Revendicare imobiliară. Decizia nr. 96/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 96/2013 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 03-04-2013 în dosarul nr. 96/2013
DOSAR NR._
(_ )
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCURESTI SECTI A III A CIVILA
ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILA NR.96 A
Ședința publică de la 03.04.2013
Curtea constituită din:
P. - A. D. T.
JUDECATOR - I. A. H. P.
GREFIER - Ș. P.
***** *****
Pe rol se află soluționarea apelului declarat de apelanta-reclamantă A. DE S. ECONOMICE, împotriva sentinței civile nr.1524 din data de 04.09.2012, pronunțată de Tribunalul București – Secția a IV-a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații-pârâți M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL și ȘCOALA DE A. BUCUREȘTI.
P. are ca obiect – revendicare imobiliară.
La apelul nominal făcut în ședința publică, se prezintă consilier juridic B. P., în calitate de reprezentant al intimatei-pârâte ȘCOALA DE A. BUCUREȘTI, în baza delegației depuse la dosar, lipsind apelanta-reclamantă A. DE S. ECONOMICE și reprezentantul intimatului-pârât M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează împrejurarea că intimata-pârâtă ȘCOALA DE A. BUCUREȘTI a depus la dosar, prin serviciul registratură al instanței, la data de 27.03.2013, întâmpinare.
Se mai învederează instanței și faptul că apelanta-reclamantă a depus la dosar, prin serviciul registratură al instanței, la data de 03.04.2013, concluzii scrise.
Reprezentantul intimatei-pârâte ȘCOALA DE A. BUCUREȘTI, având cuvântul, declară că nu mai are cereri de formulat, probe de administrat sau excepții de invocat.
Curtea, având în vedere că nu mai sunt cereri prealabile de formulat, excepții de invocat sau probe de administrat, constată dosarul în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea apelului.
Reprezentantul intimatei-pârâte ȘCOALA DE A. BUCUREȘTI, având cuvântul, solicită respingerea apelului, ca nefondat, arătând că instanța de fond în mod corect a aplicat prevederile Legii nr.10/2001, a considerat că acțiunea este inadmisibilă, întrucât A. de S. Economice nu a depus toate diligențele, respectiv notificarea pretinsă în mod obligatoriu de lege.
Așa cum a arătat și în întâmpinare și la instanța de fond, a solicitat a fi avute în vedere două excepții, atât excepția de inadmisibilitate, cât și lipsa calității procesuale active a reclamantei-apelante, în condițiile în care nu a fost corect prevăzută de apelantă achiziția prin prescripție de 30 ani, în condițiile în care A., în baza documentelor depuse la dosar s-a înființat la 27 de ani, astfel că nu putea dobândi prin uzucapiune dreptul de proprietate asupra imobilului ce face obiectul acțiunii.
Astfel că, reclamanta nu a făcut dovada nici că a posedat 30 de ani, nici că a existat un alt proprietar intermediar de la care aceasta a preluat calitatea de proprietar.
Consideră că în mod corect instanța de fond a aplicat prevederile Legii nr.10/2001, a discutat și condiții de fond, fiind o lege prioritară.
După rămânerea în pronunțare a pricinii, se prezintă consilier juridic I. M., în calitate de reprezentant al intimatului-pârât M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL, care depune delegație la dosar, formulând concluzii de respingere a apelului și menținerea hotărârii instanței de fond, ca fiind legală și temeinică.
Curtea reține pricina spre soluționare.
CURTEA,
Asupra apelului civil de față, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr.1524/04.09.2012, Judecătoria Sectorului 2 București a admis excepția inadmisibilității și a respins în consecință acțiunea formulată de reclamanta A. de S. Economice împotriva pârâților M. București prin Primarul General și Școala de A. București, prin care se solicita să fie obligați pârâții să lase în deplină proprietate și liniștită posesie reclamantei imobilul situat în București, ..100, sector 4, compus din teren în suprafață de 1.154 mp și construcție compusă din subsol, parter, etaj și mansardă în suprafață construită la sol de 363 mp.
Pentru a pronunța această sentință, instanța a reținut că prin prezenta cerere de chemare în judecată, întemeiată pe dispozițiile dreptului comun, reclamanta A. de S. Economice a solicitat obligarea pârâților M. București prin Primar General și Școala de A. București, să îi lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în București, .. 100, sector 4, compus din teren în suprafață de 1.154 mp și construcție, susținând că bunul a fost preluat abuziv în proprietatea statului.
Din situația juridică transmisă de Primăria Municipiului București - Serviciul Evidență Domeniu Public și Privat și din extrasul de carte funciară anexat la dosar rezultă că imobilul a fost înscris în anexa Hotărârii C.G.M.B. nr. 186/08.05.2008 privind însușirea inventarului bunurilor care alcătuiesc domeniul public al Municipiului București, la poziția_. În prezent, imobilul se află în administrarea pârâtei Școala de A. București, în temeiul deciziei Sfatului Popular al Capitalei nr. 2231/26.06.1959.
Ca atare, tribunalul a reținut ca premize în demersul său că bunul imobil revendicat face parte din domeniul public al Municipiului București, că reclamanta, conform susținerilor sale, nu a formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001 în vederea acordării măsurilor reparatorii, precum și că prezenta cerere este formulată pe calea dreptului comun.
Cazul dedus judecății vizează ipoteza în care fostul proprietar, ce pretinde a fi fost deposedat în mod abuziv de către stat, nu a formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001, deși, la data intrării în vigoare a acestei legi speciale, avea dreptul și, totodată, obligația de a urma procedura reglementată de acest act normativ, din moment ce imobilul se afla în deținerea statului.
Tribunalul a apreciat că problema inadmisibilității acțiunii în revendicare întemeiată pe dreptul comun se poate ridica numai în ipoteza în care imobilul a cărui situație juridică este reglementată de Legea nr. 10/2001 se afla la momentul intrării în vigoare a legii, în intervalul stabilit pentru formularea notificării, și, cu atât mai mult, la cel al promovării acestei acțiuni civile, în deținerea unităților prevăzute de art. 21 alin. 1 din Legea nr. 10/2001, aceasta fiind și ipoteza de față.
Astfel, prin Decizia nr. 33/2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, s-a statuat cu putere obligatorie, în vederea aplicării unitare a legii, că legea specială înlătură aplicarea dreptului comun, fără ca pentru aceasta să fie nevoie ca principiul să fie încorporat în textul legii speciale, precum și că aplicarea unor dispoziții ale legii speciale poate fi înlăturată dacă acestea contravin Convenției Europene. Ulterior pronunțării acestei decizii, prevalența aplicării Legii nr. 10/2001 în raport de alte reglementări legale a fost prevăzută în mod expres în textul legii la art. 46 alin. 4, menționându-se că persoana îndreptățită are obligația de a urma calea prevăzută de această lege, ce se aplică cu prioritate după ..
Pentru a statua însă asupra prevalenței legii speciale în raport de dreptul comun este necesar să existe o identitate de ipoteză, reclamanta să poată solicita restituirea în natură a imobilului atât în temeiul Legii nr.10/2001, cât și a dreptului comun, caz în care Legea nr. 10/2001, având caracter special, se aplică cu întâietate, acțiunea în revendicare întemeiată pe dispozițiile art. 480 C.civ. fiind ca atare inadmisibilă, ținând cont de corelația existentă între norma generală și norma specială - specialia generalibus derogant. O astfel de ipoteză este aceea în care imobilul se află în deținerea unităților prevăzute de art. 21 alin. 1 și 2 din Legea nr. 10/2001, caz în care persoana îndreptățită are la dispoziție pentru valorificarea dreptului de restituire a imobilului exclusiv procedura Legii nr. 10/2001. Numai în situația în care dreptul la restituirea în natură a imobilului nu mai poate fi valorificat pe calea procedurii Legii nr. 10/2001, fiind spre exemplu înstrăinat în temeiul Legii nr. 112/1995, nu se mai poate statua asupra corelației dintre legea specială și cea generală, existând posibilitatea urmării căii dreptului comun.
Adoptarea unei reglementari speciale, derogatorii de la dreptul comun, cu consecința imposibilității utilizării unei reglementări anterioare, nu încalcă art. 6 din Convenție, decât în situația în care calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului pretins nu este efectivă, în cazul de față însă, procedura Legii nr. 10/2001 constituia o cale efectivă pentru restituirea în natură a imobilului în patrimoniul reclamantei, astfel încât nu se poate susține neconvenționalitatea reglementării speciale.
Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta, criticând-o ca nelegală și netemeinică pentru următoarele motive:
- sentința instanței de fond este lovită de nulitate, întrucât în cuprinsul ei nu s-au consemnat și nu s-au analizat susținerile reclamantei în ceea ce privește admisibilitatea acțiunii;
- prezentul litigiu nu se circumscrie mecanismului juridic reglementat de Legea nr.10/2001.
Legea nr.10/2001 reglementează raporturile exclusiv raporturile dintre „persoana îndreptățită” și unitățile deținătoare și dosar din perspectiva măsurilor reparatorii (în natură sau prin echivalent) ce pot fi acordate „persoanei îndreptățite”.
Legea nr.10/2001 nu reglementează însă și raportul juridic direct dintre proprietarul deposedat și posesorul neproprietar. Acest raport a rămas supus pe deplin dispozițiilor Codului civil.
- acțiunea întemeiată pe dreptul comun nu înlătură de la aplicare dispozițiile Legii nr.10/2001. Cele două reglementări existente în dreptul intern, cea a dreptului comun și cea cuprinsă în Legea nr.10/2001, instituie două mecanisme juridice de protecție a dreptului de proprietate diferite, însă a căror compatibilitate în ceea ce privește aplicarea a fost deseori remarcată în practica judiciară.
- temeiurile statuărilor cuprinse în Decizia nr.33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție nu se regăsesc în speță.
Statuările asupra inadmisibilității cuprinse în Decizia nr.33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție interesează sub aspectul satisfacerii imperativului asigurării securității circuitului civil.
În materia dreptului de proprietate, noțiunea de „securitate a circuitului juridic civil” interesează situația terților dobânditori de bună-credință ai imobilelor preluate abuziv de stat de la adevărații proprietari.
Or, în cazul de speță, dreptul de proprietate al reclamantei nu este dedus judecății în contradictoriu cu un terț dobânditor de drepturi asupra imobilului în litigiu.
- soluția inadmisibilității încalcă prevederile cuprinse în art.1 din Protocolul nr.1 al CEDO și Constituția României.
Potrivit dispozițiilor art.296 Cod de procedură civilă, Curtea va găsi nefondat apelul declarat împotriva sentinței civile nr.1524/2012 a Tribunalului București - Secția a IV-a Civilă pentru următoarele considerente:
Prin primul motiv de apel apelanta susține nulitatea sentinței apelate, întrucât nu au fost analizate apărările formulate de reclamantă pe excepția inadmisibilității acțiunii.
Curtea va respinge această critică, reținând, pe de o parte, că sentința instanței de fond este amplu motivată, referindu-se la apărările susținute de apelantă prin motivele de apel, iar, pe de altă parte, că din conținutul practicalei sentinței apelate din data de 04.09.2012 nu rezultă că reclamanta a invocat toate chestiunile de drept precizate prin motivele de apel, ci doar că aceasta a pus concluzii de respingere a excepției inadmisibilității ca nefondată.
În măsura în care încheierea de ședință din 04.09.2012, care reprezintă și practicaua sentinței civile nr.1524 este lacunară în sensul că nu s-au trecut de către grefier toate apărările formulate de reclamantă pe excepția inadmisibilității acțiunii, reclamanta avea dreptul să solicite, pe calea îndreptării erorii materiale, rectificarea omisiunii grefierului de a consemna aceste apărări.
În ceea ce privește modalitatea de soluționare a excepției, Curtea constată că reclamanta a învestit instanțele cu o cerere în revendicare, în contradictoriu cu M. București prin Primarul General și Școala de A. București, întemeiată pe dispozițiile de drept comun în materie - art. 480 și următoarele cod civil - prin care a solicitat restituirea imobilului în litigiu.
Este necontestat în cauză că reclamanta nu a urmat procedura administrativă prevăzută de Legea nr.10/2001pentru redobândirea imobilului aflat în proprietatea statului, ci a sesizat direct instanțele de judecată cu o acțiune în revendicare fundamentată pe dispozițiile dreptului comun.
După . Legii nr.10/2001,în condițiile concrete ale cauzei, o astfel de cerere nu mai poate fi promovată.
Prin Decizia în interesul legii nr. 33/09.06.2008,Înalta Curte a analizat problema existenței unei opțiuni între aplicarea legii speciale, care reglementează regimul imobilelor preluate abuziv în perioada de referință, Legea nr. 10/2001,și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, și anume Codul civil.
S-a concluzionat că opinia unor instanțe, în sensul că o astfel de opțiune există pentru că nu este exclusă și că acele persoane care nu au urmat procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001sau care nu au declanșat în termenul legal o atare procedură ori care, deși au urmat-o, nu au obținut restituirea în natură a imobilului, au deschisă calea acțiunii în revendicare, întemeiată pe dispozițiile art. 480 din Codul civil, este greșită, deoarece ignoră principiul de drept care guvernează concursul dintre legea specială și legea generală - specialia generalibus derogant - și care, pentru a fi aplicat, nu trebuie reiterat în fiecare lege specială.
S-a reținut în decizia pronunțată de Secțiile Unite ale Înaltei Curți că, atâta timp cât pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiții aceste imobile se pot restitui în natură persoanelor îndreptățite, nu se poate susține că legea specială, derogatorie de la dreptul comun, s-ar putea aplica în concurs cu acesta.
Totodată, s-a argumentat că numai persoanele exceptate de la procedura acestui act normativ, precum și cele care, din motive independente de voința lor, nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale au deschisă calea acțiunii în revendicare/ retrocedare a bunului litigios.
Reclamanta nu se află în situația menționată în considerentele deciziei în interesul legii în care, din motive obiective, nu a putut să utilizeze această procedura specială în termenele legale reglementate de Legea nr.10/2001, în cauză nefăcându-se susțineri sau probe în acest sens.
Prin urmare, printr-o decizie pronunțată în soluționarea unui recurs în interesul legii, Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, admițând recursul în interesul legii declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție cu privire la acțiunile întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, formulate după . Legii nr.10/2001 și soluționate neunitar de instanțele judecătorești, au stabilit în privința concursului dintre legea specială și legea generală că acesta se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială.
Așa cum rezultă din considerentele anterior expuse ale acestei decizii în interesul legii, Legea nr.10/2001 are, în privința imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, caracterul unei legi speciale, care, după ., exclude posibilitatea promovării unor acțiuni întemeiate pe normele de drept comun prin care se urmărește restituirea bunurilor ce cad în sfera sa de reglementare.
Față de prevederile art. 329 alin. 3 Cod procedură civilă, potrivit cărora dezlegarea dată problemelor de drept judecate în procedura recursului în interesul legii este obligatorie pentru instanțe, hotărârea instanței de fond care a respins ca inadmisibilă acțiunea este legală.
Împrejurarea că Legea nr. 10/2001 prevede obligativitatea parcurgerii unei proceduri administrative prealabile nu înseamnă privarea de dreptul la un tribunal în sensul art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, pentru că, împotriva dispoziției sau deciziei emise în procedura administrativă legea prevede calea contestației în instanță (art.26), actul normativ asigurând astfel o jurisdicție deplină.
În plus, prin Decizia nr. XX din 19 martie 2007 pronunțată în recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secțiile Unite, s-a recunoscut competența instanțelor de judecată de a soluționa pe fond nu numai contestația formulată împotriva deciziei/dispoziției de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci și notificarea persoanei pretins îndreptățite, în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la notificarea părții interesate.
În consecință, așa cum s-a reținut și în considerentele Deciziei în interesul legii nr.33/09.06.2008, întrucât persoana îndreptățită are posibilitatea de a supune controlului judecătoresc toate deciziile care se adoptă în cadrul procedurii Legii nr.10/2001, inclusiv refuzul persoanei juridice de a emite decizia de soluționare a notificării, este evident că are pe deplin asigurat accesul la justiție.
Este adevărat că prin Decizia în interesul legii nr.33/09.06.2008, s-a stabilit că în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr.10/2001 și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate. S-a decis că această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept pe proprietate ori securității raporturilor juridice.
În analiza recursului în interesul legi cu care a fost sesizată și în limitele acestei sesizări, Înalta Curte a avut în vedere ipoteze în care, ulterior preluării bunului de către stat, acesta a fost înstrăinat unui terț dobânditor, ambele părți prevalându-se de existența unui bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție.
Pentru ipoteza în care bunul preluat de stat nu a fost înstrăinat, aflându-se încă în posesia unei unități deținătoare în sensul Legii nr.10/2001,reglementarea unei proceduri speciale de restituire, obligatorii, nu poate reprezenta o încălcare a art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție.
În jurisprudența sa, Cutea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că art.1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege condițiile în care acceptă să restituie bunurile ce le-au fost transferate înainte ca ele să ratifice Convenția.
Reglementarea unei proceduri speciale de restituire a bunurilor preluate de stat și aflate în posesia unei unități deținătoare nu vine în conflict cu norma europeană și se înscrie în soluțiile de restituire a bunurilor confiscate adoptate de stat.
Fiind reglementată prin norme cu caracter special, pentru considerentele anterior expuse, respectarea acestei proceduri este obligatorie, excluzând posibilitatea promovării unei acțiuni întemeiate pe dreptul comun în materie.
Față de aceste considerente, Curtea va respinge apelul ca nefondat și va menține ca legală sentința apelată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat apelul declarat de apelanta-reclamantă A. DE S. ECONOMICE, cu sediul în București, Piața Romană nr.6, sector 1 și cu sediul ales la SCA R. și Asociații, în București, ., ., sector 4, împotriva sentinței civile nr.1524 din data de 04.09.2012, pronunțată de Tribunalul București – Secția a IV-a Civilă, în contradictoriu cu intimații-pârâți M. BUCUREȘTI prin PRIMARUL GENERAL, cu sediul în București, Splaiul Independenței nr.291 – 293, sector 6 și ȘCOALA DE A. BUCUREȘTI, cu sediul în București, ..100, sector 4.
Cu recurs.
Pronunțată în ședință publică, azi 03.04.2013.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR
A.-D. T. I.-A. H.-P.
GREFIER
Ș. P.
Red.I.A.H.P.
Tehdact.R.L.
6 ex./09.07.2013
TB-S.4 – D.N.T.
| ← Legea 10/2001. Decizia nr. 340/2012. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Despăgubiri Legea nr.221/2009. Decizia nr. 1853/2012. Curtea de... → |
|---|
