Revendicare imobiliară. Decizia nr. 182/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 182/2015 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 17-02-2015 în dosarul nr. 182/2015
Dosar nr._
(_ )
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI SECȚIA A III-A CIVILA
ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR. 182
Ședința publică de la 17.02.2015
Curtea compusă din:
PREȘEDINTE - I. S.
JUDECĂTOR - C. G.
JUDECĂTOR - M. H.
GREFIER - I. N. C.
Pe rol se află soluționarea cererii de recurs formulate de recurenta–reclamantă U. Artiștilor Plastici din România împotriva deciziei civile nr.145A din 12.02.2014 pronunțate de Tribunalul București Secția a V a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații-pârâți Direcția Generală a Administrației Fondului Imobiliar, S.C. C. S.A., M. București, prin Primar General, și P. M. București.
Cauza are ca obiect: revendicare imobiliară.
La apelul nominal făcut în ședința publică, se prezintă avocat M. O., în calitate de reprezentant al recurentei-reclamante U. Artiștilor Plastici din România, în baza împuternicirii avocațiale nr._ din 19.01.2015 emise de Baroul București, fila 22 dosar, și consilier juridic M. I., în calitate de reprezentant al intimatului-pârât M. București, prin Primar General, în baza delegației pe care o depune la dosar, lipsind celelalte părți.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
Se face referatul cauzei de către grefier, învederându-se obiectul și stadiul dosarului, modalitatea de îndeplinire a procedurii de citare, precum și împrejurarea că recurenta-reclamantă a depus Statutul Uniunii Artiștilor Plastici la nivelul anului 1950.
Nemaifiind alte cereri de formulat, probe de propus și administrat ori excepții de invocat, Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea recursului.
Recurenta-reclamantă U. Artiștilor Plastici din România, prin avocat, solicită admiterea recursului, modificarea deciziei pronunțate de Tribunalul București, în sensul admiterii apelului și trimiterii cauzei spre rejudecare instanței de fond. În susținere, arată că prin hotărârile pronunțate ambele instanțe au interpretat în mod greșit decizia civilă nr. 33/2008 a Înaltei Curte de Casație și Justiție. Astfel, recurenta-reclamantă U. Artiștilor Plastici din România a făcut dovada deținerii unui bun în sensul Convenției europene a drepturilor omului și o soluție de admitere a acțiunii în revendicare nu aduce atingere securității raporturilor juridice.
În ceea ce privește cheltuielile de judecată, înțelege să le valorifice pe calea unei acțiuni separate.
Intimatul-pârât M. București, prin Primar General, prin consilier juridic, solicită respingerea recursului ca nefondat, menținerea soluției pronunțate de instanța de apel ca fiind legală și temeinică.
Curtea reține cauza în pronunțare.
CURTEA,
Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:
P. cererea înregistrată la data de 21.03.2011 pe rolul Judecătoriei Sectorului 5 București sub nr._, reclamanta U. ARTIȘTILOR PLASTICI DIN ROMÂNIA a chemat în judecată pe pârâții DIRECȚIA GENERALĂ A ADMINISTRAȚIEI FONDULUI IMOBILIAR (D.G.A.F.I.), S.C. C. S.A., M. BUCUREȘTI, reprezentat prin Primarul General, și P. M. BUCUREȘTI, solicitând instanței ca prin hotărârea pe care o va pronunța să fie obligați pârâții să îi lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în . (fostă . bis), compus din construcție și terenul aferent, în suprafață de 252 m.p.
La termenul din data de 23.11.2011, instanța a invocat din oficiu excepția inadmisibilității cererii, pe care a pus-o în discuție la termenul din data de 25.01.2012.
P. sentința civilă nr. 655/25.01.2012, Judecătoria sectorului 5 București a admis excepția inadmisibilității și a respins acțiunea, ca inadmisibilă.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că imobilul în litigiu, situat în București, . (fostă Nedeia nr. 23 bis), compus din construcție și teren, a fost donat în data de 24.06.1938 de numitul D. Belizarie în favoarea Sindicatului Artelor Frumoase, contractul de donație fiind autentificat de Tribunalul I. - Secția notariat cu nr._/1938. Donația a fost făcută sub condiție, iar imobilul donat, astfel cum rezultă din contract, era format din construcții și teren în suprafață de 250 m.p. Scopul acestei donații a fost de a ajuta membrii activi ai sindicatului, lipsiți de mijloace. Aceleași informații legate de imobil rezultă și din procesul-verbal pentru stabilirea impozitului din 4.06.1947.
P. Decretul nr. 266/1950, Sindicatul Artelor Frumoase din București și Sindicatele Mixte de Artiști Plastici din Provincie au fost dizolvate, iar patrimoniul lor a trecut asupra Uniunii Artiștilor Plastici din R.S.R. De asemenea, atribuțiile Comitetului de Conducere al Sindicatului Artelor Frumoase din București față de Fondul Plastic au trecut asupra Comitetului de Conducere al Uniunii Artiștilor Plastici din R.S.R. Nu se menționează însă aici dacă odată cu atribuțiile se transferă și patrimoniul Comitetului de Conducere al Sindicatului sau chiar al Sindicatului.
Ulterior, în data de 13.12.1960, în baza H.C.M. nr. 8/1960, imobilul situat în . a fost preluat de I.A.L. raionul N. B.. Din actele depuse la dosar rezultă faptul că imobilul a fost preluat de la Fondul Plastic și închiriat, în data de 30.10.1961, aceluiași Fond Plastic.
De asemenea, din informațiile comunicate de Primăria M. București rezultă faptul că imobilul situat în ., sector 5, cu teren de 246 m.p. și construcții de 63 m.p., la nivelul anului 1986 era înregistrat ca proprietate de stat, cu posesor ..R.A.L. C..
Reclamanta nu a făcut dovada că a formulat notificări în temeiul Legii nr. 10/2001 pentru restituire în natură sau acordare de măsuri reparatorii în echivalent pentru imobilul în litigiu.
Totodată, s-a reținut că, pentru cererile de revendicare a imobilelor naționalizate există o procedură specială reglementată de Legea nr. 10/2001 republicată, procedură care permite verificarea mai eficientă a regimului juridic al imobilului și calității celor care formulează astfel de cereri. În acest sens s-au format comisii în subordinea primăriilor, comisii care, pe lângă verificarea îndeplinirii condițiilor enumerate, țin și o evidență a acestor imobile naționalizate.
Or, având în vedere faptul că legislația specială trimite reclamanta către o procedură specială necontencioasă, pentru verificarea îndeplinirii tuturor condițiilor, instanța a respins cererea acestora formulată pe calea dreptului comun, ca inadmisibilă.
În acest sens a hotărât și Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia nr. 33/9.06.2008 în dosarul nr. 60/2007. Astfel, se arată aici că, în situația existenței unui concurs între legea specială și cea generală, acesta se rezolvă în favoarea legii speciale și doar dacă există neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, cea din urmă are prioritate.
