Revendicare imobiliară. Decizia nr. 60/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI

Comentarii

0

Decizia nr. 60/2013 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 17-01-2013 în dosarul nr. 60/2013

Dosar nr._

(_ )

ROMÂNIA

CURTEA DE APEL BUCUREȘTI

SECȚIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE

DECIZIA CIVILĂ NR.60

Ședința publică de la 17.01.2013.

Curtea constituită din:

PREȘEDINTE - M. I.

JUDECĂTOR - M.-A. N.-G.

JUDECĂTOR - I. D.

GREFIER - M. C.

Pe rol se află soluționarea recursului formulat de recurentul reclamant D. P., împotriva deciziei civile nr. 1188 A din 12.12.2012, pronunțată de Tribunalul București – Secția a V a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații pârâți M. N., M. A. și M. BUCUREȘTI P. PRIMARUL GENERAL și cu intimata intervenientă L. V..

P. are ca obiect – revendicare imobiliară.

La apelul nominal făcut în ședința publică, se prezintă mandatarul D. G., în calitate de reprezentant al recurentului reclamat D. P., în baza procurii judiciare autentificate sub nr.606/05.05.2008, atașată în fotocopie la fila 5 din dosarul de apel, asistat de avocatul M. B., în baza împuternicirii avocațiale . 0 nr._/2013, eliberată de Baroul D., pe care o depune la dosar, intimatul pârât M. N. asistat de avocatul I. L., în baza împuternicirii avocațiale . nr._/2012, eliberată de Baroul București, atașată la fila 8 din dosar, același avocat reprezentând în proces și interesele intimatei pârâte M. A., lipsind intimatul pârât M. București prin Primarul General și intimata intervenientă L. V..

Procedura de citare legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care:

Reprezentanții părților prezente, având pe rând cuvântul, arată că nu mai au cereri prealabile de formulat.

Curtea, având în vedere că nu sunt cereri prealabile de formulat, constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea motivelor de recurs.

Avocatul recurentului reclamant solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat și motivat, casarea hotărârii recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare, având în vedere următoarele considerente:

Solicită a se avea în vedere și criticile pe care le-a formulat prin motivele de apel, unde a detaliat argumentele pentru care consideră că trebuie admisă excepția autorității de lucru judecat, neexistând identitate de cauză între prezentul dosar și dosarul cu nr. 1826/1996 al Tribunalului București. În acest sens, urmează a se observa că temeiul de drept invocat de către reclamant și asupra căruia s-a pronunțat cu putere de lucru judecat Tribunalul București prin decizia civilă nr. 793 A/1998 este exclusiv „nerespectarea condițiilor de fond și a procedurii pentru validitate a actelor administrative, în sensul neconcordanței dintre decizia nr. 2084/1997 și actul normativ care a stat la baza emiterii ei, Legea nr. 4/_”.

În ceea ce privește dosarul de față, temeiul juridic în baza căruia a fost formulată cererea de chemare în judecată este art. 6 din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia.

În opinia sa, instanța de fond face confuzie între cauza acțiunii și cauza cererii de chemare în judecată. Identitatea reținută greșit de către prima instanță, fără legătură cu cauza menționată în art. 1201 din Codul civil, o reprezintă faptul că în ambele cereri reclamantul și intervenienta și-au întemeiat pretențiile pe faptul că trecerea bunului în proprietatea statului s-a făcut în mod nelegal, dar în același timp admite faptul că au fost invocate texte de lege diferite.

Arată că instanța de apel preia aplicarea greșită a art. 1201 din Codul civil de către prima instanță și constată că autoritatea lucrului judecat are la bază regula că o acțiune nu poate fi judecată decât o singură dată și că o constatare făcută prin hotărâre judecătorească definitivă nu trebuie contrazisă de o altă hotărâre”. În niciun moment instanța nu menționează argumentele juridice care au stat la baza identității de cauză între raporturile juridice deduse judecății în cele două dosare.

Solicită a se avea în vedere faptul că cele două capete de cerere solicitate de către reclamant prin acțiunea introductivă, de constatare a nevalabilității titlului statului și de revendicare, sunt interdependente.

Cu privire la cheltuielile de judecată ocazionate cu prezentul proces, arată că înțelege să le solicite pe cale separată.

Avocatul intimaților pârâți solicită respingerea recursului ca nefondat și menținerea hotărârii recurate ca temeinică și legală.

Cu privire la cheltuielile de judecată ocazionate cu prezentul proces, arată că înțelege să le solicite pe cale separată.

CURTEA,

Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:

P. cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sector 3 București la data de 12.10.2007, sub nr._/301/2007, reclamantul D. P., în contradictoriu cu pârâții M. N. și M. A., a solicitat să se dispună obligarea pârâților sa îi lase în deplina proprietate și posesie imobilul situat în București, .. 41, ., ., prin constatarea faptului ca titlul sau de proprietate este preferabil fata de titlul pârâților, întrucât provine de la adevăratul proprietar, iar trecerea imobilului în patrimoniul statului a fost nelegala.

În motivarea cererii, reclamantul a arătat ca, în calitate de moștenitor al defunctei Decalo P., în baza certificatului de moștenitor nr. 56/1997, a dobândit imobilul din .. 41, prin Dispoziția Primarului General nr. 2283/19.01.2004, în temeiul legii 10/2001. P. aceasta dispoziție, i s-a restituit imobilul, mai puțin apartamentul nr. 6, care fusese vândut în temeiul legii 112/1995. Imobilul a trecut în proprietatea statului în mod abuziv, în baza legii 4/1973, nefiind încasată vreo suma cu titlu de despăgubiri de către autoarea sa, Decalo P..

P. urmare, imobilul a fost preluat în proprietatea statului fără să existe o cauză de utilitate publică și fără să se plătească fostului proprietar o dreaptă și prealabilă despăgubire, încălcându-se dispozițiile art. 481 din Codul civil de la 1864.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 480, 481 din Codul civil de la 1864.

La data de 26.11.2007, pârâții au formulat întâmpinare, prin care au invocat excepțiile lipsei de interes și a lipsei calității procesuale active, iar pe fondul cauzei, au solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiata.

