Legea 10/2001. Decizia nr. 551/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI

Curtea de Apel BUCUREŞTI - Sentințe și decizii civile / 2016

Decizia nr. 551/2013 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 27-03-2013 în dosarul nr. 551/2013

DOSAR NR._

(_ )

ROMANIA

CURTEA DE APEL BUCURESTI SECTI A III A CIVILA

ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE

DECIZIA CIVILA NR.551

Ședința publică de la 27.03.2013

Curtea constituită din:

P. - E. V.

JUDECATOR - A. D. T.

JUDECATOR - I. A. H. P.

GREFIER - S. P.

***** *****

Pe rol se află soluționarea recursurilor declarate de recurentul-reclamant M. P. și de către recurentul-pârât S. R. PRIN M. FINANȚELOR PUBLICE, împotriva sentinței civile nr.1548 din 21.09.2012, pronunțată de Tribunalul București – Secția a III-a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul-pârât M. SĂNĂTĂȚII și intimata-intervenientă FEDERAȚIA COMUNITĂȚILOR EVREIEȘTI DIN ROMÂNIA – CULTUL MOZAIC.

P. are ca obiect –Legea nr.10/2001.

La apelul nominal făcut în ședința publică, se prezintă avocat P. R., în calitate de reprezentant al recurentului-reclamant M. P., în baza împuternicirii avocațiale . nr._/12.02.2013, emisă de Baroul București – Societate Civilă de Avocați, aflată la fila 28 dosar, consilier juridic Haler B. Floreta, în calitate de reprezentant al intimatei – interveniente FEDERAȚIA COMUNITĂȚILOR EVREIEȘTI DIN ROMÂNIA – CULTUL MOZAIC, în baza delegației nr.1317/11.02.2013, aflată la fila 30 dosar, lipsind recurentul-pârât S. R. PRIN M. FINANȚELOR PUBLICE și intimatul-pârât M. SĂNĂTĂȚII.

Procedura de citare este legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează împrejurarea că atât recurentul-pârât S. R. PRIN M. FINANȚELOR PUBLICE și intimatul-pârât M. SĂNĂTĂȚII au solicitat aplicarea dispozițiilor art.242 al.2 din Codul de procedură civilă, privind judecata în lipsă.

La interpelarea instanței, avocatul recurentului-reclamant arată că imobilul în litigiu pe care îl solicită în compensare este liber, având în vedere că din actele aflate la dosar reiese că este o ruină și nu poate fi folosit conform raportului de expertiză administrat în cauză.

Părțile prezente și reprezentate, având pe rând cuvântul, declară că nu mai au cereri prealabile de formulat, excepții de invocat sau probe de administrat.

Curtea, având în vedere că nu mai sunt cereri prealabile de formulat, excepții de invocat sau probe de administrat, constată dosarul în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea recursului.

Avocatul recurentului-reclamant, având cuvântul, solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat, modificarea în parte a sentinței civile atacate, în sensul admiterii cererii de acordare în compensare a imobilului situat în ., sector 3.

Arată că din probatoriul administrat reiese că imobilul pe care îl solicită în compensare a fi atribuit este liber și instalațiile de utilitate publică sunt dezafectate.

Totodată, arată că valoarea imobilului solicitat a fi atribuit în compensare este sub valoarea imobilului ce a aparținut autorilor reclamantului, nu este revendicat, nu a fost construit de către S. R., astfel că nu i se produce nici un prejudiciu.

În ceea ce privește motivul prezentat de către instanța de fond, în sensul că imobilul nu figurează pe lista imobilelor ce pot fi atribuite, solicită să se aibă în vedere că legea nu prevede în mod expres faptul că pot fi oferite în compensare numai imobilele trecute pe listele întocmite de Unitățile Administrativ Teritoriale notificate, astfel încât persoana îndreptățită poate identifica și poate solicita atribuirea în compensare, cu atât mai mult cu cât imobilul se află în administrarea Ministerului Sănătății.

În ceea ce privește recursul promovat de recurentul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, solicită respingerea, ca nefondat.

Solicită obligarea la plata cheltuielilor de judecată, conform facturii . nr.4/12.02.2013, pe care o depune la dosar.

Depune concluzii scrise la dosar.

Reprezentantul intimatei-interveniente, având cuvântul, solicită admiterea recursului declarat de recurentul-reclamant și acordarea în compensare a imobilului situat în București, ., sectorul 3, având în vedere și concluziile scrise pe care le depune la dosar.

Referitor la recursul declarat de recurentul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, solicită respingerea acestuia, ca nefondat.

Curtea reține pricina spre soluționare.

CURTEA,

Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrata la data de 03 iunie 2010, pe rolul Tribunalului București – Secția a III a Civila sub nr._, reclamantul M. P. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul M. Sănătății, în principal, restituirea în compensare, în natură, în baza Legii nr. 10/2001 a imobilului situat în București, ., sector 3, iar în subsidiar, constatarea calității de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii în echivalent pentru imobilul situat în . și obligarea Ministerului Sănătății să emită dispoziție cu propunere de acordare despăgubiri pentru imobilul situat în ., compus din construcție și teren în suprafață de 7.920 mp.; cu cheltuieli de judecată.

În motivarea cererii, s-a arătat că reclamantul a formulat notificarea nr. 4068 din 17 octombrie 2001 adresată Federației Comunităților Evreiești din România privind restituirea în natură a imobilului din ., însă acesta i-a învederat că imobilul a fost dobândit de la S. R. în temeiul Decretului nr. 686 din 07 octombrie 1969 la schimb, predând un imobil situat în București și o sultă compensatorie iar prin decizia nr. 30 din 12 aprilie 2010, aceasta a declinat competența de soluționare către M. Sănătății, care la rândul său nu a răspuns notificării în termenul prevederilor art. 25 din Legea nr. 10/2001.

S-a arătat ca reclamantul a făcut dovada dreptului de proprietate asupra imobilului din . fost dobândit prin actul de vânzare nr. 808 din 24 noiembrie 1935 de mama sa M. M. iar reclamantul este unicul moștenitor al părinților săi și a făcut dovada preluării abuzive de către stat potrivit Decretului nr. 111/1951.

S-a mai arătat că solicită restituirea în compensare cu imobilul situat în București, ., sector 3, deoarece acesta a făcut obiectul schimbului cu proprietatea autorilor săi și acesta este încă în proprietatea Statului R. și în administrarea Ministerului Sănătății.

În drept au fost invocate dispozițiile Legii nr. 10/2001, deciziei nr. XX din 19 martie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Pârâtul M. Sănătății a formulat cerere de introducere în cauză în calitate de intervenient forțat a Federației Comunităților Evreiești din România.

În motivare s-a arătat că din acțiune rezultă ca reclamantul este îndreptățit la restituirea în natură a imobilului ce se află în proprietatea Federației Comunităților Evreiești din România și nu a Ministerului Sănătății.

Totodată a formulat și întâmpinare prin care a invocat excepțiile inadmisibilității acțiunii, lipsei calității procesuale pasive și prescripției dreptului la acțiune.

În motivarea excepției de inadmisibilitate s-a arătat că imobilul al cărui moștenitor legal se pretinde reclamantul nu a fost înstrăinat în temeiul dispozițiilor Legii nr. 112/1995, ci a fost înstrăinat în temeiul dispozițiilor unui decret emis de Consiliul de Stat al Republicii Socialiste România prin care s-a dispus efectuarea schimbului iar conform dispozițiilor art. 9 din Legea nr. 10/2001 imobilul se va restitui în natură acestuia indiferent în posesia cui este și în ce stare se află iar cum reclamantul nu a solicitat restituirea în natură a imobilului asupra căruia este moștenitor, cererea sa a fost inadmisibilă.

În ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului s-a arătat că reclamantul a formulat notificare către Federația Comunităților Evreiești din România, astfel că aceasta fiind în posesia imobilului ce a aparținut autorilor reclamantului trebuia să soluționeze notificarea. S-a arătat că deși aceasta a declinat competenta soluționării notificării către M. Sănătății, nu a motivat în fapt și în drept această decizie.

În ceea ce privește excepția prescripției dreptului material la acțiune s-a arătat că reclamantul a introdus tardiv acțiunea în justiție.

Intervenienta-forțată Federația Comunităților Evreiești din România a formulat întâmpinare prin care a invocat excepțiile lipsei calității procesuale pasive și autorității de lucru judecat iar pe fond a solicitat respingerea cererii de intervenție forțată.

În motivarea excepției lipsei calității procesuale pasive a învederat că prin acțiune s-a solicitat pe capătul principal restituirea imobilului situat în București, ., sector 3, iar potrivit contractului de schimb de imobile proprietar al acestui imobil este S. R. prin M. Sănătății.

În ceea ce privește excepția puterii de lucru judecat privind acordarea de măsuri reparatorii pentru imobilul din . obligației de restituire s-a arătat că între pârti a mai avut loc un litigiu iar prin sentința civila nr. 72 din 07 martie 2008, pronunțată de Tribunalul B. în dosarul nr._, modificată în parte prin decizia civila nr. 13/. 2010, pronunțată de Curtea de Apel B. rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr. 6491 din 30 noiembrie 2010, pronunțata de Înalta Curte de Casație și Justiție, a fost respinsă ca neîntemeiata cererea de obligare a pârâtei, în urma comparării titlurilor de proprietate de a lăsa în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul din . a fost statuat cu putere de lucru judecat că acesta nu mai poate fi restituit în natură.

Pe fondul cererii de intervenție a învederat că cererea principală de judecată are temeiuri de drept și de fapt ce vizează exclusiv S. R. prin M. Sănătății deoarece imobilul solicitat în compensare se află în posesia acestuia iar prin sentința civilă nr. 72 din 07 martie 2008, pronunțată de Tribunalul B. în dosarul nr._ s-a stabilit calitatea procesuală a acestuia. Imobilul din . în circuitul civil și constituie o locație total deosebită de cea primită la schimb iar reclamantul a înțeles să aleagă calea despăgubirilor bănești.

Reclamantul și-a precizat acțiunea, solicitând introducerea în calitate de pârât și a Statului R. prin Ministerul Finanțelor Publice.

În motivarea cererii s-a arătat că având în vedere că niciuna dintre părțile introduse în cauză nu sunt unități destinatoare ale imobilului, în temeiul dispozițiilor art. 28 alin. 3 din Legea nr. 10/2001 a solicitat introducerea și a acestui pârât în cauză.

Intervenienta-fortață Federația Comunităților Evreiești din România a formulat întâmpinare la această cerere precizatoare prin care a învederat că achiesează la introducerea în cauză a acestui pârât, deoarece prin sentința civilă nr. 72 din 07 martie 2008, pronunțată de Tribunalul B. în dosarul nr._, s-a stabilit irevocabil calitatea procesuală a acestuia, acesta având calitate de pârât iar hotărârea îi este opozabilă iar pe de altă parte imobilul din . Statului.

În ședința publică din data de 03 iunie 2011 au fost puse în discuția părților excepțiile inadmisibilității, prescripției dreptului material la acțiune și lipsei calității procesuale pasive iar prin încheierea de la acel termen au fost respinse, ca neîntemeiate, excepțiile inadmisibilității și prescripției dreptului material la acțiune raportat la tardivitatea introducerii acțiunii în justiție iar în temeiul art. 137 alin. 2 Cod de procedură civilă, au fost unite cu fondul cauzei excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților și intervenientului forțat.

În ședința publică din data de 21 octombrie 2011, instanța a pus în discuția publică și excepția autoritarii de lucru judecat, excepție ce a fost respinsă ca neîntemeiata având în vedere că nu există identitate de cauză între acțiunea de față și cea care a făcut obiectul dosarului nr._, care a avut ca fundament juridic nevalabilitatea titlului statului și revendicarea prin compararea titlurilor de proprietate.

În probatoriu au fost încuviințate la data de 21 octombrie 2011 proba cu înscrisuri și proba cu expertiză în specialitatea evaluatorie.

În dovedire au fost depuse la dosar următoarele acte: decizia nr. 30 din 12 aprilie 2010 emisă de Federația Comunităților Evreiești din România, actul de vânzare nr. 808 din 24 decembrie 1935, Decretul nr. 686 din 07 octombrie 1969 și contractul de schimb de bunuri imobile autentificat sub nr._ din 05 decembrie 1969, certificat de calitate de moștenitor nr. 26 din 13 noiembrie 2001, adrese, procura, planuri cadastrale, hotărâri judecătorești, etc.

În ceea ce privește proba cu expertiza construcții aceasta a avut ca obiectiv stabilirea valorii de circulație a imobilelor din . din București, ., conform standardelor internaționale iar concluziile expertului desemnat D. Patriciia au fost cuprinse în cadrul raportului de expertiză în specialitatea construcții depus la 08 iunie 2012 (filele 282 – 311 dosar fond).

A fost emisă adresa către M. Sănătății pentru comunicarea situației juridice a imobilului situat în București și dacă acesta poate fi restituit în natură, răspunsul fiind atașat la dosarul de fond (fila 238).

A fost atașat dosarul administrativ constituit ca urmare a declinării competentei de soluționare a notificării nr. 4068 din 17 octombrie 2001(filele 56 – 89 dosar fond).

În ședința publică din data de 07 septembrie 2012, instanța a pus în discuția contradictorie a părților excepțiile lipsei calității procesuale pasive a pârâților și intervenientului forțat, excepții ce fuseseră unite cu fondul cauzei.

Tribunalul București – Secția a III a Civilă, prin sentința civilă nr. 1548 din 21 septembrie 2012; a admis excepțiile lipsei calității procesuale pasive a pârâtului M. Sănătății și intervenientei forțate Federația Comunităților Evreiești din România – Cultul Mozaic; a admis în parte acțiunea, astfel cum a fost precizată, formulată de reclamantul M. P. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice; a respins acțiunea formulată de reclamant în contradictoriu cu pârâtul M. Sănătății și intervenienta forțată Federația Comunităților Evreiești din România – Cultul Mozaic, ca fiind formulata împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă; a respins capătul principal al acțiunii, ca neîntemeiat; a constatat că reclamantul este persoana îndreptățită la măsuri reparatorii în echivalent pentru imobilul situat în ., compus din construcție și teren în suprafață de 7.920 mp.; a obligat pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice să emită în favoarea reclamantului dispoziție motivată prin care să propună acordarea de măsuri reparatorii în echivalent pentru imobilul situat în ., compus din construcție și teren în suprafață de 7.920 mp.; a obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 3.000 lei cu titlu de cheltuieli de judecata reprezentând onorariu avocat.

Pentru a pronunța această sentință, tribunalul a reținut că:

Reclamantul M. P., în temeiul Legii nr. 10/2001, a formulat notificarea nr. 4068 din 17 octombrie 2001 adresată Federației Comunităților Evreiești din România privind restituirea în natură a imobilului din . figurează înscris în Cartea funciară nr. 2977 a comunei C..

Prin decizia nr. 30 din 12 aprilie 2010 emisă de Federația Comunităților Evreiești din România, aceasta a declinat competența de soluționare a notificării formulata de către reclamant către M. Sănătății.

Prin acțiunea introductivă reclamantul M. P. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul M. Sănătății, în principal, restituirea în compensare, în natură, în baza Legii nr. 10/2001 a imobilului situat în București, ., sector 3, iar în subsidiar, constatarea calității de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii în echivalent pentru imobilul situat în . și obligarea Ministerului Sănătății să emită dispoziție cu propunere de acordare despăgubiri pentru imobilul situat în ., compus din construcție și teren în suprafață de 7.920 mp.

Potrivit art. 1 din Legea nr. 10/2001, imobilele preluate în mod abuziv de stat, de organizațiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 06 martie 1945 – 22 decembrie 1989, precum și cele preluate de stat în baza Legii nr. 139/1940 asupra rechizițiilor și nerestituite se restituie, de regulă în natură, în condițiile prezentei legi, iar în cazurile în care restituirea în natură nu este posibilă se vor stabili măsuri reparatorii prin echivalent.

Potrivit art. 3, sunt îndreptățite, în înțelesul prezentei legi, la măsuri reparatorii constând în restituire în natură sau, după caz, prin echivalent, printre altele persoanele fizice, proprietari ai imobilelor la data preluării în mod abuziv a acestora, iar de prevederile prezentei legi beneficiază și moștenitorii persoanelor fizice îndreptățite.

Totodată, potrivit art. 22, persoana îndreptățită va notifica în termen de șase luni de la data intrării în vigoare a prezentei legi persoana juridică deținătoare, solicitând restituirea în natură a imobilului. În cazul în care sunt solicitate mai multe imobile, se va face câte o notificare pentru fiecare imobil.

Potrivit art. 25 din același act normativ, în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare potrivit art. 23 unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe, prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată, asupra cererii de restituire în natură.

Tribunalul a constatat că pe de o parte termenul de 60 de zile pentru îndeplinirea obligației unității deținătoare de a se pronunța asupra cererii de restituire este un termen imperativ și poate avea două date de referință fie data depunerii notificării, fie data depunerii actelor doveditoare, iar pe de altă parte în prezenta cauză nici nu se poate interpreta că a fost prorogat conform art. 25 pct. 1 din HG nr. 250/2007.

De asemenea în cazul în care pârâta consideră că nu au fost depuse toate actele solicitate acesta are posibilitatea emiterii unei dispoziții prin care să respingă notificarea, astfel încât reclamanta să poată contesta această dispoziție prin căile prevăzute de lege și nu de rămânere în pasivitate.

Conform dispozițiilor deciziei nr. XX din 19 martie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție prin care s-a stabilit că în aplicarea dispozițiilor art. 26 alin. 3 din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate abuziv în perioada 06 martie 1945 – 22 decembrie 1989, instanța de judecată este competentă să soluționeze pe fond nu numai contestația împotriva deciziei sau dispoziției de respingere ci și acțiunea persoanei îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la notificarea părții interesate, instanța a analizat pe fond cererea de restituire în natură a imobilului formulată de reclamanți și a reținut că:

Reclamantul a dovedit că imobilul a fost proprietatea părinților săi, fiind dobândit prin actul de vânzare-cumpărare nr. 808 din 24 decembrie 1935 din care a rezultat că N. Jofis Javitz vinde lui Jean M. și soției sale născută M. S. imobilul/casă, curte și gradină în întindere totală de 4 jugari 64 stânjeni pătrați, casă compusă din nouă încăperi, înscris în Cartea funduară nr. 2977 a comunei C., sub nr. topografic A/1002/1.

Prin încheierea Judecătoriei mixtă B. (fila 14 dosar fond) s-a intabulat dreptul de proprietate asupra acestui imobil în favoarea mamei reclamantului M. M. iar dreptul de uzufruct viager în favoarea tatălui său Jean M..

Imobilul a fost preluat abuziv de către stat prin sentința civila nr. 3446 din 15 octombrie 1955 a Tribunalului popular al Raionului Stalin din care a rezultat că acesta a fost trecut în proprietatea statului în temeiul Decretului nr. 111/1951, caracterul abuziv al preluării fiind stabilit prin decizia civila nr. 13/. 2010 pronunțată de Curtea de Apel B. și rămasă irevocabilă prin decizia civila nr. 6491 din 30 noiembrie 2010 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, prin care a fost modificată în parte sentința civila nr. 72 din 07 martie 2008, pronunțată de Tribunalul B. în dosarul nr._, în sensul că s-a constatat nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului situat în . Cartea funciară nr. 3344 C., top 1002/1/a – casă și teren de 7.920 mp.

După preluarea abuzivă a acestuia, în baza Decretului nr. 686 din 07 octombrie 1969 al Consiliului de stat al Republicii Socialiste România a fost autorizat M. Sănătății să efectueze schimbul de imobile între imobilul situat în . Cartea funciară nr. 3344 C., top 1002/1/a – construcții în suprafață de 453 mp. și teren de 7.920 mp., ce a trecut în proprietatea Federației Comunităților Evreiești din România în baza contractului de schimb de bunuri imobile autentificat sub nr._ din 05 decembrie 1969 și cel situat în București, ., sector 4, format din teren 142 mp. și construcții 134 mp., trecut în proprietatea statului și în administrarea Institutului de expertiză și recuperare a capacității de muncă din Municipiul București. Pentru diferența de valoare dintre imobile, Federația Comunităților Evreiești din România a achitat la bugetul de stat și o sumă de 10.967 lei.

Prin încheierea notariatului de Stat Județean B. din 11 decembrie 1969 a fost intabulat dreptul de proprietate în favoarea Federației Comunităților Evreiești din România asupra imobilului situat în . Cartea funciară nr. 3344 C., top 1002/1/a – construcții în suprafață de 453 mp. și teren de 7.920 mp. în baza contractului de schimb.

Astfel, tribunalul a reținut că reclamantul a făcut dovada în condițiile Legii nr. 10/2001 că imobilul din . a aparținut autorilor săi și care a fost preluat abuziv de către stat.

Conform certificatului de calitate de moștenitor nr. 26 din 13 noiembrie 2001, a reieșit că de pe urma defunctului Jean M. a rămas ca moștenitor M. P., în calitate de fiu, soția supraviețuitoare Marguerite M. (născuta S.), renunțând la succesiune.

Deși reclamantul nu a depus și certificat de moștenitor de pe urma mamei sale, tribunalul a reținut că acesta a făcut dovada calității de persoană îndreptățită cu privire la imobilul preluat abuziv. Prin sentința civila nr. 72 din 07 martie 2008, pronunțată de Tribunalul B. în dosarul nr._, modificată în parte prin decizia civila nr. 13/. 2010 pronunțată de Curtea de Apel B. și rămasă irevocabilă prin decizia civila nr. 6491 din 30 noiembrie 2010 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție a fost respinsă ca neîntemeiată cererea de obligare a pârâtei, în urma comparării titlurilor de proprietate de a lăsa în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul din . a fost statuat cu putere de lucru judecat ca acesta are calitate de moștenitor al autorilor cu privire la acest imobil.

În ceea ce privește calitatea de unitate deținătoare și respectiv a celei obligate la soluționarea notificării reclamantului, tribunalul a reținut următoarele:

Imobilele preluate în mod abuziv de stat, de organizațiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 06 martie 1945 – 22 decembrie 1989, precum și cele preluate de stat în baza Legii nr. 139/1940 asupra rechizițiilor și nerestituite se restituie, de regulă în natură, în condițiile prezentei legi, iar în cazurile în care restituirea în natură nu este posibilă se vor stabili măsuri reparatorii prin echivalent. Măsurile reparatorii prin echivalent vor consta în compensare cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de către entitatea învestită potrivit prezentei legi cu soluționarea notificării, cu acordul persoanei îndreptățite, sau despăgubiri acordate în condițiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.

Prin urmare, tribunalul a reținut că aprecierea calității de unitate deținătoare se face prin raportare la imobilul preluat abuziv și nu prin raportare la imobilul solicitat a fi acordat in compensare, compensarea fiind o măsură reparatorie în echivalent.

Chiar dacă dispozițiile art. 9 din Legea nr. 10/2001 prevăd că imobilele preluate în mod abuziv, indiferent în posesia cui se află în prezent, se restituie în natură în starea în care se află la data cererii de restituire și libere de orice sarcini, aceasta nu înseamnă că acest text de lege trebuie interpretat individual, ci doar prin coroborare cu alte texte din legea reparatorie.

Art. 9.1. din Normele metodologice ale Legii nr. 10/2001 prevăd că sintagma indiferent în posesia cui se află în prezent are semnificația, pe de o parte, că incidența legii este stabilită erga omnes, indiferent de calitatea deținătorului (minister, primărie, instituție publică, societate comercială cu capital de stat, organizație cooperatistă și altele asemenea) și, pe de altă parte, are semnificația stabilirii momentului în funcție de care se face calificarea unității deținătoare, respectiv cel care deținea imobilul respectiv la data intrării în vigoare a legii (prezent se raportează la momentul nașterii juridice a dreptului la restituire). În cazul în care, după data intrării în vigoare a legii, un imobil notificat potrivit legii a fost transferat în administrarea unei alte entități, aceasta din urmă devine entitate deținătoare învestită cu soluționarea notificării.

Astfel, tribunalul a reținut ca intervenienta-fortață Federația Comunităților Evreiești din România, deși se află în proprietatea imobilului ce a aparținut autorilor reclamantului, nu are calitate de unitate deținătoare, deoarece nu îndeplinește condițiile prevăzute de Legea nr. 10/2001.

Potrivit dispozițiilor art. 21 sin Legea 10/2001, „(1) Imobilele – terenuri și construcții – preluate în mod abuziv, indiferent de destinație, care sunt deținute la data intrării în vigoare a prezentei legi de o regie autonomă, o societate sau companie națională, o societate comercială la care statul sau o autoritate a administrației publice centrale sau locale este acționar ori asociat majoritar, de o organizație cooperatistă sau de orice altă persoană juridică de drept public, vor fi restituite persoanei îndreptățite, în natură, prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată a organelor de conducere ale unității deținătoare.

(2) Prevederile alin. (1) sunt aplicabile și în cazul în care statul sau o autoritate publică centrală sau locală ori o organizație cooperatistă este acționar sau asociat minoritar al unității care deține imobilul, dacă valoarea acțiunilor sau părților sociale deținute este mai mare sau egală cu valoarea corespunzătoare a imobilului a cărui restituire în natură este cerută.

(3) După emiterea deciziei de restituire în natură a imobilelor, organele de conducere ale societăților comerciale prevăzute la alin. (1) și (2) vor proceda, potrivit prevederilor Legii nr. 31/1990 privind societățile comerciale, republicată, la reducerea capitalului social cu valoarea bunului imobil restituit și la recalcularea patrimoniului. C. de participație a statului sau a autorității administrației publice ori, după caz, a organizației cooperatiste se va diminua în mod corespunzător cu valoarea bunului imobil restituit.

(4) În cazul imobilelor deținute de unitățile administrativ-teritoriale restituirea în natură sau prin echivalent către persoana îndreptățită se face prin dispoziția motivată a primarilor, respectiv a primarului general al municipiului București, ori, după caz, a președintelui consiliului județean”.

Potrivit dispozițiilor din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, unitatea deținătoare este fie entitatea cu personalitate juridică care exercită, în numele statului, dreptul de proprietate publică sau privată cu privire la un bun ce face obiectul legii(minister, primărie, prefectură sau orice altă instituție publică), fie entitatea cu personalitate juridică care are înregistrat în patrimoniul său, indiferent de titlul cu care a fost înregistrat bunul care face obiectul legii (regii autonome, societăți/companii naționale și societăți comerciale cu capital de stat, organizații cooperatiste). Așadar, condiția impusă de legea specială unității care are obligația de a primi și soluționa notificarea nu este doar aceea de a fi persoană juridică de drept public, ci este necesar ca ea să dețină bunul solicitat și să aibă obligația de a stabili măsuri reparatorii, conform Legii nr. 10/2001.

Prin urmare, față de aceste dispoziții legale, instanța a apreciat că intervenienta-fortață nu poate avea calitatea de unitate deținătoare și nu poate fi obligată la soluționarea notificării reclamantului.

În ceea ce privește M. Sănătății, tribunalul a reținut că acesta ar fi putut avea calitatea de unitate deținătoare potrivit dispozițiilor legii, însă numai dacă la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 imobilul preluat abuziv de la autorii reclamantului se află în posesia sa. Însă, tribunalul a reținut că acest imobil a fost înstrăinat în baza contractului de schimb de bunuri imobile autentificat sub nr._ din 05 decembrie 1969, astfel ca nici M. nu poate avea acesta calitate de unitate deținătoare. Așa cum s-a arătat calitatea de unitate deținătoare se stabilește în raport cu imobilul preluat abuziv și nu cel solicitat a fi acordat în compensare deoarece pentru a putea acorda imobil în compensare trebuie mai întâi să ai calitate de unitate deținătoare.

Pe de alta parte, tribunalul a reținut că notificarea reclamantului privea imobilul autorului din . avea calitate de unitate deținătoare cea care deținea acest imobil la momentul intrării în vigoare și potrivit dispozițiilor legii speciale putea dispune cu privire la acest imobil măsuri reparatorii.

Totodată conform dispozițiilor art. 28 din Legea nr. 10/2001: „(1) În cazul în care persoana îndreptățită nu cunoaște deținătorul bunului imobil solicitat, notificarea se va trimite primăriei în a cărei rază se află imobilul, respectiv Primăriei Municipiului București. Termenul de 6 luni*) prevăzut la art. 22 alin. (1) curge, după caz, de la data intrării în vigoare a prezentei legi sau de la data primirii comunicării prevăzute la art. 27 alin. (3).

(2) În termen de 30 de zile primăria notificată este obligată să identifice unitatea deținătoare și să comunice persoanei îndreptățite elementele de identificare a acesteia.

(3) În cazul în care unitatea deținătoare nu a fost identificată, persoana îndreptățită poate chema în judecată statul, prin Ministerul Finanțelor Publice, în termen de 90 de zile de la data la care a expirat termenul prevăzut la alin. (1), dacă nu a primit comunicarea din partea primăriei, sau de la data comunicării, solicitând restituirea în natură sau, după caz, măsuri reparatorii prin echivalent în formele prevăzute de prezenta lege”.

Din aceste dispoziții legale, reiese că dacă unitatea deținătoare nu este cunoscută, cel chemat în judecată este statul român care poate fi obligat fie la restituirea în natură, fie la acordarea de măsuri reparatorii.

Deși notificarea se adresează Primăriei, în cazul în care nu se cunoaște unitatea deținătoare, tribunalul a reținut că poate avea calitate procesuală pasivă într-o acțiune întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, doar S. R., conform dispozițiilor art. 28 alin. 3 din Legea nr. 10/2001 și nu unitatea administrativ-teritorială.

Așa cum a reieșit din actele dosarului, tribunalul a reținut că nici pârâtul M. Sănătății și nici intervenienta-fortață Federația Comunităților Evreiești din România nu au calitatea de unitate deținătoare conform dispozițiilor art. 21 din Legea nr. 10/2001, imobilul fiind înstrăinat încă înainte de apariția Legii nr. 10/2001 iar intervenientul forțat nu are această calitate prevăzută de lege.

Prin urmare, neavând calitatea de unități deținătoare, tribunalul a admis excepțiile lipsei calității procesuale pasive a pârâtului M. Sănătății și intervenientei forțate Federația Comunităților Evreiești din România – Cultul Mozaic.

Astfel, prin analogie, având în vedere situația atipica, tribunalul a apreciat că în cauză se poate aprecia că la data apariției Legii nr. 10/2001, unitatea deținătoare nu putea fi cunoscută și astfel calitate procesuală pasivă o are în condițiile art. 28 alin. 3 din Legea nr. 10/2001, S. R..

În ceea ce privește capătul principal al cererii, privind restituirea în compensare a imobilului situat în București, ., tribunalul a reținut următoarele:

Potrivit art. 26 din Legea nr. 10/2001 în cazul în care restituirea în natură nu mai este posibilă, deținătorul imobilului, sau, după caz, entitatea investită potrivit prezentei legi cu soluționarea notificării, este obligată să acorde persoanei îndreptățite în compensare alte bunuri sau servicii ori să propună acordarea de despăgubiri în condițiile legii speciale în situațiile în care măsura compensării nu este posibilă sau nu este acceptată de persoana îndreptățită.

Într-adevăr, conform art. 1 alin. 2 din legea organică mai sus menționată, în cazul în care restituirea în natură nu este posibilă, se vor stabili măsuri reparatorii prin echivalent.

Tribunalul a reținut pe de o parte ca restituirea în natură a imobilului din . aparținut autorilor reclamantului nu mai este posibilă, acesta fiind înstrăinat anterior apariției Legii nr. 10/2001, încă din anul 1969 iar pe de altă parte, potrivit principiului disponibilității acțiunii, reclamantul nici nu a solicitat restituirea in natura a acestui imobil.

Legiuitorul specifică care este semnificația sintagmei măsuri reparatorii prin echivalent mai precis, în cadrul art. 1 alin. 2 teza finală, care dispune expres: „măsurile reparatorii prin echivalent vor consta în compensare cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de către entitatea investită potrivit legii cu soluționarea notificării, cu acordul persoanei îndreptățite sau despăgubiri acordate în condițiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii și plății despăgubiri lor aferente imobilelor preluate în mod abuziv”.

Pct. 1 (1.7) din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/200l aprobată prin HGR nr. 250/2007, prevăd că „măsura reparatorie referitoare la compensarea cu alte bunuri sau servicii în echivalent, permite entității obligate la restituire, să ofere persoanei îndreptățite orice bunuri pe care le deține, sens în care propune persoanei îndreptățite ca măsură reparatorie alternativă, acordarea de bunuri, terenuri, construcții aflate pe alte amplasamente ...„.

În aceste condiții, tribunalul a constatat că odată stabilită calitatea de persoană îndreptățită cât și condițiile legate de dovedire a dreptului de proprietate și de preluare a bunului de către stat, pârâtul devine debitor al unei obligații principale care constă în acordarea de măsuri compensatorii și a uneia subsidiare, constând în obligația de a propune acordarea de despăgubiri în condițiile legii speciale.

Pe de altă parte, din economia textului de lege mai sus menționat rezultă că regula constă în acordarea de măsuri compensatorii, excepția fiind cea a propunerii de despăgubiri în condițiile legii speciale.

În ceea ce privește imobilul solicitat a fi atribuit in compensare, ., tribunalul a reținut din adresa aflată la dosarul de fond (fila 238) că în acesta își desfășoară activitatea Institutul Național de Expertiză Medicală și Recuperare a Capacității de Muncă, instituție cu autonomie științifică și personalitate juridică care, din anul 2002 a trecut în subordonarea Casei Naționale de Pensii și alte Drepturi de Asigurări Sociale.

Prin urmare, tribunalul a reținut că acest imobil nu poate fi atribuit în compensare reclamantului, fiind de utilitate publică și nefigurând nici pe lista imobilelor ce pot fi atribuite în compensare.

Prin urmare, tribunalul a respins acest capăt de cerere, ca neîntemeiat.

În ceea ce privește capetele de cerere subsidiare, tribunalul a reținut că reclamantul a făcut dovada că este persoana îndreptățită cu privire la măsuri reparatorii în echivalent pentru imobilul situat în ., compus din construcție și teren în suprafață de 7.920 mp.

Față de art. 26 alin. 1 din Legea nr. 10/2001 republicată, text ce reglementează situația în care restituirea în natură nu este posibilă și care face trimitere expresă la legea specială privind regimul de acordare a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, aceasta fiind Titlul VII din Legea nr. 247/2005, titlu ce reglementează regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv și prevede în acest sens o altă procedură administrativă, în sarcina Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, căreia propunerea de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent îi va fi înaintată, tribunalul va obliga paratul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice să emită în favoarea reclamantului dispoziție motivată prin care să propună acordarea de măsuri reparatorii în echivalent pentru imobilul situat în ., compus din construcție și teren în suprafață de 7.920 mp.

În ceea ce privește cheltuielile de judecată, în temeiul dispozițiilor art. 274 Cod de procedură civilă, instanța având în vedere culpa procesuală a pârâtului S. R., în raport de soluția adoptată, a dispus obligarea acestuia la plata către reclamant a sumei de 3.000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariu de avocat.

În privința onorariului de expertiză, instanța a reținut că a fost respins capătul acțiunii privind acordarea in compensare a imobilului din București iar expertiza a fost efectuată pentru a determina proporționalitatea valorică între imobilul preluat abuziv și cel solicitat în compensare, astfel că nu a putut fi obligat pârâtul la plata acestuia, având în vedere că nu are nicio culpă procesuală.

Împotriva acestei sentințe au declarat recurs ambele părți.

Reclamantul M. P. arată că hotărârea a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii (art. 304 pct. 9 Cod de procedură civilă) astfel:

În mod greșit instanța a apreciat că S. român prin M. Sănătății nu are calitate procesual pasivă în cauză.

Susține recurentul că această speță necesită o interpretare profundă a Legii nr. 10/2001 raportat la situația particulară și atipica a situației de fapt, care este similară cu cea în care s-a formulat notificare pentru un imobil înstrăinat chiriașilor în temeiul Legii nr. 112/1995 cu respectarea dispozițiilor legale, caz în care, deși bunul se află în patrimoniul cumpărătorului calitate de entitate investită cu soluționarea notificării are unitatea administrativ-teritorială în raza căreia se află imobilul.

Are calitatea de entitate destinatoare în sensul Legii nr. 10/2001 și are obligația de a răspunde notificărilor formulate de persoanele pretins îndreptățite la măsuri reparatorii, acea entitate cu personalitate juridica care are imobilul înregistrat în patrimoniul său, indiferent de titlul cu care a fost înregistrat.

Actualmente, simpla apartenență a imobilelor la patrimoniul Federației Comunității Evreiești din România nu îi conferă însă acesteia calitate procesuală pasivă în raportul juridic creat prin solicitarea de acordarea de măsuri reparatorii, conform Legii nr. 10/2001, câtă vreme nu ea este autoarea preluării abuzive în perioada de referință a legii speciale, iar transferul dreptului de proprietate către această persoană juridică de drept privat s-a făcut cu titlu oneros.

Astfel, prin sentința civila nr. 3446/1955 imobilul situat în . în proprietatea Statului R. cu titlu de deposedare în temeiul Decretului nr. 111/1951.

Prin Decretul Consiliului de Stat al RSR nr. 686/1969 s-a autorizat M. Sănătății să efectueze schimbul de imobile după cum urmează: imobilul de la A + 2 a fost atribuit în proprietate, Federației Comunităților Evreiești (Mozaice) din București iar imobilul situat în ., sector 4, București a trecut în proprietatea statului, în vederea extinderii Institutului de expertiză și recuperare a capacității de muncă.

În baza acestui decret a fost încheiat contractul de schimb de bunuri imobile, autentificat sub nr._ din 05 decembrie 1969 de Notariatul de Stat Local Sector 4 București, între S. R. prin M. Sănătății și Federația Comunităților Evreiești (Mozaice).

În sensul Legii nr. 10/ 2001, condiția impusă unității ce are obligația de a primi și a soluționa notificarea este aceea de a fi o persoană de drept public sau privat, de a deține cu orice titlu imobilul preluat abuziv în condițiile prevăzute de art. 2 din lege, și de a fi ținută de obligația stabilirii măsurilor reparatorii prevăzute de lege.

Potrivit dispozițiilor art. 21 și art. 29 din Legea nr. 10/2001, au calitate procesuală pasivă în contestațiile formulate în condițiile art. 26, regiile autonome, societățile sau companiile naționale, societățile comerciale la care statul sau o autoritate a administrației publice centrale sau locale este acționar sau asociat majoritar, sau după caz minoritar, organizațiile cooperatiste sau orice alte persoane juridice de drept public, și respectiv societățile comerciale privatizate, altele decât cele mai sus menționate, alături de instituția publică care a efectuat privatizarea, aceasta din urmă având competența să propună măsurile reparatorii în echivalent.

Or, Federația Comunităților Evreiești din România – Cultul Mozaic este un subdobânditor de bună credință cu titlu oneros al bunului imobil preluat abuziv care s-a subrogat în locul autorității publice locale, caz în care obligat în raportul juridic creat prin fapta ilicită este autoritatea administrativ teritorială ce a avut calitatea de coschimbaș.

Situația este similară cu cea în care s-a formulat notificare pentru un imobil înstrăinat chiriașilor în temeiul Legii nr. 112/1995 cu respectarea dispozițiilor legale, caz în care, deși bunul se află în patrimoniul cumpărătorului calitate de entitate investită cu soluționarea notificării are unitatea administrativ teritorială în raza căreia se află imobilul.

Având în vedere ca S. R. prin M. Sănătății a preluat imobilul ce a aparținut autoarei sale și tot el este cel care a dat la schimb imobilul din . din București, ., rezultă indubitabil calitatea procesual pasivă a acestuia în acordarea de măsuri reparatorii în echivalent pentru imobilul ce a aparținut mamei sale.

A doua critică adusă sentinței pronunțate de instanța de fond vizează reținerea greșită că imobilul din ., nu poate fi atribuit în compensare întrucât este de utilitate publică, nefigurând nici pe lista imobilelor ce pot fi atribuite în compensare.

În varianta originară art. 16 alin. 1 din Legea nr. 10/2001 prevedea că „în situația imobilelor ocupate de unități bugetare sau învățământ, din sănătate (...) necesare continuării activității de interes public, social-cultural sau obștesc, foștilor proprietari li se acordă măsuri reparatorii prin echivalent (...)”.

Norma juridică redată mai sus a fost schimbată radical prin Titlul VII din Legea nr. 247/2005, prevăzându-se că și imobilele necesare și afectate exclusiv și nemijlocit activităților de interes public, de învățământ, sănătate și social-culturale se restituie foștilor proprietari, cu obligația de a le mențiune afectațiunea pe o perioadă de până la trei ani, sau până la cinci ani, după caz, în funcție de destinația imobilului.

Potrivit dispozițiilor art. 11 alin. 4 din Legea nr. 10/2001, în cazul în care lucrările pentru care s-a dispus exproprierea ocupă terenul parțial, persoana îndreptățită poate obține restituirea în natură a părții de teren rămasă liberă, iar pentru cea ocupată de construcții noi, autorizate, cea afectată servituților legale și altor amenajări de utilitate publică ale localităților urbane și rurale, măsurile reparatorii se stabilesc în echivalent.

Potrivit alin. 8 al aceluiași articol, măsurile reparatorii prin echivalent vor consta în compensare cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de către entitatea învestită cu soluționarea notificării, cu acordul persoanei îndreptățite sau despăgubiri acordate în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.

Potrivit art. 1 alin. 3 din Legea nr. 10/2001 republicată, măsurile reparatorii prin echivalent constând în compensare cu alte bunuri sau servicii se acordă prin decizia sau, după caz, dispoziția motivată a entității investite potrivit legii cu soluționarea notificării.

Potrivit alin. 5 al aceluiași articol primarii sau, după caz, conducătorii entităților investite cu soluționarea notificărilor au obligația să afișeze lunar, în termen de cel mult zece zile calendaristice calculate de la sfârșitul lunii precedente, la loc vizibil, un tabel care să cuprindă bunurile disponibile și/sau, după caz, serviciile care pot fi acordate în compensare.

În concluzie, potrivit dispozițiilor legale menționate mai sus, măsuri reparatorii prin echivalent constând în compensare cu alte bunuri sau servicii se oferă doar de entitatea deținătoare și numai dintre acele bunuri declarate a fi disponibile prin procesele de inventariere, bineînțeles în măsura în care are acordul persoanei îndreptățite în acest sens.

Oferirea de bunuri în compensare este o măsură reparatorie prevăzută de legea specială, respectiv de art. 11 alin. 8 și a art. 26 din Legea nr. 10/2001, și acordarea acestei măsuri nu este lăsată de legiuitor la aprecierea discreționară a entității sesizate cu soluționarea notificării.

Majoritatea instituțiilor de stat nu au respectat dispozițiile Legii nr. 10/2001 și nu au întocmit o listă cu bunuri ce pot fi oferite în compensare, dar aceasta nu poate conduce la pronunțarea unei hotărâri prin care acțiunea recurentului să fie respinsă pe motiv că pârâtul nu are o astfel de listă.

Legea nu prevede în mod expres faptul ca pot fi oferite în compensare numai imobilele trecute pe listele întocmite de unitățile administrative notificate astfel încât per a contrario, persoanele îndreptățite pot identifica și pot solicita atribuirea în compensare a unor imobilele care se află în administrarea unității deținătoare.

În cazul în care se face dovada că există bunuri pe care în mod abuziv, nejustificat unitatea deținătoare refuză să le ofere în compensare persoanelor cărora nu le poate restitui imobilele în natură, instanța de judecată poate sancționa acest abuz, dispunând ea însăși acordarea acestei măsuri reparatorii în echivalent, în soluționarea contestației intentate împotriva dispoziției emise sau a refuzului emiterii acesteia.

Refuzul pârâtului M. Sănătății de a depune lista cu bunuri ce pot fi oferite în compensare este unul discreționar, atâta timp cât prin demersuri proprii a aflat că imobilul solicitat se află în administrarea pârâtului M. Sănătății, că acesta este liber, astfel încât recurentul nu poate fi sancționat pentru neglijență de care dă dovadă pârâtul, în neîndeplinirea atribuțiilor ce îi revin conform Legii nr. 10/2001.

În cazul în care deținătorul imobilului pretinde că nu are bunuri disponibile pentru a fi acordate în compensare, astfel cum a declarat pârâtul, este fără dubiu că recurentul – reclamant are obligația de a individualiza, în mod concret, bunuri cu privire la care consideră că pot fi acordate în compensare.

Recurentul, în opinia, sa consideră că este partea care a optat pentru această formă de reparație și este persoană interesată în probarea existenței unor bunuri disponibile în patrimoniul deținătorului imobilului ce nu poate fi restituit în natură, conform art. 1169 Cod civil, ceea ce, în speță, a și făcut.

Măsura compensării cu alte bunuri sau servicii este, în ierarhia reglementată de art. 1 alin. 2 din Legea nr. 10/2001, cea de-a doua măsură reparatorie, după cea a restituirii în natură, prevalând măsurilor subsecvente, constând în despăgubiri.

Reparația în echivalent sub forma despăgubirilor acordate în condițiile legii speciale de stabilire și acordare a acestora, respectiv Titlului VII din Legea nr. 247/2005, este subsidiară atribuirii de bunuri sau servicii în compensare.

Această rezultă atât din interpretarea gramaticală a dispozițiilor art. 1 alin. 2 și art. 26 alin. 1 din Legea nr. 10/2001, în forma actuală, care plasează reparația prin despăgubiri ulterior celei prin compensare, dar și din însuși scopul legiuitorului, care a urmărit, pe cât posibil, reparația în natură pentru cel deposedat abuziv în perioada regimului politic trecut, iar în cazul în care nu este posibilă, atribuirea de bunuri în compensare.

O asemenea formă de reparație în echivalent, prin efectele produse, și anume stabilirea dreptului de proprietate cu toate atributele specifice, în favoarea persoanei îndreptățite, este comparabilă cu restituirea în natură a bunului preluat și permite o mai bună și rapidă reparație către fostul proprietar, decât cea sub forma despăgubirilor potrivit Titlului VII.

Fondul Proprietatea nu funcționează în prezent de o maniera corespunzătoare pentru a asigura despăgubirea recurentului într-un termen rezonabil și în mod efectiv și față de jurisprudența CEDO (obligatorie pentru instanțele naționale), în sensul că statul trebuie să garanteze realizarea efectivă și rapidă a dreptului la restituire, fie că este vorba de o restituire în natură, fie că este vorba de acordarea de despăgubiri.

De asemenea, reparația prin atribuirea de bunuri în compensare nu este lăsată la aprecierea exclusivă a unității deținătoare, instanța de judecată având posibilitatea să cenzureze un eventual abuz de drept din partea acesteia, de a nu declara anumite bunuri ca fiind disponibile, pentru a le exclude la atribuirea în compensare către cei interesați.

În concluzie, susține recurentul, imobilul este liber în sensul prevederilor art. 10 din Legea nr. 10/2001, fiind susceptibil de a fi atribuit în nautră.

Față de cele învederate mai sus solicită admiterea recursului, modificarea în parte a sentințe recurate și pe fond să se admită cererea de acordare în compensare a terenului situat în ., sector 3, București.

Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, la rândul său critică sentința, pentru următoarele motive:

- Hotărârea este netemeinică și nelegală, fiind pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii (art. 304 pct. 9 Cod de procedură civilă).

În dezvoltarea acestui motiv de recurs se arată că în mod greșit a fost respinsă excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului R. prin Ministerul Finanțelor Publice întrucât potrivit dispozițiilor art. 1 din Legea nr. 10/2001, măsurile reparatorii în echivalent, constând în despăgubiri se acordă de entitatea investită cu soluționarea notificării și nu de Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, neexistând un text de lege care să stabilească în sarcina acestuia o astfel de obligație.

De asemenea, susține recurentul că dispozițiile art. 20 alin. 5 din Legea nr. 10/2001 prevăd cine este competent și are obligația să dispună acordarea măsurilor reparatorii prevăzute de lege și, implicit cui trebuie să se adreseze persoanele îndreptățite cu cererile formulate în acest scop. Textul de lege instituie regula conform căreia deținătorul imobilului este competent să soluționeze cererile formulate de persoanele îndreptățite pentru restituirea în natură a imobilelor, inclusiv prin plata despăgubirilor bănești.

În sensul celor arătate mai sus, recurentul învederează instanței faptul că S. român prin Ministerul Finanțelor Publice nu este nici deținătorul imobilului în litigiu și nici autoritatea administrativă competentă, conform Legii nr. 10/2001 să răspundă notificării formulate în temeiul acestei legi speciale și să emită dispoziția de restituire, în natură sau echivalent.

De asemenea, recurentul precizează că nu se află nici în ipoteza de la art. 28 alin. 3 din Legea nr. 10/2001, singura prevăzută de lege în care Ministerul Finanțelor Publice, în calitate de reprezentant al statului, poate sta în judecată, atunci când deținătorul imobilului nu a fost identificat, deoarece din solicitarea adresată instanței prin cererea de chemare în judecată și din actele existente la dosarul cauzei rezultă faptul că reclamantul a formulat notificare către Federația Evreiască din România iar această instituție a declinat notificarea către deținătorul imobilului în speță, M. Sănătății.

Prin urmare, Legea nr. 10/2001 instituie regula conform căreia deținătorul imobilului este competent să soluționeze cererile formulate de persoanele îndreptățite, inclusiv prin dispunerea restituirii în natură.

Astfel în accepțiunea HG nr. 250/2007 pentru aprovarea normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001:

- unitatea deținătoare este fie entitatea cu personalitate juridică care exercită, în numele statului, dreptul de proprietate publică sau privată cu privire la un bun ce face obiectul legii (minister, primărie, prefectură sau orice altă instituție publică), fie entitatea cu personalitate juridică care are înregistrat în patrimoniul său, indiferent de titlul cu care a fost înregistrat, bunul care face obiectul legii (regii autonome, societăți/companii naționale și societăți comerciale cu capital de stat, organizații cooperatiste);

- entitatea învestită cu soluționarea notificării este, după caz, unitatea deținătoare sau persoana juridică abilitată de lege să soluționeze o notificare cu privire la un bun care nu se află în patrimoniul său (Autoritatea pentru Privatizare și Administrarea Participațiilor Statului, Ministerul Finanțelor Publice, prefecturile, alte autorități publice centrale sau locale implicate).

Prin urmare, Legea nr. 10/2001 instituie două etape și anume o etapă necontencioasă și o altă etapă contencioasă. Recurentul învederează instanței că cele două părți „persoana îndreptățită care are calitatea procesuală activă și unitatea deținătoare care are calitate procesuală pasivă, au aceste calități atât în faza necontencioasă cât și în faza contencioasă, neputând fi înlocuite de altă parte sau interveni alte părți.

În speță, în faza necontencioasă unitatea deținătoare și entitatea investită cu soluționarea notificării este S. R. prin M. Sănătății (parte în prezenta cauză) și în nici un caz Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.

Art. 26 alin. 1 din Legea nr. 10/2001, republicată, text ce reglementează situația în care restituirea în natură nu este posibilă și care face trimitere expresă la legea specială privind regimul de acordare a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, acesta fiind Titlul VII din Legea nr. 247/2005, titlu ce reglementează regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv și prevede în acest sens o altă procedură administrativă, în sarcina Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, căreia propunerea de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent îi va fi înaintată.

Prin urmare față de aceste aspecte, recurentul consideră că în cauză devin incidente dispozițiile prevăzute de Titlul VII „Regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv” din Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției și unele măsuri adiacente.

Mai mult decât atât, prin decizia nr. 27 pronunțată în dosarul nr. 28/2011 a fost admis recursul în interesul legii și în consecință s-a stabilit că în acțiunile întemeiate pe dispozițiile art. 26 alin. 3 din Legea nr. 10/2001, prin care se solicită obligarea Statului R. să acorde despăgubiri bănești pentru imobilele preluate abuziv, S. R. nu are calitatea procesuală pasivă.

Astfel, prin decizia nr. 27/2011, Înalta Curte de Casație și Justiție, a admis recursurile în interesul legii formulate de Colegiul de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție și Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

Ma arată recurentul că, la momentul sesizării instanței de judecată, conform art. 26 alin. 3 din Legea nr. 10/2001, reclamantul are o creanță sub condiție, notificarea sa nefiind încă nesoluționată.

În aceste circumstanțe dreptul de creanță nu poate fi considerat ca fiind suficient de bine stabilit pentru a fi exigibil și pentru a fi considerat ca având o valoare patrimonială ocrotită de art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție.

Pe fondul cauzei, potrivit Legii nr. 10/2001, atât restituirea în natură, cât și despăgubirile se acordă de către unitatea investită cu soluționarea notificării.

Față de cererea formulată de reclamant se reține că, modificările aduse Legii nr. 10/2001 prin Legea nr. 247/2005, procedura prealabilă sesizării instanței s-a scindat în două etape, respectiv, unitatea deținătoare emite decizie/dispoziție cu propunere de acordare a măsurilor reparatorii, iar Comisia Centrală din cadrul Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților stabilește valoarea finală a despăgubirilor, pe baza căreia se emite și titlul de despăgubiri.

Astfel, prevederile art. 16 alin. 1 și 2 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, referitor la regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate abuziv de fostul regim comunist, stipulează expres că se predau Secretariatului Comisei Centrale, atât deciziile cât și dispozițiile emise de entitățile investite cu soluționarea notificărilor sau cererilor de retrocedare în care s-a consemnat suma ce urmează a se acorda ca despăgubiri, însoțită de întreaga documentație aferentă acestora, cât și notificările formulate potrivit Legii nr. 10/2001 și care nu au fost soluționate până la . Legii nr. 247/2005.

Despăgubirile ce se pot acorda pentru imobilele preluate abuziv de stat se stabilesc printr-un raport întocmit de acest Secretariat al Comisiei Centrale din cadrul Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților.

Prin urmare, atât prin Legea nr. 10/2001, cât și prin Legea nr. 247/2005 se indică, în mod imperativ, procedura ce trebuie urmată de cei îndreptățiți la măsuri reparatorii prin echivalent.

În aceea ce privește obligarea pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice la plata cheltuielilor de judecată, recurentul învederează instanței că nu a dat dovada de rea credință, neglijență, nu se face vinovat de declanșarea litigiului și, prin urmare, nu poate fi sancționat procedural prin obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

Neexistând culpă procesuală, principiu consacrat de procedura civilă, potrivit art. 274 Cod de procedură civilă și neexistând temei legal este neîntemeiată obligarea sa și la plata cheltuielilor de judecată.

Curtea, examinând decizia recurată prin prisma motivelor de recurs formulate reține următoarele:

În mod corect a reținut instanța de fond că recurentul – pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice are calitate procesuală pasivă în cauză, față de situația de fapt specifică acestei spețe.

Astfel, din probele administrate în cauză a rezultat că:

Imobilul situat în ., înscris în Cartea funciară nr. 2977 a comunei C., sub nr. topografic L/1002/1 a fost proprietatea autorilor reclamantului, ce a fost preluat abuziv de stat.

După preluarea abuzivă a acestuia, în baza Decretului nr. 686 din 07 octombrie 1969 al Consiliului de stat al Republicii Socialiste România a fost autorizat M. Sănătății să efectueze schimbul de imobile între imobilul situat în . Cartea funciară nr. 3344 C., top 1002/1/a – construcții în suprafață de 453 mp. și teren de 7.920 mp., și imobilul situat în București, ., sector 4, format din teren în suprafață de 142 mp. și construcții 134 mp. Ca atare, în baza contractului de schimb de bunuri imobile autentificat sub nr._ din 05 decembrie 1969 imobilul situat în București, ., sector 4, format din teren 142 mp. și construcții 134 mp., a trecut în proprietatea statului și în administrarea Institutului de expertiză și recuperare a capacității de muncă din Municipiul București iar imobilul din C. a trecut în proprietatea Federației Comunităților Evreiești din România. Pentru diferența de valoare dintre imobile, Federația Comunităților Evreiești din România a achitat la bugetul de stat și o sumă de 10.967 lei.

Prin încheierea Notariatului de Stat Județean B. din 11 decembrie 1969 a fost intabulat dreptul de proprietate în favoarea Federației Comunităților Evreiești din România asupra imobilului situat în . Cartea funciară nr. 3344 C., top 1002/1/a – construcții în suprafață de 453 mp. și teren de 7.920 mp. în baza contractului de schimb.

Așa cum a reținut în mod corect instanța de fond în sensul Legii nr. 10/2001 unitate deținătoare este fie entitatea cu personalitate juridică care exercită, în numele statului, dreptul de proprietate publică sau privată cu privire la un bun ce face obiectul legii(minister, primărie, prefectură sau orice altă instituție publică), fie entitatea cu personalitate juridică care are înregistrat în patrimoniul său, indiferent de titlul cu care a fost înregistrat, bunul care face obiectul legii (regii autonome, societăți/companii naționale și societăți comerciale cu capital de stat, organizații cooperatiste). Așadar, condiția impusă de legea specială unității care are obligația de a primi și soluționa notificarea nu este doar aceea de a fi persoană juridică de drept public, ci este necesar ca ea să dețină bunul solicitat și să aibă obligația de a stabili măsuri reparatorii, conform Legii nr. 10/2001.

Din situația de fapt expusă rezultă că la data apariției Legii nr. 10/2001. M. Sănătății nu se mai află în posesia imobilului ce a fost proprietatea autorilor reclamantului, acesta făcând obiectul contractului de schimb evidențiat mai sus.

Prin urmare, la data apariției legii reparatorii acesta se afla în proprietatea intervenientei forțate Federația Comunităților Evreiești – Cultul Mozaic.

Nu poate fi asimilată situația juridică din cauza de față cu aceea în care imobilul a fost înstrăinat persoanelor fizice chiriașe, astfel încât M. Sănătății să aibă calitatea de unitate deținătoare, întrucât în cazul chiriașilor cumpărători Legea nr. 10/2001 are dispoziții speciale de excepție, respectiv art. 18 lit. c, care nu pot fi extinse și la cauza de față.

De asemenea, nici intervenienta – forțată nu are calitate de unitate deținătoare, deoarece prin unitate deținătoare se înțelege, în principiu, așa cum am arătat orice persoană juridică de drept public sau de drept privat creată de stat sau, după caz, de autoritățile administrației publice centrale ori locale, precum și organizațiile cooperatiste care dețin cu orice titlu imobilele preluate în mod abuziv în condițiile prevăzute de art. 2 din lege.

Or, Federația Comunităților Evreiești din România – Cultul Mozaic nu se încadrează în niciuna din aceste categorii, aceasta nefiind o persoană juridică de drept privat creată de stat sau de autoritățile sale.

Legea nr. 10/2001 în ce privește competența soluționării cererilor de restituite legea distinge după cum imobilele solicitate se găsesc sau nu în patrimoniul persoanelor notificate. Astfel:

a) Dacă imobilele solicitate sunt deținute la data intrării în vigoare a legii de către persoanele notificate, restituirea în natură sau în echivalent va cădea în sarcina persoanei respective, adică a regiei autonome, societății sau companiei naționale, societății comerciale la care statul sau o autoritate a administrației publice centrale sau locale este acționar sau asociat majoritar, a autorității sau instituției publice centrale ori locale, a organizației cooperatiste sau a oricărei alte persoane juridice (art. 16 alin. 4, art. 21);

b) Dacă imobilele solicitate nu sunt deținute la data intrării în vigoare a legii de către persoanele notificate din diverse motive – nu mai există (au fost distruse, demolate sau transformate astfel încât au devenit bunuri noi în raport cu cele preluate), ori au fost legal înstrăinate foștilor chiriași sau în cadrul procesului de privatizare – restituirea se va face numai prin echivalent și va cădea în competența instituției publice implicate care a efectuat privatizarea, a primăriei în raza căreia s-a aflat imobilul, respectiv a Primăriei Municipiului București sau, după caz, a prefecturii în raza căreia s-a aflat imobilul preluat abuziv (art. 27 alin. 2, art. 33 și 36 alin. 2 și 3);

c) De asemenea, dacă imobilele preluate în mod abuziv nu sunt restituibile în natură, deoarece aceasta este oprită de lege (art. 16 alin. 1 și 2, art. 18, 32 alin. 1), este imposibilă (art. 10 – 11) ori, după caz, nu este preferată de persoanele îndreptățite, restituirea se va face în echivalent și va cădea în competența primăriei în raza căreia s-a aflat imobilul, respectiv Primăria Municipiului București, a prefecturii în raza căreia se află ori s-a aflat imobilul sau, după caz, a instituției publice implicate în privatizarea societății comerciale naționalizate prin Legea nr. 119/1948 sau alte acte normative similare (art. 32 alin. 3, art. 33 și 36 alin. 2 și 3).

Imobilului în cauză nu îi este aplicabilă niciuna din aceste ipoteze. În consecință dată fiind această situație atipică, în mod corect a reținut instanța de fond că sunt incidente dispozițiile art. 28 alin. 3 potrivit cărora: „În cazul în care unitatea deținătoare nu a fost identificată, persoana îndreptățită poate chema în judecată statul prin Ministerul Finanțelor Publice, în termen de 90 de zile de la data la care a expirat termenul prevăzut la alin. 1, dacă nu a primit comunicarea din partea primăriei, sau de la data comunicării, solicitând restituirea în natură sau, după caz, măsuri reparatorii prin echivalent în formele prevăzute de prezenta lege”.

Neîntemeiat este și motivul de recurs formulat de recurentul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice privind obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată întrucât ca parte căzută în pretenții datorează cheltuieli de judecată, conform art. 274 Cod de procedură civilă.

Și recursul formulat de reclamant este neîntemeiat.

Pentru a putea acorda un bun în compensare, respectiv imobilul situat în București, ., sector 3, este necesar să fie îndeplinite două condiții și anume: ca pârâtul-intimat să aibă calitatea de unitate deținătoare atât a bunurilor ce a aparținut fostului proprietar, cât și a bunului solicitat în compensare.

Or, așa cum s-a reținut la motivul de recurs privind calitatea procesuală pasivă a Satului R. prin Ministerul Finanțelor Publice, M. Sănătății nu are calitatea de unitate deținătoare, bunul ce a aparținut autorului reclamantului nemaifiind în proprietatea sa, ca urmare a contractului de schimb de bunuri imobile autentificat sub nr._ din 05 decembrie 1969.

Acesta a fost și motivul pentru care instanța de fond a respins cererea și nu acela că imobilul solicitat a fi acordat în compensare ar fi de interes public așa cum se susține prin motivele de recurs.

Ca atare, Curtea reține că recurentul – reclamant este îndreptățit numai la despăgubiri, pentru imobilul preluat abuziv, în condițiile Legii nr. 247/2005, recurentul – pârât având obligația să emită propunere de acordare de despăgubiri.

Față de cele reținute, în temeiul dispozițiilor art. 312 Cod de procedură civilă Curtea va respinge ca nefondate ambele recursri.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge recursurile formulate de recurentul – reclamant M. P. și de recurentul – pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, împotriva sentinței civile nr. 1548 din 21 septembrie 2012, pronunțată de Tribunalul București – Secția a III a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul – pârât M. Sănătății și intimata – intervenientă Federația Comunităților Evreiești din România – Cultul Mozaic, ca nefondate.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, azi, 27 martie 2013.

Președinte, Judecător, Judecător,

E. V. A. D. T. I. A. H. P.

Grefier,

Ș. P.

Red.E.V.

Tehnodact.C.F.

2ex./03.06.2013

T.B.-S.3.-I.P.

← Obligaţie de a face. Decizia nr. 552/2013. Curtea de Apel...		Anulare act. Decizia nr. 348/2012. Curtea de Apel BUCUREŞTI →

Legea 10/2001. Decizia nr. 551/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Comentarii despre Legea 10/2001. Decizia nr. 551/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI