Revendicare imobiliară. Decizia nr. 504/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 504/2015 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 27-10-2015 în dosarul nr. 504/2015
Dosar nr._
(_ )
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ nr.504 A
Ședința publică de la 27.10.2015
Curtea constituită din :
PREȘEDINTE - M. H.
JUDECĂTOR - G. S.
GREFIER - S. R.
Pe rol fiind pronunțarea asupra cererii de apel formulate de apelanții – reclamanți O. O. și O. DE F. M., împotriva încheierii de ședință din data de 20.11.2013 și a sentinței civile nr. 2109 din data de 04.12.2013, pronunțate de către Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații – pârâți D. D., D. C. și . SRL.
Dezbaterile și concluziile părților au avut loc în ședința publică de 06.10.2015, fiind consemnate în încheierea de la acea dată parte integrantă din prezenta, când, pentru a da posibilitatea părților să formuleze concluzii scrise, Curtea a amânat consecutiv pronunțarea la 13.10.2015, 20.10.2015 și apoi la 27.10.2015, hotărând următoarele:
CURTEA
Deliberând asupra apelului civil de față, constată următoarele:
Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului București - Secția a IV-a Civilă la data de 23.12.2008, reclamanții O. O. și OHANIN DE F. M. au chemat în judecată pârâții D. D. I., D. C. și ., solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să fie obligați pârâții să le lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul teren situat în București, ., nr. 11-13, sector 1, în suprafață de 530 mp; obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată.
În fapt, au arătat că sunt succesorii defuncților O. Haiguhi, decedată la data de 06.12.1987 și O. A., decedat la data de 03.12.1976, astfel cum rezultă din certificatele de moștenitor nr. 20/17.03.2008 și respectiv nr. 19/17.04.2008 emise de BNP Asociați „L. și D.".
Imobilul de 530 mp revendicat pe calea prezentei acțiuni face parte dintr-o suprafață mai mare de circa 2530 mp, dobândită de autorii lor, prin Contractul de vânzare-cumpărare încheiat cu vânzătoarea A. Gh. Costandacky și autentificat sub nr._/8.06.1945 de Tribunalul I., Secția notariat, terenul având ca adresă poștală, la data dobândirii, .. 11, colț cu ., colț cu ..
Terenul vândut de A. Gh. Costandacky a fost la rândul său, dobândit de aceasta astfel: suprafața de 530 mp, prin contractul de vânzare-cumpărare_/1932 autentificat de Tribunalul I. - Secția Notariat sub nr._/19, iar suprafața de 2000 de mp, prin contractul nr._/1932 autentificat de același Tribunal, sub nr._/1932.
Terenul dobândit de autorii lor prin contractul de vânzare - cumpărare nr._/8.06.1945 mai sus menționat avea la data achiziționării următoarele vecinătăți: la nord, . Muzeul Zambaccian pe o lungime de 57,30 m.l; la sud, . poartă aceea denumire și în prezent, pe o lungime de 23,90 m.l și fosta proprietate D., pe o lungime de 37.80 m.l; la est, ., redenumită Emile Zola, pe o lungime de 54,91 m.l ; la vest, fosta proprietate Mornand și H., aflați în prezent în administrarea Ministerului Afacerilor Externe, de pe Muzeul Zambaccian nr. 18, pe o lungime de 34.50 m.l și fosta proprietate D., pe o lungime de 23,06 m.l..
Potrivit istoricului de arteră poștală furnizat de Direcția Evidență Imobiliară și Cadastrală din cadrul Primăriei București, . actuala stradă Emile Zola, iar . actualmente denumirea de Muzeul Zambaccian.
Pentru corecta stabilire a amplasamentului și configurației topografică a zonei, arată că terenul în suprafață de 530 de mp ce formează obiectul acestui litigiu, se învecinează cu suprafața de 2000 de mp, ce se găsește în detenția precară a Statului și în privința căreia a formulat o acțiune revendicare distinctă, întreaga suprafață de teren a fost preluată abuziv de către stat în perioada comunistă, fără nici un titlu.
Suprafața de 530 mp are ca adresă poștală actuală: ., nr. 11-13, sector 1, învecinându-se la nord, cu restul suprafeței de 2000 mp administrată de Stat, la sud, cu ., la est . la vest, cu un teren aflat în proprietatea altor persoane.
Conform mențiunilor existente în cartea funciară a sectorului 1 București, imobilul revendicat figurează înscris pe numele pârâtului D., asupra aceluiași teren fiind înscris și un drept de superficie în favoarea pârâtei ..
Titlul lor este anterior titlului pârâților, fiind transcris la o dată anterioară eventualului lor act de proprietate.
Dreptul reclamanților este preferabil, fundamentându-se pe o dată anterioară de dobândire legală în proprietate.
Menționează în acest sens că autorii reclamanților au transcris la cartea funciară anterior pretinșilor autori ai pârâților, astfel cum rezultă din cartea funciară nr. 5180/1940 a orașului București - transcrierea făcută la data de 29.11.1945.
Titlul lor este mai caracterizat, emanând de la un autor preferabil.
Sub acest aspect, preferabilitatea titlului reclamanților este confirmată de ordinea neîntreruptă a transmiterii dreptului de proprietate de la autorii anteriori, dreptul lor real asupra terenului revendicat fiind actual incontestabil.
Contractele de vânzare-cumpărare autentificate de Tribunalul I. Secția Notariat sub nr._/19.11.1932 și nr._/16.12.1932 depuse scop probator la dosarul cauzei, atestă fără putință de tăgadă, atât validitatea titlurilor proprietarilor anteriori, cât și caracterul neîntrerupt al transmiterii succesive din perioada 1905-1945, finalizate prin perfectarea contractului vânzare-cumpărare nr._/08.06.1945 de către autorii reclamanților, cu vânzători A. Gh. Costandacky.
În drept, s-a întemeiat pe dispozițiile art. 480-481 Cod civil, art. 44 din Constituția României, art. l din Primul Protocol Adițional al CEDO, art.6 din CEDO.
Probe: înscrisuri, interogatoriul pârâților, expertiză tehnică de specialitatea, precum și orice alte probe a căror necesitate ar rezulta din dezbateri.
La termenul de judecată din data de 20.03.2009 reclamanții au depus în ședință publică cerere precizatoare prin care au arătat că înțeleg să se judece cu ., precizând că aceasta este denumirea actuală a pârâtei . SRL.
Pârâți D. D. I. și D. C. au formulat întâmpinare prin care au solicitat ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să se dispună respingerea cererii de chemare în judecată formulată de către reclamanți, de asemenea, solicită instanței obligarea reclamanților Ia plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezenta cauză.
În fapt, au arătat că sunt proprietari de bună-credință ai imobilului - teren în suprafață de 576,50 mp situat București ., nr. 11-13, sector 1, dobândit de la U. I. și U. M. G. în baza Contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1946/19.08.1999 de BNP F. N. și transcris în Cartea funciară nr. CF 761 a localității București-sector 1 la PI/1 cu număr cadastral 380.
La rândul lor, U. I. și U. M. G. au cumpărat terenul de la S. F. și S. A. prin Contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 2916/12. 10. 1998 la BNP Ș. C. G..
S. A. și S. F. au dobândit terenul la rândul lor prin sentința civilă nr._/1998 rămasă definitivă prin neapelare și transcrisă la nr._/1998 de Judecătoria Sectorului 1.
Solicită instanței să observe că nu se face proba dreptului de proprietate al autorilor reclamanților asupra terenurilor, nefiind anexate cererii contractele invocate.
Solicită de asemenea, să se observe inadvertențele multiple care exista între datele din înscrisurile depuse, solicitările reclamanților și actele pârâților de proprietate:
În primul rând, se revendică un teren de suprafață diferită față de cea a terenului deținut în proprietate de pârâți (suprafața revendicată este de 530 mp, iar terenul proprietatea lor este de 576,5 mp).
În al doilea rând, vecinătățile corespunzătoare fiecărei suprafețe sunt diferite, ceea ce evidențiază lipsa identității terenului revendicat de reclamanți cu imobilul aflat în proprietatea pârâților.
Astfel, se observă că limitele terenului revendicat de reclamanți ar fi următoarele: la nord - D., actuala . o lungime de 57,3 ml; la Sud - . aceeași denumire și în prezent pe o lungime de 23,90 ml și fosta proprietate D. pe o lungime de 37, 80 ml; la Est - . redenumită E. Zola pe o lungime de 54,91 ml, la Vest - fosta proprietate Mornand și H. aflată în prezent în administrarea Ministerului Afacerilor Externe, de pe .. 18, pe o lungime de 34,50 ml și fostă proprietatea D. pe o lungime de 23,06 ml.
Terenul proprietatea pârâților intabulat în cartea funciară, are următoarele vecinătăți: 23,32 ml – Ministerul Afacerilor Externe; 20,79 - .,21 ml - . cu . ml - .,11 ml - proprietate S. Sandrin.
Totodată, nici denumirile străzilor care delimitează terenurile nu sunt identice (ceea ce arată o dată potrivit actelor depuse la dosar, că este vorba de două terenuri diferite).
Mai arată pârâții că sunt proprietari de bună-credință, întrucât au dobândit terenul cu respectarea legii, prin contract de vânzare-cumpărare autentic.
Consideră că o eventuală atingere adusă dreptului lor de proprietate legal dobândit constituie o încălcare gravă a principiului ocrotirii bunei-credințe.
Procura specială autentificată de un consilier din cadrul Ambasadei României din Caracas sub nr. 164 din 01.02.2007 anexată în fotocopie la acțiune, cuprinde, de asemenea, date inexacte și incomplete, punând la îndoială valabilitatea și conținutul acesteia.
Astfel, datele de identificare ale mandantului sunt minimale, fără a se preciza cetățenia, domiciliul/reședința, data nașterii, ascendenții mandantului, importante în raport cu redactarea unei procuri.
Observă că procura specială este dată doar de unul dintre reclamanți, neexistând anexată cererii nici o dovadă privind existența unui mandat și cu privire la celalalt reclamant, cu domiciliul în A., Buenos Aires.
Toate argumentele expuse prin prezenta întâmpinare corelat cu faptul că autorii acțiunii au stat în pasivitate până în prezent și că niciodată nu au exercitat o posesie a terenului sau nu au îndeplinit vreun demers legal privind reclamarea drepturilor ce li s-ar cuveni, demonstrează faptul că în realitate nu există dreptul de a solicita revendicarea terenului și că sunt în prezenta unor pretenții nefondate.
Pentru toate considerentele anterior învederate, solicită instanței respingerea acțiuni reclamanților ca neîntemeiată și nedovedită.
În drept, dispozițiile prevăzute de art. 115 și urm. Cod procedură civilă.
Pârâta . (fostă .), a formulat întâmpinare prin care a solicitat ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să se respingă cererea de chemare în judecată formulată de către reclamanți.
De asemenea, solicită instanței obligarea reclamanților la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezenta cauză.
În fapt, a arătat că a dobândit cu titlu gratuit dreptul de superficie asupra terenului în suprafață de 576,50 mp, având număr cadastral 380, înscris în Cartea funciară a Municipiului București nr. 761 de sub P. 11/1-2, teren situat în București, ., nr. 11-3. sector 1, în baza contractului de constituire de drept de superficie autentificat sub nr. 4374 din 08.10.2001.
Pe acest teren, societatea pârâtă a edificat o construcție cu o suprafață construită la sol de 323,30 mp, alcătuită din SDSP+3.
Precizează de asemenea, că actul de constituire de drept de superficie asupra terenului a fost încheiat cu respectarea dispozițiilor imperative ale legii române aplicabile. Drepturile și obligațiile legale și contractuale, pe care le-au dobândit ca superficiari, nu au și nu au avut vreo legătură cu acțiunea formulată de reclamanți.
Având în vedere cele expuse anterior, învederează faptul că pârâta a edificat cu bună-credință construcția de pe teren, cu materialele proprii, cu acordul proprietarilor fiind în consecință constructori de bună-credință. Dreptul real dobândit de pârâtă opozabil tuturor, inclusiv reclamanților, prin înscrierea în Cartea Funciară.
Pe fondul cauzei, solicită respingerea acțiunii ca neîntemeiată, întrucât reclamanții nu sunt proprietarii terenului invocat și nu pot proba identitatea dintre acest imobil și cel dobândit de autorii lor.
În mod eronat reclamanții susțin că au drept de proprietate asupra terenului de 530 mp, astfel cum pretind în cererea de chemare în judecată, deoarece nu există identitate între terenul revendicat și cel asupra căruia poartă suprafața de teren înscrisă în actul din anul 1945. Această afirmație este total nefondată atât timp cât nu s-a stabilit gradul de suprapunere dintre amplasamentul terenului individualizat în actul de proprietate din anul 1945 și amplasamentul revendicat de reclamanți.
Pe de altă parte, reclamanții s-au legitimat procesual ca succesori legali ai fratelui și ai mamei lor, conform certificatelor de calitate anexate.
Astfel, reclamanții chiar dacă ar avea vocație succesorală, nu au dobândit în condițiile și în termenele legale drepturi succesorale la averea defuncților, actele notariale recunoscându-le doar calitatea și nu dreptul de moștenire.
Pasivitatea reclamanților și după 1990, timp de 19 ani, le-a "conservat" numai calitatea, fără exercițiul dreptului de moștenire, care nu a fost manifestat conform normelor legale în toată perioada până în prezent.
În drept, dispozițiile prevăzute de art. 115 și urm. Cod procedură civilă.
Reclamanții O. O. și O. de F. MIL au cerere de precizare a valorii obiectului acțiunii.
Astfel, au evaluat imobilul ce formează obiectul revendicării la suma de 1.038.800 lei Ron prin raportare la suprafață, amplasamentul și valoarea actuală a terenului pe piața imobiliară. Au evaluat un m.p. teren la 500 EURO, la un curs BNR de 1 euro=3,92 lei la data de 23.12.2008, data introducerii acțiunii.
Prin încheierea de ședință din data de 29.05.2009 tribunalul a respins excepția necompetenței materiale a tribunalului, față de valoare imobilului și a constatat scutita acțiunea de obligația achitării taxei de timbru.
Prin încheierea de ședință din data de 29.01.2010, tribunalul a suspendat judecata cauzei în baza art. 244 alin. 1 pct. 1 Cod procedură civilă până la soluționarea în mod irevocabil a cauzei care formează obiectul dosarului nr._/299/2009 al Judecătoriei sector 1 București.
Prin decizia civilă nr.2109/04.12.2013, Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă a respins cererea de repunere pe rol a cauzei ca neîntemeiată și a respins acțiunea, astfel cum a fost precizată, de reclamanți, ca neîntemeiată.
Analizând probatoriul aflat la dosarul cauzei, tribunalul a reținut următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată, reclamanții O. O. și OHANIN DE F. M. au chemat în judecată pârâții D. D. I., D. C., au solicitat tribunalului să oblige pârâții să le lase în deplină proprietate și liniștită posesie, imobilul teren situat în București, ., nr. 11-13, sector 1 în suprafață de 530 mp.
În drept, au invocat dispozițiile art. 480, 481 C.civ., art. 44 din Constituția României și art. 1 din Primul Protocol adițional la CEDO.
Tribunalul a constatat că este învestit cu o acțiune în revendicare formulată în temeiul dreptului comun.
Literatura de specialitate este unanimă în a aprecia că mijlocul de drept civil cel mai important pentru apărarea dreptului de proprietate este acțiunea în revendicare.
Procedând la analiza titlului de proprietate exhibat de reclamant, prin prisma criticilor exprimate de părțile adverse prin întâmpinare, tribunalul a reținut următoarele:
Prin Contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr._/8.06.1945 de Tribunalul I., Secția Notariat, A. Gh. Costandacky, în calitate de vânzător, le-a vândut soților A. O. și Haiguhi O. terenul în suprafață de 2530 mp, situat în București, .. 11, colț cu ., colț cu . (filele 7,8).
Potrivit adresei nr._/7823/03.06.2008 emise de Primăria Municipiului București – Serviciul Nomenclatură Urbană, rezultă că începând cu anul 1947 artera de circulație A. M. a purtat denumirea . 10).
Din adresa nr._/1764/12.01.2013 emisă de Primăria Municipiului București – Direcția Patrimoniu, rezultă că potrivit arhivei acestei instituții, imobilul care a purtat adresa .. 11-13, din anul 1947 a purtat denumirea . nivelul anului 1986 a fost inclus în imobilul cu adresa poștală .. 18 sector 1, care figura cu teren în suprafață de 3842 mp, din care construcții corp A cu 1 nivel, în suprafață de 467,00 mp și corp B cu 2 nivele, în suprafață de 374,00mp, proprietate de stat, categoria de folosință „curți – construcții”, cu posesor de parcelă Întreprinderea de Construcții Vânzare Locuințe. Se precizează că pentru o parte din terenul care a purtat adresa .. 11-13 a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1946/19.08.1999 pe numele D. D. I. și D. C..
În sfârșit, se arată că imobilul a făcut obiectul următoarelor acte normative:
- decizia nr. 945/11.06.1951 emisă de fostul Sfat Popular al Capitalei, prin care a trecut din folosința Întreprinderii de Locuințe și Localuri București în folosința Oficiului pentru Deservirea Corpului Diplomatic;
- decizia nr. 2054/06.12.1960 emisă de fostul Sfat Popular al Raionului Stalin prin care a fost dotat fostul I.A.L. Raion Stalin cu imobilul preluat în baza Hotărârii Consiliului de Miniștri nr. 8/1960;
- Hotărârea de Guvern nr. 5/21.10.1997 prin care a fost aprobată transmiterea imobilului în cauză, proprietate publică a statului, din administrarea C.G.M.B. în administrarea Ministerului Afacerilor Externe fila 245).
Din interpretarea acestui probatoriu, rezultă fără dubiu că imobilul fost proprietatea autorilor reclamanților a trecut în proprietatea statului, chiar dacă nu a putut fi identificată modalitatea concretă a acestei treceri.
Potrivit art. 2 lit. i) din Legea nr. 10/2001, republicată, în sensul prezentei legi, prin imobile preluate în mod abuziv se înțelege: „orice alte imobile preluate fără titlu valabil sau fără respectarea dispozițiilor legale în vigoare la data preluării, precum și cele preluate fără temei legal prin acte de dispoziție ale organelor locale ale puterii sau ale administrației de stat.”
Tribunalul a avut în vedere și punerea în aplicare a dispozițiilor amintite prin Norma metodologică din 07.03.2007 de aplicare unitară a legii, care fac următoarele precizări: „2.6. La art. 2 alin. (1) lit. i) din lege se statuează competența entității învestite cu soluționarea notificării de a califica, în cadrul procedurii administrative de soluționare a notificării, împrejurarea că preluarea s-a făcut fără titlu valabil, fără a mai fi necesară parcurgerea unei alte proceduri care ar implica preexistența unei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile pronunțate în temeiul art. 6 alin. (3) din Legea nr. 213/1998, cu modificările și completările ulterioare. În cadrul procedurii administrative de rezolvare a notificărilor, entitatea implicată în aplicarea legii are libertatea de a aprecia, în funcție de circumstanțele fiecărui caz, dacă actul normativ constituie titlu valabil sau titlu nevalabil pentru preluarea imobilului respectiv”.
În funcție de probatoriul administrat, care atestă prezența imobilului în patrimoniul statului, tribunalul a apreciat că, potrivit dispozițiilor legale amintite anterior, este lipsit de relevanță juridică faptul că nu a putut fi identificat actul de preluare a imobilului în proprietatea statului, rezultând fără dubiu că imobilul este supus dispozițiilor legale din Legea nr. 10/2001.
Cu toate acestea, reclamanții au ales să își valorifice pretinsul drept de proprietate în baza dreptului comun, într-o acțiune în revendicare, iar nu potrivit procedurii speciale de restituire reglementată prin Legea nr. 10/2001.
Pe de altă parte, chiar dacă s-ar da curs solicitării reclamanților și s-ar analiza titlul pârâților, constatarea preluării abuzive ori a preferabilității titlului lor nu le-ar aduce reclamanților nici un avantaj, întrucât nu aveau deschisă decât calea restituirii bunului potrivit Legii nr. 10/2001.
Or, Tribunalul a reținut că autorii reclamanților ori succesorii reclamanți nu au formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001.
Tribunalul a reținut că potrivit art. 22 alin. 5 din Legea nr. 10/2001, republicată „(5) Nerespectarea termenului de 6 luni*) prevăzut pentru trimiterea notificării atrage pierderea dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent.”
Așa fiind, întrucât dispozițiile Legea nr. 10/2001 guvernează regimul juridic aplicabil terenului în litigiu, ele fac ca acțiunea în revendicare intentată pe calea dreptului comun, potrivit art. 480C.civ. să nu poată fi primită.
Tribunalul a reținut și argumentele care au fundamentat soluția Înaltei Curți de Casație și Justiție și a apreciat că soluția îmbrățișată în speța de față este în concordanță și cu Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secțiile Unite nr. 33 din 9 iunie 2008, referitor la existența unei opțiuni între aplicarea legii speciale, care reglementează regimul imobilelor preluate abuziv în perioada în referință și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, și anume Codul civil.
Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat că numai persoanele exceptate de la procedura acestui actului normativ special precum și cele care, din motive independente de voința lor, nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale, au deschisă calea acțiunii în revendicare/retrocedare a bunului litigios, dacă acesta nu a fost cumpărat cu bună-credință (...).
Or, reclamanții nu se încadrează în această ipoteză, iar în cazul imposibilității, reclamanții puteau solicita repunerea în termenul pentru formularea notificării, or, în ipoteza respingerii notificării ca fiind tardiv formulată, puteau invoca apărările privind o eventuală imposibilitate pe calea contestației formulate împotriva dispoziției/deciziei.
Cu privire la acțiunile întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea, formulate după . legii speciale și soluționate neunitar de instanțele judecătorești, Î.C.C.J. în decizia nr. 33/2008 a stabilit: „concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială”.
Reclamanții au solicitat tribunalului să constate că au calitatea de proprietari și potrivit art. 1 din Primul Protocol adițional la CEDO.
În cauza de față, făcând referire la cauza Malhous contra Republicii Cehe, tribunalul a apreciat că nu există niciun element care să conducă la concluzia că autoritățile naționale au acționat în mod arbitrar, ci au făcut doar aplicarea legilor interne fără a exista o încălcare a prevederilor art. 1 din Protocolul 1.
Cum în mod repetat a arătat și Curtea EDO, Convenția nu înlătură dreptul statelor de a concepe proceduri prealabile, obligatorii, dacă acestea asigură și dreptul de acces la instanță, astfel încât drepturile fundamentale să poată fi cercetate în condițiile art. 6 paragraf 1 CEDO.
Astfel, în cauza A. și le Compte c. Belgiei, Curtea E.D.O. reține că de fapt, statul are de ales între două soluții, ambele conforme cu cerințele unui proces echitabil: „fie organele jurisdicționale administrative îndeplinesc ele însele cerințele art. 6 paragraf 1, fie acestea nu se conformează amintitelor exigențe, dar suportă controlul ulterior al unui organ judiciar cu jurisdicție deplină, care să ofere garanțiile cerute de acest articol.”