În motivarea excepției lipsei de interes, pârâții au arătat ca din testamentul depus la dosar rezultă că Decalo P. a lăsat reclamantului întreaga sa avere mobilă și imobilă ce se va găsi în patrimoniul său la data decesului, iar la data decesului (06.03.1997), apartamentul era în proprietatea statului, acesta nemaifăcând parte din patrimoniul defunctei.

În susținerea excepției lipsei calității procesuale active, pârâții au arătat că reclamantul nu a făcut dovada dreptului sau de proprietate asupra apartamentului în litigiu.

Pe fondul cauzei, pârâții au arătat ca la data de 09.10.1997 au cumpărat de la S.C. TITAN AL S.A. apartamentul în litigiu, în care locuiau în calitate de chiriași, potrivit dispozițiilor legii 112/1995. P. decizia nr. 793A/1998 a Tribunalului București s-a consfințit calitatea de proprietar a statului asupra apartamentului în litigiu, hotărârea având autoritate de lucru judecat cu privire la valabilitatea titlului statului. P. urmare, pârâții au susținut ca dreptul lor de proprietate provine de la adevăratul proprietar fiind transmis și opozabil terților. În privința titlului opus de reclamant, pârâții arata ca transferul dreptului de proprietate nu a operat de la testator la legatar, întrucât defuncta Decalo P. nu mai era proprietarul bunului.

La data de 26.11.2007, reclamantul a formulat cerere precizatoare, prin care a solicitat constatarea nulității titlului statului, în sensul ca acesta nu a avut niciodată titlu valabil asupra imobilului.

În motivare, a arătat ca prevederile Legii 4/1973 au fost în contradicție cu dispozițiile constituției în vigoare la data preluării, cu dispozițiile Codului civil și cu cele ale tratatelor internaționale la care România era parte.

În ședința publică din data de 28.01.2008, reclamantul a formulat cerere de chemare în judecata a altor persoane, respectiv a numitei L. V., depunând la dosar certificat de moștenitor suplimentar nr. 1/13.01.2005.

În motivare, reclamantul a arătat ca imobilul din București, .. 41, a fost dobândit de reclamant împreuna cu defunctul I. A., în cote egale de ½, iar intervenienta L. V. este moștenitoarea coproprietarului I. A..

În drept, cererea a fost întemeiata pe dispozițiile art. 57 Cod procedură civilă.

În ședința publică de la 25.02.2008, intervenienta L. V. a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat admiterea cererii principale, sa se constate nevalabilitatea titlului statului român, sa se constate nevalabilitatea titlului de proprietar al pârâților și obligarea pârâților de a le lăsa ei și reclamantului în deplina proprietate și liniștita posesie imobilul în litigiu, cu cheltuieli de judecata. De asemenea, intervenienta a solicitat introducerea în cauza a Municipiului București, prin Primar General.

În motivare, intervenienta a arătat ca este moștenitoarea lui I. A., în baza certificatului de moștenitor nr. 1/13.01.2005, iar în baza certificatului de moștenitor nr. 56/1997 este succesoare în calitate de legatar universal cu o cota de ½ din masa succesorala a defunctei Decalo P.. Imobilul din Bucuresti, .. 41, a fost preluat abuziv de stat și înstrăinat după apariția Legii 112/1995 către pârâți, deși numita Decalo P. solicitase restituirea imobilului. A mai arătat ca față de această situație, nu poate fi reținută buna credință a părților contractante, astfel că acest act de înstrăinare este nul absolut. Cum titlul statului asupra imobilului nu este valabil, intervenienta solicita sa se constate ca titlul sau și al reclamantului este preferabil față de cel al pârâților.

În drept, întâmpinarea a fost întemeiata pe dispozițiile art. 115 Cod procedură civilă.

P. sentința civilă nr. 2230/03.03.2008, Judecătoria Sector 3 București a respins excepțiile lipsei de interes și lipsei calității procesuale active ca neîntemeiate, a admis excepția autorității de lucru judecat pentru capătul de cerere având ca obiect constatarea nevalabilității titlului statului și a respins acest capăt de cerere pentru autoritate de lucru judecat, a respins acțiunea în revendicare ca neîntemeiata, precum și cererea de chemare în judecata a altor persoane.

Împotriva acestei hotărâri au declarat apel reclamantul și intervenienta, ce a fost admis prin decizia civila nr. 1130A/01.10.2008, pronunțata de Tribunalul Bucuresti, fiind desființată în parte sentința apelată și trimițându-se spre rejudecare capătul de cerere având ca obiect constatarea nevalabilității titlului statului. S-a reținut ca soluția primei instanțe nu a fost legală, întrucât a fost pronunțată fără citarea Municipiului București, cererea intervenientei de introducere în cauză a acestuia fiind în mod greșit respinsă de instanță.

P. decizia civila nr. 1038/23.06.2009, Curtea de Apel București a admis recursul declarat de reclamant împotriva hotărârii pronunțate de tribunal și a modificat în parte decizia civila recurată, în sensul că a desființat în tot sentința și a trimis cauza spre rejudecare și cu privire la capătul de cerere privind revendicarea, apreciind că atâta vreme cât nu se cunoaște soluția finală pe cererea de constatare a nevalabilității titlului statului, instanța de apel nu se poate pronunța asupra acțiunii în revendicare, între cele două capete de cerere existând legătură de dependență.

Cauza a fost reînregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 3 București sub nr._../301/2007.

În ședința publică din la data de 10.03.2010, reclamantul a depus la dosar o nouă cerere precizatoare sub aspectul motivelor invocate în susținerea pretențiilor sale.

P. sentința civilă nr. 7480/26.05.2010, Judecătoria Sectorului 3 București a respins excepția lipsei calității procesuale active ca neîntemeiată, a respins excepția lipsei de interes ca neîntemeiată, a admis excepția autorității de lucru judecat față de capătul de cerere având ca obiect constatarea nevalabilității titlului statului și a respins capătul de cerere având acest obiect pentru autoritate de lucru judecat, a respins acțiunea în revendicare ca neîntemeiată, a respins cererea de chemare în judecata a altei persoane formulata de reclamant, în contradictoriu cu intervenienta L. V., ca neîntemeiată, a respins cererea de intervenție în interes propriu formulata de intervenienta L. V., în contradictoriu cu paratul M. București și cu pârâții, ca neîntemeiată, a respins cererea având ca obiect obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecata ca neîntemeiată.

Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut că imobilul din .. 41 a aparținut numitei Decalo P., fiind dobândit prin cumpărare, potrivit contractului de vânzare-cumpărare nr. 6529/05.09.1966 și prin moștenire de la Decalo Naftali, potrivit certificatului de moștenitor nr. 99/1973.

Acest imobil a fost trecut în proprietatea statului în temeiul Legii nr. 4/1973.

În temeiul Legii 112/1995, apartamentul nr. 6 din corpul C al imobilului a fost vândut pârâților-chiriași M. N. și M. A., prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 8964/09.10.1997.

Reclamantul D. P. și numitul I. A. (în prezent decedat) sunt moștenitorii defunctei Decalo P., așa cum rezultă din certificatul de moștenitor nr. 56/12.09.1997. Moștenitorul numitului I. A. este intervenienta în interes propriu L. V., conform certificatului de moștenitor suplimentar nr. 1/13.01.2005.

P. Dispoziția Primarului General nr. 2283/19.01.2004 s-a dispus restituirea către moștenitorii lui Decalo P. (reclamantul D. P. și numitul I. A.) a imobilului situat în București, .. 41, sector 3, cu excepția apartamentului nr. 6, înstrăinat pârâților M..

P. sentința civilă nr. 1416/27.02.2003, pronunțată de Judecătoria sector 3 București în dosarul nr. 9511/2002, s-a respins ca neîntemeiata acțiunea formulată de reclamant și autorul intervenientei pentru anularea contractului de vânzare-cumpărare nr. 8964/09.10.1997. Această hotărâre a rămas definitiva și irevocabilă, prin respingerea apelului și, mai apoi, a recursului exercitate împotriva ei.

În considerentele sentinței, s-a reținut că, prin decizia civilă nr. 793/A/24.03.1998, s-a stabilit cu autoritate de lucru judecat valabilitatea titlului statului asupra imobilului în litigiu, astfel că apartamentul nr. 6 din imobil a fost înstrăinat în mod valabil, negăsindu-si aplicare dispozițiile art. 46 alin. 2 din Legea 10/2001.

Referitor la excepția lipsei calității procesuale active, prima instanța a respins-o ca neîntemeiată, considerând că între reclamant și intervenienta L. V. și cei care se pot pretinde titulari ai dreptului dedus judecății exista identitate, deoarece reclamanții și intervenienta au probat, în conformitate cu dispozițiile art. 1169 din Codul civil de la 1864, calitatea lor de moștenitori ai fostului proprietar al imobilului în litigiu, defuncta Decalo P..

Referitor la excepția lipsei de interes s-a considerat că atât reclamantul, cat și intervenienta au urmărit un folos practic prin exercitarea prezentei acțiuni, anume restituirea în natură a imobilului.

Cât privește excepția autorității de lucru judecat a capătului de cerere având ca obiect constatarea nevalabilității titlului statului, în baza art. 166 Cod procedură civilă, instanța a admis-o și, pe cale de consecință, a respins acest capăt de cerere, pentru existența autorității de lucru judecat, atât în ce privește cererea reclamantului, cat și în ce privește cererea intervenientei.

Pentru a decide astfel, instanța a avut în vedere că între cererea soluționată prin sentința civilă_/06.12.1995, rămasă irevocabilă prin respingerea apelului și prezenta cerere, exista tripla identitate de părți, obiect și cauză, în conformitate cu dispozițiile art. 1201 din Codul civil de la 1864.

Astfel, obiectul ambelor cereri îl constituie constatarea nevalabilității titlului statului. Prezentul litigiu poartă între succesorii cu titlu universal, respectiv cu titlu particular al părților din dosarul nr. 1826/1996 și M. București, iar prin sentința civilă nr._/06.12.1995 a fost respinsă ca neîntemeiată cererea formulată de reclamanta Decalo P., în contradictoriu cu paratele S.C. IMOBILIARA S.A. și Primăria Municipiului București, deci există și identitate de părți.

Instanța a apreciat că în ambele cereri, reclamantul și intervenienta si-au întemeiat pretențiile pe faptul că trecerea bunului în proprietatea statului s-a făcut în mod nelegal, anume că Decizia nr. 2084/17.12.1977 a fost emisă de către Comitetul Executiv al Consiliului Popular al Municipiului București cu încălcarea prevederilor legale în vigoare la acea dată, invocând texte de lege diferite, dar edictate de legiuitor în scopul ocrotirii și reglementării aceleiași situații.

Potrivit art. 6 alin. 1 din Legea 213/1998 (lege ce nu exista la data soluționării celui dintâi litigiu), „fac parte din domeniul public sau privat al statului sau al unităților administrativ-teritoriale și bunurile dobândite de stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, daca au intrat în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituției, a tratatelor internaționale la care România era parte și a legilor în vigoare la data preluării de către stat.” Faptul ca în cea dintâi cerere, reclamanții au invocat nerespectarea condițiilor de fond și a procedurii pentru validitatea actelor administrative nu duce la concluzia ca fundamentul juridic în prezenta cerere s-a modificat, prin art. 6 din Legea 213/1998 legiuitorul oferind un temei general pentru aceeași situație de fapt.

Pe de altă parte, susținerile reclamanților în sensul că trecerea în proprietatea statului s-ar fi făcut fără plata unei despăgubiri este contrazisă de adresa nr. 1070/18.03.2002 emisă de Primăria Sectorului 3, din care rezultă că imobilul a trecut în proprietatea statului cu plată. Faptul că cei îndreptățiți nu s-au prezentat în vederea încasării despăgubirilor nu imprimă măsurii un caracter abuziv.

Totodată, dacă s-ar admite că, pe măsura intrării în vigoare a unor legi noi, care reglementează aceeași situație, aceasta urmează sa fie pusă din nou în discuție, s-ar încălca principiul securității juridice a circuitului civil, principiu ce se urmărește a fi protejat tocmai prin reglementarea autorității de lucru judecat.

Referitor la acțiunea în revendicare a apartamentului nr. 6, situat în București, .. 41, prima instanța a reținut că prin decizia civila nr. 793A/24.03.1998, pronunțata de Tribunalul București în dosarul nr. 1826/1996, s-a stabilit cu autoritate de lucru judecat că imobilul a trecut în proprietatea statului cu titlu valabil. P. urmare, reclamantul și intervenienta nu mai dețin un titlu de proprietate de care sa se prevaleze, pentru a solicita restituirea imobilului și recunoașterea dreptului lor de proprietate.