Or, dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu contravin în niciun caz Convenției Europene a Drepturilor Omului; dimpotrivă, vin în sprijinul reparării abuzurilor efectuate în perioada 6.03.1945 – 22.12.1989 și restituirii în natură sau echivalent a imobilelor luate în proprietatea statului. Mai mult, în situația exproprierii unor imobile s-au acordat despăgubiri bănești sau locuințe în schimb, fapt ce nu poate fi verificat decât prin intermediul procedurii speciale instituite de actul normativ indicat.
Instanța a considerat, totodată, că ocolind procedura specială, pot fi aduse atingeri securității raporturilor juridice.
Împotriva acestei sentințe, la data de 06.06.2012 a declarat apel reclamanta U. Artiștilor Plastici din România, care a fost înregistrat pe rolul Tribunalului București - Secția V-a Civilă la data de 25.06.2013.
P. decizia civilă nr. 145A/12.02.2014, Tribunalul București - Secția V-a Civilă a respins ca nefondat apelul.
Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut că, întrucât reclamanta și-a întemeiat cererea dedusă judecății pe prevederile art. 480 Cod civil, solicitarea acesteia nu poate fi analizată decât în acord cu întreaga reglementare în materie și având în vedere și decizia nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, obligatorie pentru instanțe, potrivit prevederilor art. 330 ind. 7 alin. 4 Cod procedură civilă.
În acest sens, Tribunalul a reținut că potrivit principiului general de drept specialia generalibus derogant, concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, cu amendamentul că instanța sesizată cu soluționarea unei cereri în revendicare fundamentată pe dreptul comun este ținută să verifice dacă această din urmă lege specială este în concordanță cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în caz contrar aceasta fiind prioritară, urmând a examina dacă securitatea raporturilor juridice ori un alt drept de proprietate ar fi afectate.
P. urmare, în cauza dedusă judecății, Tribunalul a examinat dacă apelanta-reclamanta deține un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1. Așa fiind, din analiza probatoriului administrat a rezultat absența oricăror demersuri din partea reclamantei în vederea redobândirii dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu, iar singura modalitate în care aceasta a înțeles să acționeze a fost prezenta cerere în revendicare înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 5 în anul 2011. De asemenea, s-a reținut că nu a formulat vreo notificare întemeiată pe dispozițiile Legii speciale nr. 10/2001, acest aspect nefiind de altfel infirmat de apelanta-reclamantă.
În asemenea condiții, în lipsa acestor demersuri, potrivit celor anterior reținute, Tribunalul a apreciat că reclamanta nu se poate prevala de existența unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului și nici a unei speranțe legitime sub aspectul redobândirii proprietății asupra imobilului situat în București, ., sector 5.
Pe de altă parte, Tribunalul a mai reținut că prin decizia în interesul legii nr. 33/2008 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție s-a statuat, cu caracter obligatoriu, că de principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispozițiile art. 480 Cod civil. Cu atât mai mult, persoanele care au utilizat procedura Legii nr. 10/2001 nu mai pot exercita, ulterior, acțiuni în revendicare având în vedere regula electa una via și principiul securității raporturilor juridice consacrat în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (cauza Brumărescu contra României - 1997 ș.a.)
Cum imobilul în litigiu face parte dintre cele ce intră în domeniul de aplicare a Legii nr. 10/2001, iar reclamanta nu a înțeles să urmeze calea acesteia în vederea redobândirii dreptului de proprietate și reținând, așa cum s-a arătat în cele ce preced, că în absența oricărui demers reclamanta nu se poate prevala de existența unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului și nici a unei speranțe legitime, Tribunalul a apreciat că în mod corect prima instanță a respins demersul reclamanților de restituire a imobilului deținut în prezent de stat, ca inadmisibil.
Astfel cum corect a reținut și motivat prima instanță, calea acțiunii în revendicare întemeiată pe dispozițiile dreptului comun nu se află la îndemâna reclamantei, aceasta având posibilitatea de a uza de prevederile legii speciale de reparație, Legea nr. 10/2001, în temeiul căreia poate beneficia de măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent pentru imobilul de care a fost abuziv deposedată, atât actul normativ menționat, cât și jurisprudența instanței supreme și a Curții Europene a Drepturilor Omului asigurând, pentru valorificarea drepturilor recunoscute de lege, accesul efectiv la un tribunal în situația în care entitatea deținătoare a imobilului nu răspunde notificărilor persoanelor interesate sau acestea din urmă nu sunt mulțumite cu măsurile dispuse.
Din perspectiva considerațiilor reținute de instanța supremă în motivarea deciziei nr. 33/2008, apelanta nu a dovedit prin niciun mijloc de probă că s-a aflat în imposibilitate de a uza de calea prevăzută de Legea nr. 10/2001 din motive independente de voința sa.
Astfel cum a reținut prima instanță, în cauză nu se poate aprecia că aplicarea dispozițiilor legii speciale ar putea fi înlăturată pe motiv că ar contraveni Convenției Europene a Drepturilor Omului, întrucât, astfel cum s-a arătat, și procedura specială prevăzută de Legea nr. 10/2001 permite accesul la justiție.
De asemenea, Legea nr. 10/2001 este o lege specială care reglementează situația imobilelor preluate în mod abuziv de statul român în perioada 1945 - 1989, imobilul revendicat de reclamantă încadrându-se în sfera de reglementare a acesteia.
În acest sens legea prevede o anumită procedură pentru a se putea obține restituirea în natură a imobilelor preluate de stat, din acest punct de vedere legea fiind una specială în raport de dispozițiile de drept comun.
Aceste argumente ar părea să interzică posibilitatea de a exercita vreo altă cale în scopul dobândirii imobilului, respectiv accesul la mijloacele prevăzute de dreptul comun și anume, acțiunea în revendicare. Concluzia nu este definitivă, fiind necesar a se face distincția între deferite categorii de imobile preluate de stat, în funcție de situația juridică a acestora la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001.
Urmând acest demers, este de apreciat că în ce privește imobilele preluate în mod abuziv de stat și care se mai aflau în posesia acestuia la data intrării în vigoare a legii, procedura prevăzută de aceasta este una obligatorie, cu excluderea altor mijloace prevăzute de dreptul comun.
Referindu-se la prioritatea Convenției, apelanta a invocat atât dispozițiile art. 6 paragraful 1, întrucât prin respingerea acțiunii ca inadmisibilă i s-ar nega dreptul de acces la instanță, cât și art. 1 Protocolul 1 al Convenției.
Art. 6 din Convenție garantează fiecărei persoane „dreptul la un tribunal", adică dreptul ca o instanță judiciară să soluționeze orice contestație privitoare la drepturile și obligațiile sale.
Însă, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a admis că acest drept nu este absolut, că este compatibil cu limitări implicite și că statele dispun în această materie de o anumită marjă de apreciere.
În același timp, instanța de contencios european a statuat că această problemă trebuie examinată într-un context mai larg, și anume acela al obstacolelor sau impedimentelor de drept ori de fapt care ar fi de natură să altereze dreptul la un tribunal chiar în substanța sa.
Or, legiuitorul român a adoptat un act normativ special, în temeiul căruia persoanele care se consideră îndreptățite pot cere să li se recunoască dreptul de a primi măsuri reparatorii pentru imobilele preluate abuziv de către stat, una dintre aceste măsuri fiind restituirea în natură a imobilelor.
Legea nr. 10/2001 prevede obligativitatea parcurgerii procedurii administrative prealabile pe care o reglementează, ceea ce nu conduce la privarea acelor persoane de dreptul la un tribunal, pentru că împotriva dispoziției sau deciziei emise în procedura administrativă legea prevede calea contestației în instanță, căreia i se conferă o jurisdicție deplină, după cum au posibilitatea de a supune controlului judecătoresc toate deciziile care se iau în cadrul procedurii Legii nr. 10/2001, inclusiv refuzul persoanei juridice de a emite decizia de soluționare a notificării (conform deciziei nr. XX/19 martie 2007 pronunțate în recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casație și Justiție în Secții Unite), astfel că este pe deplin asigurat accesul la justiție.
Existența Legii nr. 10/2001, derogatorie de la dreptul comun, cu consecința imposibilității utilizării unei reglementări anterioare, nu încalcă art. 6 din Convenție în situația în care calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului dedus pretins este una efectivă.
Or, așa cum s-a arătat, apelanta putea obține măsuri reparatorii pentru imobil (ceea ce includea și restituirea în natură, ca măsură prevalentă a legii speciale, în condițiile în care era posibilă), dacă formula notificare în termen legal, fiind în măsură să dovedească atât dreptul de proprietate, calitatea de persoană îndreptățită, cât și preluarea abuzivă de către stat, câtă vreme calitatea de pârât în cauză o are unitatea administrativ-teritorială, ceea ce în contextul Legii nr. 10/2001 se suprapune peste noțiunea de unitate deținătoare.
În fine, prin respingerea ca inadmisibilă a acțiunii în revendicare de drept comun formulată după data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, privind imobilele ce intră sub incidența acestui act normativ, nu se aduce atingere nici art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, temei invocat de asemenea de apelantă, norma convențională garantând protecția unui bun actual aflat în patrimoniul persoanei interesate sau a unei speranțe legitime cu privire la valoarea patrimonială respectivă.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat însă că simpla solicitare de a obține un bun preluat de stat nu reprezintă nici un bun actual și nici o speranță legitimă, situație în care Tribunalul a constatat că apelanta nu poate invoca în mod eficient garanțiile art. 1 Protocolul 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Împotriva acestei decizii, la data de 02.10.2014 reclamanta U. Artiștilor din România a formulat recurs, care a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel București - Secția a III-a Civilă și pentru cauze cu minori și de familie la data de 21.11.2014.
În motivarea cererii sale, recurenta-reclamantă a arătat că hotărârea instanței de apel este nelegală. Hotărârea pronunțată este dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii (art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă).
1. Admiterea excepției inadmisibilității acțiunii în revendicare cu încălcarea statuărilor obligatorii cuprinse în decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 33/2008
i. Semnificația deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 33/2008
P. decizia amintită, Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit că împrejurarea lipsei parcurgerii procedurii de restituire a imobilelor reglementate în Legea nr. 10/2001 urmează să fie avută în vedere în procesul de analiză a fondului acțiunilor în revendicare - iar nu în contextul unei „excepții a inadmisibilității" acestor acțiuni.
În optica instanței supreme: - acțiunile în revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv sunt admisibile, pentru a se asigura accesul la justiție al reclamanților; - iar instanțele de judecată, soluționând pe fond aceste acțiuni, urmează să verifice, pe de o parte, în ce măsură părțile se pot prevala de existența unui „bun" în sensul Convenției europene a drepturilor omului și, pe de altă parte, în ce măsură soluția pronunțată respectă principiul securității raporturilor juridice.
În cazul în care reclamantul este titularul unui „bun" în sensul Convenției, iar soluția de admitere a acțiunii în revendicare nu aduce atingere securității raporturilor juridice, acțiunea în revendicare se admite. În cazul în care, din orice motive, nu sunt întrunite
condițiile de admitere a acțiunii în revendicare, astfel cum acestea sunt circumstanțiate în decizia nr. 33/2008, atunci acțiunea se respinge ca nefondată.
ii. Nerespectarea deciziei nr. 33/2008 de către instanța de apel
În cauza dedusă judecății, U. Artiștilor Plastici a arătat că este titulara unui „bun" în sensul Convenției Europene a Drepturilor Omului și că o soluție de admitere a acțiunii în revendicare pe care a formulat-o nu aduce atingere securității raporturilor juridice.
Instanța de apel nu a efectuat însă o asemenea analiză concretă a circumstanțelor cauzei, nefăcând nicio referire la susținerile Uniunii Artiștilor Plastici în sensul că respingerea acțiunii introduse ar presupune o încălcare a Convenției europene a drepturilor omului.
Prima instanță de judecată s-a limitat la a aprecia, în abstract, că dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu contravin Convenției.
2. Admiterea excepției inadmisibilității acțiunii în revendicare cu încălcarea a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului
i. Admiterea acțiunii în revendicare formulate de către U. Artiștilor Plastici nu aduce atingere unui alt drept de proprietate și nici securității raporturilor juridice
Imobilul nu a fost înstrăinat unor terți. El a rămas în continuare în stăpânirea materială a unor entități de drept public. Așadar, admiterea acțiunii în revendicare formulate de către recurenta-reclamantă nu aduce atingere unui drept de proprietate pe care să îl fi dobândit asupra imobilului terți achizitori, în temeiul unor titluri de proprietate menținute pe cale judiciară.
În plus, nu există nicio hotărâre judecătorească definitivă prin care să se consacre un drept de proprietate asupra imobilului în favoarea unei alte persoane decât U. Artiștilor Plastici. Pentru acest motiv, în cauză nu se pune nici problema încălcării securității raporturilor juridice civile prin soluționarea favorabilă a cererii de chemare în judecată.
ii. U. Artiștilor Plastici dispunea, la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, de un „bun" în sensul Convenției Europene a Drepturilor Omului
Statul Român a preluat Imobilul din stăpânirea materială a reclamantei fără un titlu valabil.
Hotărârea Consiliului de Miniștri al Republicii Populare Române nr. 8/1960 - sub pretextul căreia reclamanta a fost deposedată de Imobil - nu conține nicio referire la trecerea Imobilului în proprietatea Statului. Ea nu poate constituit deci nici măcar un titlu aparent de preluare a Imobilului de către Stat. Cu atât mai puțin s-ar putea pune problema ca această hotărâre să reprezinte un titlu de preluare valabil, apt să transfere proprietatea imobilul în favoarea Statului.
Potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, poate pretinde restituirea unor bunuri aflate în stăpânirea statului cel care este titularul lor actual - calitate care i-a fost recunoscută fie printr-o hotărâre judecătorească definitivă, fie pe calea unor măsuri legislative de restituire adoptate de statul în cauză.
Or, calitatea de proprietar a persoanelor ale căror imobile au fost preluate de către Statul Român fără un titlu valabil a fost recunoscută de către Statul Român prin Legea nr. 10/2001. În acest sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că, pentru a reține existența unui „bun" în sensul Convenției, instanțele de judecată urmează să aibă în vedere și art. 2 alin. 2 din Legea nr.10/2001, care prevede în mod expres că persoanele proprie tare ale unor imobile pe care statul și le-a însușit fără titlu valabil își păstrează calitatea de proprietar. P. urmare, nu este vorba despre un nou drept, ci de recunoașterea explicită și retroactivă a vechiului drept” (hotărârea pronunțată în cauza P. împotriva României, 10 noiembrie 2005).
iii. „Bunul” recurentei-reclamante este protejat prin art.1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului
Jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului este constantă în a decide că formează obiectul protecției convenționale un drept având o bază legală care a fost menținută în dreptul intern și după . Convenției pe teritoriul statului titularului dreptului respectiv. Or, protecția dreptului de proprietate prin art. 480 cod civil a fost menținută și după ratificarea Convenției de către Statul Român.
Luând în considerare cele expuse anterior, adoptarea, de către Statul Român, a Legii nr. 10/2001, cu consecința imposibilității recurentei-reclamante de a obține restituirea imobilului pe calea acțiunii în revendicare, ar reprezenta o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.
Astfel, prin Legea nr. 10/2001, posibilitatea persoanelor deposedate de a obține restituirea imobilelor preluate în mod abuziv a fost condiționată, de legiuitor, de îndeplinirea unor obligații pozitive în sarcina acestora, constând în parcurgerea procedurii administrative instituite prin legea specială într-un anumit termen, sub sancțiunea pierderii posibilității de restituire a imobilelor.
Privarea de proprietate consacrată prin Legea nr. 10/2001 în privința imobilelor preluate fără titlu valabil nu respectă prevederile convenționale. Potrivit Convenției, privarea de un bun este permisă doar dacă, printre altele: • este prevăzută de lege; • este impusă de o cauză de utilitate publică și • este dublată de indemnizarea titularului bunului.
Niciuna dintre aceste trei cerințe nu este satisfăcută în ipoteza avută în vedere.
În primul rând, cerința prevederii în lege este respectată doar dacă legea este accesibilă, precisă și previzibilă.
Cât timp însă instanțele naționale au admis în mod constant, pe parcursul a ani de zile de jurisprudență unitară, acțiuni în revendicarea imobilelor care cădeau sub sfera de incidență a Legii nr. 10/2001 chiar și după adoptarea acestui act normativ, nu se poate susține că Legea nr. 10/2001 este conformă criteriilor convenționale evocate.
În al doilea rând, utilitatea publică pe care este menită să o satisfacă Legea nr. 10/2001 constă în repararea abuzurilor statului prin restituirea bunurilor către cei îndreptățiți. Așadar, utilitatea publică urmărită prin adoptarea acestei reglementări impune, prin chiar natura sa, facilitatea modalităților procesuale de reparare a abuzurilor trecute, iar nu limitarea sau suprimarea lor.
În al treilea rând, privarea de bun la care face referire se realizează în absența oricărei indemnizări a titularului, deși respectarea art. 1 din Protocolul nr. 1 necesită plata unei asemenea indemnizații - numai în acest fel asigurându-se o protecție efectivă și eficace a bunurilor.
Dintr-o altă perspectivă, obligațiile impuse prin Legea nr. 10/2001 în sarcina proprietarilor imobilelor de parcurgere a procedurii pe care o instituie cu respectarea unui termen strict se înfățișează ca sarcini disproporționate și excesive, contrare la rândul lor Convenției.
Raportat la fondul cauzei, recurenta-reclamantă a arătat că acțiunea în revendicare este acea acțiune reală pornită de către proprietarul neposesor împotriva posesorului neproprietar, constituind cel mai energic mijloc de apărare a dreptului de proprietate. P. raportare la prevederile art. 1169 Cod civil, promovarea unei astfel de acțiuni presupune dovada dreptului de proprietate a celui care o formulează. În cazul în care pârâții vor invoca, la rândul lor, un titlul de proprietate, revine instanței sarcina de a compara titlurile opuse de către părți, dând preferință aceluia care are un titlu mai bine caracterizat.
iv. Necesitatea trimiterii cauzei spre rejudecare, potrivit art. 312 pct. 5 Cod procedură civilă.
Respingând cererea de chemare în judecată în temeiul unei excepții procesuale și neanalizând niciuna din susținerile recurentei-reclamante legate de incidența în cauză a Convenției Europene a Drepturilor Omului, instanțele de judecată nu au intrat în cercetarea fondului.
În drept, au fost invocate dispozițiile art. 304 și 315 Cod procedură civilă.
La solicitarea instanței, au fost depuse la dosar adresa nr. 1/23.08.2013 emisă de Arhivele Naționale – Serviciul Arhive Naționale Istorice Centrale și Statutul de organizare al Uniunii Artiștilor Plastici din Republica Populară Română.
Examinând decizia civilă recurată prin prisma criticilor formulate și în conformitate cu prevederile art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, Curtea reține următoarele:
I. Cu titlu prealabil, instanța de recurs constată că susținerea reclamantei potrivit căreia obiectul litigiului îl formează un imobil ce i-a fost preluat în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, care a fost luată ca atare de către instanțele de fond, acestea verificând numai condițiile subsecvente de admitere a acțiunii în revendicare de drept comun, nu este corectă.
P. actul de donațiune autentificat sub nr._/24.06.1938 de fostul Tribunal I. – Secția Notariat, D. Belizarie, de profesie artist pictor, a donat imobilul situat în București, . bis, Sindicatului Artelor Frumoase, persoană morală și juridică – dosar 2532/1924 al Tribunalului I. – Secția I-a c.c., cu sediul în București, . nr. 14, prin reprezentantul său legal, Prof. C. Cuțescu – Stork, în calitate de președinte, conform procesului-verbal nr. 2 al Adunării Generale din 16.06.1932.
Potrivit Statului de organizare și funcționare al Uniunii Artiștilor Plastici din Republica Populară Română, adoptat la 20.10.1950, când persoana juridică în discuție s-a înființat, scopul și principiile de bază ale acesteia erau: „a) Participarea activă a membrilor Uniunii, cu ajutorul creației lor artistice la construirea socialismului și la realizarea sarcinilor puse de Partidul Muncitoresc Român și de Guvernul Republicii Populare Române. b) Însușirea metodei realismului socialist care se bazează pe singura concepție științifică despre lume, marxism-leninismului; promovarea consecventă a spiritului de Partid în artă; dezvoltarea criticei și autocriticei ca metodă fundamentală de muncă. c) Stimularea creației artistice în vederea realizării unor opere profund patriotice, care să oglindească și să confirme în imagini artistice măreția construirii socialismului și să educe pe oamenii muncii în spiritul socialismului. d) Lupta împotriva cosmopolitismului, formalismului și îndeosebi a impresionismului în artă, arme ale ideologiei imperialiste, dușmană a păcii, culturii, independenței popoarelor și stavilă în drumul construirii socialismului. e) Ridicarea nivelului artistic, cultural și politic, ideologic al membrilor Uniunii, pe baza învățăturilor marxist-leninist-staliniste. f) cunoașterea și adâncirea artei clasice realiste universale și în special a celei române și ruse; însușirea experienței artei sovietice, arta cea mai înaintată din lume” (art. 1).
P. același Statut s-a prevăzut că: „P. înființarea Uniunii Artiștilor Plastici din R.P.R. se desființează Sindicatul Artelor Frumoase din București și resoartele plastice ale Sindicatelor Mixte de Artiști, Scriitori și Ziariști din țară, toate drepturile acestor organizații trecând asupra Uniunii Artiștilor Plastici din R.P.R.” (art. 27 alin. 1).
În același sens, prin Decretul Prezidiului Marii Adunări Naționale a Republicii Populare Române nr. 266/1950 privind recunoașterea Uniunii Artiștilor Plastici din Republica Populară Română, persoană juridică de utilitate publică, s-a prevăzut că: „U. Artiștilor Plastici din Republica Populară Română, funcționează în conformitate cu statutul, adoptat la data de 20 octombrie 1950, de conferința artiștilor plastici din Republica Populară Română.” (art. 2) și că „Sindicatul Artelor Frumoase din București și Sindicatele mixte de artiști plastici din Provincie se dizolvă, iar patrimoniul lor trece asupra Uniunii Artiștilor Plastici din Republica Populară Română.” (art. 3).
Conform art. 26 din Legea nr. 21/1924: „În cazuri urgente când s-ar constata că o persoană juridică își desfășoară activitatea împotriva bunelor moravuri, ordinii publice și siguranței Statului, consiliul de miniștri, cu avizul comisiunii superioare a persoanelor juridice, poate interzice funcționarea persoanei juridice, până la ., sau chiar hotărî dizolvarea ei. În acest din urmă caz, lichidarea persoanei juridice nu se poate face decât de puterea judecătorească în condițiunile art. 29, 54 și următorii, 82 și următorul. În afară de cazurile urgente, dizolvarea nu se poate face decât prin justiție.
Comisia superioară a persoanelor juridice apreciază urgența la cererea consiliului de miniștri sau la aceea a ministrului de justiție.”, iar potrivit art. 27 din același act normativ: „Oricare ar fi cauza încetării personalității juridice sau retragerii autorizațiunii, patrimoniul persoanei juridice va primi destinația indicată în actul de fondațiune, în statute sau în actul constitutiv și la asociațiuni, în caz de tăcere, a actelor de constituire sau a statutelor, destinațiunea indicată de hotărârea adunării generale luată înainte de dizolvare. Nici într-un caz însă adunarea generală nu poate atribui bunurile rămase decât unei alte persoane juridice de drept privat din țară cu scop identic sau similar, sau persoanei juridice de drept public, reprezentând în Stat interesele servite de persoana juridică desființată. În lipsa unei indicațiuni statutare, sau a unei hotărâri a adunării generale, sau în fața unei hotărâri a adunării generale, contrarii dispozițiunilor de mai sus, bunurile rămase vor trece în patrimoniul asociațiunii sau fondațiunii de drept privat, ori public cu scop analog sau similar ce se va hotărî de comisiunea persoanelor juridice de pe lângă ministerul justiției, luându-se și avizul ministrului, sub autoritatea și controlul căruia cădea persoana juridică desființată”.
Aceste dispoziții legale nu au fost respectate în speță, pentru că dizolvarea Sindicatului Artelor Frumoase s-a făcut prin decizia organizației (potrivit propriei terminologii folosite în expunerea de motive din partea de început a statutului și în art. 3) înființate după data de 6 martie 1945 în scopul promovării noii ideologii (U. Artiștilor Plastici din Republica Populară Română), confirmată apoi prin Decretul Marii Adunări Naționale a Republicii Populare Române, iar nu prin decizia autorității competente. De asemenea, preluarea patrimoniului Sindicatului Artelor Frumoase de către U. Artiștilor Plastici din Republica Populară Română s-a realizat prin același Decret al Marii Adunări Naționale a Republicii Populare Române nr. 266/1950, iar nu printr-una din căile enumerate de Legea nr. 21/1924.
Este de menționat și faptul că dreptul de proprietate asupra bunurilor care au aparținut Sindicatului Artelor Frumoase a intrat în patrimoniul statului, iar nu al Uniunii Artiștilor Plastici din Republica Populară Română, deoarece potrivit art. 5 din Constituția din 1948, proprietatea putea aparține Statului sau organizațiilor cooperative sau particularilor, persoane fizice sau juridice, iar U. Artiștilor Plastici din Republica Populară Română nu se încadrează în categoria particularilor, conform prevederilor art. 1 alin. 2 și 3 din Legea nr. 21/1923 („Asociațiunile și fondațiunile, fără scop lucrativ sau patrimonial, create și organizate de particulari, nu pot dobândi personalitatea juridică decât în condițiunile legii de față. Ele sunt considerate persoane juridice de drept privat.”), nedobândind personalitate juridică în temeiul unei hotărâri judecătorești, ci din perspectiva aceluiași act normativ îi sunt aplicabile dispozițiile art. 1 alin. 1 („Persoanele juridice de drept public se creează numai prin lege.”). Transmiterea dreptului de administrare a bunurilor proprietatea statului între instituțiile centrale de stat, sfaturile populare și unitățile tutelate de acestea se făcea în condițiile Decretului Consiliului de Stat nr. 409/1955.
Faptul că inclusiv dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu a intrat în proprietatea statului, iar U. Artiștilor Plastici din Republica Populară Română avea numai un drept de administrare, rezultă și din împrejurarea că acestuia i-au fost aplicate prevederile Hotărârii Consiliului de Miniștri nr. 8/1960, care s-a referit la fondul de locuințe, respectiv suprafețe locative cu altă destinație decât locuințe, proprietate de stat, și din orașul București (art. 8). P. acest act normativ, imobilele care făceau obiectul său de reglementare, proprietate de stat, au fost trecute din administrarea întreprinderilor, organizațiilor economice de stat și instituțiilor bugetare de subordonare republicană, în administrarea sfaturilor populare orășenești, respectiv a centrelor muncitorești pe teritoriul cărora se aflau.
Pe cale de consecință, deși este adevărat că imobilul a fost preluat de stat în perioada de referință, reclamanta nu este proprietarul deposedat în mod abuziv, nici
măcar proprietarul imobilului, ci, din contră, persoana juridică ce l-a preluat în această manieră excesivă.
P. urmare, în realitate reclamantei nu îi sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001, care să excludă aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispozițiile art. 480 din Codul civil.
Pe de altă parte, dată fiind inexistența vreunui titlu (drept) de proprietate în patrimoniul său, ca cerință sine qua non pentru succesul unui asemenea demers judiciar, reclamanta nu are deschisă nici această din urmă cale, cea a invocării legii generale - Codul civil.
II.1. În al doilea rând, chiar analizând cerere de chemare în judecată pornind de la premisa că simpla invocare de către reclamantă a caracterului abuziv al preluării impune cercetarea ei în aceste coordonate, Curtea reține că sensul pe care l-au dat instanțele de fond noțiunii de inadmisibilitate a cererii de chemare în judecată a fost strict acela de rezolvare a concursului dintre legea specială și legea generală (pe care reclamanta a invocat-o drept temei) în favoarea legii speciale, acesta fiind argumentul esențial în susținerea soluției pronunțate. De altfel, ambele instanțe au și indicat că raționamentul care a stat la baza soluției este cel din decizia în interesul legii nr. 33/2008. În cuprinsul respectivei decizii, Înalta Curte de Casație și Justiție a arătat că: „Deși din titulatura dată recursului reiese că acesta are ca obiect o decizie prin care Înalta Curte să se pronunțe asupra admisibilității sau inadmisibilității tuturor acțiunilor în revendicare intentate în condițiile anterior menționate, din hotărârile anexate rezultă că ceea ce au soluționat instanțele diferit, în ambele categorii de acțiuni, este problema raportului dintre Legea nr. 10/2001, ca lege specială, și Codul civil, ca lege generală, precum și a raportului dintre legea internă și Convenția europeană a drepturilor omului, ratificată prin Legea nr. 30/1994”.
Înțelesul a ceea ce a statuat Înalta Curte de Casație și Justiție, privit și în lumina jurisprudenței Curții Europene pentru Apărarea Drepturilor Omului amintite, este acela că instanța nu poate să respingă cererea cu care a fost învestită pe considerentul existenței unei proceduri prealabile ce ar trebui să se desfășoare în raport cu unitatea deținătoare a imobilului, ceea ce ar constitui un refuz al analizei substanțiale a argumentelor prezentate de reclamantă în cadrul raționamentului său. În schimb, instanța trebuie să stabilească apartenența dreptului de proprietate, ca principiu ce stă la baza tuturor regulilor ce configurează regimul juridic al acțiunii în revendicare, ținând însă seama și de prevederile Legii nr. 10/2001. Caracterul derogatoriu al dispozițiilor Legii nr. 10/2001 se manifestă așadar nu în planul dreptului procesual, ci în planul dreptului substanțial, primul aspect fiind cel referitor la însăși determinarea titularului actual al dreptului de proprietate, deoarece este reglementată soarta juridică a vechiului drept de proprietate al reclamantului, iar cel de-al doilea la măsurile reparatorii de care poate beneficia acesta.
Pe de altă parte, constatarea faptului că temeiul de drept invocat de reclamantă nu este corespunzător situației de fapt invocate de către aceasta, în considerarea aplicării principiului general de interpretare care guvernează raportul dintre norma generală și norma specială în materia revendicării imobiliare și, subsecvent înlăturării regulii de drept material invocate de reclamantă, prin analizarea pretenției acesteia în lumina dispozițiilor legale incidente cu caracter derogatoriu care impun o altă soluție juridică nu conduce la constatarea unui fine de neprimire a cererii de obligare a pârâților la predarea bunurilor asupra căruia pretinde un drept de proprietate preferabil, ci, din contră, la soluționarea acesteia pe fond, în sensul respingerii.
În concluzie, deși formal soluția a fost una de respingere a acțiunii ca inadmisibilă, aceasta nu a fost justificată pe considerentul existenței unei proceduri prealabile ce ar trebui să se desfășoare în raport cu unitatea deținătoare a imobilului, ci pe acela al inexistenței unui „bun” în patrimoniul reclamantei, astfel că nu ridică probleme sub
aspectul nerespectării dreptului acestora de acces la instanță (art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului).
2. Mai mult decât atât, chiar dacă tribunalul ar fi constatat într-adevăr un fine de neprimire al acțiunii, Curtea reține că instanța de contencios european al drepturilor omului a statuat în mai multe cauze că „dreptul de acces la o instanță nu este absolut. El poate da ocazia unor limitări implicit admise, deoarece el reclamă prin însăși natura sa o reglementare din partea statului. În elaborarea unei astfel de reglementări, statele se bucură de o anumită marjă de apreciere. Cu toate acestea, limitările aplicate nu pot restrânge accesul deschis individului de o manieră sau într-o asemenea măsură încât dreptul să fie atins în însăși substanța sa. Mai mult decât atât, ele nu se conciliază cu art. 6 §1 decât dacă urmăresc un scop legitim și dacă există un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele utilizate și scopul vizat” (printre altele, F.E. împotriva Franței, hotărârea din 30 octombrie 1998 și Yagtzilar și alții împotriva Greciei, hotărârea nr._/98).
De asemenea, instanța europeană a arătat că art. 6 alin. 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale „nu obligă statele părți să supună litigiile asupra drepturilor și obligațiilor cu caracter civil unei proceduri care să respecte integral, în toate etapele, cerințele art. 6. Intervenția inițială a organismelor administrative sau profesionale, care au sau nu prerogative judiciare, care nu îndeplinesc toate cerințele, poate fi justificată dacă aceste organisme se supun controlului ulterior al unui organ judiciar cu competență deplină, care garantează drepturile prevăzute de art. 6 alin. (1) din Convenție (cauza Le Compte, V. Leuven și De Meyere împotriva Belgiei, hotărârea din 23 iunie 1986, cauza A. și Le Compte împotriva Belgiei, hotărârea din 10 februarie 1983, cauza B. împotriva României, hotărârea din 24 mai 2005, cauza C. împotriva României, hotărârea din 27.05.2003).
Așadar, compatibilitatea unei astfel de proceduri administrative prealabile obligatorii cu art. 6 alin. 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale este condiționată de posibilitatea de a contesta ulterior hotărârea organului administrativ în fața unei instanțe.
Or, printr-o jurisprudență unificată prin decizia nr. XX din 19 martie 2007 pronunțată în recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secțiile Unite, s-a recunoscut competența instanțelor de judecată de a soluționa pe fond nu numai contestația formulată împotriva deciziei/dispoziției de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci și notificarea persoanei pretins îndreptățite, în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la notificarea părții interesate.
