Revendicare imobiliară. Decizia nr. 61/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 61/2015 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 23-01-2015 în dosarul nr. 61/2015
Dosar nr._
(_ )
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR. 61
Ședința publică de la 23.01.2015
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE - C. M. T.
JUDECĂTOR - D. A.
JUDECĂTOR - F. P.
GREFIER - I. A. G.
Pe rol se află soluționarea recursului formulat de recurentul - reclamant M. I. D., împotriva deciziei civile nr.813 A din 12.06.2014, pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul - pârât M. BUCUREȘTI PRIN PRIMAR GENERAL.
P. are ca obiect - revendicare imobiliară.
La apelul nominal făcut în ședința publică, se prezintă recurentul - reclamant M. I. D. personal și asistat de avocat C. D. în baza împuternicirii avocațiale nr._/2015 eliberată de Baroul București - Cabinet de Avocat, pe care o depune la dosar și consilier juridic R. I. B. ca reprezentant al intimatului - pârât M. București prin Primar General, în baza delegației de la dosar - fila 12.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care,
Reprezentanții părților prezente, având pe rând cuvântul, arată că nu au alte cereri sau probe de solicitat, motiv pentru care solicită acordarea cuvântului în dezbaterea motivelor de recurs.
Curtea, având în vedere că nu mai sunt cereri prealabile de formulat, constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea motivelor de recurs.
Reprezentantul recurentului - reclamant arată că recursul are ca obiect admisibilitatea cererii în baza art. 488 pct. 8 NCPC.
Arată că recurentul deține un bun conform art. 1 din Convenție, și precizează că în baza Legii nr. 10/2001 a formulat notificare care fost respinsă, deoarece la acel moment nu deține acte de proprietate, care au fost obținute mai târziu, când s-a adresat din nou primăriei, aceasta i-a adus la cunoștință că nu se mai poate face nimic.
În continuare arată că, a avut în vedere practica ICCJ din anul 2010, care a stabilit că, chiar dacă a fost formulată o acțiune în revendicare după apariția Legii nr.10/2001, nimeni nu te împiedică să formulezi o acțiune în baza art. 480 C.civ., deoarece s-ar încălca dispozițiile art. 1 și 6 alin. 1 din Convenție.
Arată că tribunalul a reținut distinctiv când s-a raportat la decizia 33/2008 deoarece nu în orice situație legea specială exclude orice cale de soluționare a unui litigiu.
Față de cele arătate anterior solicită admiterea recursului, anularea deciziei recurate și menținerea sentinței instanței de fond.
Nu solicită cheltuieli de judecată.
Depune concluzii scrise și practică judiciară.
Reprezentantul intimatului - pârât solicită respingerea recursului ca inadmisibil și menținerea ca legală și temeinică decizia recurată, deoarece în mod corect instanța de apel a reținut că, în cauză sunt incidente dispozițiile Deciziei nr. 33/2008 a ICCJ, fiind admisă excepția inadmisibilității acțiunii în baza dispozițiilor codului civil, așa încât acțiunea în revendicare formulată împotriva unității deținătoare, este inadmisibilă față de faptul că dispozițiile Legii nr. 10/2001 se aplică prioritar față de dreptul comun, reclamantul având la dispoziție calea contestației formulată împotriva deciziei emisă de Primarul General.
CURTEA,
Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin decizia civilă nr.813 A/12.06.2014 Tribunalul București - Secția IV-a Civilă a admis apelul formulat de apelantul pârât M. București în contradictoriu cu intimatul reclamant M. I., a schimbat în parte sentința civilă apelată, în sensul că, a admis excepția inadmisibilității, a respins cererea ca inadmisibilă și, pe cale de consecință a menținut dispozițiile referitoare la renunțarea la capătul de cerere privind completarea suprafeței de teren.
Pentru a pronunța această decizia civilă, tribunalul a reținut, în esență că prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sector 3 sub nr._ la data de 28.12.2010, reclamantul M. I. D. a chemat in judecata pe paratul M. București prin Primar General, solicitând instanței ca prin hotărârea ce va pronunța sa dispună, restituirea si lăsarea in deplina proprietate a imobilului teren in suprafața de 202 m.p., situat in București, ., sector 3 aparținând lui si preluat in mod abuziv de Statul R. prin expropriere in baza Decretului Consiliului de Stat nr. 427/1983; completarea suprafeței imobilului teren diminuat cu suprafața de 50 m.p. ocupata de . lungime de 10 m cu o suprafața de teren aflata in vecinătatea terenului proprietatea sa si care nu face obiectul unor cereri de retrocedare.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs pârâtul M. București prin Primar General, care a fost înregistrat pe rolul Tribunalului București Secția a IV –a la data de 24.07.2013.
În motivare, recurentul pârât a reluat expunerea de considerente din susținerea excepției inadmisibilității invocate în primă instanță, arătând și că potrivit dispozițiilor Legii nr. 10/2001, nerespectarea termenului prevăzut de aceasta, atrage pierderea dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii sau prin echivalent, menționând că apelarea la procedura specială determină inadmisibilitatea procedurii de drept comun.
Analizând apelul formulat prin prisma motivelor invocate, tribunalul a apreciat că acesta este întemeiat, pentru următoarele considerente:
Legea nr.10/2001 a instituit o procedură administrativă specială având ca obiect restituirea imobilelor deținute, la data intrării în vigoare a legii, de stat, unitățile administrativ teritoriale ori de către alte persoane juridice constituite de stat ori la care acesta este asociat ori acționar majoritar. Astfel, potrivit art.21 alin.1 din Legea nr.10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, imobilele - terenuri și construcții - preluate în mod abuziv, indiferent de destinație, care sunt deținute la data intrării în vigoare a prezentei legi de o regie autonomă, o societate sau companie națională, o societate comercială la care statul sau o autoritate a administrației publice centrale sau locale este acționar ori asociat majoritar, de o organizație cooperatistă sau de orice altă persoană juridică de drept public, vor fi restituite persoanei îndreptățite, în natură, prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată a organelor de conducere ale unității deținătoare. Potrivit art.22 alin.1 din aceeași lege, persoana îndreptățită va notifica în termen de 18 luni de la data intrării în vigoare a legii persoana juridică deținătoare, solicitând restituirea în natură a imobilului.
Statul și-a exercitat prerogativa dispoziției cu privire la imobilele preluate în perioada 1945-1989, stabilind pe cale legislativă că toate preluările din această perioadă, indiferent dacă au avut loc cu titlu valabil sau fără, au caracter abuziv și, pe cale de consecință, în măsura în care respectivele imobile se mai aflau încă în patrimoniul persoanelor amintite în alineatul precedent, a decis restituirea acestora în natură persoanelor îndreptățite.
Procedura administrativă a fost concepută ca o rezolvare globală și accelerată a tuturor cererilor de restituire în natură a imobilelor aflate încă în patrimoniul statului, motiv pentru care, în temeiul art. 6 alin. 2 din Legea nr.213/1998 și art.109 alin.2 C.pr.civ., cu referire la art.21 și urm. din Legea nr.10/2001, s-a apreciat în doctrină și în practica judiciară că o cerere în revendicarea imobilului de la stat ori de la altă persoană juridică deținută de acesta, întemeiată pe dreptul comun, nu mai este admisibilă după . Legii nr.10/2001.
Controversa existentă în practica judiciară și doctrină cu privire la temeinicia unei acțiuni în revendicare întemeiată pe dreptul comun, după . Legii nr.10/2001, a fost abordată prin decizia nr.33/9.06.2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în Secții Unite, decizie care a fost publicată în Monitorul Oficial nr.108/23.02.2009 și a cărei interpretare a legii este obligatorie pentru instanțe (art.329 alin.6 C.pr.civ.).
Potrivit deciziei nr.33/9.06.2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în Secții Unite, decizie care a fost publicată în Monitorul Oficial nr. 108/23.02.2009 și a cărei interpretare a legii este obligatorie pentru instanțe (art. 329 alin.6 C.pr.civ.), s-a stabilit: „câtă vreme pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiții aceste imobile se pot restitui în natură persoanelor îndreptățite, nu se poate susține că legea specială, derogatorie de la dreptul comun, s-ar putea aplica în concurs cu acesta.
Legea specială se referea atât la imobilele preluate de stat cu titlu valabil, cât și la cele preluate fără titlu valabil (art. 2), precum și la relația dintre persoanele îndreptățite la măsuri reparatorii și subdobânditori, cărora le permite să păstreze imobilele în anumite condiții expres prevăzute [art. 18 lit. c), art. 29], așa încât argumentul unor instanțe în sensul că nu ar exista o suprapunere în ceea ce privește câmpul de reglementare al celor două acte normative nu poate fi primit.
Referitor la imobilele preluate de stat fără titlu valabil, art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 prevede că "pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unei legi speciale de reparație."
Or, Legea nr. 10/2001 a reglementat măsuri reparatorii inclusiv pentru imobilele preluate fără titlu valabil, astfel că, după . acestui act normativ, dispozițiile art.6 alin.(2) din Legea nr.213/1998 nu mai pot constitui temei pentru revendicarea unor imobile aflate în această situație.
Pe de altă parte, Legea nr.10/2001 a instituit atât o procedură administrativă prealabilă, cât și anumite termene și sancțiuni menite să limiteze incertitudinea raporturilor juridice născute în legătură cu imobilele preluate abuziv de stat.
De altfel, problema raportului dintre legea specială și legea generală a fost rezolvată în același mod de Înalta Curte de Casație și Justiție atunci când a decis, în interesul legii, că dispozițiile art.35 din Legea nr.33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică nu se aplică acțiunilor având ca obiect imobile expropriate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 (Decizia nr. LIII din 4 iunie 2007), stabilind, în cuprinsul considerentelor, cele ce urmează, pe deplin aplicabile și în cazul de față:
„Prin dispozițiile sale, Legea nr.10/2001 a suprimat, practic, posibilitatea recurgerii la dreptul comun în cazul ineficacității actelor de preluare a imobilelor naționalizate și, fără să diminueze accesul la justiție, a adus perfecționări sistemului reparator, subordonându-l, totodată, controlului judecătoresc prin norme de procedură cu caracter special.”
Prin aceeași decizie, se arată că Legea nr.10/2001, în limitele date de dispozițiile art.6 alin.(2) din Legea nr.213/1998, constituie dreptul comun în materia retrocedării imobilelor preluate de stat, cu sau fără titlu valabil, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Totodată, a apreciat că numai persoanele exceptate de la procedura acestui act normativ, precum și cele care, din motive independente de voința lor, nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale au deschisă calea acțiunii în revendicare/retrocedare a bunului litigios, dacă acesta nu a fost cumpărat, cu bună-credință și cu respectarea dispozițiilor Legii nr.112/1995, de către chiriași.
În consecință, trebuie reținut că, de principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr.10/2001, nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispozițiile art. 480 din Codul civil.
Totodată, s-a apreciat că numai persoanele exceptate de la procedura acestui act normativ, precum și cele care, din motive independente de voința lor, nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale au deschisă calea acțiunii în revendicare/retrocedare a bunului litigios, dacă acesta nu a fost cumpărat, cu bună-credință și cu respectarea dispozițiilor Legii nr.112/1995, de către chiriași.
În consecință, s-a reținut că, de principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr.10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispozițiile art. 480 din Codul civil.
În jurisprudența ulterioară Deciziei nr.33/2008, Curtea de Casație a statuat că acțiunea în revendicare formulată în contradictoriu cu unitatea deținătoare (municipiul București) este inadmisibilă, întrucât dispozițiile Legii nr.10/2001 în concurs cu normele dreptului comun, se aplică în mod prioritar, astfel că, după adoptarea legii de reparație, nu mai există posibilitatea unei opțiuni între a urma procedura Legii nr.10/2001 și a recurge în continuare la dreptul comun, respectiv, promovarea unei acțiuni întemeiate pe dispozițiile Codul civil.
În plus, Tribunalul a apreciat că nu se poate vorbi de o încălcare a dispozițiilor art.21 din Constituția României și art.6 alin.1 din CEDO având în vedere, pe de o parte, că procedura instituită de Legea nr.10/2001 nu este una jurisdicțională, ci pur administrativă, entitatea investită cu soluționarea notificărilor neavând caracterul de instanță independentă și imparțială în sensul art.6 alin.1 din CEDO, fiind chiar persoana juridică care deține imobilul ce se solicită a fi retrocedat, iar pe de altă parte, că dreptul de acces la un tribunalul nu este un drept absolut, ci este compatibil cu limitări, ceea ce înseamnă că legislația internă poate să prevadă obligativitatea parcurgerii unei proceduri prealabile atunci când se urmărește apărarea unui drept civil.
Condiția esențială care se cerea este aceea ca soluția pronunțată în procedura prealabilă să poată fi atacată în fața unei instanțe judecătorești care îndeplinește condiția de tribunalul independent și imparțial și care are competență deplină de a verifica decizia administrativă. În acest sens CEDO s-a pronunțat în cauzele G. contra României și C. contra României, etc.
Or, în cauza de față, tribunalul a constatat că reclamantul avea o astfel de cale deoarece art. 26 din Legea 10/2001 îi dădea posibilitatea de a contesta în fața tribunalului - secția civilă, dispoziția emisă. Mai mult, aceste dispoziții își găsesc aplicabilitatea și în cazul în care entitatea investită cu soluționarea notifică refuză să o soluționeze în termenul legal. În acest sens sunt deciziile IX/2006 și XX/2007 ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, care prevăd competența tribunalului secția civilă de a soluționa cererile de obligarea a unității deținătoare de a emite dispoziție de soluționare a notificării, cât și de a soluționa pe fond notificarea în caz de nesoluționare a acesteia în termenul legal. Mai mult, practica constată a instanțelor este în sensul de a soluționa orice contestație referitoare la modul de aplicare a procedurii prevăzute de legea 10/2001.
În acest sens, chiar prin hotărârea pilot în cauza A. contra României (paragraful 121), se reține că recursul în interesul legii admis prin decizia XX/2007 reprezintă o cale efectivă de acces la instanță.
Așa fiind, s-a constatat că cererea în revendicare formulată în contradictoriu cu M. București, prin Primar General, este inadmisibilă, întrucât reclamantul avea la dispoziție calea legii speciale, respectiv notificarea prevăzută de Legea nr. 10/2001, care ar fi avut rezultatul restituirii în natură a imobilului.
Pentru aceste considerente, tribunalul a admis apelul și a schimbat sentința civilă apelată, în sensul că a admis excepția inadmisibilității invocate de către apelantul pârât prin întâmpinare și a respins cererea de chemare în judecată ca inadmisibilă, menținând dispozițiile referitoare la renunțarea la capătul de cerere privind completarea suprafeței de teren.
Împotriva acestei decizii civile a formulat recurs M. D..
În esență, și-a motivat recursul în sensul că a solicitat în baza Legii nr.165/2013 restituirea imobilului teren în suprafață de 202 mp. situat în București, ., sector 3 și greșit în apel s-a modificat soluția primei instanțe, fiind deposedat abuziv de teren.
Recursul este nefondat.
Deși nu l-a motivat și în drept, se reține că din motivele scrise, acestea se referă la art.304 pct.9 Cod procedură civilă.
Articolul 304 pct.9 Cod procedură civilă se referă la două ipoteze.
Prima constă în faptul că hotărârea ar fi lipsită de temei legal, adică din modul cum a fost redactată nu se poate determina dacă legea a fost sau nu corect aplicată.
Or, din mijloacele de probă aflate la dosar, acest lucru nu se susține, motivul de recurs fiind nefondat.
A doua ipoteză se referă la faptul că hotărârea ar fi fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii (adică s-a aplicat o normă generală nesocotind existența unei norme speciale sau s-a aplicat o normă ce nu era incidentă în speță).
Or, nici acest motiv de recurs nu se susține și ca atare va fi respins ca nefondat.
Văzând și dispozițiile art.316 Cod procedură civilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul formulat de recurentul - reclamant M. I. D., împotriva deciziei civile nr. 813 A din 12.06.2014, pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul - pârât M. BUCUREȘTI PRIN PRIMAR GENERAL.
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședință publică azi, 23.01.2015.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
C. M. T. D. A. F. P.
GREFIER
I. A. G.
Red.C.M.T.
Tehnored.C.S.
Ex.2/2015
T.B. Secția a IV-a Civilă - E.R.
- M.A. B.
Jud.sector 3 București - A.M.D.
| ← Cereri. Decizia nr. 39/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Plângere împotriva încheierii de carte funciară. Legea... → |
|---|