În schimb, pârâții dețin un titlu de proprietate valabil, respectiv contractul de vânzare-cumpărare nr. 8964/09.10.1997, titlu care nu a fost desființat pana la aceasta data.

Având în vedere că numai pârâții dețin un titlu cu privire la imobilul în litigiu, instanța a respins atât cererea reclamantului având ca obiect revendicarea imobilului, cat și pe cea a intervenientei în interes propriu, având același obiect, ca neîntemeiate.

Referitor la susținerile referitoare la incidența prevederilor art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția EDO și a jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, s-a reținut că reclamantul și intervenienta nu au justificat existenta unui bun actual în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția EDO, pentru a se pune în discuție o eventuala atingere adusă acestuia, care să determine aplicarea textului din Convenție menționat.

Astfel, Convenția EDO garantează protecția unui bun actual aflat în patrimoniul persoanei interesate. Solicitarea de a se restitui un bun preluat anterior de stat (data la care Statul R. nu era semnatar al Convenției) nu intra sub protecția art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția EDO. Convenția nu garantează dreptul de a dobândi sau de a redobândi un anumit bun. Aprecierea reclamanților ca dreptul lor de proprietate exista și solicitarea ca titlul lor sa fie comparat cu cel al pârâților nu sunt suficiente pentru a retine existenta unui bun actual. Noțiunea autonoma de bun care circumscrie domeniul de aplicare al art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția EDO presupune ca reclamantul și intervenienta sa aibă cel puțin o speranța legitima cu privire la valoarea patrimoniala respectiva. Or, în prezenta cauza, reclamantul și intervenienta nu au nici măcar o asemenea speranța, cu atât mai mult cu cat reclamantului i s-a respins prin hotărâre irevocabila și cererea având ca obiect anularea contractului de vânzare-cumpărare încheiat de pârâți pentru același imobil.

Dimpotrivă, în cauza de față, pârâții beneficiază de un bun în sensul autonom stabilit de Curte, decurgând din existența unei hotărâri judecătorești, prin care s-a constatat în mod irevocabil valabilitatea titlului lor de proprietate, fiind justificată speranța lor legitimă de a se bucura de acest bun în condițiile în care titlul lor de proprietate nu a fost desființat, ci din contra, s-a consolidat prin respingerea acțiunii în anulare (în acest sens, cauza R. c. României, în care Curtea a constatat încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția EDO, ca urmare a faptului ca li s-a constatat în mod irevocabil valabilitatea titlurilor lor prin respingerea acțiunii în anularea contractelor de vânzare-cumpărare).

De asemenea, a reținut prima instanță ca instanța europeană a constatat în favoarea foștilor proprietari încălcarea dreptului de proprietate garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția EDO, în situații diferite de cea a reclamantului din prezenta cauză, și anume, în condițiile în care petenții au justificat existența unui bun în sensul Convenției, o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă care le-a consfințit dreptul de proprietate asupra bunului revendicat, urmată de desființarea acesteia sau de imposibilitatea punerii în executare, ulterior momentului în care în sarcina Statului R. s-a născut obligația respectării Convenției EDO.

În prezenta cauza, reclamantul și intervenienta nu au făcut dovada recunoașterii calității lor de proprietari ai imobilului printr-un act emis de puterea judecătoreasca sau de cea executivă, anterior dobândirii drepturilor de proprietate de către pârâți în aplicarea Legii nr. 112/1995.

Față de toate aceste considerente, în baza art. 480 din Codul civil de la 1864, instanța a respins acțiunea în revendicare formulată de reclamant, ca neîntemeiată.

Pe cale de consecința și pentru aceleași considerente, instanța a respins și cererea de chemare în judecată a intervenientei formulată de reclamant și cererea de intervenție în interes propriu, formulată de intervenientă, ca neîntemeiate.

În baza art. 274 alin. 1 Cod procedură civilă, față de caracterul accesoriu al acestei cereri, a fost respinsă cererea reclamanților având ca obiect obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecata, ca neîntemeiata.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamantul D. P., solicitând admiterea apelului, desființarea sentinței civile atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe.

În motivare, apelantul - reclamant a arătat că instanța de fond a făcut o interpretare greșită a dispozițiilor legale (art. 1201 Cod Civil) în contextul admiterii excepției de lucru judecat față de constatarea nevalabilității titlului statului, raportându-se la decizia nr. 793/A/24.03.1998 a Tribunalului București. Instanța a reținut că între cererea soluționată prin sentința civilă nr._/06.12.1995 și prezenta cerere există triplă identitate de părți, obiect și cauză.

Aspectul contestat de către apelant îl constituie identitatea de cauză a celor două cereri. Susține apelantul că prin cauză se înțelege faptul material și/sau juridic care constituie temeiul legal sau fundamental direct și indirect al dreptului sau al beneficiului legal supus judecății.

În prezenta speță nu există identitate de cauză între cele două cereri de chemare în judecată la care s-a raportat instanța de fond, deoarece temeiul juridic al celor două acțiuni este total diferit.

Temeiul de drept invocat de apelant și asupra căruia s-a pronunțat cu putere de lucru judecat Tribunalul București prin decizia nr. 793/A/1998 este exclusiv, așa cum rezultă și din considerentele hotărârii judecătorești menționate, „nerespectarea condițiilor de fond și a procedurii pentru validitatea actelor administrative, în sensul neconcordanței dintre decizia nr.2084/17.12.1977 și actul normativ care a stat la baza emiterii ei, Legea nr. 4/1973".

În dosarul prezent (dosar nr._ ), temeiul juridic în baza căruia a fost formulată cererea de chemare în judecată este art. 6 din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, lege inexistentă la data promovării precedentei acțiuni și judecării pe fond cu putere de lucru judecat a dosarului de care face prima instanță vorbire - dosar nr. 2765/1993 al Judecătoriei Sector 3 București și dosar nr. 1826/1996 al Tribunalului București.

Identitatea reținută greșit de către prima instanță, fără legătură cu cauza menționată în art. 1201 Cod civil, o reprezintă faptul că „în ambele cereri, reclamantul și intervenienta și-au întemeiat pretențiile pe faptul că trecerea bunului în proprietatea statului s-a făcut în mod nelegal" (pag. 6, alin. 5 din s.c. apelată), dar în același timp admite faptul că au fost invocate „texte de lege diferite".

Înalta Curte de Casație și Justiție s-a pronunțat în multiple rânduri arătând faptul că în ceea ce privește puterea de lucru judecat, identitatea trebuie să existe între causa debendi din ambele cereri.

Totodată, instanța de fond face aprecieri legate de fondul cauzei și temeinicia raportului juridic dedus judecății, în sensul că „faptul că cei îndreptățiți nu s-au prezentat în vederea încasării despăgubirilor nu imprimă măsurii un caracter abuziv". Această apreciere vine în totală contradicție cu respingerea capătului de cerere prin admiterea excepției puterii de lucru judecat, fiind un considerent ce nu poate justifica pronunțarea asupra unei excepții ci, cel mult, asupra fondului cauzei.

S-a mai susținut că principiul securității circuitului civil protejează deopotrivă pe proprietarul expropriat și pe chiriașul cumpărător. Legea nr. 213/1998 vizează valabilitatea titlurilor de proprietate ale statului asupra bunurilor dobândite în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 și în acest context, în care se precizează clar „instanțele judecătorești sunt competente să stabilească valabilitatea titlului", cum se poate afirma imposibilitatea de a judeca pe fondul cauzei aceste situații de fapt.

Dispozițiile art. 1201 cod civil sunt de strictă interpretare, principiul stabilității raporturilor juridice trebuind analizat strict în raport de identitatea de obiect, cauză și părți. Curtea Constituțională, prin decizia nr. 478 din 12.04.2011 a statuat faptul că „acest principiu al stabilității raporturilor juridice nu poate implica însă promovarea unui drept prin intermediul unei ilegalități. Obținerea sau apărarea unui drept ori protejarea unui interes, chiar legitim, nu se poate fonda pe un act a cărui legalitate este îndoielnică și care nu ar putea fi dovedită altfel decât prin soluționarea cauzei de către instanța judecătorească".

Cum cele două capete de cerere, de constatare a nevalabilității titlului statului și de revendicare, sunt interdependente, apelantul consideră că se impune, în raport de dispozițiile art. 297 Cod procedură civilă, desființarea întregii hotărâri judecătorești apelate și trimiterea cauzei spre rejudecare.

În drept au fost invocate dispozițiile art. 282 și următoarele Cod procedură civilă.

P. decizia civilă nr.1187/A/12.12.2011 Tribunalul București - Secția a V-a Civilă a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantul D. P. împotriva sentinței instanței de fond.

Pentru a decide astfel, tribunalul a reținut că prin decizia civilă nr.793/A/24.03.1990 pronunțată de Tribunalul București – Secția a IV-a Civilă, a fost respinsă în mod definitiv cererea formulată de autoarea apelantului - reclamant prin care aceasta a solicitat să se constate nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului situat în București, .. 41, sector 3; prin această hotărâre s-a constatat trecerea legală a imobilului de la autoarea Decalo P. în proprietatea statului, cu plată, fiind recunoscută valabilitatea titlului statului asupra acestui imobil.

Având în vedere existența acestei hotărâri, tribunalul a constatat că în mod corect prima instanță a apreciat că în cauză operează autoritatea de lucru judecat în privința cererii de constatare a nevalabilității titlului statului asupra imobilului.

Autoritatea lucrului judecat are la bază regula că o acțiune nu poate fi judecată decât o singură dată și că o constatare făcută prin hotărâre judecătorească definitivă nu trebuie să fie contrazisă de o altă hotărâre. Principiul autorității lucrului judecat împiedică nu numai judecarea din nou a unui proces terminat, având același obiect, aceeași cauză și purtat între aceleași părți, ci și contrazicerile dintre două hotărâri judecătorești, în sensul că drepturile recunoscute printr-o hotărâre definitivă să nu fie contrazise printr-o altă hotărâre ulterioară, dată într-un alt proces.

Invocarea de către apelantul - reclamant în prezentul litigiu a unei dispoziții legale adoptată ulterior judecării primului proces nu poate conduce la concluzia susținută de acesta a inexistenței identității de cauză, întrucât noua lege nu se poate aplica raporturilor juridice în privința cărora s-a statuat deja prin hotărâre judecătorească definitivă.

Ca urmare, tribunalul a apreciat această critică drept nefondată.

În ceea ce privește susținerea apelantului - reclamant referitoare la aprecierile făcute de prima instanță asupra fondului acestui petit, tribunalul a constatat că este fondată, întrucât, soluționând cauza prin admiterea excepției autorității lucrului judecat, instanța nu se mai poate pronunța cu privire la niciun alt aspect al pricinii. Ca urmare, tribunalul a dispus înlăturarea din considerentele hotărârii apelate a argumentului referitor la lipsa caracterului abuziv al preluării imobilului în proprietatea statului determinat de existența unei despăgubiri, fără însă ca aceasta să determine o altă soluție în cauză.

Față de aceste considerente, reținând că apelantul - reclamant nu a formulat critici cu privire la soluția dată cererii de revendicare și constatând că sunt nefondate criticile privind legalitatea și temeinicia hotărârii de fond pe cererea de constatare a nevalabilității titlului statului, în temeiul art. 296 Cod procedură civilă, tribunalul a respins apelul ca nefondat.

Împotriva acestei decizii a formulat recurs reclamantul D. P., solicitând casarea hotărârii recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare.

Invocând dispozițiile art.304 pct.8 și 9 C.proc.civ., recurentul reclamant a învederat că în motivele de apel a detaliat argumentele pentru care consideră că nu trebuia admisă excepția autorității de lucru judecat, neexistând identitate de cauză între cele două dosare; dosarul nr.1826/1996 al Tribunalului București (apel) și prezentul dosar nr._ .

A susținut că prin cauză se înțelege faptul material și/sau juridic care constituie temeiul legal sau fundamental direct și indirect al dreptului sau al beneficiului legal supus judecății.

În prezenta speță nu există identitate de cauză între cele două cereri de chemare în judecată la care s-a raportat instanța de fond, deoarece temeiul juridic al celor două acțiuni este total diferit.

