Revendicare imobiliară. Decizia nr. 517/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 517/2015 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 29-04-2015 în dosarul nr. 517/2015
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI SECȚIA A IV A CIVILĂ
DECIZIA CIVILĂ NR. 517R
Ședința publică de la 29 aprilie 2015
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE – M. S. JUDECĂTOR – M. D. O.
JUDECĂTOR – L. E. F.
GREFIER – D. L.
Pe rol se află soluționarea cererii de recurs formulată de recurenții – pârâți T. G. R. și T. A. împotriva deciziei civile nr. 250A/21.05.2014 pronunțată de Tribunalul B. Secția Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata – reclamantă S.C. B. R. Consulting S.R.L..
La apelul nominal făcut în ședința publică a răspuns intimata – reclamantă S.C. B. R. Consulting S.R.L., prin avocat J. C. O. în baza împuternicirii avocațiale nr._/2015, lipsind recurenții – pârâți T. G. R. și T. A..
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care;
La prima strigare a cauzei pe lista dosarelor aflate în stare de amânare, reprezentanta intimatei – reclamante depune la dosar împuternicirea avocațială și solicită comunicarea copiei de pe răspunsul la întâmpinare și lăsarea dosarului la ordinea listei de recursuri.
Curtea comunică reprezentantei intimatei – reclamante o copie de pe răspunsul la întâmpinare depus la dosar și dispune lăsarea dosarului la ordine.
Dosarul a fost luat la a doua strigare, în ordinea listei de recursuri. La apelul nominal făcut în ședința publică a răspuns intimata – reclamantă, prin avocat J. C. O. în baza împuternicirii avocațiale nr._/2015, lipsind recurenții – pârâți T. G. R. și T. A..
Curtea pune în discuție excepțiile invocate de intimata – reclamantă prin întâmpinarea depusă la dosar.
Reprezentanta intimatei – reclamante învederează instanței că nu mai susține excepția de netimbrare invocată prin întâmpinare întrucât a observat că s-a achitat taxa de timbru și înțelege să susțină numai excepțiile inadmisibilității recursului și nulității recursului.
Curtea ia act că nu se mai susține excepția de netimbrare a recursului de către intimata – reclamantă și acordă cuvântul pe excepțiile de inadmisibilitate și nulitate a recursului.
Intimata – reclamantă S.C. B. R. Consulting S.R.L., prin avocat, solicită să se constate că valoarea obiectului cererii introductive de instanță este 56.265 lei, iar hotărârea pronunțată de instanța de fond este supusă numai apelului. Precizează că la stabilirea valorii obiectului dedus judecății s-a avut în vedere actele depuse la dosar și s-a raportat la indicele prevăzut de Ghidul privind valorile orientative ale proprietăților imobiliare din județul I.. Solicită admiterea excepției și respingerea recursului ca inadmisibil în raport de disp.art. 483 alin.2 C.proc.civ.
Mai arată că criticile aduse hotărârii recurate privesc fondul cauzei și se raportează strict la valoarea cererii introductive de instanță. Prin apelul declarat, recurenții – pârâți nu au adus critici sub nici un aspect cu privire la necompetența instanței de fond. Recursul este omisio medio, întrucât criticile privind valoarea obiectului cererii de chemare în judecată au fost invocate pentru prima dată în recurs și în această situație apreciază că recursul este lovit de nulitate, acestea fiind critici de fond.
Solicită acordarea de cheltuieli de judecată, dovedite cu factura fiscală pe care o depune la dosar.
Curtea constatând închise dezbaterile reține cauza în pronunțare pe excepțiile inadmisibilității și nulității recursului invocate de intimata – reclamantă prin întâmpinarea depusă la dosar.
După încheierea dezbaterilor și reținerea cauzei în pronunțare, serviciul registratură al acestei instanțe a depus la dosar notele scrise formulate de recurenții – pârâți, transmise prin fax și înregistrate la registratura secției la ora 1420.
CURTEA ,
Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei B. la data de 14.05.2013 sub nr._, reclamanta . SRL, în contradictoriu cu pârâții Teaca G. R. și Teaca A., a solicitat obligarea pârâților să lase în deplina proprietate și liniștită posesie imobilul teren agricol, situat în extravilanul comunei Stefanestii de Jos, ./6, județul I., număr cadastral 684, înscris în CF nr. 2620, provenită din CF nr. 478 a localității Stefanestii de Jos, în suprafață de_ mp, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat că este unicul proprietar al imobilului situat în extravilanul comunei Stefanestii de Jos, . I., număr cadastral 684, înscris în CF nr. 2620, provenită din CF nr. 478 a localității Stefanestii de Jos, în suprafață de_ mp, teren dobândit prin Contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1441/30.05.2005 și că, autorii săi au dobândit dreptul de proprietate prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 2489/08.07.2004.
În urma desfășurării unei activități infracționale, fostul administrator a întocmit un document neadevărat, numit ,,Act de dare în plată”, prin care reclamanta în contul unei pretinse datorii ar fi transmis acesteia dreptul de proprietate asupra terenului menționat, înscris anulat prin sentința civilă nr._/19.12.2011 pronunțată de Tribunalul București.
Ulterior întocmirii actului de dare în plată, imobilul proprietatea reclamantei a fost înstrăinat în mod fraudulos către pârâți, prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 334/15.04.2009.
În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 480, 481, 644 cod civil de la 1864.
În sprijinul cererii, reclamanta a depus Contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1441/30.05.2005, contract de dare în plată, contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 334/15.04.2009, sentința civilă nr._/19.12.2011 pronunțată de Tribunalul București, Decizia civilă nr. 527/12.12.2012 pronunțată de Curtea de Apel București.
Pârâții au depus întâmpinare, prin care au invocat excepția necompetenței materiale a Judecătoriei B., excepție la care au renunțat la termenul de judecată din data de 12.12.2013, iar pe fond, respingerea acțiunii ca neîntemeiată.
Au arătat prin întâmpinare că au cumpărat prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 334/15.04.2009 de la Vasiluța L., imobilul teren agricol situat în extravilanul comunei Ștefăneștii de Jos, ./6, județul I., număr cadastral 684, înscris în CF nr. 2620, provenită din CF nr. 478 a localității Ștefăneștii de Jos, în suprafață de_ mp, imobil dobândit de vânzătoare de la reclamantă în temeiul contractului de dare în plată autentificat sub nr. 102/13.02.2009 și că, prin sentința civilă nr._/19.12.2011 pronunțată de Tribunalul București s-a admis cererea de anulare a titlului vânzătoarei pârâților, dar s-a respins cererea în anularea contractului autentificat sub nr. 334/15.04.2009, ca neîntemeiată.
Prin sentința civilă nr. 7433/12.12.2013, Judecătoria B. a admis acțiunea a obligat pârâții să lase reclamantei în proprietate și posesie suprafața de_ mp, situat în Ștefăneștii de Jos, . I., cu număr cadastral 478 Ștefănești, CF 2620 și a obligat pârâții la 2736,3 lei cheltuieli de judecată către reclamantă.
Analizând cererile și materialul probator administrat în cauză, instanța de fond a reținut că reclamanta a dobândit prin contractul de vânzare-cumpărare în anul 2005 suprafața de_ mp teren, cu respectarea dispozițiilor legale cu privire la transmiterea dreptului de proprietate a bunurilor imobile.
Ulterior, un angajat al reclamantei a înstrăinat terenul în mod nelegal, încheind un ,,Act de dare în plată”, cu privire la teren, stingând astfel o datorie a firmei (datorie fictivă).
Același teren a fost vândut de dobânditori pârâților prin contract de vânzare-cumpărare nr. 334/15.04.2009.
Ulterior, s-a constat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. 102/13.02.2009, prin sentința civilă nr._/2011 a Tribunalului București, sentință rămasă irevocabilă. Prin aceeași sentință, s-a respins capătul de cerere privind constatarea nulități absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr. 334/2009, apreciindu-se că reclamanta nu a reușit să răstoarne prezumția de bună-credință a dobânditorilor terenului (pârâții din prezenta cauză).
Față de cele reținute și în temeiul art. 480, 481 Cod civil, a fost admisă acțiunea așa cum a fost promovată, pârâta fiind obligată să lase reclamantei în proprietate și posesie terenul din litigiu.
Procedând în acest mod, instanța a avut în vedere faptul că, titlul reclamantei este de preferat celui deținut de pârâți.
Astfel, bunul imobil a ieșit din patrimoniul reclamantei printr-un act ilegal, așa cum rezultă din sentința civilă nr._/2011 a Tribunalului București.
Reclamanta, de bună-credință, nu a avut nicio culpă, imobilul ieșindu-i din patrimoniu prin manevre dolosive efectuate de un angajat.
În speță, există două ,,bune-credințe”, atât a reclamanților cât și a pârâților, punându-se astfel problema celui care este de preferat.
Este de preferat, în opinia instanței, titlul reclamantei întrucât este primul încheiat, iar bunul i-a ieșit din patrimoniu printr-un act ilegal, fără nicio legătură cu buna sau reaua-credință a acesteia.
Văzând și dispozițiile art. 453 Cod procedură civilă, au fost obligați pârâții la 2736,3 lei cheltuieli de judecată către reclamantă.
Împotriva sentinței civile nr. 7433/12.12.2013 pârâții au formulat apel, solicitând modificarea în tot a hotărârii atacate în sensul respingerii acțiunii introductive ca neîntemeiată și obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea apelului s-a arătat că nu se contestă că regula quod nullum est nullum producit effectum este un principiu ce guvernează efectele nulității actului juridic civil, însă, în cazul de față, principiul nu produce efecte deoarece este înlăturat de la aplicare de principiul ocrotirii bunei-credințe a subdobânditorului unui bun cu titlu oneros, precum și de principiul asigurării stabilității circuitului civil.
Astfel, apelanții au arătat că au cumpărat imobilul în considerarea calității de proprietar a pârâtei Vasiluta L. și a deplinei concordanțe în titlul acesteia de proprietate cu extrasul de Carte Funciară a imobilului. Din cuprinsul contractului de dare în plată nu rezultă vreun viciu al titlului care să pună sub semnul întrebării dreptului de proprietate al vânzătoarei, iar din extrasul de carte funciară nu rezultă că ar exista vreo contestare a acestui drept.
Apelanții au mai susținut că orice critică a reclamantei cu privire la precaritatea titlului lor de proprietate a fost tranșată de Tribunalul București prin sentința civilă nr._/19.12.2011, prin care s-a respins cererea reclamantei de anulare a contractului de vânzare-cumpărare nr. 334/15.04.2009. În consecință, criticile reclamantei reprezintă o încălcare a autorității de lucru judecat a acestei hotărârii irevocabile.
Cât privește citarea de către reclamantă a unor referințe legate de interpretarea CEDO, apelanții au arătat că această convenție protejează în egală măsură și dreptul lor de proprietate.
În opinia apelanților este eronat raționamentul instanței de fond în sensul că titlul reclamantei ar urma să fie preferat pentru argumentul cum că aceasta ar fi pierdut proprietatea imobilului în urma unei acțiuni frauduloase a propriului angajat, întrucât reclamanta se prevalează de propria culpă deoarece vânzătoarea Vasiluta L. nu era un simplu angajat al reclamantei, ci era chiar administratorul statutar al acesteia, astfel că există o culpă în desemnarea mandatarului.
Prin întâmpinarea depusă la dosar la data de 28.04.2014, intimata a solicitat respingerea recursului ca nefondat și obligarea apelanților la plata cheltuielilor de judecată.
Prin întâmpinare, intimata a solicitat calificarea căii de atac ca fiind recurs, întrucât dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului ca fiind recurs și constatarea nulității acestuia motivat de faptul că motivele invocate de pârâți nu se încadrează în cele opt motive de nelegalitate prevăzute de art. 488 Cod procedură civilă.
S-a mai arătat că în speță, pârâții nu au formulat critici referitoare la valoarea imobilului și că nici la fond nu au contestat-o, astfel că nu poate fi vorba de un apel, justificat de o altă valoare decât cea reținută prin sentința civilă criticată.
Pe fondul cauzei, intimata a arătat că atâta timp cât instanța care a anulat actul principal în dosarul nr._/3/2009 constatând că acesta este ilegal, nu mai poate fi aplicat art. 31 alin. 1 din Legea nr. 7/1996 care menționează necesitatea legalității actului juridic, dincolo de totala lipsă de bună credință a autoarei recurenților Vasiluta L..
Intimata a mai arătat că în speță nu operează autoritatea de lucru judecat, întrucât în dosarul nr._/3/2009 s-a solicitat între altele anularea contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 334/15.04.2009 în timp ce obiectul dosarului de față îl constituie revendicarea imobilului. Faptul că într-un alt dosar nu s-a dispus anularea titlului apelanților nu are consecințe juridice asupra revendicării din prezentul dosar, unde instanța a comparat titlurile.
În opinia intimatei, motivarea căii de atac pe bună credință este neavenită în condițiile în care instanța nu infirmă buna credință a pârâților și nici nu își bazează motivarea hotărârii pronunțate pe reaua lor credință.
În drept, au fost invocate dispozițiile art. 205 și urm. Cod procedură civilă, art. 483 și urm. Cod procedură civilă.
Prin încheierea de ședință din data de 13.05.2014, tribunalul a calificat calea de atac ca fiind apel, întrucât pe rolul Tribunalului I. a fost înregistrat ca fiind recurs.
În cauză, nu au fost administrate probe noi; părțile înțelegând să se folosească de cele administrate în fața primei instanțe.
Prin decizia civilă nr. 250A din 21.05.2014, Tribunalul B. – Secția Civilă a respins ca nefondat apelul formulat de apelanții Teaca G. R. și Teaca A. împotriva sentinței civile nr. 7433/12.12.2013, pronunțată de Judecătoria B., în contradictoriu cu intimata . S.R.L și, cu aplicarea art. 451 alin. 2 Noul Cod de procedură civilă, au fost obligați apelanții către intimată la plata sumei de 2.500 lei reprezentând cheltuieli de judecată.
Pentru a decide astfel, tribunalul a reținut că, potrivit dispozițiilor art. 223 din Legea nr. 71/2011 „procesele și cererile în materie civilă sau comercială în curs de soluționare la data intrării în vigoare a Codului civil din 2009, se soluționează de către instanțele legal investite, în conformitate cu dispozițiile legale, materiale și procedurale în vigoare la data când aceste procese au fost pornite, afară de cazul în care în Legea nr. 71/2011 exista dispoziții care prevăd altfel". Ca atare, în speță sunt aplicabile dispozițiile Noului Cod civil relative la acțiunea în revendicare, mai puțin articolele privind efectele înscrierii dreptului în cartea funciara (art. 557 alin. 4, art. 565, art. 885 alin. 1 și art. 886, art. 56 din Legea nr. 71/2011).
Potrivit art. 563 alin. 1 Noul Cod civil proprietarul unui bun are dreptul de a-l revendica de la posesor sau de la o altă persoană care îl deține fără drept.
Acțiunea în revendicare este acea acțiune reală prin care proprietarul care a pierdut posesia bunului său, cere restituirea acestui bun de la posesorul neproprietar, sau de la cel care îl deține fără drept.
În cauza de față, se observă că atât reclamanta cât și pârâții dețin titluri scrise privind dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu (terenul de 14.800 mp), respectiv reclamanta deține contractul de vânzare-cumpărare încheiat în anul 2005 și intabulat în evidențele de carte funciară în timp ce pârâții au dobândit același teren prin cumpărare în anul 2009, dreptul lor fiind, de asemenea, intabulat în cartea funciară.
Astfel cum au decis în mod constant doctrina și practica judiciară, în astfel de situații, se procedează la compararea drepturilor autorilor de la care provin cele două titluri, urmând să câștige acea parte care a dobândit de la autorul al cărui drept este preferabil, fiind o aplicare a principiului nemo plus iuris ad alium transferre potest, quam ipse habet.
În cauză, pârâții au dobândit terenul de la autoarea Vasiluta L., dar titlul acesteia, respectiv contractul de dare în plată autentificat sub nr. 102/13.02.2009 a fost desființat prin sentința civilă nr._/19.12.2011 pronunțată de Tribunalul București – Secția a VI-a Civilă în dosarul nr._/3/2009 rămasă irevocabilă prin respingerea recursului.
Ca atare, făcând aplicarea principiului susmenționat, prima instanță a reținut în mod legal și temeinic că dreptul de proprietate al reclamantei este preferabil întrucât a fost primul contract încheiat, iar bunul a ieșit din patrimoniul acesteia printr-un act ilegal, fără nicio legătură cu buna sau reaua credință a acesteia.
În privința principiilor invocate de apelanți, respectiv al ocrotirii bunei credințe a subdobânditorului unui bun cu titlu oneros și al asigurării stabilității circuitului civil, tribunalul a constatat că acestea nu sunt aplicabile în materia revendicării, ci doar în materia nulității actelor juridice, principii care, de altfel, au fost valorificate de părți în litigiul ce a făcut obiectul dosarului nr._/3/2009 și care au condus la menținerea valabilității actului lor de proprietate, respectiv a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 334/15.04.2009. Nu se poate vorbi de autoritate de lucru judecat între prezentul litigiu și cel inițiat în anul 2009 întrucât cauzele au obiecte diferite (revendicare, respectiv anularea act) iar principiile ce guvernează cele două acțiuni, sunt distincte după cum s-a arătat.
Concluzionând, tribunalul a apreciat criticile apelanților ca fiind neîntemeiate întrucât prima instanța a făcut o legală și temeinică aplicare a regulii comparării titlurilor părților, dând câștig de cauză reclamantei care a dobândit de la proprietar, în timp ce pârâții au dobândit dreptul de proprietate de la un neproprietar.
Pentru considerentele expuse, în baza art. 480 Noul Cod de procedură civilă, tribunalul a respins apelul ca nefondat.
Reținând pe de o parte culpa procesuală a apelanților, iar pe de altă parte, caracterul excesiv al onorariului de avocat în cuantum total de 5518,40 lei, solicitat de intimată, raportat la durata scurtă a fazei apelului, cu aplicarea art. 451 alin. 2 Noul Cod de procedură civilă, au fost obligați apelanții la plata către intimată a sumei de 2.500 lei reprezentând cheltuieli de judecată.
Împotriva deciziei tribunalului pârâți T. G. R. și T. A. au declarat recurs, solicitând admiterea recursului, casarea deciziei civile recurate, admiterea apelului și trimiterea cauzei spre competentă soluționare în fond la Tribunalul B., cu cheltuieli de judecată.
În motivarea recursului, recurenții-pârâți au arătat că decizia civilă recurată este susceptibila de critici care se circumscriu motivelor de casare prevăzute de art. 488 pct. 3 și pct. 5 din Noul Cod de procedură civilă.
Valoarea obiectului dedus judecății este clar definită prin contractul de vânzare-cumpărare a bunului imobil a cărei revendicare se solicită.
Potrivit art. 5.1 din Contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 334/15.04.2009 de BNP Litteris/Meltiade Riba, prețul bunului a cărei revendicare se solicită este de 150.000 euro, echivalentul a 626.040 lei stabilit la cursul valutar B.N.R. al zilei, de 4,1736 euro.
În mod corect aceasta era valoarea pentru care instanța fondului ar fi trebuit să stabilească instanța competentă să soluționeze litigiul.
Instanța a respins însă susținerile pârâților, acceptând prețuirea dată de către reclamantă.
Evident, reclamanta este interesată a face o prețuire cât mai mică pentru a nu plăti o taxă de timbru de valoare mare. Aceasta a prețuit obiectul cererii la valoarea de 56.265 1ei, adică de mai bine de 10 ori mai mică decât valoarea reală a imobilului.
Recurenții-pârâți arată că nu poate fi acceptată o astfel de valoarea în condițiile în care valoarea terenului a fost stabilită potrivit prețurilor practicate pe piața imobiliară, dar și potrivit grilei notarilor publici conținând prețurile minimale.
Prețuirea a fost făcută cu încălcarea normelor de ordine publică. Potrivit art. 98 Noul Cod de procedură civilă: „Competenta se determină după valoarea obiectului cererii arătată în capătul principal de cerere”.
Ce se întâmplă însă dacă valoarea obiectului cererii arătată în capătul principal de cerere este mult subevaluată? Instanța, care este ținută de stabilirea corectă a taxei de timbru va accepta prețuirea subevaluată făcută de către reclamant?
Recurenții-pârâți consideră că instanța a încălcat prevederile art. 98 Noul Cod de procedură civilă, întrucât nu a făcut cercetări pentru a determina valoarea reală a bunului. În fața instanței s-au găsit mai multe valori de referință:
- valoarea bunului dată de contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 334/15.04.2009 de B.N.P. Litteris/Meltiade Riba, prețul bunului a cărei revendicare se solicită este de 150.000 Euro, echivalentul a 626.040 lei stabilit la cursul valutar B.N.R. al zilei de 4,1736 /Euro;
- valoarea dată de grila notarilor publici, cunoscut fiind faptul că valorile au fost stabilite de către experți evaluatori și reflectă prețul real de piață al bunului;
- valoarea dată de valoarea impozabilă a bunului, care însă nu a putut fi determinată, valoarea impozabilă fiind valoarea din contractul de vânzare-cumpărare;
- valoarea dată de către reclamant, evaluarea bunului fiind făcută în mod evident pro causa, bunul fiind indiscutabil subevaluat.
Instanța a ales, încălcând dispozițiile art. 98 Noul Cod de procedură civilă, cea mai mică valoare. În felul acesta, competența de soluționare a judecății în fond a revenit judecătoriei, în condițiile în care, dacă instanța ar fi respectat prevederile legale, judecata fondului ar fi trebuit realizată de către tribunal.
În situația în care diferența între valoarea obiectului cererii prețuită de reclamant și valoarea reală a bunului există o discrepanță evidentă, instanța, pentru o corectă soluționare a cauzei ar fi trebuit să dispună din oficiu efectuarea unei expertize evaluatoare pentru asigurarea unei judecăți de către o instanță competentă legal.
Discrepanța între valoarea reală și valoarea prețuită de către reclamantă este evidentă și indiscutabilă: valoarea prețuită reprezintă mai puțin de 10% din valoarea bunului, și aceasta în condițiile în care o astfel de scădere nu este justificată de nimic, de nici un motiv pertinent, oricare ar fi acela: scăderea valorii pieței imobiliare, rata de inflație sau valoarea cursului lei/euro, s.a. Analizând oricare dintre variabile/cauze, se constată că nici una nu justifică o astfel de prețuire, de mai mult de zece ori mai mică decât valoarea reală.
Instanța nu poate invoca prevederile art. 194 pct. c) Noul Cod de procedură civilă, întrucât, chiar dacă prețuirea este lăsată la latitudinea reclamantului, pentru a justifica valoarea, acesta este obligat a pune la dispoziția instanței modul de calcul prin care s-a ajuns la determinarea acestei valori, cu indicarea înscrisurilor corespunzătoare, ceea ce reclamantul nu a făcut.
Neîndeplinirea celor două condiții cumulative (indicarea valorii bunului și arătarea modului de calcul care a dus la stabilirea valorii) face ca prețuirea dată de reclamant să nu fie valabilă.
Recurenții-pârâți învederează că a fost încălcat art. 98 precum și art. 194 lit. c) Noul Cod de procedură civilă, cauza fiind judecată de către o instanță necompetentă.
De asemenea, recurenții-pârâți critică decizia recurată pentru nelegalitate, invocând motivele prevăzute de art. 488 pct. 3 Noul Cod de procedură civilă: „când hotărârea a fost dată cu încălcarea competenței de ordine publică a altei instanțe, invocată în condițiile legii”.
Decizia civilă recurată a fost dată cu încălcarea competenței de ordine publică de soluționare, recurenții-pârâți arătând că Tribunalul B. a soluționat apelul declarat în condițiile în care fondul cauzei ar fi trebuit soluționat de către Tribunalul B. și nu de către Judecătoria B..
Aspectul a fost adus în fața instanței de fond, deci a fost invocată în condițiile legii, dar în măsura în care judecătorul a îndepărtat solicitările lor, recurenții-pârâți au fost nevoiți să îmbrățișeze opinia instanței, suverană în judecata cauzei, evident, opoziția lor fiind irelevantă față de voința instanței.
Recurenții-pârâți apreciază cauza ca fiind soluționată cu încălcarea competenței de ordine publică a altei instanțe, ceea ce face ca în speță să fie incidente dispozițiile art. 488 pct. 3 Noul Cod de procedură civilă.
Recurenții-pârâți susțin aspecte de critică pe motivele prevăzute de art. 488 pct. 5 Noul Cod de procedură civilă: „când, prin hotărârea dată instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității”.
Apreciază că instanța a încălcat regulile prevăzute de art. 98 coroborat cu art. 194 lit. c) Noul Cod de procedură civilă, în sensul că nu a procedat la stabilirea corectă a valorii obiectului cererii.
Cu privire la caracterul normei, învederează faptul că dispozițiile legale cu privire la competența materială după valoarea obiectului cererii introductive de instanță, au caracter imperativ.
Dispozițiile legale nu pot fi înlăturate prin acordul sau achiesarea părților. Instanța ar fi trebuit să înlăture orice alte obstacole procedurale și să purceadă la o corectă evaluare a obiectului cererii introductive pentru a determina în mod corect și legal competența de soluționare a cauzei.
În acest sens s-a pronunțat Curtea Supremă de Justiție prin decizia nr. 458/1994.
Competența după valoarea obiectului litigiului este de ordine publică și se poate invoca în orice stare a procesului, chiar și în recurs și chiar și din oficiu.
În acest sens s-a pronunțat Tribunalul Suprem, Secția Civilă prin decizia nr. 2534/1972.
Față de cele arătate, solicită ca prin hotărârea ce se va pronunța în cauză, să se dispună: admiterea recursului, casarea deciziei civile recurate, admiterea apelului și trimiterea cauzei spre competentă soluționare în fond la Tribunalul B., cu cheltuieli de judecată.
În drept, au invocat dispozițiile art. 488 pct. 3 și pct. 5 Noul Cod de procedură civilă, art. 98 coroborat cu art. 194 lit. c) Noul Cod de procedură civilă.
Solicită ca judecata cauzei să se facă potrivit art. 411 pct. 1 alin. 2 Cod procedură civilă.
Analizând lucrările dosarului în raport cu motivele de recurs formulate și cu excepțiile invocate în întâmpinare, Curtea reține următoarele:
Sub un prim aspect, Curtea constată că argumentele invocate în întâmpinare în susținerea excepției nulității recursului conturează în realitate tot excepția inadmisibilității recursului, făcându-se trimitere la dispozițiile art. 488 alin. 2 din Codul de procedură civilă, care reglementează condiții de admisibilitatea a unor motive de recurs, iar nu condiții de validitate a cererii de recurs.
Analizând excepția inadmisibilității recursului, Curtea reține următoarele:
Potrivit art. 488 alin. 2 C.proc.civ., ”motivele prevăzute la alin. 1 nu pot fi primite decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, deși au fost invocate în termen, au fost respinse sau instanța a omis să se pronunțe asupra lor.
Niciunul din motivele de recurs invocate, respectiv necompetența materială a primei instanțe și stabilirea greșită a valorii obiectului cererii de chemare în judecată nu au fost invocate ca motive de apel.
Prin urmare, potrivit dispozițiilor art. 488 alin. 2 C.proc.civ., aceste motive nu pot fi primite direct în recurs.
Cum niciunul din motivele de recurs invocate nu poate fi primit, neîndeplinind condițiile impuse de art. 488 alin. 2 C.proc.civ., Curtea va respinge recursul ca inadmisibil.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de recurenții-pârâți T. G. R. și T. A. împotriva deciziei civile nr. 250A/21.05.2014 pronunțată de Tribunalul B. – Secția Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata-reclamantă S.C. B. R. Consulting S.R.L.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 29.04.2015.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
M. S. O. M. D. F. L. E.
GREFIER,
D. L.
Red. MS
Tehnored. MS/PS 4 ex.
Jud. apel: M. E.
A. D.
| ← Anulare act. Decizia nr. 525/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Revendicare imobiliară. Decizia nr. 174/2015. Curtea de Apel... → |
|---|