Pe de altă parte, nerespectarea unor dispoziții legale interne și a unor termene speciale, rezonabile, nu îi îndreptățește pe reclamanți a pretinde că statul român nu le-a asigurat cadrul legal necesar pentru a obține ocrotirea dreptului de proprietate pretins, atât timp cât nu au urmat procedurile legale prevăzute de Legea nr. 10/2001, aplicabile terenului revendicat, din culpa acestora și în consecință, nu le poate asigura succesul „sărind” peste aceste dispoziții și invocând direct Convenția.
Astfel cum deja s-a reținut, Curtea E.D.O. permite statelor să aducă anumite limitări dreptului de acces la instanță (cauza Golder c. Marii Britanii).
Aceste noi reguli legale, survenite prin Legea nr. 10/2001, confirma apărarea pârâților, potrivit căreia reclamanții nu au în patrimoniul propriu un „bun” în înțelesul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, apt a fi aparat pe calea acțiunii în revendicare, ci au exclusiv dreptul de a urma căile procedurale legal reglementate prin legi speciale.
În interpretarea art. 1 din Protocolul nr. 1, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a precizat noțiunile de "bun" și de "drept asupra bunurilor" în sensul că autoritățile naționale asigură respectarea exercițiului dreptului de proprietate, care trebuie să fie actual, adică să existe în patrimoniul persoanei ce invocă protecția normei și să conțină ca element fundamental, prerogativa de a dispune de bunurile sale (cauza Marckx c. Belgia, cauza Handyside c. Marea Britanie).
S-a statuat că art. 1 din Protocolul nr. 1 nu garantează dreptul de a dobândi un anumit bun, nici dreptul de a deveni proprietarul unui bun, nici dreptul la restituirea unui bun trecut în stăpânirea unui stat fost totalitar. Noțiunea de "bun" cuprinde și dreptul de creanță și speranța legitimă, ca valori patrimoniale. O creanță nu poate fi considerată un bun în sensul art. 1 decât dacă ea a fost constată sau stabilită printr-o decizie judiciară trecută în puterea lucrului judecat (cauza Fernandez- Molina Gonzales și alții c. Spania).
Nu constituie un bun protejat prin art. 1, acțiunile reclamanților pendinte, pe rolul instanțelor interne, care dau naștere exclusiv eventualității dobândirii unei valori patrimoniale.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a făcut distincție între speranța legitimă protejată ca bun și simpla speranță de restituire, care nu constituie un bun protejat: "în măsura în care cel interesat nu a îndeplinit condițiile esențiale pentru a putea redobândi un bun trecut în proprietatea statului sub regimul politic anterior, existând o diferența evidenta între "simpla speranța de restituire" și o "speranța legitima”, de natură mult mai concretă, bazată pe o dispoziție legală sau pe o decizie judiciară”.
În speță, tribunalul a apreciat că reclamanții nu au un bun apt a fi protejat în temeiul art. 480 cod civil și art. 1 din Protocolul nr. 1 pentru terenul care nu a fost restituit în baza procedurilor administrative, deoarece nu au în patrimoniul lor actual nici exercițiul dreptului de a folosi bunul, nici exercițiul dreptului de a-l administra, nici exercițiul dreptului de a dispune cu privire la acesta. Reclamanții au avut exclusiv dreptul de a urma căile procedurale legal reglementate prin legi speciale, și numai dacă procedura declanșată conform acestor legi se finalizează, se concentrează și dreptul acestora, fie în modalitatea redobândirii dreptului de proprietate/a dreptului de a exercita prerogativele dreptului de proprietate, fie în modalitatea obținerii de despăgubiri.
Tribunalul a avut în vedere și raționamentul juridic pe care s-a fundamentat decizia nr. 27/2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii cu privire la chemarea în judecată direct a Statului Român în chestiuni legate de dreptul persoanelor care se pretind proprietari în baza Legii nr. 10/2001, la reparații, și care reține:
Așa cum C.E.D.O. a arătat în Cauza R. împotriva României, art. 13 din Convenția europeană garantează existența în dreptul intern a unui recurs ce permite invocarea, în substanță, a drepturilor și libertăților consacrate de Convenție. El are ca o consecință directă existența unui "recurs intern", care să permită persoanei remedierea în plan național a oricărei încălcări a unui drept consacrat în Convenție. Această dispoziție solicită deci o cale internă de atac în fața unei "autorități naționale competente" care să examineze orice cerere întemeiată pe dispozițiile Convenției, dar care să ofere și reparația adecvată, chiar dacă statele contractante se bucură de o anume marjă de apreciere în ceea ce privește modalitatea de a se conforma obligațiilor impuse de această dispoziție.
Prin urmare, posibilitatea analizei pe fond a cererii reclamantului și oferirea unui remediu adecvat constituie ceea ce, în jurisprudența C.E.D.O., se numește a fi "recursul efectiv", în sensul art. 13 din Convenție (cauzele Kudla împotriva Poloniei, Rysovskyy împotriva Ucrainei, Kacmar împotriva Slovaciei etc.).
Cu privire la natura acestui "recurs intern", atât jurisprudența C.E.D.O, cât și doctrina au stabilit că garanțiile prevăzute de art. 13 din Convenție nu pot merge atât de departe încât să asigure o cale care să permită combaterea unei legi, pe motiv că este contrară Convenției, sau să atace conținutul unei anumite reglementări în fața unei autorități naționale (cauzele James și alții împotriva Regatului Unit, Roche împotriva Regatului Unit, Murray împotriva Regatului Unit etc.).
Or, așa cum deja a reținut tribunalul, nimic nu îi împiedica să solicite repunerea în termenul de a formula notificare, în ipoteza imposibilității formulării notificării în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001, arătând în ce constau cauzele obiective care i-au împiedicat.
Tribunalul, concluzionând, a reținut că reclamanții nu au în patrimoniul lor un drept de proprietate apt de a fi ocrotit potrivit dispozițiilor art. 480 C.civ., ci aveau doar deschisă calea de a formula cereri potrivit legilor speciale și procedurilor instituite de acestea.
Acțiunea apare ca fiind neîntemeiată și în ipoteza susținută de reclamanți în sensul că bunul nu a ieșit din patrimoniul autorilor lor, lipsind actul de preluare.
Tribunalul a apreciat că în procedura comparării titlurilor, nu poate declara nelegalitatea unui act intrat în circuitul civil și neanulat într-o acțiune cu acest obiect.
Chiar și în ipoteza în care tribunalul ar primi și aceste din urmă susțineri legate de sentința civilă nr._/26.06.1998 pronunțată de Judecătoria sectorului 1 București în dosarul nr. 9337/1998, pe de o parte, efectul ar fi considerarea bunului ca neieșind din patrimoniul statului, ipoteză în care el este tot supus reglementării legii speciale nr. 10/2001, or din această perspectivă acțiunea a fost deja apreciată ca fiind nefondată, iar pe de altă parte, sentința civilă se bucură de prezumția de lucru judecat care presupune și prezumția că ea este conformă cu realitatea, prezumție care nu a fost răsturnată.
Nici conivența pârâților D. cu fostul proprietar recunoscut în baza acestei sentințe civile, numitul M. G., nu a fost probată de reclamanți, obligația revenindu-le potrivit art. 129 alin. 1 Cod procedură civilă coroborat cu art. 1169 Cod civil, simplul fapt al renunțării verificării evidenței OCPI fiind lipsit de relevanță, în condițiile în care imobilul nu a fost identificat în evidențele cărții funciare.
În sfârșit, tribunalul a apreciat că, dând curs și indicației din decizia nr. 33/2008 pronunțată de ÎCCJ și amintită anterior, în procedura comparării titlurilor de proprietate ar avea câștig de cauză tot pârâții D., cumpărători de bună-credință, astfel cum rezultă din probatoriu.
Având în vedere cele reținute, tribunalul a apreciat că rațiunile privind ocrotirea siguranței circuitului civil, al bunei-credințe își găsesc aplicarea nu numai sub aspectul salvării efectelor juridice ale actului de la nulitatea absolută, dar și de la caducitate, ca efect al comparării acestuia cu actul exhibat de către reclamant, ca proprietar inițial.
Buna-credință reglementată de dispozițiile art. 46 alin 2 din Legea nr.10/2001 (și recunoscută în practica judiciară anterioară), ca situație care salvează de la nulitate contractul de vânzare-cumpărare, încheiat de către un vânzător neproprietar, semnifică eroarea scuzabilă, invincibilă și neimputabilă, a cumpărătorului care a crezut întemeiat, fără să poată pune la îndoială în mod normal, că vânzătorul este proprietarul imobilului. Buna-credință trebuie să fie perfectă, lipsită de orice culpă proprie a părții sau chiar de orice îndoială și este exclusă acolo unde ignoranța părții s-a datorat propriei neglijențe sau imprudențe.
Ceea ce interesează, este dacă părțile au fost în eroare scuzabilă și invincibilă, cu privire la dreptul de proprietate al vânzătorului asupra imobilului.
Buna sau reaua-credință reprezintă atitudinea subiectivă a părții la încheierea contractului, propria sa reprezentare asupra legalității convenției, atitudine care însă nu poate fi apreciată decât prin raportarea la un criteriu obiectiv, al omului normal de diligent în raport cu circumstanțele materiale concrete ale cauzei.
Cum la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare, imobilul se afla în proprietatea vânzătorului U. I., ca urmare a unor vânzări succesive prin contracte de vânzare - cumpărare autentice, valabile atât timp cât nu au fost anulate sau declarate nule în instanță, iar titlul acestuia nu era contestat în instanță și reclamanții nici nu formulaseră vreo cerere în temeiul legilor speciale de restituire ori potrivit dreptului comun, tribunalul a apreciat că prezumția de bună-credință nu a fost răsturnată și operează în favoarea actualului proprietar.
La rândul său, pârâta ., succesor al fostei societăți . SRL, are constituit în favoarea sa un drept de superficie pentru a edifica o construcție de către pârâții D., astfel cum rezultă din contractul autentificat sub nr. 4374/08.10.2001 la BNP I. D. (filele 68,69).
Tribunalul a reținut că pârâții D. au dobândit dreptul de proprietate de la numitul U. I. în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1946/19.08.1999 la BNP F. N. (fila 272), U. I. a dobândit la rândul lui dreptul de proprietate de la vânzătorii S. F. și S. A. în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 2916/12.10.1998 la BNP Ș. C. G. (fila 273).
În cauza R. împotriva României, Curtea E.D.O. reține: „Totuși, Curtea reamintește faptul că a statuat că atenuarea vechilor prejudicii nu trebuie să creeze noi neajunsuri disproporționate. În acest scop, legislația ar trebui să permită să se țină seama de circumstanțele speciale ale fiecărei spețe, pentru ca persoanele care și-au dobândit bunurile de bună-credință să nu fie puse în situația de a suporta povara responsabilității statului care confiscase odinioară aceste bunuri (a se vedea Pincova și Pinc, citată mai sus, § 58)”.
Tribunalul a reținut cauza R. sub aspectul conturării unei jurisprudențe CEDO constante în sensul salvgardării dreptului persoanelor care au dobândit cu bună-credință dreptul de proprietate asupra unor imobile care au fost sub incidența Legii nr. 10/2001.
Tribunalul, văzând și dispozițiile art. 151 Cod procedură civilă, a respins ca neîntemeiată cererea de repunere pe rol a cauzei, cerere formulată de către reclamanți, întrucât tribunalul a apreciat că este lămurit, iar prin concluziile scrise nu se invocă apărări asupra cărora părțile să nu fi avut posibilitatea de a administra probe și a depune concluzii scrise.
Împotriva sentinței civile nr.2109/04.12.2013 și încheierii de ședință din data de 20.11.2013, pronunțate de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă în dosarul nr._ , au formulat apel reclamanții O. O. și OHANIN DE F. M., prin care au solicitat admiterea apelului; schimbarea în totalitate a încheierii de ședința din data de 20.11.2013; desființarea în parte a deciziei civile nr.2109/2013 și trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de fond în vederea cercetării falsului pe cale civilă și soluționării pe fond a cauzei; în subsidiar, în situația în care se va aprecia că nu s-ar impune casarea cu trimitere spre rejudecare la prima instanță, solicită rejudecarea fondului și pe baza probatoriilor administrate la fond și apel, să fie admisă acțiunea astfel cum a fost formulată și precizată (fila 37 și fila 48), să se constate falsul pe cale civilă și să fie obligați pârâții de a lăsa în deplină proprietate și liniștită posesie a reclamanților, imobilul teren situat în București, ..11-13, sector 1 în suprafață de 576,5 mp (520 mp în planurile anexă la raportul de expertiză - f.352-353), înscris în Cartea funciară nr.5180/1940 a Comisiei pentru înființarea cărților funciare București și în C.F. nedefinitivă nr. 761 a sectorului 1 București, nr. cadastral 380. În ceea ce privește cheltuielile de judecată, solicită a se lua act că își rezervă dreptul de a le solicita pe cale separată.
Apelanții – reclamanți formulează următoarele motive de apel expuse în esența lor:
1. Instanța a încălcat principiul aflării adevărului consacrat de art. 129 alin. 5 Cod procedură civilă prin respingerea cererii reclamanților de a se reveni cu adresă la P. de pe lângă Curtea de Apel București pentru a înainta dosarul nr.364/P/2002. Sub acest aspect apelanții – reclamanți consideră nelegală încheierea de ședință din data de 20.11.2013, prin care a fost respinsă această cerere.
Solicită prelungirea probatoriului în apel în sensul de a fi solicitata atașarea acelui dosar penal, pentru putea fi apreciată concludența probatorie a probelor existente în acel dosar atât în cererea de constatare a falsului pe cale civilă, cât și în verificarea relei - credințe a pârâților.
2. Instanța de fond a interpretat greșit art. 184 Cod procedură civilă, refuzând practic aplicarea acestei proceduri prin încheierea de ședință din data de 20.11.2013 în care a fost respinsă ca inadmisibilă cererea de cercetare pe cale incidentală a falsului privind:
-înscrisul sub semnătură privată pe baza căruia s-a pronunțat sentința civilă nr._/26.06.1998 a Judecătoriei Sector 1 București;
- operațiunea juridică de vânzare - cumpărare a terenului mai sus menționat constatată cu valoare de act autentic prin sentința civilă nr._/26.06.1998 a Judecătoriei Sectorului 1 București.
Prin cererea depusă la termenul din data de 20.11.2013, reclamanții au solicitat cercetarea pe cale incidentală a falsului, deoarece nu mai poate fi cercetat pe cale penală, întrucât acțiunea penală s-a stins, trecând mai mult de 5 ani de la data săvârșirii infracțiunii.
Apelanții - reclamanți susțin că au invocat în justificarea acestei cereri următoarele:
- Faptele reclamate întrunesc elementele constitutive ale infracțiunilor de fals intelectual, prevăzută de art. 2891 Cod Penal, în concurs real cu infracțiunea de uz de fals, prevăzută de art. 2912 Cod Penal, care ar putea fi reținute în sarcina magistratului S. G.. Fapta de fals și uz de fals ar fi putut fi reținută și în sarcina lui Mariut G. și a lui S. A., antecesorii pârâților.
- Potrivit art. 10 alin.(1) lit. g) Cod Procedură Penală, acțiunea penală nu poate fi pusă în mișcare, iar când a fost pusă în mișcare nu mai poate fi exercitată, dacă a intervenit prescripția, iar art.121 Cod penal prevede că prescripția înlătură răspunderea penală.
- În conformitate cu art. 122 Cod penal, termenele de prescripție a răspunderii penale pentru infracțiunile prevăzute de art.289 și art.291 Cod Penal sunt de 5 ani și curg de la data săvârșirii infracțiunii.
- A intervenit prescripția răspunderii penale din anul 1998 - de când a fost pronunțată sentința civilă nr._ de către magistratul S. G., și până în prezent.
Aceste falsuri nu pot rămâne nepedepsite, cel puțin sub aspectul consecințelor lor civile, mai ales că din adresa Judecătoriei sector 1 (f.434) - transmisă de P. de pe lângă Curtea de Apel București, rezultă inexistența oricărei mențiuni în caietul grefierului privind dosarul în care s-a pronunțat hotărârea de constatare a vânzării.
Acest aspect coroborat cu faptul că existența acelui dosar nu a putut fi confirmată de nici un organ în posesia căruia s-ar fi putut afla acel dosar, confirmă încă o dată că se impunea cercetarea falsului atât pentru cele mai sus menționate, cât și pentru falsul intelectual (pronunțarea sentinței fără să existe o judecată și un dosar în care să fie pronunțată conform legii). Toate acestea conduceau la concluzia inexistenței unui drept de proprietate care să poată fi transmis pârâților.
Chiar dacă nu mai poate fi vorba de o judecată penală pe acest aspect, aceste elemente aveau o legătură intrinsecă cu obiectul acțiunii principale, întrucât trebuiau avute în vedere în verificarea preferabilității titlului apelanților - reclamanți. Altfel, o soluție defavorabilă reclamanților de genul celei criticate încurajează astfel de acte penale, ceea ce este incompatibil cu ideea de justiție într-un stat de drept.
2.1.Nelegalitatea soluției instanței de a respinge cererea ca „inadmisibilă" rezultă din încălcarea dispozițiilor art. 261 pct. 5 Cod procedură civilă întrucât nu a precizat motivele de fapt și de drept pe care se bazează și nici cele pentru care s-au înlăturat motivările cererii apelanților – reclamanți.
Această nemotivare conduce la nulitatea hotărârii și justifică cererea apelanților - reclamanți de a dispune casarea cu trimitere spre rejudecare în temeiul dispozițiilor art. 297 alin. 1 teza a doua, pentru asigurarea dreptului la un proces echitabil.
2.2.Respingerea pe o excepție de inadmisibilitate este o încălcare a dreptului de acces consacrat de art. 21 alin.2 din Constituție și art. 6.1. din C.E.D.O.
2.3. Erau îndeplinite condițiile prevăzute de art.184 C. în vederea cercetării falsului pe cale incidentală, civilă
2.3.1. Operațiunea juridică de vânzare cumpărare este constatată printr-un înscris autentic-sentința civilă nr._/1998.
Înscrisul autentic reprezentat de sentința civilă nr._/1998 este asimilat unui înscris autentic originar, fiind întocmit în vederea constatării operațiunii juridice a vânzării-cumpărării intervenite între Mariut G. și H. A. V., având ca obiect imobilul din București, ..11-13, sector 1 (imobilul în litigiu).
Termenul de act juridic civil are două înțelesuri: acela de operațiune juridică, adică manifestarea de voință făcută cu intenția de a produce efecte juridice - negotium iuris - și cel de înscris constatator al manifestării de voință, adică suportul material care consemnează sau redă operațiunea juridică - instrumentam probationis.
Articolul 1171 din Codul Civil 1864 definește înscrisurile autentice ca fiind acelea care s-au făcut cu solemnitățile cerute de lege, de un funcționar public, care are dreptul de a funcționa în locul în care actul s-a încheiat.
Hotărârea judecătorească este un înscris autentic întrucât a fost dată de către un judecător. Magistrații și grefierii sunt funcționari publici prin îndeplinirea condițiilor prevăzute de disp.art.1474 coroborat cu disp.art.1455 Cod penal.
În doctrină este dominantă opinia conform căreia încheierea actului juridic în forma autentică este prevăzută de lege pentru însăși valabilitatea actului ca operațiune juridică (negotium).
Înscrisul autentic reprezentat de sentința civilă nr._/1998 este un înscris autentic originar, fiind întocmit în vederea constatării operațiunii juridice a vânzării-cumpărării intervenite între Mariut G. și H. A. V., având ca obiect imobilul din București, .. 11-13 sector 1.
2.3.2. Pârâții D. înțeleg să se folosească de înscrisul care constată operațiunea juridică intervenită între autorul lor și așa - zisul proprietar al imobilului în dovedirea dreptului lor de proprietate.
La termenul din data de 22.05.2013, pârâții D. prin avocat, au invocat că nu înțeleg să facă demersuri la Arhivele Naționale în vederea obținerii celor două acte de proprietate primare - actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.2718/31.01.1934 și actul de vânzare - cumpărare autentificat sub nr. 1142/1911 - pe care vânzătorul H. A. V. și-ar fi întemeiat așa zisul drept de proprietate. Aceștia au învederat instanței faptul că în prezentul proces de revendicare având ca obiect o comparare de titluri, actul de vânzare - cumpărare care are la bază sentința civilă din anul 1998, este îndestulător, înțelegând să se apere doar cu acest titlu de proprietate care este valabil și nu a fost supus anularii.
2.3.3. Înscrisul constatator al operațiunii de vânzare-cumpărare de care se folosesc pârâții D. în vederea dovedirii dreptului lor de proprietate - sentința civilă nr._/1998 a Judecătoriei Sector 1 București, este un înscris.
3. Apelanții – reclamanți critică hotărârea fondului și pentru greșita aplicare a prevederilor Legii nr. 10/2001, a deciziei RIL 33/2008 a ICCJ.
3.1.Instanța de judecată a respins acțiunea de revendicare formulată în baza dreptului comun ca inadmisibilă prin raportare la Legea nr.10/2001, reținând în considerente că: "întrucât dispozițiile Legii nr.10/2001 guvernează regimul juridic aplicabil terenului în litigiu, ele fac ca acțiunea în revendicare ... potrivit art. 480 Cod civil să nu poată fi primită".
Există astfel o contradicție între considerente și dispozitivul hotărârii. Motivarea soluției instanței vizează o veritabilă excepție de inadmisibilitate a acțiunii în revendicare întemeiată pe dispozițiile dreptului comun raportat la legea specială, iar în dispozitiv respinge acțiunea ca „neîntemeiată".
3.2. Greșita aplicare a principiului aplicării legii speciale în defavoarea legii generale:
Instanța de fond nu a ținut seama de următoarele:
- în momentul intrării în vigoare a Legii nr.10/2001, deținătorii imobilului în litigiu erau persoane fizice și nu statul, ceea ce excludea de plano aplicarea Legii nr.10/2001. Dispozițiile art.10 alin.2 din Legea nr.10/2001 se aplică numai situațiilor reglementate de această lege și pentru ipoteza în care se pune problema soluționării unei notificări formulate în baza acelei legi.
Or, în cazul de față nu ne aflăm într-o asemenea situație, ci într-o acțiune în revendicare de drept comun, având în vedere că - față de deținătorul terenului la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 (persoana fizică) - acest teren nu intră în sfera de reglementare a legii speciale.
- Instanța de fond nu a ținut seama de art. 22 alin. 1 din Legea nr.10/2001 care prevăd că: "Persoana îndreptățită va notifica în termen de 6 luni de la data intrării în vigoare a prezentei legi persoana juridică deținătoare, solicitând restituirea în natură a imobilului". Prin urmare, notificarea se poate adresa doar unei persoane juridice deținătoare.
În raport de aceste dispoziții legale care circumscriu sfera persoanelor ce trebuiesc notificate, rezultă cu prisosință greșita motivare a instanței de fond potrivit căreia reclamanții ar fi putut formula repunerea în termenul de formulare al notificării, iar în ipoteza în care ar fi fost respinsă notificarea ca fiind tardiv formulată, ar fi existat calea contestației împotriva deciziei/dispoziției entității notificate.
Astfel de aprecieri și așa-zise motivări ale soluției fondului nu au nici o legătură cu situația faptică a speței, fiind total inaplicabilă speței, Legea nr.10/2001, ca lege specială. Au fost preluate formal doar motivări trunchiate ale inadmisibilității revendicării de drept comun în baza deciziei 33/2008 a ICCJ, deși ne aflăm într-o evidentă excepție de la situațiile analizate de această decizie.
4. Hotărârea este nelegală și netemeinică din perspectiva reținerii în considerentele hotărârii că reclamanții nu ar fi titularii unui bun actual în sensul jurisprudenței CEDO, care să beneficieze de protecția dispozițiilor art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție.
Tot raționamentul instanței este greșit și hotărârile din jurisprudența CEDO invocate de instanță sunt irelevante întrucât au ca bază premisa eronată că terenul ar fi făcut obiect de reglementare al Legii nr.10/2001.
Or, dacă se stabilește inaplicabilitatea acestei legi speciale, atunci nu se poate ajunge la concluzia că reclamanții nu au un bun actual, pentru că ar însemna să se nege o întreagă instituție de drept - a revendicării și caracterul ei imprescriptibil, cărora pârâții nu le pot opune decât un mijloc originar de dobândire al bunului sau uzucapiunea. Or, pârâții nu au invocat decât vânzările care au la baza falsurile mai sus analizate, ceea ce implică în mod necesar aplicarea regulilor clasice ale revendicării, respectiv ale comparării titlurilor. Instanța însă a refuzat în mod nelegal să aplice aceste reguli de comparare a titlurilor.
Față de aceste argumente, apelanții – reclamanți critică sentința pentru nelegalitate întrucât toate hotărârile CEDO invocate pe aspectul inexistenței bunului nu sunt incidente în cauză, fiind argumente străine de natura pricinii.
5. Nelegalitatea și netemeinicia sentinței atacate rezultă și dintr-un alt temei al respingerii acțiunii reclamanților, anume considerentul că pârâții sunt de bună - credință în dobândirea imobilului litigios.
Reclamanții au solicitat admiterea acțiunii în revendicare prin comparare de titluri – justificată de faptul că titlul reclamanților este preferabil celui invocat de pârâți.
Compararea titlurilor de proprietate este de esența revendicării, în situația în care ambele părți - atât reclamanții, cât și pârâții - se prevalează de existența unor titluri de proprietate asupra bunului, provenind de la autori diferiți, instanța învestită cu soluționarea revendicării, urmează a le compara, acordând câștig de cauză părții al cărei titlu este mai bine caracterizat și al cărei drept este preferabil.
În situația prezentă, atât reclamanții cât și pârâții opun existența unor titluri de proprietate asupra bunului, care provin de la autori deosebiți, instanța trebuind să procedeze la compararea acestora, dând câștig de cauză titlului mai bine caracterizat și al cărui drept este preferabil.
4.1. Dreptul reclamanților este preferabil având în vedere că se bazează pe o certitudine de dobândire legală în proprietate de către autorii săi, recunoscută și de instanța de fond în primul paragraf de pe pag. 7 a hotărârii.
Actele care au dovedit cert dreptul de proprietate ai reclamanților și pe care instanța nu le-a luat în considerare erau:
4.1.1 Contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr._/8.06.1945 și transcris sub nr. 9034/8.06.1945 de Tribunalul I., Secția Notariat (f. 7-8), este actul prin care autorii reclamanților au dobândit de la A. Gh. Costandacky, dreptul de proprietate asupra imobilului în suprafață de 2530 mp, terenul având ca adresă poștală la data dobândirii, ..11, colț cu ., colț cu ..18.
Identificarea certă a terenului s-a făcut și prin raportul de expertiză D. A. în dosarul nr._/3/2008 al T.M.B. - Secția a V-a Civilă (f. 346 - 364), la care a achiesat și reprezentantul pârâților conform consemnărilor din încheierea de dezbateri.
4.1.2. Contractul de vânzare-cumpărare autentificat de Tribunalul I. - Secția Notariat sub nr._/16.12.1932 (f.90-93) prin care A. Constandacki a dobândit terenul în suprafață de 531,68 m.p. situat în București, . F., având următoarele vecinătăți: la nord - prop. Mornand și H., la sud- . est, restul proprietății Tabacovici, la vest - prop. prof.D. și identificat prin planul anexă la contract. Acesta este de fapt terenul în litigiu.
4.1.3. Cntractul de vânzare-cumpărare autentificat de Tribunalul I. - Secția Notariat sub nr._/19.11.1932 (f.84-89) prin care vânzătoarea a dobândit dreptul de proprietate asupra terenului în suprafață de 2000 m.p. din parcul Mornand având următoarele vecinătăți: la est - prelungirea proiectată a străzii Meșterul M.; la nord - . Mornand; la sud - prop.A. Constandaki și prof.D.; la vest - restul proprietății vânzătorilor - Mornand și Hupert, conform planului anexă la contract. Au depus și acest contract în dovedirea diferenței de suprafață de 44,82 mp. (de la 531,68 mp. menționați în contractul autentificat sub nr.
_/16.12.1932 la suprafața de 576,5 mp. deținută de pârâți și identificată conform înscrierii lor în C.F.).
4.1.4. Procesul-verbal de carte funciară nr. 5180/1940 (f. 11-13) din care rezultă că autoarea vânzătoare Constandacki, cât și autorii direcți ai reclamanților și-au înscris în cartea funciară dreptul de proprietate asupra terenului în litigiu, cu efect de opozabilitate față de terți.
Istoricul de adresă poștală - eliberat de P.M.B., Serviciul nomenclatură urbană, adresa nr._/ 7823/3.06.2008 (f. 10 și f. 365) se confirmă schimbările de denumiri ale străzilor care constituie reperele certe ale terenului.
Reclamanții au făcut dovada identității între adresa imobilului aparținând autorilor lor și adresa imobilului în litigiu, după cum rezultă și din istoricul de arteră poștală susmenționat, precum și din cele două planuri de situație (f.9) întocmite de compartimentele specializate din cadrul Primăriei Municipiului București, depuse în scop probator la dosarul cauzei și care atestă reconstituirea limitelor de proprietate ale terenului proprietatea autorilor reclamanților. Planurile actuale emană de la o instituție publică (Primăria Municipiului București) abilitată să întocmească astfel de reconstituiri și bucurându-se deci, de o prezumție de conformitate cu realitatea topografică actuală a zonei.
Toate aceste acte atestă atât validitatea titlurilor proprietarilor anteriori, cât și caracterul neîntrerupt al transmiterilor succesive din perioada 1905 - noiembrie 1945, finalizate prin înscrierea la cartea funciară a dreptului de proprietate al autorilor reclamanților.
Având în vedere că autorii reclamanților și-au înscris dreptul de proprietate asupra imobilului în C.F., potrivit art.32 alin.(1) din Decretul-Lege nr.115/1938, înscrierea dreptului de proprietate în evidențele reale imobiliare creează în favoarea titularului dreptului o prezumție legală de proprietate care nu poate fi combătută decât printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă în rectificare de C.F., întemeiată pe vreunul din motivele prevăzute de art.34 din Decretul-Lege nr.115/1938.
Această înscriere are efect de opozabilitate erga omnes, și în baza art. 25 din Legea nr.7/1996, raportat și la art. 56 din aceeași lege, care prevăd că: „înscrierile făcute în C.F. înainte de . legii își vor produce efectele și după aceasta dată".
Chiar și instanța de judecată a reținut „din interpretarea acestui probatoriu, rezultă fără dubiu că imobilul fost proprietatea autorilor reclamanților a trecut în proprietatea statului, chiar dacă nu a putut fi identificată modalitatea concretă a acestei treceri."
Cu toate acestea, instanța a refuzat în mod nejustificat să facă aplicarea efectelor unor astfel de prevederi care confereau clar calitatea reclamanților de titulari ai unui bun, care să justifice verificarea condițiilor concrete de admisibilitate ale revendicării.
4.2. Pretinsa bună-credință a pârâților reținută de instanță este total eronată în condițiile în care dreptul invocat de pârâți este viciat, întrucât este dobândit pe baza unui titlu viciat, astfel că nu este preferabil titlul reclamanților.
De remarcat că, încă de la început, pârâții au refuzat să prezinte înscrisurile doveditoare ale dreptului lor.
Reclamanții sunt terți față de sentința civilă nr._/1998 a Judecătoriei Sector 1 București, astfel că nu le este opozabilă.
Doctrina și practica judiciară română admit faptul că în unele situații vânzarea lucrului altuia este valabilă în măsura în care se demonstrează că acei cumpărători au acționat cu buna-credință. Or, în cazul pârâților, în raport de ceea ce presupune buna-credință totală, aceștia nu au acționat cu buna-credință.
Buna-credință reprezintă acea stare psihică ce se caracterizează prin sinceritatea cu care cel aflat în eroare afirmă că avut o reprezentare corectă (caracterizată prin convingere, credință, certitudine) despre o stare de fapt sau de drept existentă la un moment dat, viziune ce i-a permis să ia o decizie sau să aibă o atitudine într-o împrejurare dată.
În determinarea existentei bunei-credințe, trebuie cântărit gradul de sinceritate, de convingere, de credință, de loialitate cu care cineva afirmă că a acționat, aflându-se într-o astfel de stare.
Pentru verificarea existentei bunei-credințe la momentul perfectării actului, buna-credință presupune cu necesitate următoarele atribuții: intenția sinceră, credința sau convingerea, liceitatea, certitudinea, diligența, lealitatea și consecvența.
Or, din această perspectivă este mai mult decât evident că pârâții ar fi putut să cunoască toate viciile titlurilor antecesorilor lor, printr-o verificare de prima facie.
În ceea ce privește raportul dintre înscrierea în cartea funciară și buna-credința a pârâților, aceasta nu poate fi raportată exclusiv la înscrierea la cartea funciară a dreptului vânzătorilor.
Conform dispozițiilor art. 30 alin.1 din Legea nr.7/1996 se prevede că „dacă în cartea funciară s-a înscris un drept real, în condițiile prezentei legi, în folosul unei persoane, se prezumă că dreptul există în folosul ei, dacă a fost dobândit sau constituit cu bună-credință, cât timp nu se dovedește contrariul" acest text de lege instituind principiul forței probante a înscrierilor de drepturi reale.
Or, tocmai frauda care stă la baza transmiterilor succesive către pârâți corupe legalitatea și opozabilitatea acestor acte invocate de ei în dovedirea bunei lor credințe.
Nu poate fi făcută abstracție din acest punct de vedere, de toate aspectele învederate și în justificarea cererii de constatare a falsului pretinselor vânzări constatate prin așa - zisa hotărâre judecătorească emisă de o judecătoare condamnată penal pentru fapte similare cu cele petrecute și în această situație, respectiv adevărate escrocherii imobiliare.
5. În mod greșit a fost reținut în considerentele sentinței că este necesar să facă aplicarea principiilor ocrotirii siguranței circuitului civil și al bunei-credințe, doar pentru "a salva efectele juridice ale actului de la nulitatea absolută" (adică al pârâților).
Dacă într-o astfel de situație ca cea în litigiu - în care este vorba de fapte penale grave săvârșite tocmai de cei puși să vegheze la respectarea legii - s-a considerat de instanța fondului că este necesară "protejarea siguranței circuitului civil", înseamnă că sunt încălcate orice principii de drept.
Dumnealor au dezvoltat în continuare, amplu, acest motiv de apel.
6. Hotărârea atacată este nelegală și raportat la motivarea pe incidența art. 46 alin.2 din Legea 10/2001.
Acele dispoziții legale nu sunt incidente în cauză având în vedere că terenul în cauză nu a fost vândut în regimul prevăzut de Legea nr.112/1995. Prin urmare acest argument al instanței este total străin de natura pricinii și de situația concretă.
7. În mod nelegal instanța nu a făcut aplicarea regulilor de bază ale revendicării și nu a dat eficiență titlului reclamanților, întrucât este cu data cea mai veche.