Temeiul de drept invocat de către reclamant și asupra căruia s-a pronunțat cu putere de lucru judecat Tribunalul București prin decizia nr. 793A/1998 este exclusiv, așa cum rezultă și din considerentele hotărârii judecătorești menționate: nerespectarea condițiilor de fond și a procedurii pentru validitate a actelor administrative, în sensul neconcordanței dintre decizia nr.1084/17.11.1977 și actul normativ care a stat la baza emiterii ei, Legea nr.4/1974.

În ceea ceprivește dosarul prezent, temeiul juridic în baza căruia a fost formulată cererea de chemare în judecată este art. 6 din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, lege inexistentă la data promovării precedentei acțiuni și judecării pe fond cu putere de lucru judecat a dosarului de care face instanța de fond vorbire - dosar nr. 2765/1993 al Judecătoriei Sector 3 București și dosar nr.1826/1996 al Tribunalului București.

P. cauză trebuie avut în vedere temeiul juridic al dreptului valorificat prin cerere, care nu se confundă nici cu cauza acțiunii, dar nici cu dreptul subiectiv și nici cu mijloacele de dovadă ale temeiului juridic.

Cauza cererii de chemare în judecată este reprezentată de instituția sau categoria juridică, ori de principiul de drept substanțial pe care reclamanta își întemeiază pretenția. În acest context, cauza nu trebuie redusă numai la fundamentul raportului juridic dedus judecății ci și la temeiurile de drept ale cererii, neputând exista putere de lucru judecat în cazul în care prima hotărâre a soluționat același litigiu pe un alt temei juridic.

A arătat faptul că art.1201 Cod civil este clar și fără posibilitate de interpretare iar calificarea juridică a situației de fapt nu se confundă cu cauzacererii de chemare în judecată și în acest sens, instanța de fond faceconfuzie între cauza acțiunii (cauza raportului juridic dedus judecății) și cauza cererii de chemare în judecată, între causa petendi și causa debendi.

Instanța de apel preia aplicarea greșită a legii -art.1201 Cod civil- făcută de către instanța de fond și constatând că autoritatea lucrului judecat are la bază regula că o acțiune nu poate fi judecată decât o singură dată și că o constatare făcută prin hotărâre judecătorească definitivă nu trebuie contrazisă de o altă hotărâre. În nici un moment nu menționează argumente juridice care staula baza identității de cauză între raporturile juridice deduse judecății în cele două dosare. Singurul argument greșit, de natură subiectivă, este faptul că, în opinia instanței de apel, "noua lege nu se poate aplica raporturilor juridice în privința cărora s-a statuat deja prin hotărâre judecătorească definitivă" .

Legea nr.213/1998 nu distinge excepții de acest fel în domeniul de aplicare al acesteia.

Înalta Curte de Casație și Justiție s-a pronunțat în multiple rânduri arătând faptul că în ceea ce privește puterea de lucru judecat, identitatea trebuie să existe între causa debendi din ambele cereri.

Dispozițiile art.1201 Cod civil sunt de strictă interpretare, principiul stabilității raporturilor juridice trebuind analizat strict în raport de identitatea de obiect, cauză și părți. Curtea Constituțională, prin decizia nr. 478 din 12.04.2011 a statuat faptul că "acest principiu al stabilității raporturilor juridice nu poate implica însă promovarea unui drept prin intermediul unei ilegalități. Obținerea sau apărarea unui drept ori protejarea unui interes, chiar legitim, nu se poate fonda pe un act a cărui legalitate este îndoielnică și care nu ar putea fi dovedită altfel decât prin soluționarea cauzei de către instanța judecătorească".

În concluzie, interpretarea greșită a actului juridic dedus judecății (art. 304, pct. 8 C.p.c.) este generată de faptulcă instanța de apel a considerat că temeiul juridic al prezentei cereri de chemare în judecată este identic cu temeiul juridic invocat în dosarul nr.1826/1996 al Tribunalului București (dosar apel), iar hotărârea pronunțată este dată cu aplicarea greșită a legii (art.304 pct.9 C.p.c.), privind modul de aplicare a autorității de lucru judecat - art. 1201 Cod civil.

A mai arătat recurentul că cele două capete de cerere solicitate de către reclamant prin acțiunea introductivă, de constatare a nevalabilității titlului statului și de revendicare, sunt interdependente (decizia civilă nr.1038/23.06.2009 a Curții de Apel București, pronunțată în prezentul dosar). Atâta timp cât nu se cunoaște care este soluția finală pe fondul cauzei privind constatarea nevalabilității titlului statului (capăt de cerere respins pe excepție fără a se intra în cercetarea fondului), nu poate rămâne nedesființată și soluția privind capătul de cerere de revendicare imobiliară.

În recurs nu au fost administrate probe noi.

Intimații pârâți și intimata intervenientă nu au formulat întâmpinare.

Analizând legalitatea deciziei civile recurate, prin prisma motivelor de nelegalitate cu care a fost legal investită, Curtea reține următoarele:

Referitor la critica având ca obiect greșita aplicare în cauză a prevederilor art. 1201 din Codul civil, în ceea ce privește capătul de cerere având ca obiect constatarea nevalabilității titlului statului, ca urmare a inexistentei identității de cauză între acțiunea care a făcut obiectul dosarului nr.1826/1996 al Tribunalului București și cea care face obiectul prezentului dosar.

Curtea verificând cuprinsul cererii de recurs, retine că recurentul susține lipsa identității de cauză între cele două cereri de chemare în judecată la care s-au raportat instanțele de fond, invocând temeiul juridic diferit al celor două acțiuni.

Astfel se arată că temeiul de drept al cererii cu același obiect și care a făcut obiectul analizei prin decizia nr. 793A/1998, pronunțată de Tribunalul București Secția a IV - a Civilă, este: „nerespectarea condițiilor de fond și a procedurii pentru validitate a actelor administrative, în sensul neconcordanței dintre decizia nr.1084/17.11.1977 și actul normativ care a stat la baza emiterii ei, Legea nr.4/1974" și că în ceea ceprivește dosarul prezent, temeiul juridic în baza căruia a fost formulată cererea de chemare în judecată, având acest obiect, este art. 6 din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, lege inexistentă la data promovării precedentei acțiuni.

Curtea, verificând actele dosarului, reține însă că analiza realizată de instanțele anterioare în prezenta cauză, nu face decât să respecte statuarea, intrată în putere de lucru judecat, din cadrul deciziei civile nr. 1357/17.10.2005, pronunțată de Curtea de Apel București Secția a IV a Civilă irevocabilă, hotărâre în cadrul căreia s-a stabilit că: „prin decizia civilă nr.793A/24.03.1990, pronunțată de Tribunalul București- Sectia IV a Civilă, în sens pozitiv pentru stat, s-a constatat că imobilul s-a preluat în proprietatea statului, cu plată, deci s-a constatat trecerea legală în proprietatea statului a imobilului de la autoare Decalo P., cu consecința recunoașterii valabilității titlului statului asupra imobilului”.

Curtea are în vedere totodată că în cadrul litigiului soluționat prin decizia civilă nr. 1357/17.10.2005, pronunțată de Curtea de Apel București Secția a IV a Civilă irevocabilă, reclamantul și intervenienta din prezenta cauză, au invocat, în susținerea acțiunii având ca obiect constatarea nulității titlului exhibat de pârâți, nevalabilitatea titlului statului, susținând, așa cum rezultă din pagina 2 a deciziei civile nr. 1357/17.10.2005, pronunțată de Curtea de Apel București Secția a IV -a Civilă, că Legea nr. 4/1973, a fost în contradicție cu dispozițiile Constituției în vigoare la data preluării imobilului, cu dispozițiile Codului Civil și cu cele ale tratatelor internaționale la care România era parte, dispoziții legale care protejează drepturile omului.

Așadar, reclamanții din cauza de față au solicitat, în cadrul litigiului soluționat prin decizia civilă nr. 1357/17.10.2005, pronunțată de Curtea de Apel București Secția a IV a Civilă, analizarea valabilității titlului statului în raport de cadrul normativ incident la acel moment, respectiv Legea nr. 213/1998, care în art. 6 alin. 1 stabilește că: „Fac parte din domeniul public sau privat al statului sau al unităților administrativ-teritoriale și bunurile dobândite de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, dacă au intrat în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituției, a tratatelor internaționale la care România era parte și a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat”, solicitare pe care au reiterat-o în cadrul cererii introductive din litigiul de față, astfel cum a fost aceasta precizată, la data de 26.11.2007, înregistrată pe rolul Judecătoriei sector 3 București și a cererii de intervenție formulată la data de 25.02.2008.

Câtă vreme, în decizia sus menționată, analizându-se acest fundament al cererii reclamantului și a intervenientei, s-a concluzionat că solicitarea acestora este nefondată, prin raportare la efectul pozitiv al deciziei civile nr. 793/A/24.03.1998 a Tribunalului București Secția a IV a Civilă, aspectele rezolvate în aceste litigii, referitoare la valabilitatea titlului statului și la puterea de lucru judecat al deciziei nr. 793/A/24.03.1998 a Tribunalului București Secția a IV- a Civilă, se impuneau cu deplin efect în prezenta cauză, de o manieră care nu mai putea face posibilă reevaluarea acestei chestiuni litigioase, impunând soluția de respingere a primului capăt de cerere formulat de reclamanți.

Este adevărat că pentru identificarea cauzei ca element al autorității de lucru judecat esențială este determinarea fundamentului (actul juridic sau material) pe care se sprijină dreptul a cărui valorificare se urmărește prin intermediul acțiunii, împreună cu faptele care au generat promovarea acțiunii, însă nu se poate face abstracție de faptul că este necontestat că reclamantul s-a întemeiat și în primul litigiu, pe același titlu de proprietate invocat și în prezenta cauză, susținând nevalabilitatea titlului statului asupra bunului revendicat, ca urmare a preluării nevalabile a bunului.

Faptul că în cel de-al doilea proces, cererea având ca obiect constatarea nevalabilității titlului statului a fost fundamentată pe prevederile art. 6 din Legea nr. 213/1998, nu poate însă susține critica recurenților, câtă vreme, printr-o hotărâre judecătorească intrată în puterea de lucru judecat, pe acest aspect, s-a statuat deja că prima hotărâre - decizia civilă nr. 793/A/24.03.1998 a Tribunalului București Secția a IV a Civilă - are putere de lucru judecat sub acest aspect.

O atare statuare a existenței puterii de lucru judecat, sub aspectul său pozitiv, a deciziei civile nr. 793/A/24.03.1998 a Tribunalului București Secția a IV a Civilă, reprezintă o chestiune litigioasă care s-a constituit într-un considerent decizoriu al deciziei civile nr. 1357/17.10.2005, pronunțată de Curtea de Apel București Secția a IV a Civilă, opozabilă reclamantului și intervenientei, care au figurat ca părți în acel litigiu și care se impune cu deplin efect atât părților cât și instanțelor investite cu soluționarea prezentului litigiu.

Sub acest aspect, Curtea reține că puterea lucrului judecat, reglementată prin art. 1201 Cod civil, are la bază regula că o acțiune nu poate fi judecată decât o singură dată și că o constatare făcută printr-o hotărâre judecătorească nu trebuie să fie contrazisă de o alta, aceasta în scopul de a se realiza o administrare uniformă a justiției.

Efectul pozitiv al lucrului judecat se impune într-un al doilea proces care are legătură cu chestiunea litigioasă dezlegată anterior, fără posibilitatea de a mai fi contrazis. Aceasta face ca partea interesată să se poată prevala de lucrul judecat anterior, impunând instanței, constatarea jurisdicțională anterioară, care poate fi considerată ca fiind, chiar determinantă în soluționarea cauzei, constituindu-se într-un mijloc de apărare de fond.

În consecință, Curtea apreciază că statuarea anterior menționată, intrată în puterea lucrului judecat, se impunea a fi valorificată din perspectiva efectului pozitiv de care se bucură hotărârea judecătorească și a modului de punere în valoare a acestuia, care în cauză nu poate fi decât cel al folosirii hotărârii judecătorești ca mijloc de probă.

În acest sens, Curtea are în vedere prevederile art. 1202 alin. 2 Cod civil, care stabilesc expres că: „nici o dovadă nu este primită împotriva prezumției legale, când legea, în puterea unei asemenea prezumții, anulează un act oarecare, sau nu dă drept de a se reclama în judecată”, o prezumție cu astfel de consecințe, fiind și cea reglementată de art. 1201 Cod civ. și art. 166 C.pr.civ.

