea 10/2001 – conform căruia „în absența unor probe contrare, existența și, după caz, întinderea dreptului de proprietate, se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în executare măsura preluării abuzive” – și implicit a echivocului reținut de instanța fondului în privința identității persoanei de la care a operat preluarea imobilului în patrimoniul statului.
Actul juridic care a constituit temeiul preluării de către stat a dreptului de proprietate asupra terenului este reprezentat de contractul de vânzare cumpărare 2896/1977, iar persoanele de la care a operat această preluare au fost autorii reclamantului notificator.
Decretul nr. 1780/1988, în ale căruia anexe se regăsește mențiunea potrivit căreia terenul în suprafață de 175 m.p. a fost preluat din proprietatea numitei O. E., nu a fost apt a produce vreun efect atâta vreme cât persoana astfel menționată nu era titulară a dreptului respectiv, iar terenul se afla deja în patrimoniul statului.
Prin aceeași adresă menționată anterior, PMB a comunicat instanței că, în prezent, ternul în litigiu este ocupat integral de . verde amenajat și parcaj amenajat. Aceeași situație a terenului reiese din adresa emisă de aceeași instituție cu nr._/2012 (fila 79 dosar fond).
Curtea reține, în raport de probatoriul astfel analizat, că pe terenul în litigiu nu se mai regăsește construcția care a fost înstrăinată de autorii reclamantului notificator la momentul la care a operat preluarea de către stat a bunului imobil, fiind în prezent ocupat de amenajări urbane realizate ulterior date la care a intervenit exproprierea respectivei construcții.
Având în vedere modalitatea în care terenul a fost preluat de la autorii reclamantului, respectiv fără plată și în temeiul unui act normativ care a impus ca operațiunea vânzării imobilului construcție să aibă ca efect trecerea fără plată a terenului în proprietatea statului, Curtea apreciază că acest mod de preluare corespunde criteriului stabilit prin art. 2 lit. h din Legea 10/2001, fiind vorba de o preluare abuzivă.
Din această perspectivă, Curtea apreciază că devin incidente prevederile art. 1.4 lit.C alin. 3 din Normele Metodologice de aplicare a Legii 10/2001 aprobate prin HG 250/2007, conform cărora „Cât privește ipoteza în care, ulterior înstrăinării, construcția proprietatea dobânditorului a fost preluată și mai apoi demolată, acesta din urmă, neavând dreptul/vocația de a obține titlu de proprietate pentru terenul aferent construcției cumpărate, regimul juridic al acestor categorii de terenuri rămâne supus incidenței prezentei legi în favoarea persoanei îndreptățite - proprietar al terenului la data trecerii acestuia în proprietatea statului. În acest caz, în situația în care terenul este liber, acesta se va restitui în natură, cu obligația rambursării de către persoana îndreptățită a despăgubirii primite, actualizată cu coeficientul de actualizare prevăzut la art. I alin. (1) al titlului II din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 184/2002. În situația în care, potrivit legii, terenul nu poate fi restituit în natură, se vor acorda persoanei îndreptățite celelalte măsuri reparatorii prevăzute de lege pentru diferența dintre despăgubirea primită, actualizată cu coeficientul de actualizare prevăzut la art. I alin. (1) al titlului II din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 184/2002, și valoarea de piață a terenului, stabilită potrivit standardelor internaționale de evaluare”.
Față de considerentele expuse, de dispoziții legale menționate și de prevederile art. 7 alin. 1 și 2 coroborat cu art. 26 alin. 1 din Legea 10/2001, Curtea constată că reclamantul B. M. are calitatea de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii în sensul art. 3 lit. a din Legea 10/2001, și că acest reclamant a cedat, ulterior formulării notificării, către . SA, un procent de 25% din drepturile cuvenite ca efect a formulării notificării nr. 2495/2001.
Astfel, cei doi reclamanți au calitatea de persoane îndreptățite la măsuri reparatorii.
Cât privește forma sub care vor fi acordate aceste reparații, Curtea urmează a face aplicarea prevederilor art. 4 din Legea 165/2013 conform căruia „Dispozițiile prezentei legi se aplică și cererilor formulate și depuse, în termen legal, la entitățile investite de lege, nesoluționate până la data intrării în vigoare a prezentei legi, cauzelor în materia restituirii imobilelor preluate abuziv, aflate pe rolul instanțelor, precum și cauzelor aflate pe rolul Curții Europene a Drepturilor Omului suspendate în temeiul Hotărârii-pilot din 12 octombrie 2010 pronunțată în cauza M. A. și alții împotriva României, la data intrării în vigoare a acestei legi”.
În consecința celor reținute, urmează a se constata reclamanții sunt îndreptățiți să primească măsuri reparatorii în condițiile stabilite prin Legea 165/2013, pentru terenul în suprafață de 175 m.p. - astfel cum acesta este identificat prin Nota de reconstituire întocmită de Primăria Mun. București cu nr._/2012.
Având în vedere considerentele reținute, Curtea urmează a dispune, în temeiul art. 312 alin. 1 și 3 din C.pr.civ., admiterea recursului și modificarea sentinței civile recurare, în sensul admiterii acțiunii.
Se va constata calitatea reclamanților de peroane îndreptățite la măsuri compensatorii în condiții legii 165/2013, pentru imobilul teren situat în ., sector 1, București, având suprafață de 175 m.p.
Curtea va constata caracterul întemeiat și al capătului de cerere privind obligarea pârâtului de a înainta dosarul constituit în baza notificării direct către Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor, având în vedere că, în cadrul litigiului soluționat prin prezenta hotărâre judecătorească, instanța a soluționat însuși fondul notificării, ceea ce presupune, pe de o parte, că au fost analizate toate aspectele care privesc temeinicia și legalitatea măsurii dispuse de acordare a compensațiilor pentru imobilul la care se referă notificarea soluționată, iar pe de altă parte că hotărârile judecătorești pot fi supuse unui control de legalitate numai în cadrul căilor de atac jurisdicționale, iar nu unui control exercitat de instituția Prefectului.
Măsura trimiterii dosarului către instituția Prefectului apare ca fiind utilă numai în cazul în care actul de dispoziție prin care se soluționează notificarea emană de la autoritatea administrativ teritorială (ierarhic inferioară emitentului actului) care are calitatea de entitate notificată, însă în cazul în care instanța de judecată – substituindu-se acestei entități – procedează la soluționarea în fond a notificării, o asemenea măsură nu ar reprezenta decât o formalitate cu caracter excesiv și contrar finalității Legii 10/2001 (care a ar trebui să fie aceea a acordării cu celeritate a reparațiilor pentru imobilele preluate abuziv în perioada de referință a legii), pentru că nu ar face decât să întârzie și mai mult finalizarea procedurii de acordare a compensațiilor solicitate în urmă cu peste 12 ani.
Față de aceste considerente, se va dispune în sensul obligării Municipiului București să transmită dosarul constituit în baza notificării nr. 2495/2001, direct către Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul formulat de recurentul – reclamant B. M., împotriva sentinței civile nr.195/28.01.2013, pronunțată de Tribunalul București - Secția a III-a Civilă, în contradictoriu cu intimata – pârâtă COMISIA CENTRALĂ PENTRU STABILIREA DESPĂGUBIRILOR.
Modifică sentința civilă recurată, în sensul că:
Admite acțiunea precizată.
Constată calitatea reclamantului de persoană îndreptățită la măsuri compensatorii în condițiile Legii nr.165/2013, pentru terenul în suprafață de 175 mp. identificat prin nota de reconstituire nr._/04.01.2012, întocmită de Primăria Municipiului București - Direcția Patrimoniu - Serviciul Cadastru.
Obligă pârâtul M. București să transmită dosarul direct către Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi 19.09.2013.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
G. S. I. S. C. G.
GREFIER
S. R.
Red.G.S.
Tehdact.R.L./G.S.
2 ex./_
TB-S.3 – I.C.
| ← Pretenţii. Decizia nr. 1449/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Revendicare imobiliară. Decizia nr. 94/2013. Curtea de Apel... → |
|---|