Dreptul reclamanților este preferabil, fundamentându-se pe o anterioritate de dobândire legală în posesie.
Preferabilitatea titlului reclamantului trebuie analizată și în conformitate cu jurisprudența ICCJ:
8. Nu are nici o relevanță din această perspectivă, hotărârea CEDO în cauza R. c. Romaniei.
9. Deși instanța a considerat că apelanții – reclamanți au dovedit faptul că sunt proprietarii terenului în litigiu, având în vedere poziția de revenire a pârâților asupra poziției exprimate în fața instanței anterior încheierii dezbaterilor în ceea ce privește identificarea terenului revendicat și achiesarea la identificarea efectuată prin expertiza întocmită de expert D. A. în dosarul nr._/3/2008 al TMB, solicită într-un subsidiar prelungirea probatoriului în apel și cu expertiza
solicitată la fond, atât anterior dezbaterilor, cât și prin cererea de repunere pe rol.
10. Hotărârea este dată cu încălcarea principiului contradictorialității, întrucât incidența legii speciale (sub forma unui fine de neprimire al acțiunii pe fond) nu a fost pusă în dezbaterea părților de instanță în condițiile în care o astfel de apărare nu a fost formulată până la închiderea dezbaterilor de către pârâți și nici de instanță din oficiu.
Aceste excepții nepuse în dezbaterea părților anterior încheierii dezbaterii, au dus la o prejudiciere a reclamanților prin imposibilitatea formulării de probe și apărări pe acest aspect.
Pentru toate acestea, apelanții - reclamanți solicită admiterea apelului sub toate aspectele menționate în petitul prezentului apel.
Intimații - pârâți D. D. I. și D. C. au formulat întâmpinare, prin care au solicitat respingerea apelului ca nefondat și menținerea hotărârii civile pronunțată de Tribunalul București prin care s-a respins acțiunea reclamanților ca neîntemeiată.
După ce au expus motivele de apel și considerentele primei instanțe de judecată, intimații – pârâți consideră sentința pronunțată ca fiind întemeiată în raport de cele reținute în considerentele acesteia, motiv pentru care solicită respingerea apelului ca neîntemeiat.
1. Cu privire la prima critică făcută de reclamanți, că instanța a încălcat art. 129 alin.5 Cod procedură civilă prin respingerea cererii acesteia de a se reveni cu adresă la P. de pe lângă Curtea de Apel București, pentru a înainta dosarul nr.364/P/2002, intimații - pârâți consideră această critică neîntemeiată.
2. Cu privire Ia cererea de cercetare pe cale incidentală a falsului
sentinței judecătorești nr._/26.06.1998 a Judecătoriei Sectorului 1
București, intimații – pârâți arătă că aceasta a fost respinsă în mod corect ca inadmisibilă, întrucât reclamanții nu se mai pot înscrie în fals deoarece a intervenit prescripția, iar titlul de proprietate al intimaților - pârâți este necontestat de reclamanți, fiind un act juridic valabil ce atestă dreptul de proprietate asupra imobilului-teren situat în București, .. 11-13, sector 1. Mai mult decât atât, intimații - pârâți, în acțiunea de revendicare în compararea de titluri, înțeleg să se folosească de Contractul lor de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1946/19.08.1999 încheiat cu
vânzătorul U. I. și nu de sentința civilă nr._ din 26.06.1998,
pronunțată în dosarul civil nr. 9337/1998 Judecătoria Sectorului 1
București.
3. Cu privire la aspectul că instanța de judecată nu a dat eficiență
titlului reclamanților care are data cea mai veche, intimații – pârâți consideră că instanța în mod corect a reținut că aceștia nu au în patrimoniul lor un drept de proprietate apt de a fi ocrotit potrivit dispozițiilor art. 480, ci doar calea de a
formula cereri potrivit legilor speciale.
Reclamanții nu au făcut dovada că au o hotărâre judecătorească prin care li s-a recunoscut dreptul de proprietate asupra terenului care a fost preluat în proprietatea statului, fie chiar și abuziv, motiv pentru care a reținut art. 1 din Primul Protocol Adițional la CEDO, în sensul că are un bun actual, calitatea de titular al dreptului fiind recunoscut printr-o hotărâre judecătorească sau pe calea unor măsuri legislative.
Tribunalul a avut în vedere și raționamentul juridic prin care s-a fundamentat Decizia nr. 27/2011 pronunțată de ICCJ în Recursul în Interesul Legii cu privire la chemarea în judecată, direct a Statului Român.
Toate celelalte critici formulate de reclamanți, intimații – pârâți solicită a fi respinse, având în vedere argumentarea corectă și legală făcută de instanța fondului cauzei în ceea ce privește buna lor credință cu privire Ia dobândirea dreptului de proprietate, precum și a faptului că acțiunea în revendicare pe art. 480 Cod civil nu poate fi primită, câtă vreme din probatoriul administrat s-a constatat prezența imobilului în patrimoniul statului, fiind lipsită de relevanță juridică împrejurarea că nu a putut fi identificat actul de preluare a imobilului în proprietatea statului, rezultând fără dubiu că imobilul este supus dispozițiilor legate de Legea nr.10/2001.
În finalul criticii sentinței (pct.10 din motivarea apelului), reclamanții susțin că hotărârea a fost dată cu încălcarea principiului contradictorialității, întrucât incidența legii speciale nu a fost pusă în dezbaterea părților.
Apreciază intimații - pârâți că temeiul juridic al motivării hotărârii judecătorești de către instanță nu putea fi pus în discuția părților întrucât instanța s-ar fi antepronunțat asupra soluției, constituind un motiv de recuzare a instanței de judecată.
În ce privește susținerea de către reclamantă cum că instanța de fond a aplicat greșit dispozițiile Legii speciale nr. 10/2001, intimații – pârâți consideră că aceasta constituie un motiv de critică a hotărârii judecătorești pe care instanța de apel urmează să-l soluționeze.
Față de cele învederate, intimații - pârâți solicită respingerea apelului formulat de reclamanți și menținerea hotărârii instanței de fond ca fiind temeinică și legală.
Intimata – pârâtă . nu a depus întâmpinare, deși potrivit art.289 alin.2 Cod procedură civilă, avea această obligație, solicitând însă, prin notele scrise depuse la dosar, precum și prin concluziile verbale ale domnilor avocați, respingerea apelului formulat, ca nefondat.
În apel, au fost administrate probe, potrivit art. 292 alin. 2 și art. 295 alin. 2 Cod de procedură civilă: Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 8/1960 cu tabelul anexă, decizia nr. 2054/1960 al Sfatului Popular al Raionului IV Stalin, Comitetul Executiv, interogatorii ale apelanților către pârâți, expertiză topografică de identificare a imobilului litigios și de verificare a corespondenței sale, completată prin răspunsul la obiecțiunile formulate de părți, decizia civilă nr. 1338/2004 a Tribunalului București Secția a V – a Civilă, decizia civilă nr. 1230/2005 a Tribunalului București Secția a V – a Civilă, decizia civilă nr. 503/2004 a Curții de Apel București Secția a III – a Civilă, sentința civilă nr. 1525/2002 a Judecătoriei Sectorului I București, decizia civilă nr. 53/2003 a Curții de Apel București Secția a IV – a Civilă, sentința civilă nr. 1657/2004 a Judecătoriei Sectorului I București, sentința civilă nr. 9626/2012 a Judecătoriei Sectorului I București, sentința civilă nr. 2590/2011 a Judecătoriei Sectorului I București, decizia civilă nr. 545/2012 a Tribunalului București Secția a IV – a Civilă, adresa nr._/7823/2008 a Primăriei Municipiului București Serviciul Nomenclatură Urbană, adresa nr._/1804/2015 a Primăriei Municipiului București – Serviciul Cadastru, proces – verbal de carte funciară nr. 5180/1940; istoricul de adresă și arteră poștală – adresa nr._/7823 din 03.06.2008 a Primăriei Municipiului București – Direcția Evidența Imobiliară și Cadastrală – Serviciul Nomenclatură Urbană; extras din lucrarea „București – Ghidul Străzilor” întocmită de S. B., editura A. Tip, aprobată de Oficiul Național de Cadastru, Geodezie și Cartografie cu procesul – verbal nr. 3339 din 19.10.2001, pag.110; act de vânzare – cumpărare între Gustave Nornand și Adolph H. în calitate de vânzători și A. Constandaky în calitate de cumpărătoare, autentificat cu nr._ din 19.11.1932 de Tribunalul I. – Secția Notariat; planul cadastral scara 1:2.000 întocmit și eliberat de Primăria Municipiului București – Direcția Evidența Proprietății, Cadastru; act de vânzare – cumpărare între Tabacovici în calitate de vânzător și A. Constandaky în calitate de cumpărătoare, autentificat cu nr._ din 16.11.1932 de Tribunalul I. – Secția Notariat; plan de situație la scara 1:100 partea I anexă la contractul nr._ din 16.11.1932; plan de situație la scara 1:100, partea a II-a anexă la contractul nr._ din 16.11.1932; plan de situație la scara 1:100, partea a III-a anexă la contractul nr._ din 16.11.1932; plan de situație la scara 1:100, partea a IV-a anexă la contractul nr._ din 16.11.1932; planul de reconstituire de adresă scara 1:500 întocmit și eliberat de Primăria Municipiului București – Direcția Evidența Proprietății, Cadastru; plan carte funciară 1940; plan de situație scara 1:2.000 întocmit și eliberat de Primăria Municipiului București – Direcția Evidența Proprietății, Cadastru; adresa nr._/9374/2015 a Primăriei Municipiului București Direcția Patrimoniu, adresa nr._/6049/2015 a Primăriei Municipiului București Direcția Patrimoniu, adresa nr._/_/_/_/2015 a Primăriei Municipiului București Direcția Patrimoniu, copie pașaport reclamantă și s-a atașat dosarul nr. 2101/2003 al Judecătoriei Sectorului 1 București.
Curtea de Apel București s-a constatat legal sesizată și competentă material să soluționeze prezentul apel, date fiind prevederile art. 3 Cod de procedură civilă și art. 282 și urm. Cod de procedură civilă.
Verificând sentința apelată, în limitele cererii de apel, conform prevederilor art. 295 Cod de procedură civilă, Curtea apreciază apelul prezent ca fiind fondat, pentru următoarele considerente:
1. În privința sintagmei „necercetarea fondului”, este unanim admis, atât din perspectiva doctrinei și practicii juridice naționale, dar și prin prisma jurisprudenței Curții de la Strasbourg, întemeiate pe Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, ulterior ratificării sale de către statul nostru, că sfera sa de aplicare este configurată de acele situații în care fie s-a dispus soluționarea cauzei pe baza unei excepții, fie instanța a lăsat nerezolvată cererea sau un capăt de cerere.
Principial, împrejurarea că o instanță pronunță o soluție pe fond asupra unui cereri, regăsită în dispozitivul hotărârii, și care reprezintă din punct de vedere logic o concluzie, presupune însă, și existența raționamentului care a stat la baza acesteia. Neexpunerea acestuia, nici măcar în parte, este incompatibilă cu formularea de către judecător la momentul luării hotărârii, a unor judecăți succesive privind constatarea faptelor, aprecierea lor în vederea calificării și aplicarea normei juridice incidente în situația dată, ca elemente ale silogismului judiciar. Din acest motiv, o astfel de omisiune echivalează juridic cu necercetarea fondului cauzei, instanța de control judiciar fiind în imposibilitatea de a verifica raționamentul juridic al instanței care pronunță o astfel de hotărâre, pentru a constata corectitudinea sau incorectitudinea sa.
Din perspectiva celor expuse, Curtea observă că în cadrul sentinței recurate, instanța de fond a analizat în mod efectiv, cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată de reclamanți, indicând considerentele care i-au fundamentat decizia sa.
Este real că tribunalul și-a întemeiat hotărârea pronunțată inclusiv în temeiul necesității parcurgerii procedurii speciale reglementate de Legea nr. 10/2001, însă instanța de fond și-a justificat soluția de respingere a cererii de chemare în judecată și din perspectiva operațiunii juridice de analiză și comparare a titlurilor exhibate de părți, specific acțiunii în revendicare de drept comun (a se vedea în special, paginile 11-12 ale sentinței).
În lumina celor expuse, cererea apelanților de desființare cu trimitere spre rejudecare, este nefondată, instanța de apel putând în aceste coordonate expuse, să reevalueze însăși, fondul cauzei.
2. Contrar opiniei instanței de fond, Curtea apreciază că prevederile Legii speciale nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, nu sunt aplicabile imobilului litigios prezent.
Astfel, Curtea observă că în principiu, domeniul obiectiv de aplicare al actului normativ în discuție, este configurat de legiuitor prin intermediul art.21, astfel: ”Imobilele - terenuri și construcții - preluate în mod abuziv, indiferent de destinație, care sunt deținute la data intrării în vigoare a prezentei legi de o regie autonomă, o societate sau companie națională, o societate comercială la care statul sau o autoritate a administrației publice centrale sau locale este acționar ori asociat majoritar, de o organizație cooperatistă sau de orice altă persoană juridică de drept public, vor fi restituite persoanei îndreptățite, în natură, prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată a organelor de conducere ale unității deținătoare. (2) Prevederile alin. (1) sunt aplicabile și în cazul în care statul sau o autoritate publică centrală sau locală ori o organizație cooperatistă este acționar sau asociat minoritar al unității care deține imobilul, dacă valoarea acțiunilor sau părților sociale deținute este mai mare sau egală cu valoarea corespunzătoare a imobilului a cărui restituire în natură este cerută. (…) (4) În cazul imobilelor deținute de unitățile administrativ-teritoriale restituirea în natură sau prin echivalent către persoana îndreptățită se face prin dispoziția motivată a primarilor, respectiv a primarului general al municipiului București, ori, după caz, a președintelui consiliului județean”.
Potrivit Capitolului 2 din HG 250/2007 privind Normele Metodologice de aplicare a Legii 10/2001, „unitate deținătoare este fie entitatea cu personalitate juridică care exercită, în numele statului, dreptul de proprietate publică sau privată cu privire la un bun ce face obiectul legii (minister, primărie, instituția prefectului sau orice altă instituție publică), fie entitatea cu personalitate juridică care are înregistrat în patrimoniul său, indiferent de titlul cu care a fost înregistrat bunul care face obiectul legii (regii autonome, societăți/companii naționale și societăți comerciale cu capital de stat, organizații cooperatiste)”.
Rezultă astfel, că pentru a putea beneficia de prescripțiile legale speciale în discuție, este necesar ab initio, a se dovedi că imobilul era deținut la data intrării în vigoare a acestui act normativ (14.02.2001), de vreuna dintre entitățile enunțate.
Or, pârâții intimați persoane fizice se află în posesia imobilului în litigiu, încă din data de 19.08.1999, când l-au cumpărat prin contract de vânzare-cumpărare de la U. I. și U. M. G..
Din această perspectivă, rezultă că în privința imobilului disputat în prezent, nu este recunoscută incidența actului normativ special evocat, el neînscriindu-se în domeniul obiectiv de aplicare al legii evocate.
Prin prisma acestei concluzii, întreaga construcție juridică principală a instanței de fond, dezvoltată în fundamentarea soluției adoptate, își pierde eșafodajul, cu efectul obligatoriu al înlăturării sale și al reactivării cu deplină efervescență, a regulilor specifice acțiunii în revendicare de drept comun.
3. i. Astfel, Curtea observă că potrivit doctrinei juridice, acțiunea în revendicare a fost definită ca fiind acțiunea prin care proprietarul care a pierdut posesia unui bun individual determinat, cere instanței să i se stabilească dreptul de proprietate asupra bunului și să redobândească posesia lui de la cel care îl stăpânește fără a fi proprietar, hermeneutica elementelor art. 480 Cod Civil – temei juridic al acțiunii, ales de reclamanți în virtutea principiului disponibilității (a se vedea cererea de chemare în judecată), relevând că atributele proprietății conferă titularului (proprietarului), dreptul de a se servi (uza) de bun, prin stăpânirea efectivă a acestuia, direct și nemijlocit prin putere proprie și în interes propriu (ius utendi), dreptul de a culege fructele și productele (ius fruendi) și dreptul de a dispune material și juridic de bun (ius abutendi), fie distrugându-l, fie înstrăinându-l.
Analiza exegetică a elementelor art. 480 Cod Civil relevă totodată, că și în cadrul unei acțiuni în revendicare, reclamantul trebuie să dovedească în prealabil, dreptul de proprietate al său, adică să exhibe un titlu care cel puțin din punct de vedere formal, să ilustreze calitatea sa de proprietar asupra imobilului revendicat.
Prin titlu, se înțelege în principiu, actul juridic prin care se realizează transferul dreptului de proprietate, inter vivos sau mortis causa, oneros sau cu titlu gratuit.
Continuând, se observă că, pentru atenuarea dificultăților legate de proba dreptului de proprietate, în materia acțiunii în revendicare, s-au stabilit câteva reguli de care se ține seama în rezolvarea diferitelor astfel de litigii.
Astfel, în ipoteza în care părțile opun titluri care provin de la autori diferiți, se compară între ele, drepturile autorilor de la care provin cele două titluri și se acordă eficacitate titlului dobândit de la un autor al cărui drept este preferabil.
În ipoteza în care doar una dintre părți opune un titlu de proprietate, i se va acorda câștig de cauză.
ii. a) Aplicând aceste considerente cu caracter doctrinar, cazului particular prezent, Curtea observă că prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr._/8.06.1945 de Tribunalul I., Secția Notariat, A. Gh. Costandacky, în calitate de vânzător, a vândut soților A. O. și Haiguhi O., terenul în suprafață de 2530 mp, situat în București, .. 11, colț cu ., colț cu . (filele 7,8 dosar fond, vol. I), în cadrul actului, fiind ilustrate și dimensiunile și vecinătățile acestuia.
În cuprinsul contractului, s-a menționat și împrejurarea că vânzătoarea stăpânește acest teren în temeiul contractelor de vânzare-cumpărare nr._/1932 și nr._/1932 transcrise sub nr._/1932 și nr._/1932, la Tribunalul I., Secția Notariat, „colaborat cu actele mai vechi de proprietate predate domnilor cumpărători” (fila 7 dosar fond, vol. I).
La dosar, au fost depuse și cele două contracte de vânzare-cumpărare prin care doamna A. Gh. Costandacky dobândise defalcat, imobilul respectiv: 531,68 mp și 2000 mp, în ambele acte juridice fiind consemnate, de asemenea, dimensiunile și vecinătățile imobilului (filele 84-93 dosar fond, vol. I).
Apelanții sunt moștenitorii numiților A. O. și Haiguhi O., potrivit sentinței civile nr. 2590/2011 a Judecătoriei Sectorului 1 București, irevocabile prin nerecurarea deciziei civile nr. 545/2012 a Tribunalului București, Secția a IV – a Civilă, prin care s-a anulat apelul promovat (fila 156 dosar apel).
Pe de altă parte, intimații pârâți D. au dobândit imobilul, în temeiul contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.1946/19.08.1999, de la numiții U. I. și U. M. G. ce la rândul lor, l-au cumpărat de la S. F. și S. A., în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.2916/12.10.1998, vânzătorii dobândind imobilul în baza sentinței civile nr._/26.06.1998 a Judecătoriei Sectorului 1 București, irevocabilă prin neapelare, hotărâre judecătorească emisă de magistratul S. G. (filele 271-273 dosar fond).
b) Identitatea între obiectele materiale derivate ale tuturor acestor acte juridice, reținută de altfel, și de instanța de fond, a fost atestată de către expertul topograf desemnat în apel să efectueze expertiza judiciară, concluzia sa fiind amplu și riguros fundamentată în temeiul inclusiv al titlurilor exhibate de părți, al istoricului proprietăților, al istoricului de rol poștal astfel cum acesta a rezultat și din relațiile oferite de direcțiile de specialitate ale Primăriei Municipiului București în cursul judecării prezentei căi de atac și a fost menținută de asemenea, argumentat temeinic și în urma obiecțiunilor formulate în mod predilect de către intimații pârâți (filele 197 și urm. dosar apel).
Sub același aspect, Curtea notează că în mod întemeiat expertul a apreciat că obiect al expertizei dispuse în cauză, a cărui identificare și verificare corespondență s-a dispus, îl constituie exclusiv terenul, nu și construcția edificată pe acesta, pentru a se impune determinarea tuturor aspectelor descriptive în ceea ce o privește. Întradevăr, disputa prezentă poartă asupra imobilului teren, fiind nerelevantă din perspectiva acțiunii în revendicare a terenului (acțiune reală, care vizează însuși dreptul de proprietate asupra imobilului), calitatea afirmată de intimata persoană juridică, de superficiar (fila 176 dosar apel). Ceea ce se dezbate în cazul prezent, este apartenența a însuși dreptului de proprietate asupra imobilului teren și nu a dezmembrământului său, dreptul derivat de superficie constituit în favoarea intimatei prin contractul nr. 4374/2001 (fila 289 dosar fond). Întrucât acest dezmembrământ este subordonat juridic pretinsului drept de proprietate al părților care l-au constituit, pârâții D., va rezulta că rezultatul concursului juridic dintre aceștia și reclamanți se va răsfrânge și în privința superficiarei persoana juridică intimată pârâtă . SRL.
De asemenea, Curtea observă că expertul în cadrul răspunsului său la obiecțiuni, a delimitat terenul prin indicarea și a împrejmuirii sale (fila 197 verso dosar apel). Totodată, acesta a oferit explicațiile pertinente în raport de diferența între suprafața posedată de intimați, cea identificată de expert și cea solicitată de apelanți, prin trimiterea la împrejmuirea parțială realizată și la suprapunerea parțială constatată (suprafața suprapusă - delimitată de punctele 5-6-7-11 din planul de situație Anexa 2 – fila 200 dosar apel, fiind exclusă de la restituire, întrucât se află în curtea imobilului de la nr.18 de pe . 1) (fila 197 verso dosar apel și concluzii - filele 198 verso – 199 dosar apel).
În privința invocatelor neconcordanțe între adresele și numerele poștale ale terenurilor, în raport de mențiunile din cuprinsul proceselor – verbale nr. 5180/1940 și nr. 7200/1940 (filele 175 – 177 dosar apel), Curtea observă pe de o parte, faptul că expertul a subliniat faptul că potrivit planurilor topografice existente în arhiva direcției de cadastru a PMB, imobilul căruia i s-a atribuit provizoriu numărul 11-13 pe . 1, reprezintă o secțiune din imobilul care a fost înscris în cartea funciară din anul 1940 pe adresele poștale, . .. 18A, 18B și .. 11, cu procesul-verbal nr. 5180/1940 (fila 197 verso dosar apel). Astfel se explică menționarea ambelor străzi în procesul – verbal indicat. În privința suprafeței, atât timp cât terenul revendicat în prezent, se regăsește la adresa actuală din .. 11-13, sector 1 și are o suprafață mai mică decât cea totală înscrisă la aceeași adresă în anul 1940, prin procesul – verbal nr. 5180, devine nerelevantă menționarea la interval de mai mulți ani, în cuprinsul procesului – verbal, a două suprafețe (ambele mai mari decât cea prezentă disputată).
De asemenea, Curtea observă că procesul – verbal nr. 7200/1940 (filele 339 și urm. dosar fond), nu a fost exhibat de către apelanți în justificarea dreptului de proprietate al autorilor dumnealor asupra imobilului din prezentul litigiu, el vizând un imobil care se afla situat la epoca întocmirii sale, pe .. 18. Potrivit adresei nr._/03.06.2008 a Primăriei Municipiului București (fila 366 dosar fond), această ., denumirea de ., imobilul revendicat în prezentul litigiu, nu s-a aflat pe . . .) nr. 18, ci nr. 18A, 18B și .. 11, ceea ce determină caracterul nerelevant cauzei, al respectivului înscris. De altfel, Curtea observă că în cadrul litigiului nr._/3/2008 al Tribunalului București, Secția a V – a Civilă, în cadrul căruia s-a administrat proba cu acest înscris, s-a statuat în cadrul expertizei topografice acolo efectuate, că acest proces – verbal laolaltă cu actul de vânzare – cumpărare pe care s-a întemeiat, vizează un imobil vecin cu cel al numitei A. Gh. Costandacky vândut autorilor reclamanților (filele 361 – 363 dosar fond).
În fine, referirea la . M., ca vecinătate estică a imobilului litigios, a fost lămurită prin administrarea probei cu adresa nr._/6049/13.07.2015 a Primăriei Municipiului București – Direcția de Patrimoniu, ulterior comunicării amplei documentații trimise de către apelanți, din care rezultă că singura mențiune a denumirii străzii Emile Zola, ca fiind „Prelungirea Meșterul M.”, este cea din planul anexă la actul de vânzare-cumpărare nr._/16.11.1932 (fila 255 dosar fond), această mențiune necoroborându-se însă, potrivit adresei menționate, cu nici o altă dată din evidența scriptică de specialitate a autorității de resort, precum și, adaugă instanța, cu nici o altă probă administrată în prezentul litigiu. Identificarea imobilului a fost însă, posibilă în raport de ansamblul probelor administrate procesului, ilustrate și de expert în cadrul raportului efectuat.
Prin adresa nr._/_/_/_/2015 a Primăriei Municipiului București Direcția Patrimoniu, s-a elucidat și aspectul denumirii anterioare a . . nu E. I., cum din eroare se menționase într-o adresă anterioară a primăriei.
În fine, Curtea observă că identificarea realizată și identitatea constatată de către expert, s-au grefat și pe titlul exhibat de pârâți care vizează imobilul din .> A. M., deși majoritatea probelor administrate cauzei, inclusiv adresele provenite de la primărie și chiar titlul autorilor pârâților, se referă la imobilul din . care atestă identitatea de stradă indiferent de cele două denumiri menționate.
iii. Grefându-ne pe identitatea de imobil și aplicând în continuare, regulile acțiunii în revendicare de drept comun, expuse la punctul i, Curtea, constatând faptul că astfel cum a ilustrat, părțile opun titluri care provin de la autori diferiți, se va proceda la compararea între ele, a drepturilor autorilor de la care provin cele două titluri, urmând a se acorda eficacitate titlului dobândit de la autorul al cărui drept este preferabil.
În cadrul acestui concurs juridic, Curtea observă pe de o parte, faptul că dreptul autorilor apelanților reclamanți, este unul necontroversat, transmis prin acte juridice autentificate necontestate, neanulate, el fiind consolidat prin înscrierea în cartea funciară a localității București, prin procesul - verbal nr. 5180/1940.
Autorii pârâților D. au dobândit însă, bunul, în temeiul unui contract de vânzare-cumpărare încheiat cu familia S., dreptul de proprietate fiind translatat însă, acesteia, în temeiul unei hotărâri judecătorești - sentința civilă nr._/26.06.1998 a Judecătoriei Sectorului 1 București, irevocabilă prin neapelare, hotărâre judecătorească emisă de magistratul S. G. în dosarul nr. 9337/1998, dosar care însă, nu există în arhiva judecătoriei respective și cu privire la care s-a specificat că nu există vreo mențiune de înregistrare în caietul grefierului respectiv de ședință (fila 452 dosar fond).
Din cadrul adresei nr._/13.10.1998 a Municipiului București – Administrația Financiară Sector 1, rezultă în referire la respectiva sentință civilă, că „Deoarece terenul nu a figurat până acum în rol și nu există date despre el în arhivă, deci nu putea fi vândut între părțile menționate în sentință, rugăm a nu fi trecut în registrul de transcripțiuni, până la clarificarea situației” (fila 305 dosar fond).
De asemenea, sub același aspect, deși rezoluția procurorului nr. 104/P/2003 din 11.04.2004 nu reprezintă o hotărâre judecătorească purtătoare a atributelor legal conferite, totuși, valorificând-o procesual ca și probă administrată cauzei, Curtea - în contextul inexistenței evocate a dosarului în care a fost pronunțată respectiva sentință civilă – constată că procurorul, în cadrul verificărilor sale realizate din punct de vedere penal, a conchis în final, în sensul că respectiva sentință reprezintă cel puțin o eroare de judecată, neputând găsi suficiente probe că judecătorul S. G. ar fi comis o infracțiune în privința sa (fila 404 dosar fond).
Deși obiectul acestor examinări și aprecieri, inclusiv ale procurorului, îl reprezintă o hotărâre judecătorească definitivă, Curtea, fără a îi anula efectele sale juridice, constată că are totuși, în operațiunea juridică presupusă de acțiunea prezentă de revendicare, posibilitatea legală de a compara dreptul consacrat prin intermediul ei. Procedând astfel, Curtea apreciază că, în contextul circumstanțiat de notorietatea activității ilicite, predominant infracționale, a judecătorului S. G., de probele relative inexistenței dosarului în care a fost pronunțată această sentință civilă; inexistenței vreunei mențiuni de înregistrare a sa, în caietul de ședință al grefierului care figurează în practicaua sa; relative statuărilor ilustrate ale procurorului cauzei penale indicate, precum și ale organului fiscal competent, concluzia nu poate fi decât aceea că dreptul obiect al respectivei hotărâri judecătorești, nu poate fi considerat a fi unul consolidat din punct de vedere juridic care să fie apreciat mai eficace, mai caracterizat decât cel al autorilor apelanților și care să prevaleze astfel, în fața lor. Curtea apreciază că transferarea acestui drept, către cumpărătorii U., nu a atenuat caracterul său juridic de vulnerabilitate evocat, viciul care afectează titlul autorilor lor (familia S.), așa cum a fost analizat în prealabil, radiind implicit și în privința propriului dumnealor titlu, fapt de natură să împiedice recunoașterea preferabilității dreptului autorilor U. în concurs cu cel al autorilor apelanților, mai bine caracterizat (potrivit celor enunțate), concluzia menținându-se inclusiv în raport de înscrierea primordială a imobilului în cartea funciară (de după 1996), de către pârâți, la data de 24.08.1999 (filele 287,249 dosar fond), același demers juridic efectuându-l însă, astfel cum am evocat anterior, și autorii apelanților, la epoca dobândirii de către dumnealor a imobilului, conform procesului - verbal de carte funciară nr. 5180/1940.
Așadar, Curtea apreciază că în concursul dintre părți, vor prevala apelanții reclamanți, dreptul autorilor dumnealor fiind mai caracterizat și eficace decât dreptul autorilor pârâților persoane fizice.
Curtea constată de asemenea, că soluția acordării preferabilității către apelanți, se întemeiază și pe principiul neafectării securității circuitului civil, ca o condiție emergentă de verificat în ipoteza admiterii acțiunii în revendicare.
Curtea observă că în cauză, indiferent de soluția adoptată, securitatea circuitului civil va fi afectată: respingerea acțiunii periclitează dreptul de proprietate recunoscut reclamantului, potrivit considerentelor expuse. Admiterea acțiunii pe de altă parte, afectează efectele contractului de vânzare-cumpărare încheiat de către pârâții persoane fizice, neanulat până în prezent. În aceste condiții, trebuie aleasă sub acest aspect, varianta care determină cea mai mică atingere circuitului civil. Or, raportat la mecanismul legal viabil de despăgubire a cumpărătorilor pentru evicțiune, recunoscut în mod necontroversat pârâților persoane fizice, în contrapunere cu lipsa oricărei alte posibilități de despăgubire a reclamanților, Curtea apreciază că circuitul civil va fi mai puțin afectat prin admiterea acțiunii, decât prin respingerea sa. Din această perspectivă, nici dreptul conferit pârâților D., de contractul de vânzare – cumpărare, nu va fi afectat în mod substanțial, dumnealor urmând a fi despăgubiți în mod corespunzător, în temeiul garanției pentru evicțiune, de către autorii dumnealor, în vreme ce pentru reclamanți, această cale procesuală prezentă reprezintă în contextul factual enunțat, circumstanțiat și de inaplicabilitate Legii nr. 10/2001 în privința imobilului litigios, unicul remediu procesual eficace.
Întrucât, astfel cum am enunțat, dreptul superficiarului este subordonat juridic dreptului de proprietate afirmat de intimații D., va rezulta că acțiunea în revendicare va fi pe cale de consecință, admisă și în privința intimatei persoane juridice.
Curtea mai constată că în raport de soluția care s-a impus în virtutea motivelor de apel analizate, devine inutilă analiza celorlalte motive de apel (evident orientate către aceeași soluție de admitere a acțiunii), operațiunea juridică de comparare a drepturilor putându-se realiza și în contextul nerecurgerii la instituția juridică a cercetării pe cale incidentală a falsului invocat în raport de sentința civilă pronunțată de judecătorul G. S..
Pentru ansamblul acestor considerente, în temeiul art.296 Cod procedură civilă, Curtea va admite apelul promovat, va schimba în parte sentința, în sensul că va admite cererea de chemare în judecată precizată. Va obliga pârâții să lase reclamanților, în deplină proprietate și liniștită posesie, imobilul teren situat în București, sector 1, .. 11 - 13, în suprafață de 528 mp, delimitată de punctele 4 - 11 - 5 - 8 - 9 în planul de situație - Anexa 2 la Răspunsul la obiecțiuni - refacerea raportului de expertiză, realizat de expert judiciar Ș. E., la data de 18.03.2015 (fila 200 dosar apel). Va lua act că reclamanții și-au rezervat dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată. Va menține restul dispozițiilor sentinței.
În temeiul art. 274 Cod Procedură Civilă, va lua act că în apel, părțile și-au rezervat dreptul de a solicita cheltuieli de judecată, pe cale separată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite apelul formulat de apelanții – reclamanți O. O. și OHANIN DE F. M., cu domiciliul ales la SCA „L. și Asociații”, în București, ., ., ., sector 3, împotriva încheierii de ședință din data de 20.11.2013 și a sentinței civile nr.2109/04.12.2013, pronunțate de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă, în contradictoriu cu intimații – pârâți D. D. I. și D. C., domiciliați în București, ..51, ., sector 5 și . SRL, cu sediul în București, ..7-9, ..
Schimbă în parte sentința, în sensul că:
Admite cererea de chemare în judecată precizată.
Obligă pârâții să lase reclamanților, în deplină proprietate și liniștită posesie, imobilul teren situat în București, sector 1, .. 11 - 13, în suprafață de 528 mp, delimitată de punctele 4 - 11 - 5 - 8 - 9 în planul de situație - Anexa 2 la Răspunsul la obiecțiuni - refacerea raportului de expertiză, realizat de expert judiciar Ș. E., la data de 18.03.2015 (fila 200 dosar apel).
Ia act că reclamanții și-au rezervat dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.
Menține restul dispozițiilor sentinței.
Ia act că în apel, părțile și-au rezervat dreptul de a solicita cheltuieli de judecată, pe cale separată.
Cu recurs în termen de 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședință publică, azi 27.10.2015.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR
M. H. G. S.
GREFIER
S. R.
Red.M.H.
Tehdact.R.L./M.H.
7 ex./TB-S.4 - E.R.
| ← Cereri. Decizia nr. 627/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Pretenţii. Decizia nr. 1182/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