Este de menționat și faptul că ineficiența procedurii administrative a fost constatată în cauzele repetitive de tipul Faimblat împotriva României (hotărârea din 13 ianuarie 2009) în ipoteza acordării unor măsuri reparatorii prin echivalent, având în vedere că Fondul Proprietatea „nu funcționează în prezent într-un mod susceptibil să fie considerat ca echivalent cu acordarea efectivă a unei despăgubiri” (par. 37). Or, situația este diferită atunci când măsura reparatorie ar fi cea a restituirii bunului în natură, pentru că este deținut de entitatea învestită cu soluționarea notificării.
În plus, în prezent sunt aplicabile prevederile Legii nr. 165/2013, iar prin hotărârea din 29 aprilie 2014, pronunțată în cauza P. și alții împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat, „având în vedere marja de apreciere a statului român și garanțiile instituite prin Legea nr. 165/2013, și anume regulile de procedură clare și previzibile, însoțite de termene constrângătoare și de un control judecătoresc efectiv, că legea menționată oferă, în principiu, un cadru accesibil și efectiv pentru redresarea criticilor referitoare la atingerile aduse dreptului la respectarea bunurilor în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale rezultate în urma aplicării legilor de restituire” (paragraful 129).
III.1. Subsecvent, Curtea are în vedere faptul că, într-adevăr, problema raportului dintre Legea nr. 10/2001, ca lege specială, și Codul civil, ca lege generală, precum și cea a raportului dintre legea internă și Convenția europeană a drepturilor omului, ratificată prin Legea nr. 30/1994 au fost rezolvate prin decizia în interesul legii nr. 33 din 9 iunie 2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, dezlegarea dată problemelor de drept judecate prin aceasta fiind obligatorie pentru instanța de recurs, conform art. 3307 alin. 4 Cod procedură civilă.
Nu în ultimul rând, Curtea Europeană a Drepturilor Omului s-a referit expres la faptul că rolul unei instanțe supreme este tocmai acela de a regla divergențele de jurisprudență (cauza P. împotriva României, hotărârea din 1 decembrie 2005, paragraful 98). De altfel, decizia în interesul legii constituie tocmai reacția Înaltei Curți de Casație și Justiție la constatarea făcută de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în hotărârea respectivă, potrivit căreia „în lipsa unui mecanism care să asigure coerența practicii instanțelor naționale, asemenea divergențe profunde de jurisprudență, ce persistă în timp și țin de un domeniu ce prezintă un mare interes social, sunt de natură să dea naștere unei incertitudini permanente și să diminueze încrederea publicului în sistemul judiciar, care reprezintă una dintre componentele fundamentale ale statului de drept”.
2. Cu privire la problema existenței unei opțiuni între aplicarea legii speciale, care reglementează regimul imobilelor preluate abuziv în perioada de referință, Legea nr. 10/2001, și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, și anume Codul civil, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat că: „de principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispozițiile art. 480 din Codul civil. Cu atât mai mult, persoanele care au utilizat procedura Legii nr. 10/2001 nu mai pot exercita, ulterior, acțiuni în revendicare având în vedere regula electa una via și principiul securității raporturilor juridice consacrat în jurisprudența CEDO (cauza Brumărescu contra României - 1997 ș.a.)”.
În susținerea acestei soluții, instanța supremă a arătat că: „Câtă vreme pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiții aceste imobile se pot restitui în natură persoanelor îndreptățite, nu se poate susține că legea specială, derogatorie de la dreptul comun, s-ar putea aplica în concurs cu acesta.
Legea specială se referă atât la imobilele preluate de stat cu titlu valabil, cât și la cele preluate fără titlu valabil (art. 2), precum și la relația dintre persoanele îndreptățite la măsuri reparatorii și subdobânditori, cărora le permite să păstreze imobilele în anumite condiții expres prevăzute [art. 18 lit. c), art. 29], așa încât argumentul unor instanțe în sensul că nu ar exista o suprapunere în ceea ce privește câmpul de reglementare al celor două acte normative nu poate fi primit”.
Conform principiilor de drept substanțial de drept comun, deduse pe cale de interpretare de practica judiciară și de literatura de specialitate în absența unei reglementări legale, proprietarul unui bun care nu se află în posesia bunului său poate să solicite și să obțină restituirea acestuia de la cel care îl deține fără drept, pe calea unei acțiuni în revendicare. Tot în lipsa unei reglementări legale specifice, în doctrină și în jurisprudență se consideră că în cadrul unei asemenea acțiuni se compară titlurile de proprietate prezentate de cele două părți, stabilindu-se mai multe reguli în acest sens. Chiar în acest context al dreptului comun, în cadrul juridic instituit de art. 480 Cod civil, s-a statuat că, dacă restituirea în natură nu este posibilă din punct de vedere material (bunul a pierit între timp în mod fortuit sau din culpa posesorului) sau juridic, restituirea se va face prin echivalent stabilit în considerarea valorii bunului. Cât privește imposibilitatea juridică de restituire, potrivit unei păreri poate avea drept cauze exproprierea imobilului pentru cauză de utilitate publică, precum și situația în care bunul a fost înstrăinat de pârât unei alte persoane și aceasta a dobândit dreptul de proprietate prin uzucapiune, iar potrivit unei
alte păreri la acestea se adaugă și ipoteza în care bunul a fost dobândit de un terț de bună credință. De asemenea, o soluție de respingere a cererii de restituire în natură este susținută, de data aceasta în unanimitate, și într-o altă situație în care bunul imobil a intrat în patrimoniul reclamantului în mod valabil și a făcut ulterior obiectul unei înstrăinări realizate de o altă persoană, și anume în ipoteza în care ambele titluri provin de la același autor, iar partea care a transcris prima titlul său nu este aceea care a obținut prima titlul de proprietate de la autorul comun, chiar dacă și aceasta ar putea fi privită ca o nesocotire a principului general de drept conform căruia nimeni nu poate transmite mai mult decât ceea ce îi aparține.
Rațiunea tuturor acestor reguli o constituie stabilirea apartenenței dreptului de proprietate, iar acest drept se regăsește, cu excepția unor situații de natura celor la care s-a făcut referire anterior, în patrimoniul ultimei persoane care l-a dobândit în mod valabil, ca efect al principiului de drept conform căruia nimeni nu poate transmite mai mult decât ceea ce îi aparține.
Această finalitate se regăsește și ipoteza imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, caracterul derogatoriu al dispozițiilor Legii nr. 10/2001 manifestându-se sub alte aspecte, primul fiind cel referitor la însăși determinarea titularului actual al dreptului de proprietate, deoarece este reglementată soarta juridică a vechiului drept de proprietate al reclamantului, iar cel de-al doilea la măsurile reparatorii de care poate beneficia acesta.
Astfel, potrivit mecanismului juridic instituit de actul normativ în discuție, recunoașterea și protecția juridică a dreptului de proprietate ce a aparținut foștilor titulari anterior anului 1945, chiar în situația în care imobilele au fost preluate fără titlu valabil, este condiționată de obținerea în prealabil de către aceștia a unei decizii sau a unei hotărâri judecătorești (art. 2 alin. 2, în vigoare la data introducerii cererii de chemare în judecată). Numai în acest mod pot fi interpretate prevederile textului de lege arătat: „Persoanele ale căror imobile au fost preluate fără titlu valabil își păstrează calitatea de proprietar avută la data preluării, pe care o exercită după primirea deciziei sau a hotărârii judecătorești de restituire, conform prevederilor prezentei legi”, deoarece imposibilitatea juridică de exercitare a unui drept este echivalentă cu negarea existenței lui.
Ca atare, deși este corectă aserțiunea conform căreia în cadrul acțiunii în revendicare trebuie să triumfe proprietarul imobilului, ea nu poate să conducă decât la concluzia la care au ajuns instanțele de fond, în contextul în care dreptul de proprietate nu se regăsește în patrimoniul reclamantei, deoarece aceasta nu a efectuat demersurile legale pentru a-l putea redobândi, fie prin introducerea unei acțiuni în revendicare anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, fie prin formularea unei notificări în temeiul Legii nr. 10/2001.
Este de remarcat și că prin dispozițiile Legii nr. 10/2001 legiuitorul și-a exprimat dreptul de opțiune la care s-a referit instanța europeană de contencios al drepturilor omului în cauza P. (paragrafele 89-92) în sensul că titularul dreptului patrimonial recunoscut de art. 2 alin. 2 din Legea nr. 10/2001 poate să obțină fie restituirea bunului în natură, fie despăgubiri conform art. 18 lit. c (fost d) după cum contractul de vânzare cumpărare a fost anulat sau nu, în temeiul art. 45 (fost 46) din Legea nr. 10/2001.
P. urmare, simpla neidentificare a titularului actual al dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu în persoana reclamantei implică conform celor expuse anterior respingerea acțiunii în revendicare, titlul vechi de proprietate invocat de aceasta nemaiavând forță juridică în contextul legislativ actual.
Se mai impune precizarea că principiul disponibilității nu înseamnă că părțile pot decide să li se aplice o lege generală în detrimentul celei speciale. În considerarea rolului constituțional al instanțelor judecătorești, prevăzut de art. 124 din legea fundamentală, având de rezolvat o anumită problemă de drept, judecătorul nu numai că poate, dar este și
obligat să facă încadrarea juridică corectă, deci să identifice normele juridice aplicabile, nefiind ținut de textele de lege indicate de către părți.
3. P. aceeași decizie în interesul legii, Înalta Curte de Justiție și Casație a urmărit să rezolve și problema dacă prioritatea Convenției europene a drepturilor omului poate fi dată și în cadrul unei acțiuni în revendicare întemeiate pe dreptul comun, respectiv dacă o astfel de acțiune poate constitui un remediu efectiv, care să acopere, până la o eventuală intervenție legislativă, neconvenționalitatea unor dispoziții ale legii speciale.
În cauza de față nu se pune însă o asemenea problemă, deoarece legea internă nu intră în conflict cu Convenția europeană a drepturilor omului.
Potrivit jurisprudenței instanței de contencios european, dreptul de proprietate care s-ar fi aflat inițial în patrimoniul reclamatei nu este garantat de prevederile art. 1 din Protocolul adițional al Convenției Europene a Drepturilor Omului. Principiul în acest domeniu a fost stabilit de Comisia Europeană încă din anii 1970: „S. de a vedea renăscută supraviețuirea unui vechi drept de proprietate care este de mult timp imposibil de exercitat în mod efectiv nu poate fi considerată ca un «bun» în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1” (decizia X., Y., Z. împotriva Germaniei din 4 octombrie 1977).
În alte cauze, instanța europeană a considerat că, în măsura în care cel interesat nu îndeplinește condițiile esențiale pentru a putea redobândi un bun trecut în proprietatea statului sub regimul politic anterior, există o diferență evidentă între „simpla speranță de restituire”, oricât ar fi ea de îndreptățită din punct de vedere moral, și o „speranță legitimă”, de natură mult mai concretă, bazată pe o dispoziție legală sau pe o decizie judiciară (CEDH, 28 septembrie 2004, Kopecky împotriva Slovaciei).
În același sens, în cauza Brezny și Brezny împotriva Slovaciei din 4 martie 1996, în care reclamanții au susținut că fuseseră lipsiți de proprietatea lor în condiții contrare art. 1 din Protocolul nr. 1, întrucât statul refuzase să le restituie proprietățile confiscate în 1973 și 1976 pe motiv că nu îndeplineau una din condițiile impuse de legea națională pentru a putea beneficia de restituire – dovada cetățeniei slovace, Comisia a declarat că procedura contestată de reclamanți nu se referă la „bunuri existente” și că aceștia acționau numai ca solicitanți. În concluzie „Reclamanții, care fără îndoială au sperat că li se vor restitui bunurile confiscate, nu au demonstrat că sunt titularii vreunui drept de a obține repararea prejudiciului”.
Reținând astfel că prevederile Legii nr. 10/2001 - pe care se întemeiază „speranța legitimă” în sensul Convenției -, care condiționează recunoașterea pretinsului vechi drept de proprietate al reclamantei de îndeplinirea procedurii reglementate de acest act normativ, nu sunt contrare art. 1 din Protocolul nr. 1 și că, în consecință, în absența unei notificări ce ar fi putut conduce la eliberarea unei decizii în condițiile legii sau la pronunțarea unei hotărâri în cadrul controlului activității entităților învestite cu soluționarea notificărilor exercitat de către instanțele judecătorești, reclamanta nu beneficiază de acest drept, se constată că nici invocarea dispozițiilor art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția europeană a drepturilor omului nu este de natură să conducă la o altă soluție.
Față de aceste considerente, reținând temeinicia și legalitatea hotărârii atacate și completând motivarea acesteia, Curtea urmează ca, în temeiul art. 312 Cod procedură civilă, să respingă recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul formulat de recurenta–reclamantă U. ARTIȘTILOR PLASTICI DIN ROMÂNIA împotriva deciziei civile nr. 145A din 12.02.2014 pronunțate de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații-pârâți DIRECȚIA GENERALĂ A ADMINISTRAȚIEI FONDULUI IMOBILIAR, S.C. C. S.A., M. BUCUREȘTI, prin Primar General, și P. M. BUCUREȘTI, ca nefondat.
Ia act că recurenta-reclamantă și-a rezervat dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședință publică, azi, 17.02.2015.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
I. S. C. G. M. H.
GRERIER
N. C. I.
Red. C.G.
Tehnored. C.S.
Ex. 2/04.04.2015
T.B. Secția a V-a Civilă - S. C.
- A. M.
Jud. sector 5 București - I. U.
| ← Legea 10/2001. Decizia nr. 34/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Legea 10/2001. Decizia nr. 86/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
