Revendicare imobiliară. Decizia nr. 65/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 65/2013 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 27-03-2013 în dosarul nr. 65/2013
ROMÂNIA
DOSAR NR._
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A IX-A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE PRIVIND
PROPRIETATEA INTELECTUALĂ,
CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
DECIZIA CIVILĂ NR.65A
Ședința publică de la 27.03.2013
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE - M. D. O.
JUDECĂTOR - B. A. S.
GREFIER - E. D. C.
Pe rol soluționarea apelului declarat de apelanta-reclamantă S. I. D. EMINEE împotriva sentinței civile nr. 1526/4.09.2012, pronunțate de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații-pârâți M. BUCUREȘTI PRIN PRIMAR GENERAL, V. I., V. L. și intimații-chemați în garanție M. BUCUREȘTI prin PRIMAR GENERAL, M. FINANȚELOR PUBLICE și ..
La apelul nominal făcut în ședință publică au răspuns apelanta-reclamantă prin avocat M. V., potrivit împuternicirii avocațiale nr._/2013, depusă la dosar, fila 13, intimata-pârâtă personal și asistată de avocat I. B., potrivit împuternicirii avocațiale nr._/2013, intimatul-pârât V. I. prin același avocat, lipsă fiind intimatul-pârât M. București prin Primar General și intimații-chemați în garanție.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, în sensul că intimații-pârâți, persoane fizice, au formulat întâmpinare, înregistrată la dosar la data de 21.03.2013, după care,
Curtea acordă cuvântul pe probe.
Apelanta-reclamantă, prin avocat, arată că nu are alte probe de propus.
Intimații-pârâți V. I. și V. L. solicită încuviințarea probei cu înscrisuri și depun la dosar în acest sens, prin avocat, o adresă emisă de M. București ca răspuns la cererea intimaților-pârâți V. I. și V. L. de solicitare a unui istoric de rol pentru imobilul situat în București, ..196, sector 3. Arată că intenționează să dovedească faptul că a depus contractul de vânzare-cumpărare și au fost înregistrați ca proprietari ai imobilului în litigiu.
Reprezentantul avocat al apelantei-reclamante arată că nu se opune încuviințării probei solicitate.
Apreciind util soluționării cauzei, instanța încuviințează proba cu înscrisuri solicitată de intimații-pârâți V. I. și V. L., având în vedere faptele de dovedit arătate.
Nemaifiind cereri de formulat, excepții de invocat ori probe de administrat, instanța constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul pe cererea de apel.
Apelanta-reclamantă, prin avocat, solicită admiterea apelului, desființarea hotărârii atacate și admiterea acțiunii în revendicare.
Criticile aduse de apelanta-reclamantă sunt de nelegalitate și netemeinicie.
Arată că imobilul în cauză a fost preluat în mod abuziv. Solicită ca instanța să constate că reclamanta deține un bun în sensul art.1 la Convenție.
În ceea ce privește motivarea instanței de fond, referitoare la respingerea acțiunii în revendicare prin comparare de titluri, îndreptată împotriva pârâților V., care au dobândit unui din apartamente în baza Legii nr.112/1995, arată că se poate constata că această lege nu se aplică decât în cazul situației bunurilor de care statul deținea un titlu de proprietate și nici o altă dispoziție nu acordă statului dreptul de a vinde un bun care se găsea în patrimoniul sau și pentru care nu avea un titlu valabil.
Arată că încheierea contractului de vânzare-cumpărare asupra imobilului înainte ca dreptul de proprietate al reclamanților asupra acestui bun să facă obiectul unei confirmări în justiție, nu poate justifica acordarea preferabilității respectivului contract în condițiile în care Statul care a transmis acest drept e proprietate nu avea un titlu asupra imobilului.
Nu solicită cheltuieli de judecată.
Intimații-pârâți V. I. și V. L., prin avocat, solicită respingerea apelului ca nefondat și menținerea hotărârii atacate ca legală și temeinică. Arată că intimații-pârâți au fost de bună-credință la încheierea contractului de vânzare-cumpărare cu proprietarul aparent, cu respectarea dispozițiilor art.9 din Legea nr.112/1995, nefiind încălcată vreo normă imperativă de drept.
Arată că apelanta nu a formulat notificare conform art.14 din Legea nr.112/1995. Susține că imobilul a fost locuit permanent împreună cu familia iar apelanta a primit despăgubiri de la Statul Român la data plecării din țară. Solicită obligarea apelantei la plata cheltuielilor de judecată.
Curtea reține cauza în pronunțare.
CURTEA
Deliberând asupra apelului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 3 București, la data de 06.02.2008, sub nr._, reclamanta S. I. D. Eminne a chemat în judecată pe pârâtul M. București, prin Primarul General, solicitând obligarea acestuia să-i lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în București, ..196, sector 3, compus din teren în suprafața de 182,50 mp. și construcție edificată pe acesta.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat că imobilul menționat anterior a fost dobândit de bunicul său, I. Hakki E., în baza contractului de vânzare - cumpărare nr._/09.06.1923, iar, după decesul acestuia, imobilul a fost moștenit de către bunica reclamantei, A. Sasa E. și mama acesteia, E. Seniha, fiind ulterior transmis prin moștenire mamei reclamantei și, în final, reclamantei. În continuare, reclamanta a susținut că imobilul a intrat în proprietatea statului fără titlu, întrucât în anul 1961, prin sentința nr._/30.11.1961, pronunțată de Tribunalul Popular al Raionului T. V. București, a fost respinsă acțiunea civilă introdusă de Sfatul Popular împotriva pârâtei E. Seniha, prin care s-a solicitat trecerea în patrimoniul statului a acestuia, astfel încât preluarea acestui bun de către stat este nelegală.
În drept, reclamanta a invocat prevederile art. 480 și 481 Cod civil.
În dovedirea cererii, reclamanta a anexat la dosar relații PMB, titlu de proprietate, proces-verbal carte funciară, certificate de moștenitor, hotărâre judecătorească, precum și alte acte.
Pârâtul M. București a formulat întâmpinare la cererea de chemare în judecată, prin care a invocat excepția inadmisibilității promovării acesteia, prin raportare la existența Legii nr. 10/2001, lege specială derogatorie de la dreptul comun și aplicabilă cu prioritate, iar, în ceea ce privește fondul cauzei, respingerea cererii ca neîntemeiată.
Prin sentința civilă nr. 4179/23.04.2008, pronunțată de Judecătoria Sectorului 3 București, Secția civilă, a fost admisă excepția inadmisibilității promovării cererii, fiind respinsă aceasta ca inadmisibilă, reținându-se în esență lipsa existenței unei notificări în temeiul Legii nr. 10/2001 pentru restituirea imobilului.
Prin decizia civilă nr.134 A/03.02.2009, Tribunalul București - Secția a III-a civilă a admis apelul formulat de reclamanta S. I. D. Eminee împotriva sentinței civile menționate în precedent, fiind desființată aceasta și trimisă cauza spre rejudecare către aceiași instanță, apreciindu-se că în speță, admiterea excepției inadmisibilității acțiunii în revendicare întemeiată pe prevederile dreptului comun reprezintă o ingerință în dreptul de acces la instanță, garantat de art. 6 din Convenția europeană.
Această hotărâre judecătorească a fost modificată în parte prin decizia civilă nr. 283/02.03.2010, pronunțată de Curtea de Apel București, Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, dispunându-se admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive a Municipiului București, prin Primarul General, în ceea ce privește partea din imobil vândută prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 4253/21.07.1997, admiterea recursului promovat de M. București cu consecința modificării în parte a deciziei recurate, a admiterii apelului formulat de reclamantă, a schimbării în parte a sentinței apelate și a respingerii cererii în contradictoriu cu pârâtul M. București în ceea ce privește partea din imobil vândută prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 4253/21.07.1997, ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, fiind menținută decizia recurată sub aspectul desființării cu trimitere spre rejudecare a cererii de chemare în judecată pentru restul imobilului.
Cererea de chemare în judecată a fost reînregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 3 București la data de 03.06.2010, sub nr._/301/2010.
Cu ocazia rejudecării cauzei, reclamanta și-a modificat acțiunea sub aspectul cadrului procesual pasiv, prin introducerea în cauză a pârâților V. I. și V. L. alături de pârâtul M. București, prin Primarul General, aceștia fiind cei care au dobândit, în baza Legii nr. 112/1995, conform contractului de vânzare-cumpărare nr. 4253/21.07.1997, imobilul situat în București, .. 196, sector 3, compus din patru camere, hol, baie, culoar, debara, logie, verandă, bucătărie, wc, culoar având o suprafață utilă de 105,89 mp și cotă indiviză de 59,85%, precum și cota de 46,08 mp din părțile comune.
Pârâții V. L. și V. I. au formulat întâmpinare la cererea de chemare în judecată astfel cum a fost modificată, prin care au invocat excepția lipsei calității procesuale active, date fiind nepotrivirile în privința imobilului existente în actul de vânzare-cumpărare nr._/1923, în decizia de trecere în proprietatea statului nr. 1923/1976 și în contractul de vânzare-cumpărare nr. 4253/1997, nefiind dovedită transformarea adresei poștale din Prelungirea P. N. nr. 54 în .. 196, excepția inadmisibilității promovării cererii, în raport de existența Legilor speciale nr. 112/1995 și nr. 10/2001 coroborate cu decizia Î.C.C.J. dată în interesul legii nr. 33/2010 și cu lipsa oricărei notificări și proceduri prealabile efectuate de reclamantă, iar, pe fondul cauzei, respingerea cererii ca neîntemeiată, având în vedere că titlul pârâților este mai bine conturat din punct de vedere juridic, fiind preferabil titlului invocat de reclamantă.
Totodată, pârâții V. au formulat cerere de chemare în garanție a Municipiului București, prin Primar General, a Ministerului Finanțelor Publice și a S.C. T. Al S.A., prin care au solicitat ca, în cazul admiterii cererii principale, să fie obligați chemații în garanție la restituirea prețului actualizat al imobilului, la plata de daune interese constând în excedentul valorii bunului la momentul evicțiunii, respectiv diferența dintre prețul actualizat și prețul actual de circulație al unui apartament similar, precum și să le asigure o locuință din fondurile de locuințe gestionate de consiliile locale și/sau de M. Dezvoltării, Lucrărilor Publice și Locuințelor, având în vedere buna lor credință la cumpărarea imobilului și eroarea comună și invincibilă în care s-au aflat cu privire la proprietarul apartamentului.
Chematul în garanție Ministerul Finanțelor Publice a formulat întâmpinare la cererea de chemare în garanție, prin care a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive, arătând că, nefiind parte în contractul încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, nu poate fi obligat la restituirea prețului actualizat sau la daune interese, precum și excepția inadmisibilității acțiunii întemeiate pe dreptul comun după . Legii nr. 10/2001.
Prin sentința civilă nr._/23.11.2011, pronunțată de Judecătoria Sectorului 3 București, s-a dispus, față de valoarea imobilului în litigiului stabilită în raportul de expertiză, admiterea excepției de necompetență materială și declinarea competenței de soluționare a litigiului în favoarea Tribunalului București, cererea fiind înregistrată pe rolul Secției a IV-a civilă, sub nr._, la data de 25.01.2012.
În ședința publică din data de 04.09.2012, tribunalul a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a chematului în garanție Ministerul Finanțelor Publice, în raport de disp. art. 50 alin. 3 din Legea nr. 10/2001, ce îi conferă expres legitimitate procesuală pasivă în litigiile având ca obiect restituirea prețului actualizat și a prețului de piață al imobilului înstrăinat în temeiul Legii nr. 112/1995. În aceeași ședință de judecată, tribunalul a dispus unirea cu fondul cauzei a excepției lipsei calității procesuale active și a excepției inadmisibilității promovării cererii.
Prin sentința civilă nr. 1526/04.09.2012 tribunalul a respins excepția lipsei calității procesuale active, invocată de pârâții V. I. și V. L., ca lipsită de temei, a respins excepția inadmisibilității promovări acțiunii în revendicare în contradictoriu cu pârâții V., invocată de aceștia, ca lipsită de temei, a respins cererea astfel cum a fost modificată, ca neîntemeiată, a respins cererea de chemare în garanție formulată de pârâții V. I. și V. L. în contradictoriu cu M. București, prin Primar General, ca rămasă fără obiect.
Pentru a pronunța această soluție, tribunalul a reținut considerentele următoare:
în ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale active și excepția inadmisibilității promovării cererii vizând revendicarea imobiliară pe calea dreptului comun, dar și în privința temeiniciei dreptului dedus judecății, tribunalul a expus următoarele considerente:
Dreptul de proprietate asupra imobilului situat în București, Prelungirea N., nr. 54, compus din teren în suprafață de 182,5 m.p., a fost dobândit de numitul I. Hakki E., prin perfectarea actului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr._/09.06.1923 de Tribunalul I., Secția notariat.
Pe suprafața acestui teren, numitul I. Hakki E. a edificat o construcție, având la subsol 2 camere, antreu, baie, un culoar, bucătărie, pivniță și debara, la fel fiind compus și parterul și etajul, în temeiul autorizației nr._/1923, aspect ce rezultă din cuprinsul procesului-verbal al Comisiunii pentru Înființarea Cărților Funciare nr._/1940 și din cel al certificatului eliberat de Primăria Sectorului 1 G. în anul 1924.
Numitul I. Hakki E. (cunoscut și sub numele de Akia E.) a decedat în data de 20.10.1956, având ca moștenitori pe numitele A. Sasa E., în calitate de soție supraviețuitoare, având o cotă de ¼ din masa succesorală, și Seniha E., în calitate de fiică, având o cotă de ¼ din masa succesorală, potrivit mențiunilor certificatului de moștenitor nr. 436/1958, eliberat de Notariatul de Stat al Raionului T. V..
De pe urma defunctei E. A. a rămas ca unică moștenitoare legală numita E. Seniha, căreia i-a revenit întreaga masă succesorală, potrivit certificatului de moștenitor nr. 441/1960, eliberat de același notariat.
Prin sentința civilă nr._/30.11.1961, pronunțată de Tribunalul Popular al Raionului T. V. București, a fost respinsă acțiunea civilă introdusă de reclamantul Sfatul Popular al Raionului T. V. împotriva pârâtei E. Seniha, prin care s-a solicitat trecerea în patrimoniul statului a imobilului situat în București, .. 196, în temeiul Decretului nr. 111/1951.
Din relațiile emise S.C. T. Al. S.A. rezultă că imobilul a trecut în proprietatea statului conform Decretului nr. 223/1974, prin Decizia nr. 1293/1976.
Numita E. Seniha a decedat în data de 18.12.1969, potrivit extrasului din registrul de acte de deces, reclamanta I. D. Eminee S. fiind unica sa moștenitoare, aspect ce rezultă din declarația de notorietate dată în fața unui notar francez.
Între Primăria Municipiului București, în calitate de vânzător, reprezentată de mandatarul S.C. T. AL S.A., și pârâții V. I. și V. L., în calitate de cumpărători, s-a încheiat contractul de vânzare-cumpărare nr. 4253/21.07.1997, în temeiul Legii nr. 112/1995, având ca obiect dreptul de proprietate asupra unei părți a imobilului menționat anterior, restul rămânând în proprietatea statului și fiind închiriat numitului C. C..
Reclamanta nu a formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001 în vederea restituirii în natură a imobilului sau a acordării măsurilor reparatorii prin echivalent, aspect ce rezultă din susținerile Municipiului București.
Statuând cu prioritate asupra excepțiilor procesuale invocate și unite cu fondul, tribunalul va respinge excepția lipsei calității procesuale active, invocată de pârâții V. I. și V. L., ca lipsită de temei, având în vedere că schimbarea denumirii străzii Prelungirea P. N. nr. 54 în P. N. nr. 196 rezultă din procesul-verbal nr._/1940 al Comisiunii pentru Înființarea Cărților Funciare, în care este specificată noua denumire a străzii, dar și numărul actului de vânzare-cumpărare în temeiul căruia a fost dobândit imobilul situat pe artera ce purta vechea denumire. De asemenea, schimbarea denumirii străzii este menționată și în certificatele de moștenitor anexate la dosar la rubrica destinată masei succesorale.
În ceea ce privește excepția inadmisibilității promovării acțiunii în revendicare pe calea dreptului comun, tribunalul constată că această excepție procesuală a fost invocată de către pârâtul M. București, de pârâții-persoane fizice V., precum și de chematul în garanție Ministerul Finanțelor Publice.
Modul de soluționare a excepției inadmisibilității promovării acțiunii în contradictoriu cu pârâtul M. București a fost tranșat prin decizia civilă nr. 134A/03.02.2009, pronunțată de Tribunalul București, Secția a III-a civilă, menținută în recurs sub acest aspect și având caracter obligatoriu în rejudecare, excepția fiind ca atare respinsă.
În privința excepției similare invocate de chematul în garanție Ministerul Finanțelor Publice, tribunalul se va pronunța asupra sa numai în ipoteza în care va trece la soluționarea fondului acestei cereri incidentale, în funcție de soluția pronunțată asupra cererii principale.
Prin urmare, tribunalul este ținut să soluționeze cu prioritate excepția inadmisibilității promovării acțiunii în revendicare în contradictoriu cu pârâții V., exclusiv cu referire la partea din imobil vândută acestora, invocată de aceștia, pe care o va respinge, ca lipsită de temei, întrucât negarea de către instanțele judecătorești a posibilității de valorificare pe cale judiciară a dreptului de proprietate asupra unui bun preluat de stat în mod abuziv în condițiile în care procedura specială a Legii nr. 10/2001 nu-i recunoaște reclamantei dreptul de a obține restituirea în natură a imobilului vândut în temeiul și cu respectarea Legii nr. 112/1995, ar constitui o încălcare a accesului liber la justiție garantat de art. 6 din Convenția europeană, ce vizează exigențele dreptului la un proces echitabil.
Astfel, potrivit disp. art. 20 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în cazul în care imobilul a fost vândut cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, persoana îndreptățită are dreptul numai la măsuri reparatorii prin echivalent pentru valoarea de piață corespunzătoare a întregului imobil, teren și construcție, stabilită potrivit standardelor internaționale de evaluare.
Prin urmare, dat fiind faptul că reclamanta nu are posibilitatea restituirii în natură a imobilului urmând procedura Legii nr. 10/2001, întrucât pârâții au cumpărat acest bun cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, nefiind dispusă nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. 4253/21.07.1997 prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, sancțiune ce nu poate fi analizată nici pe cale incidentală ca urmare a împlinirii termenului de prescripție extinctivă prevăzut de disp. art. 45 alin. 5 din Legea nr. 10/2001 (ceea ce este prescriptibil pe cale de acțiune, fiind prescriptibil și pe cale de excepție), tribunalul apreciază că aceasta poate promova o acțiune în revendicare imobiliară, întemeiată pe disp. art. 480 C. civ.
Tribunalul reține că Legea nr. 10/2001 reglementează regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, imobilul revendicat de reclamantă încadrându-se în domeniul de aplicare al acestei legi cu caracter special.
În conformitate cu art. 21 alin. 1 din Legea nr. 10/2001, imobilele - terenuri și construcții - preluate în mod abuziv, indiferent de destinație, care sunt deținute la data intrării în vigoare a acestei legi de o regie autonomă, o societate sau companie națională, o societate comercială la care statul sau o autoritate a administrației publice centrale sau locale este acționar ori asociat majoritar, de o organizație cooperatistă sau de orice altă persoană juridică de drept public, vor fi restituite persoanei îndreptățite, în natură, prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată a organelor de conducere ale unității deținătoare. Potrivit disp. alin. 2 al aceluiași articol, prevederile alin. (1) sunt aplicabile și în cazul în care statul sau o autoritate publică centrală sau locală ori o organizație cooperatistă este acționar sau asociat minoritar al unității care deține imobilul, dacă valoarea acțiunilor sau părților sociale deținute este mai mare sau egală cu valoarea corespunzătoare a imobilului a cărui restituire în natură este cerută.
Tribunalul reține că imobilul în litigiu a fost vândut în temeiul Legii nr. 112/1995 în data de 21.07.1997, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, astfel încât acesta nu se mai afla în deținerea unităților prevăzute de art. 21 alin. 1 și 2 din Legea nr. 10/2001, ipoteză în care dreptul la restituirea în natură a imobilului ar fi putut fi valorificat exclusiv pe calea legii speciale, derogatorie de la dreptul comun reprezentat de art. 480 C. civ. Pentru a statua asupra prevalenței legii speciale în raport de dreptul comun este necesar să existe o identitate de ipoteză, reclamanta să poată solicita restituirea imobilului în natură atât în temeiul Legii nr. 10/2001, cât și a dreptului comun, caz în care Legea nr. 10/2001, având caracter special, s-ar fi aplicat cu întâietate, ținând cont de corelația existentă între norma generală și norma specială - specialia generalibus derogant. O astfel de ipoteză este aceea în care imobilul se află în deținerea unităților prevăzute de art. 21 alin. 1 și 2 din Legea nr. 10/2001, caz în care persoana îndreptățită ar fi avut la dispoziție pentru valorificarea dreptului de restituire în natură a imobilului exclusiv procedura Legii nr. 10/2001. În situația în care însă dreptul la restituirea în natură a imobilului nu mai poate fi valorificat pe calea procedurii Legii nr. 10/2001, dată fiind modificarea acestui act normativ prin Legea nr. 1/2009, dispoziții legale de imediată aplicare, nu se mai poate statua asupra corelației dintre legea specială și cea generală, reclamanta având deschisă calea dreptului comun.
Adoptarea unei reglementari speciale, derogatorii de la dreptul comun, cu consecința imposibilității utilizării unei reglementări anterioare, nu încalcă art. 6 din Convenție decât în situația în care calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului pretins este efectivă, în timp ce, în cazul de față, procedura Legii nr. 10/2001 nu constituie o cale efectivă pentru restituirea în natură a imobilului vândut în baza Legii nr. 112/1995 în patrimoniul reclamantei.
Prin urmare, pentru revendicarea părții din imobil vândute în temeiul Legii nr. 112/1995, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, reclamanta are deschisă calea dreptului comun, aceasta nefiind inadmisibilă.
Statuând asupra temeiniciei acțiunii în revendicare imobiliară a părții din imobil vândute în temeiul Legii nr. 112/1995, tribunalul constată că în prezenta cauză atât reclamanta, cât și pârâții V. se prevalează de titluri de proprietate valabile și anume de actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr._/09.06.1923 de Tribunalul I., Secția Notariat, respectiv de contractul de vânzare-cumpărare nr. 4253/21.07.1997, considerent pentru care va proceda la analiza comparativă a situației juridice a părților litigante.
În demersul său, tribunalul va ține cont de criteriile de preferabilitate instituite prin Decizia în interesul legii nr. 33/2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, de dispozițiile speciale prevăzute în Legea nr. 10/2001, de care nu se poate face abstracție din moment ce imobilul face parte din sfera de reglementare a acesteia și de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, care susține că exigențele art. 1 din Protocolul nr. 1 și principiul securității raporturilor juridice trebuie respectate atât în cazul fostului proprietar, cât și în cel al cumpărătorului de bună-credință.
Ca premisă, tribunalul apreciază că situația juridică de incertitudine în care se află ambele părți litigante, este consecința regimului statal totalitar, unicul responsabil de reprimarea drepturilor legitime ale persoanelor printr-un abuz fără precedent, cauzator de prejudicii materiale și morale de imensă gravitate, factor de natură să conducă în prezent la situația inechitabilă în care există două părți ce se pot prevala cu bună-credință de titluri de proprietate valabile, tribunalul fiind obligat să decidă preferabilitatea unui drept în detrimentul celuilalt.
Disp. art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului statuează următoarele: "Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosința bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții ori a amenzilor".
Noțiunea de bun în înțelesul art. 1 din Protocolul nr. 1 menționat anterior poate cuprinde atât un bun actual, cât și o valoare patrimonială (ansamblu de interese care decurg din raporturi cu caracter economic pe care o persoană ar fi putut în mod efectiv și licit să le dobândească), inclusiv un drept de creanță, în bază căruia o persoană poate pretinde că are cel puțin o speranță legitimă de a obține beneficiul efectiv al dreptului de proprietate (Gratzinger și Gratzingerova împotriva Republicii Cehe). Art. 1 din Protocolul nr. 1 nu poate fi interpretat în sensul că impune statelor contractante o obligație generală de a restitui bunurile ce le-au fost transferate înainte să ratifice Convenția (Jantner împotriva Slovaciei), în schimb, în ipoteza în care un stat contractant, după ce a ratificat Convenția, adoptă o legislație care prevede restituirea totală sau parțială a bunurilor confiscate într-un regim anterior, se poate considera că acea legislație generează un nou drept de proprietate apărat de art. 1 din Protocolul nr. 1 în beneficiul persoanelor care întrunesc condițiile de despăgubire (Kopecky împotriva Slovaciei).
În domeniul de față, un bun actual în patrimoniul unei persoane există dacă, printr-o hotărâre definitivă și executorie, instanțele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă în dispozitivul hotărârii s-a dispus în mod expres restituirea bunului.
Tribunalul constată că reclamantei nu i-a fost recunoscut în mod definitiv un drept de a i se restitui imobilul în litigiu de către instanțele judecătorești sau de către autoritățile administrative, motiv pentru care tribunalul apreciază că reclamanta nu se poate prevala de existența unui bun actual în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, ci numai de un drept cu caracter economic proteguit de acest articol.
Pe de altă parte, valabilitatea titlului pârâților V. a fost consolidată prin expirarea termenului de prescripție extinctivă a dreptului material la acțiunea în declararea nulității sale, motiv pentru care tribunalul consideră că aceștia se pot prevala de un bun actual în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.
Totodată, în jurisprudența sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a subliniat că, pentru ca atenuarea vechilor atingeri să nu creeze noi pagube disproporționate, legislația ar trebui să permită să se țină cont de circumstanțele particulare din fiecare cauză, pentru ca persoanele care au dobândit cu bună-credință să nu fie aduse să suporte greutatea responsabilității statului care cândva a confiscat aceste bunuri.
În această situație creată de către stat prin încălcarea gravă a legalității și implicit a drepturilor fundamentale ale omului, tribunalul va pronunța o soluție bazată pe siguranța raporturilor juridice, pe existența în patrimoniul pârâților a unui bun actual, urmărind ca atare să nu creeze noi greutăți prin atenuarea unor neajunsuri deja produse, cu consecințe ireparabile, ținând cont totodată de disp. Legii nr. 10/2001 care nu mai acordă posibilitatea restituirii în natură a imobilului vândut cu respectarea disp. Legii nr. 112/1995, motiv pentru care va respinge acțiunea în revendicare formulată în contradictoriu cu pârâții V. ca neîntemeiată.
În ceea ce privește porțiunea de imobil neînstrăinată în temeiul Legii nr. 112/1995 și aflată încă în proprietatea statului, tribunalul reține că speța dedusă judecății vizează ipoteza în care fostul proprietar, deposedat în mod abuziv de către stat, nu a formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001, deși, la data intrării în vigoare a acestei legi speciale, din moment ce imobilul se afla în deținerea statului, avea dreptul și, totodată, obligația de a urma procedura reglementată de acest act normativ.
Instanța apreciază că aspectul obligativității urmării procedurii legii speciale se poate ridica numai în ipoteza în care imobilul a cărui situație juridică este reglementată de Legea nr. 10/2001 se afla la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 până la expirarea termenului de formulare a notificărilor în deținerea unităților prevăzute de art. 21 alin. 1 din Legea nr. 10/2001.
Astfel, prin Decizia nr. 33/2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, s-a statuat cu putere obligatorie, în vederea aplicării unitare a legii, că legea specială înlătură aplicarea dreptului comun, fără ca pentru aceasta să fie nevoie ca principiul să fie încorporat în textul legii speciale, precum și că aplicarea unor dispoziții ale legii speciale poate fi înlăturată dacă acestea contravin Convenției europene a drepturilor omului. Ulterior pronunțării acestei decizii, prevalența aplicării Legii nr. 10/2001 în raport de alte reglementări legale a fost prevăzută în mod expres în textul legii la art. 46 alin. 4, menționându-se că persoana îndreptățită are obligația de a urma calea prevăzută de această lege, ce se aplică cu prioritate după ..
Pentru a statua însă asupra prevalenței legii speciale în raport de dreptul comun este necesar să existe o identitate de ipoteză, reclamanta să poată solicita restituirea imobilului în natură atât în temeiul Legii nr. 10/2001, cât și a dreptului comun, caz în care Legea nr. 10/2001, având caracter special, se aplică cu întâietate, ținând cont de corelația existentă între norma generală și norma specială - specialia generalibus derogant. O astfel de ipoteză este aceea în care imobilul se află în deținerea unităților prevăzute de art. 21 alin. 1 și 2 din Legea nr. 10/2001, caz în care persoana îndreptățită ar fi avut la dispoziție pentru valorificarea dreptului de restituire în natură a imobilului exclusiv procedura Legii nr. 10/2001.
Potrivit disp. art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 republicată, persoana îndreptățită va notifica în termen de 6 luni de la data intrării în vigoare a prezentei legi persoana juridică deținătoare, solicitând restituirea în natură a imobilului, termenul de 6 luni fiind prelungit succesiv prin O.U.G. nr. 109/2001 și prin O.U.G. nr. 145/2001. În conformitate cu disp. alin. (5) al aceluiași articol, nerespectarea termenului de 6 luni prevăzut pentru trimiterea notificării atrage pierderea dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent.
Prin urmare, faptul neurmării de către reclamantă a procedurii legii speciale produce consecințe juridice în planul temeiniciei acțiunii în revendicare, tribunalul apreciind că reclamanta, prin expirarea termenelor legale, a pierdut dreptul de a solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent pentru partea de imobil existentă încă în proprietatea statului.
Pentru toate considerentele expuse anterior, a căror sinteză vizează aspectul că reclamanta, deși avea obligația de a urma procedura de restituire prevăzută de Legea nr. 10/2001 – act normativ cu caracter special, aplicabil în ipoteza dedusă judecății și reprezentând o cale efectivă pentru valorificarea dreptului său, din moment ce o parte a bunului imobil se afla la data intrării în vigoare a legii în deținerea unităților prevăzute de art. 21, nefiind înstrăinat unui terț - nu a ales această cale procedurală, tribunalul a respins acțiunea în revendicare imobiliară formulată în contradictoriu cu pârâtul M. București ca neîntemeiată.
Prezumția legală a preluării abuzive a imobilului în proprietatea statului nu este de natură să atragă după sine, în mod automat, și dreptul reclamantei la restituirea în natură a bunului sau la plata despăgubirilor, din moment ce acest drept a fost pierdut prin faptul neurmării de către aceasta a procedurii legale și speciale de retrocedare pentru partea din imobil aflată în proprietatea statului.
Având în vedere modul de soluționare a cererii principale astfel cum a fost modificată, tribunalul a respins cererea de chemare în garanție formulată de pârâții V. ca rămasă fără obiect.
Împotriva sentinței civile nr. 1526/04.09.2012 a declarat apel reclamanta S. I. D. EMINEE solicitînd
admiterea apelului, casarea sentinței civile și pe fond admiterea acțiunii principale.
Consideră sentința pronunțată de instanța de fond ca fiind netemeinică și nelegală, în ceea ce privește de respingerea acțiunii în revendicare, având în vedere următoarele considerente:
Acțiunea în revendicare este potrivit definiției date în literatura de specialitate în absenta unei definiții legale, acțiunea prin care proprietarul care a pierdut posesia unui bun individual determinat cere instanței să i se stabilească dreptul de proprietate asupra bunului si sa redobândească posesia lui de la cel care îl stăpânește fără a fi proprietar.
Tot in lipsa unei reglementari legale specifice, în doctrină și în jurisprudență se consideră că în cadrul unei asemenea acțiuni se analizează titlurile de proprietate prezentate de cele două părți stabilindu-se mai multe reguli ,printre care si aceea ca in situația în care titlurile emană de la autori diferiți se compara drepturile autorilor de la care provin titlurile .
Decizia nr. 33/09.06.2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în Secțiile Unite nu exclude posibilitatea formulării acțiunii în revendicare, ci arată că trebuie acordata prioritate Convenției Europene a Drepturilor Omului. În dispozitivul deciziei se arata că „în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001 și Convenția Europeană a drepturilor omului, aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare întemeiata pe dreptul comun .""
De asemenea, în motivarea, deciziei se arată că nu se poate aprecia ca existența Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situațiile posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare căci este posibil ca reclamanta într-o atare acțiune să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art. l din Primul Protocol adițional și trebuie să i se asigure accesul la justiție.
În ceea ce privește măsura preluării imobilului în litigiu de către stat se poate constata ea această măsură era contrară Constituției de la acea vreme prevederilor Codului civil în materie de proprietate și tratatelor internaționale la care România a aderat. Art. 481 din codul civil care statuează ca nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa, decât pentru cauza de utilitate publică și printr-o dreaptă și prealabilă despăgubire. În consecința, preluarea de către stat, fără plată a bunului proprietatea reclamantei încalcă dispozițiile menționate. De asemenea, preluarea imobilului de către Statul roman nu poate fi legitimă, având în vedere că măsura contravenea unor dispoziții constituționale din art.8,10,16 privind ocrotirea dreptului de proprietate, precum și textul art. l7 alin. 2 din Declarația Omului, ratificata de România la momentul respectiv. La data la care imobilul revendicat în prezenta cauză a fost trecut în proprietatea statului, România ratificase Declarația Universala a Dreptului Omului din 10 decembrie 1948, care, în art. l7 alin. l și 2 prevede că orice persoană are dreptul la proprietate, atât singur cât și în asociere cu alții și nimeni nu poate fi lipsit în mod arbitrar de proprietatea sa.
În ceea ce privește existența în favoarea reclamantei a unui bun în sensul art. l din Protocolul nr. l la CEDO, Curtea Europeană a dreptului omului a stabilit că, deși nu ar putea constitui un bun în sensul Convenției un vechi drept de proprietate a cărui exercitare efectiva nu mai este posibila de multe decenii, cu toate acestea, atunci când un stat contractant, după ce a ratificat Convenția și implicit Protocolul 1 adoptă o legislație prin care stabilește restituirea totală sau parțiala a bunurilor confiscate de regimul anterior, se poate considera ca noul cadru juridic creează un nou drept de proprietate pentru categoria de persoane care îndeplinesc anumite condiții.
În cauză se impune să se constate că imobilul în cauză a fost preluat în mod abuziv și să se constate că reclamanta deține un bun în sensul art. 1 la Convenție .
În ceea ce privește motivarea instanței ca numai pe calea legii speciale poate fi solicitata revendicarea aceasta motivare vine in contradicție cu Hotărârea din 13 ianuarie 2009 în Cauza Faimblat împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit ca a opune reclamantului existenta procedurii prevăzute de Legea nr. l0/2001 îi încalcă dreptul la acces la o instanță, în măsura în care acea cale nu este efectivă.
Curtea Europeana a Drepturilor Omului a stabilit că, deși Legea 10/2001 le oferă părților interesate atât accesul la o procedura administrativă cât și ulterior, dacă este necesar, la o procedură contencioasă, acest acces rămâne teoretic și iluzoriu, nefiind în prezent în măsură să conducă într-un termen rezonabil la plata unei despăgubiri.
Astfel Curtea Europeana a Drepturilor Omului a stabilit că refuzul accesului la instanța pe calea dreptului comun poate fi acceptata numai în cazul în care calea speciala oferita este efectiva.
În cazul imobilelor naționalizate exista dispoziții legale exprese instituite prin Legea 10/2001 care reglementează atât soarta juridică a titlului de proprietate al paratului ,cat si instituțiile competente sa dispună restituirea si sa exercite controlul asupra deciziilor luate, însa prin adoptarea acestei legi legiuitorul nu a dorit să îngrădească liberal acces la justiție în sensul să declare inadmisibile acțiunile în revendicare întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, procedura instituită de legea 10/2001 fiind o procedură administrativă facultativă și nu obligatorie de urmat de persoana care a fost deposedata de dreptul sau de proprietate. Așa cum este bine cunoscut în cazul P. contra României, Curtea Europeana a reafirmat faptul că Convenția nu impune statelor contractante nici o obligație specifică de: reparare a nedreptăților sau prejudiciilor cauzate înainte ca ele să fi ratificat Convenția. Sub acest aspect art. l din Protocolul nr. l nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege condițiile in care ele accepta sa le fie restituite bunurile ce le-au fost transferate înainte să ratifice Convenția. Tot în acest sens al respectării și garantării dreptului de proprietate la data de 10.12.1948 Adunarea Generala a O. la care și România este parte semnatară - precum și primul Protocol Adițional la Convenția pentru Protecția Drepturilor Omului si Libertăților Fundamentale adoptat de Consiliul Europei, a prevăzut în art. 177 pct. l in Declarația Universala a Drepturilor Omului:
„Orice persoana are dreptul la proprietate, atât singura cât și în asociație cu alții, nimeni nu poate fi lipsit arbitrar de proprietatea sa ",iar în conformitate cu prev. art. l din Primul Protocol la Protecția Dreptului Omului si a Libertăților Fundamentale: „Orice persoană fizică sau morală are dreptul să i se respecte drepturilor sale ,nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa, decât din motive de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege, și de principiile dreptului internațional."
De reținut in acest sens sunt si dispozițiile art. 1 din Constituția in vigoare care prevăd: „privind drepturile și liberalităților cetățenilor vor fi interpretate si aplicate în concordanță cu Declarația Universala a Drepturilor Omului, cu pactele și celelalte tratate la care România este parte "
Față de situația arătata mai sus consideră că instanța de fond a pronunțat o sentința netemeinică și nelegală, motiv pentru care solicită admiterea apelului.
În ceea ce privește motivarea instanței de fond referitoare la respingerea acțiunii în revendicare prin comparare de titluri îndreptata împotriva pârâților V. care au dobândit unul din
apartamente în baza Legii nr. 112/1995 se poate constată că
această lege: nu se aplică decât în cazul situației bunurilor față de care statul deținea un titlu de proprietate și nici o altă dispoziție nu acordă statului dreptul de a vinde un bun care se găsea în patrimoniul sau și pentru care nu avea un titlu valabil așa cum este speța de față.
În cazul de față, vânzarea de către stat a bunului reclamantului unor terți fie și chiar de bună credință, chiar dacă aceasta este anterioară confirmării în justiție în mod definitiv a dreptului de proprietate al reclamantei însoțită de lipsa totală de despăgubiri, reprezintă o privare de bun astfel de privare combinata cu absenta totala a unei despăgubiri, este contrara art. 1 din Protocolul nr. l la CEDO.
Încheierea contractului de vânzare - cumpărare asupra imobilului in litigiu înainte ca dreptul de proprietate al reclamanților asupra acestui bun să facă obiectul unei confirmări în justiție, nu poate justifica acordarea preferabilității respectivului contract in condițiile in care Statul care a transmis acest drept de proprietate nu avea un titlu asupra imobilului, așa cum am arătat mai sus .
De asemenea in materie imobiliara, chiar daca paratul care a cumpărat de la proprietarul aparent a fost de buna credința ,fiind in eroare cu privire la calitatea înstrăinătorului de proprietar aparent, această împrejurare nu conduce la dobândirea valabila a unui drept de proprietate, legea română neavând un astfel de efect.
Solicită să se constate că persoanele care si-au dobândit bunurile cu bună credință nu trebuie sa fie aduse în situația de a suporta o responsabilitate a statului, care a confiscat in trecut astfel de bunuri, însa acest argument se refera la raporturile dintre stat si persoanele care au cumpărat de la stat * si nu poate fi invocat contra reclamantei ,pentru a justifica lipsirea de bunul din proprietatea sa preluat in mod abuziv de stat.
Aceasta privare a reclamantei de bunul proprietatea sa este o situație continua, care își produce efecte și în prezent. Astfel, vânzarea bunului reclamantei, în baza Legii nr. 112/1995, o împiedică să se bucure de dreptul său de proprietate situație care se combină cu absența totală a despăgubirii, l-a făcut să sufere o povara disproporțională și excesivă incompatibile cu dreptul la respectarea bunurilor garantate de articolul 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului.
În drept 282 și urm. C.P.C, art. 177 pct. 1 în Declarația, Universală a Drepturilor Omului, art. 1 din Protocolul nr. l din Convenție, ART. 480 C. civ.
În susținerea motivelor solicită proba cu înscrisuri, reanalizarea materialului probator efectuat în cauză.
Analizînd sentința atacată, în limita cererii de apel, în raport de art. 295 alin. 1 C., Curtea reține următoarele:
În ceea ce privește dispoziția de respingere a acțiunii în revendicare a porțiunii de imobil neînstrăinate în temeiul legii 112/1995, aflată în proprietatea statului, formulată în contradictoriu cu pîrîtul M. București, criticile apelantei vizează modul de aplicare a Deciziei nr. 33/ 2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție și constatarea instanței de fond a posibilității restituirii imobilului doar pe calea legii speciale, constatare care, în opinia sa, vine în contradicție cu practica CEDO.
Curtea constată căîn mod corect tribunalul a reținut căraportul între legea specială și dreptul comun a fost tranșat prin decizia în interesul legii nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, obligatorie pentru instanțe, în sensul că nu există posibilitatea de a se opta între aplicarea legii 10/2001 și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, și anume Codul civil, căci ar însemna să se încalce principiul specialia generalibus derogant.
Într-adevăr, în motivarea deciziei 33/2008 se arată că existența Legii nr.10/2001 nu exclude posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acțiune să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art.1 din Primul protocol adițional la Convenție, însă trebuie avută în vedere jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului. Ori, odată cu cauza A. și alții contra României (hotărârea din 12 octombrie 2010, publicată în Monitorul Oficial nr. 778/22 noiembrie 2010 ), în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului. s-a produs o schimbare în ceea ce privește raționamentul construit pe tiparul cauzei P., invocată de apelantă, raportat la conținutul conceptual al noțiunii de „bun”.
Astfel, în cauza A. se arată că un „bun actual" există în patrimoniul proprietarilor deposedați abuziv de către stat doar dacă s-a pronunțat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă și executorie prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a și dispus expres în sensul restituirii bunului. Diferența esențială de abordare în cauza A., față de practica anterioară, a cerinței din art. 1 din Protocolul nr. 1, referitoare la existența bunului în patrimoniul reclamantului, produce consecințe asupra evaluării cererii în revendicare imobiliară. Din moment ce legea 10/2001 nu intră în conflict cu Convenția europeană a drepturilor omului, aceasta înlătură aplicarea dreptului comun, criticile pe acest aspect fiind nefondate.
În ceea ce privește încălcare dreptului de acces la instanță, invocat de apelantă, care susține că procedura prevăzută de legea 10/2001 nu este o cale efectivă și că posibilitatea restituirii imobilului doar în condițiile legii speciale vine în contradicție cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului - cauza Faimblat contra României, C. reține următoarele:
Circumstanțele din cauza invocată (în care reclamanții au început procedura administrativă, ce nu a primit nicio soluționare în termenul prevăzut de lege, acțiunea în constatare adresată instanței fiind respinsă ca inadmisibilă cu motivarea că trebuie urmată procedura prevăzută de legea 10/2001) nu sunt similare cu cele din speța de față, în care reclamanta nu a urmat calea prevăzută de legea specială pentru realizarea drepturilor sale, astfel că nu se poate plînge de ineficiența măsurilor reglementate prin acest act normativ și, pe cale de consecință, de lipsa despăgubirilor .
Față de cele expuse, susținerea privind încălcarea art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, prin respingerea acțiunii în revendicare întemeiată pe dreptul comun cu motivarea existenței obligației de a urma calea prevăzută de legea specială, nu poate fi reținută, critica nelegalității sentinței din acest motiv fiind nefondată.
Criticile privind respingerea acțiunii în revendicare în contradictoriu cu pîrîții V. I. și V. L., critici ce au ca obiect încălcarea art. 1 din Protocolul 1 al Convenția Europeană a Drepturilor Omului, sunt, de asemenea, nefondate, pentru considerentele următoare:
Procedînd la analiza circumstanțelor particulare ale speței, tribunalul a concluzionat că este necesară respectarea principiului securității juridice, alături de principiul ocrotirii dreptului de proprietate, dînd preferință titlului de proprietate al pârâților persoane fizice, cu argumentul că persoanele care au dobândit bunuri cu bună-credință nu trebuie să fie puse în situația de a suporta responsabilitatea care aparține în mod concret statului, pentru faptul de a fi confiscat cândva aceste bunuri.
Tribunalul a avut în vedere criteriile de preferabilitate instituite de Decizia în intersul legii nr. 33/2008, dispozițiile speciale al legii 10/2001 și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului. reținînd în mod corect că reclamanta nu are un bun în sensul jurisprudenței Curții de la Strasbourg.
Curtea reține că aprecierea existenței unui „bun" în patrimoniul reclamantei implică recunoașterea în conținutul noțiunii explicitate în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, inclusiv în cea dezvoltată în cauzele împotriva României, atât a unui „bun actual", cât și a unei „speranțe legitime" de valorificare a dreptului de proprietate.
În cadrul unei acțiuni în revendicare, ambele sintagme trebuie să se refere la însuși dreptul la restituirea bunului, dată fiind finalitatea unei asemenea acțiuni de recunoaștere a posesiei, ca stare de fapt.
Astfel, s-a apreciat în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, că reclamanții au chiar un "bun actual" în măsura în care vânzarea către chiriași a unor apartamente din imobile s-a realizat ulterior ori doar un "interes patrimonial" de a obține restituirea în natură, însă cu aceeași valoare ca și un bun actual în ceea ce privește cerința legală a existenței unui "bun", ca "drept efectiv", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, în cazurile în care înstrăinarea în baza Legii nr. 112/1995 a avut loc înainte de pronunțarea unei hotărâri judecătorești (cauza P., cauza P. ).
Însă, așa cum s-a mai arătat în cuprinsul prezentei decizii, în cauza A. și alții contra României (hotărârea din 12 octombrie 2010, publicată în Monitorul Oficial nr. 778/22 noiembrie 2010), se reține că un „bun actual" există în patrimoniul proprietarilor deposedați abuziv de către stat doar dacă s-a pronunțat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă și executorie prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a și dispus expres în sensul restituirii bunului. Astfel, până în luna octombrie 2010, era posibilă recunoașterea unui drept la restituire chiar în condițiile în care o instanță de judecată nu se pronunțase explicit în acest sens, anterior cererii în revendicare, deoarece privarea de proprietate operată prin vânzarea de către stat unui terț a imobilului aparținând reclamantului, combinată cu lipsa totală a despăgubirii și ineficienta mecanismului de despăgubire conceput prin intermediul Fondului "Proprietatea", nu putea fi înlăturată decât prin dreptul de a redobândi însăși posesia imobilului, ce urma a fi comparat cu dreptul de proprietate înfățișat de către pârât, în condițiile Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți.
Urmare a hotărârii Curții din cauza A., circumstanțele de natura celor din speță nu permit recunoașterea unui drept la restituire, ci doar a unui drept de creanță valorificabil în procedura Legii nr. 10/2001.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit în jurisprudența sa că exigențele art. 1 din Protocolul nr. 1 și principiul securității raporturilor juridice trebuie respectate atât în cazul fostului proprietar, cât și în cel al cumpărătorului de bună-credință. A ignora consecința insecurității raporturilor juridice echivalează cu încălcarea dreptului la un proces echitabil în fața unei instanțe, garantat de art. 6 alin. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, ce trebuie interpretat în lumina preambulului acesteia, care enunță preeminența dreptului ca element de patrimoniu comun statelor contractante, unul dintre elementele fundamentale ale preeminenței dreptului fiind principiul securității raporturilor juridice, care trebuie observat în situația în care ambele părți din acțiunea în revendicare se prevalează de un titlu (Cauza Brumărescu contra României).
Avînd în vedere considerentele expuse, Curtea constată că apelul este nefondat, urmînd a fi respins față de disp. art. 296Cpc. .
În temeiul art. 274 alin. 1 C., apelanta va fi obligată la plata cheltuielilor de judecată reprezentînd onorariul avocatului plătit de intimații V. L. și V. I., conform chitanței nr. 34/ 26.03.2013 eliberată de CABINET DE AVOCAT B. I. P..
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge apelul declarat de apelanta-reclamantă S. I. D. EMINEE, cu domiciliul ales la Cabinet Avocat M. M., din București, ., ., ., împotriva sentinței civile nr. 1526/4.09.2012, pronunțate de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații-pârâți M. BUCUREȘTI PRIN PRIMAR GENERAL, cu sediul în București, Splaiul Independenței nr. 291-293, sector 6, V. I., V. L. cu domiciliul ales la S. M. R., V. T. & Asociații, din București, Bulevardul O. G. nr. 6, .. 3, ., sector 3, și intimații-chemați în garanție M. BUCUREȘTI prin PRIMAR GENERAL cu sediul în București, Splaiul Independenței nr. 291-293, sector 6, M. FINANȚELOR PUBLICE cu sediul ales în București, .. 13, sector 2 și ., cu sediul în București, .. 15 A, sector 3, ca nefondat.
Obligă pe apelantă la plata cheltuielilor de judecată către intimații V. L. și V. I., în sumă de 2000 lei.
Cu recurs în 15 zile de la comunicare .
Pronunțată în ședință publică de la data de 27.03.2013.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR,
M. D. O. B. A. S.
GREFIER
E. D. C.
Red. MDO
Tehnored. NC/MDO
9 exemplare/data redactării………….
Tribunalul București – Secția a IV-a Civilă
Judecător: D. N. T.
| ← Legea 10/2001. Decizia nr. 344/2012. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Obligaţie de a face. Decizia nr. 552/2013. Curtea de Apel... → |
|---|