A admite soluția contrară ar însemna că prezumția legală și irefragabilă de conformitate a hotărârii cu adevărul, reglementată de art. 1200 pct. 4 Cod civil, ar putea fi combătută, deschizându-se părților posibilitatea de a repune în discuție situația constatată în cuprinsul acesteia prin administrarea unor probe noi, iar finalitatea urmărită de legiuitor, de a preîntâmpina o a doua judecată, care răspunde necesității stabilității raporturilor sociale, ar fi pusă în pericol.

Așa fiind, câtă vreme considerentele deciziei civile recurate nu fac decât să dezvolte statuarea anterioară intrată în putere de lucru judecata asupra aspectul supus dezbaterii, a efectelor produse de decizia civilă nr. 793A/24.03.1998 Tribunalului București Secția a IV a Civilă, nu se poate retine o greșită aplicare în cauză a prevederilor art. 1201 din Codul civil.

Este real că instanța de fond, a dispus prin sentința apelată, respingerea cererii reclamantului și intervenientei având ca obiect constatarea nevalabilității titlului statului asupra imobilului revendicat, ca efect al admiterii excepției autorității de lucru judecat deși în cauză, soluția corectă ar fi fost aceea a constatării puterii de lucru judecat a deciziei civile nr. 1357/17.10.2005, pronunțată de Curtea de Apel București Secția a IV a Civilă, care a statuat asupra existenței puterii de lucru judecat a deciziei civile nr. 783A/1998, a Tribunalului București Secția a IV - a Civilă, în ceea ce privește cererea având ca obiect nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului, întemeiată pe neconformitatea Legii nr. 4/1973 cu Codul Civil, Constituția în vigoare și actele internaționale la care România era parte și care protejează drepturile omului.

Cu toate acestea, dat fiind tocmai efectul reținerii puterii de lucru judecat al celor două hotărâri, care nu putea fi decât cel al respingerii acestui petit ca nefondat, Curtea a apreciat că nu se impune soluția casării cu trimitere a deciziei civile recurate și a desființării sentinței apelate, în temeiul art. 297 din Codul de procedură civilă, care nu ar fi decât una formală, finalitatea admiterii căii de atac fiind cea menționată. Astfel, o atare măsură este legată de existența unei vătămări reale, efective, determinate recurentului prin modul de a proceda al instanțelor de fond în aplicarea art. 105 alin. 2 din Codul de procedură civilă, situație premisă care, în raport de finalitatea anterior menționată și de starea de fapt și de drept existentă în cauză, nu este îndeplinită.

Referitor la critica întemeiată pe motivul de nelegalitate prevăzut de art. art. 304, pct. 8 din Codul de procedură civilă, Curtea retine că în susținerea acestei critici, recurentul invocă interpretarea greșită a actului juridic dedus judecății, motivat de faptul că instanța de apel a considerat că temeiul juridic al prezentei cereri de chemare în judecată este identic cu temeiul juridic invocat în dosarul nr.1826/1996 al Tribunalului București.

Curtea, constată însă că acest motiv de recurs are în vedere ipoteza concretă în care instanța de judecată a nesocotit conținutul explicit al actelor juridice deduse judecății, stabilind alte drepturi și obligații pentru părțile în litigiu, ceea ce din punct de vedere strict legal ar însemna încălcarea art.969 din Codul Civil (în esență, s-a urmărit prin acest motiv de modificare, ca instanța de judecată să respecte voința clar exprimată a părților din convenții).

Or, în cauza de față, nu s-a pus problema existenței unui act juridic civil, unilateral sau bilateral, care să fi ridicat probleme de interpretare, astfel că și această critică este nefondată.

Tot astfel, este corectă susținerea recurentului în sensul că cele două capete de cerere formulate prin acțiunea introductivă, de constatare a nevalabilității titlului statului și de revendicare, sunt interdependente.

O atare susținere nu este însă de natură să determine reformarea deciziei civile recurate, câtă vreme critica acestuia referitoare la constatarea nevalabilității titlului statului nu a putut fi primită, pentru considerentele anterior expuse pe larg iar în prezentul recurs, soluția privind capătul de cerere de revendicare imobiliară nu este criticată, prin raportare la alte aspecte, care să vizeze eventual reținerea instanței de fond în sensul că doar pârâții dețin un bun actual, în sensul jurisprudenței actuale a Curții Europene a Drepturilor Omului, (cauza M. A. vs. România) fiind îndreptățiți la păstrarea imobilului cumpărat în temeiul unei legi în vigoare și deținut în baza unui titlu neanulat (cererea reclamantului și a intervenientei cu acest obiect fiind respinsă irevocabil), reclamantului și intervenientei nefiindu-le recunoscut nici printr-o hotărâre judecătorească și nici pe cale administrativă dreptul la restituirea în natură a acestui apartament revendicat.

Or, în aplicarea art. 316 din Codul de procedură civilă, în cauză este incident art. 295 din Codul de procedură civilă, instanța de recurs având a se raporta la criticile formulate prin cererea de recurs, câtă vreme, nu au fost identificate motive de recurs de ordine publică care să fie puse în dezbaterea contradictorie a părților.

În consecință, pentru toate considerentele anterior expuse, în temeiul art. 312 alin. 1 din Codul de procedură civilă, Curtea va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul reclamant D. P. împotriva deciziei civile nr.1187/A/12.12.2011, pronunțată de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă, în contradictoriu cu intimații pârâți M. N. și M. A., intimata intervenientă L. V. și intimatul pârât M. BUCUREȘTI P. PRIMARUL GENERAL.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședința publică din 17 ianuarie 2013.

PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR

M. I. M. A. I. D.

N.-G.

GREFIER

M. C.

Red.M.I.

Tehnored.M.I/B.I.

2 ex/5.02.2013

---------------------------------------------

T.B.- Secția a V-a – G.Rînoveanu

- E.D.

Jud.Sector 3 – A.L.E.H.

← Pretenţii. Decizia nr. 2/2016. Curtea de Apel BUCUREŞTI		Partaj judiciar. Decizia nr. 1182/2012. Curtea de Apel BUCUREŞTI →

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Partaj judiciar. Decizia nr. 1182/2012. Curtea de Apel BUCUREŞTI Pretenţii. Decizia nr. 1173/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI Legea 10/2001. Încheierea nr. 18/2012. Curtea de Apel BUCUREŞTI Pretenţii. Decizia nr. 1186/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI