Despăgubiri Legea nr.221/2009. Decizia nr. 1853/2012. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1853/2012 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 24-10-2012 în dosarul nr. 1853/2012
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI SECȚIA A IV-A CIVILĂ
Dosar nr._
DECIZIA CIVILĂ NR. 1853R
Ședința publică de la data de 24.10.2012
CURTEA COMPUSĂ DIN:
PREȘEDINTE - C. M. S.
JUDECĂTOR - Z. D.
JUDECĂTOR - C. F.
GREFIER - D. L.
Din partea Ministerului Public – P. de pe lângă Curtea de Apel București a participat domnul procuror V. D. C..
Pe rol pronunțarea asupra cererilor de recurs formulate de recurenta – reclamantă Șutaru (G.) M. și de recurentul – pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice, cauza având ca obiect „pretenții – despăgubiri Legea nr.221/2009”.
Dezbaterile în fond și susținerile orale ale părților au avut loc în ședința publică din data de 19.10.2012, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, care face parte integrantă din prezenta hotărâre, când, având nevoie de timp pentru a delibera, Curtea a amânat pronunțarea la data de 24.10.2012, când a decis următoarele:
CURTEA
Deliberând asupra recursurilor civile de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București Secția a IV-a civilă la data de 25.05.2010 reclamanta Șutaru M. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice, să se constate caracterul politic al măsurilor administrative abuzive, constând în deportarea părinților săi, G. G. și G. D., în B.; să oblige pârâtul la plata sumelor de 150.000 euro despăgubiri pentru daunele morale provocate prin dislocarea și stabilirea domiciliului obligatoriu în baza Deciziei MAI nr. 200/1951 în B..
În motivarea cererii de chemare în judecată, reclamanta a arătat că în iunie 1951, autoritățile comuniste au deportat multe familii în B., printre care și părinții reclamantei.
Deportații au fost pur și simplu lăsați pe câmp, fără cele necesare supraviețuirii, fără a avea un adăpost adecvat, mâncare și apă potabilă, fiind puși în situația de a trăi mai mulți ani în condiții inumane.
În drept, acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 221/2009.
Pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice nu a formulat întâmpinare.
Prin sentința civilă nr. 1912/4.11.2011 Tribunalul București Secția a IV-a Civilă a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta Șutaru (născută G.) M., în contradictoriu cu pârâtul S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice; a constatat caracterul politic al măsurii administrative a stabilirii domiciliului obligatoriu în localitatea Urleasca Nouă, raion Fetești și în ., regiunea G., luată cu privire la părinții reclamantei, G. G. și G. D., în baza Deciziei MAI nr. 200/1951; a respins capătul de cerere având privind despăgubirile și cel privind cheltuielile de judecată, ca neîntemeiate.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut, din analiza actelor aflate la dosar (extrasul din Decizia 6100/1955 a MAI, referatul din 16.02.1967, adresa_/31.01.1967 a MAI, adresa_/28.01.1967 a MAI Evidența Populației, hotărârea din 4.12.1959 a MAI) că părinții reclamantei au fost dislocați din Becicherecul M. – T., fiindu-le stabilit domiciliul obligatoriu succesiv în localitatea Urleasca Nouă, raion Fetești și în ., regiunea G., adică în B..
Această măsură a fost luată în baza Deciziei Ministerului Afacerilor Interne nr. 200/1951.
Tribunalul a reținut că dislocarea și stabilirea de domiciliu obligatoriu succesiv în localitatea Urleasca Nouă, raion Fetești și în ., regiunea G., adică în B. pentru părinții reclamantei (ca macedoneni), constituie o măsură administrativă cu caracter politic, în sensul art. 3 lit. e) și art. 4 alin.2 din Legea nr. 221/2009. Chiar dacă această măsură a fost declarată măsură cu caracter politic de drept, prin însăși legea, totuși prezintă interes și constatarea judecătorească a acestui aspect, pentru a confirma explicit, în mod particular, pentru cazul reclamantei și ascendenților săi, natura politică a măsurii, spre deosebire de recunoașterea doar generică legii.
Această constatare are și caracterul unei reparații morale.
În consecință, tribunalul a admis primul capăt de cerere.
În ceea ce privește cel de-al doilea capăt de cerere, tribunalul a reținut că, pentru latura morală a problemei (daunele fiind de netăgăduit), în privința capătului de cerere în despăgubiri nu mai există un temei legal care să permită acordarea lor, art. 5 alin.1 lit. a din Legea nr. 221/2009 fiind declarat neconstituțional pe parcursul soluționării acțiunii, prin Decizia nr. 1358/21.10.2010 a Curții Constituționale, publicată în Monitorul Oficial nr. 761/15.11.2010.
Tribunalul a reținut că deciziile Curții Constituționale sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor (art. 147 alin. final din Constituție).
Prin urmare, la pronunțarea prezentei hotărâri nu mai poate fi aplicată norma juridică declarată neconstituțională, pe care se întemeiază capătul de cerere al reclamanților având ca obiect acordarea despăgubirilor pentru daune morale, de unde urmează că acest capăt de cerere va fi respins, ca neîntemeiat.
Norma declarată neconstituțională nu mai poate fi aplicată, nefiind admisă prelungirea efectelor sale după data publicării în Monitorul Oficial al deciziei prin care s-a declarat neconstituționalitatea.
Tribunalul a avut în vedere și Decizia nr. 12/2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție prin care s-a stabilit obligativitatea deciziei de neconstituționalitate chiar și pentru cererile introduse anterior pronunțării acestei neconstituționalități.
Ca urmare, tribunalul a respins cererea de despăgubiri, precum și cererea privind cheltuielile de judecată, ca urmare a respingerii pretențiilor (capătul de cerere admis referindu-se la un aspect recunoscut prin lege de pârât anterior acțiunii, astfel încât art. 275 C.pr.civ. nu permite acordarea unor cheltuieli pentru acest capăt al acțiunii).
Împotriva acestei sentințe au declarat recursuri pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și reclamanta Șutaru M..
În motivarea recursului, pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice a învederat următoarele critici:
Hotărârea este dată cu aplicarea greșită a legii, caz de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C.pr.civ.
Recurentul a invocat excepția lipsei de interes referitor la capătul de cerere privind constatarea caracterului politic al măsurii administrative.
Recurentul-pârât a redat dispozițiile art. 3 lit. e) din Legea nr. 221/2009 și a arătat că primul capăt de cerere este lipsit de interes deoarece în enumerarea art. 3 din Legea nr. 221/2009 se regăsește și măsura administrativă la care au fost supuși părinții reclamantei, ca având caracter politic de drept.
Or, a susținut recurentul-pârât, atât timp cât printr-o lege s-a statuat că măsura administrativă la care au fost supuși părinții reclamantei a dislocării și stabilirii domiciliului obligatoriu au de drept caracter politic potrivit art. 3 din Legea nr. 221/2009, instanța nu mai poate să constate altceva decât ceea ce prevede legea.
În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C.pr.civ
Recurenta-reclamantă Șutaru M. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului formulat de pârâtul S. R., arătând că excepția lipsei de interes este nefondată, deoarece interesul său este legitim întrucât urmărește afirmarea unui drept subiectiv recunoscut de Legea nr. 221/2009 și este născut și actual; s-a mai arătat că prin dispozițiile legale invocate de pârât legiuitorul a stabilit în mod general ce măsuri administrative au caracter politic prin efectul legii, urmând ca instanța de judecată, după efectuarea cercetării judecătorești și analizarea probatoriului, să constate în mod explicit, în particular, pentru fiecare caz în parte, dacă petenții sau ascendenții lor au suferit vreuna din măsurile administrative prevăzute prin dispozițiile art. 3 din lege.
În motivarea recursului reclamanta Șutaru M. a învederat următoarele critici:
I. Referitor la susținerea primei instanței că în privința capătului de cerere privind acordarea de despăgubiri nu mai există temei legal care să permită acordarea lor, art.5 alin.1 lit.a din Legea nr.221/2009 fiind declarat neconstituțional pe parcursul soluționării acțiunii prin Decizia nr.1358/21.10.2010 a Curții Constituționale publicată în Monitorul Oficial nr.761/15.11.2010, recurenta-reclamantă consideră că trebuie respinsă în baza următoarelor considerente:
a) dispozitiile art. 5 al. (1) teza întâi Iit.a) din Legea nr. 221/2009 au fost declarate ca neconstitutionale dupa investirea primei instante cu solutionarea prezentei cauze, drept pentru care temeiul juridic al despagubirilor solicitate îl reprezinta chiar aceste dispozitii, avand in vedere că anterior intrarii in vigoare a Legii nr. 221/2009, părintilor săi li s-a recunoscut persecuția politica și li s-a acordat calitatea de luptător în rezistența anticomunistă de către S. R. prin Comisia pentru Constatarea Calității de Luptator în Rezistența Anticomunistă, prin Decizia nr.1801/17.07.2008 privind acordarea calitătii de luptător în rezistenta anticomunistă, în temeiul OUG 214/1999, precum și prin Decizia nr.1802/17.07.2008 privind acordarea calitătii de luptător în rezistenta anticomunistă, în temeiul OUG 214/1999, prin care se recunoaște pentru G. D. calitatea de luptător în rezistența anticomunistă, acte care demonstrează implicit faptul că sunt incidente unul sau mai multe din actele normative prevăzute de art. 3 din Legea 221/2009.
S. legitimă la despăgubiri (bun) în sensul art. 1 din Protocolul Aditional nr. 1 la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a libertăților Fundamentale, astfel cum această noțiune este definită în jurisprudența C.E.D.O., si, prin aderare, în sensul art. 6 din Tratatul privind Uniunea Europeana (Versiunea Consolidata), stabilita prin dispozitiile art. 5 al. (1) teza întâi Iit. a) din Legea nr. 221/2009 decurge din faptul că părintilor mei li s-au recunoscut persecuția lor politica și li s-au acordat calitatea de luptător în rezistența anticomunistă de către S. R. prin Comisia pentru constatarea calității de luptător în rezistența anticomunistă prin cele două decizii enunțate mai sus.
b) Decizia Curtii Constitutionale nr. 1358/2010 de admitere a excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 5 al. (1) teza întâi lit. a) din Legea nr. 221/2009 încalca principiile:
a.echitatii în fata legii;
b.egalitatii în drepturi
c. unde se aplică același raționament, se aplică aceeasi soluție ("ubi eadem est ratia, eadem solutia esse debet") consacrate atat prin Convenția pentru apărarea Drepturilor Omului și a libertăților fundamentale (art. 6 pct. 13, art. 144 si art. 15 din Protocolul nr. 12) cat si prin Tratatul privind Uniunea Europeana (Versiunea Consolidata) (art. 6 si aliniatul 5 din Preambul) prin crearea unor situatii juridice discriminatorii intre persoanele care au obtinut o hotarare definitiva sau o hotarare definitiva si irevocabila prin care li s-au acordat daune morale înainte de data declararii ca neconstitutionale a prevederilor art. 5 al. (1) teza întâi lit. a) din Legea nr. 221/2009.
Decizia Curtii Constitutionale nr. 1358/2010 de admitere a excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 5 al. (1) teza întâi Iit. a) din Legea nr. 221/2009 incalca si dispozitiile art. 16 din Constitutie, care stipuleaza ca "Cetătenii sunt egali în fata legii și a autoritătilor publice, fără privilegii și fără discriminări", prin instituirea unui tratament juridic diferit intre persoanele care detin deja o hotarare judecatoresca irevocabila sau definitiva, pronuntata in solutionarea unui proces sau a unei cereri, formulata tot in temeiul formei initiale a Legii nr._. Asadar, instituirea unui tratament distinct intre persoanele indreptatite la despagubiri pentru condamnari politice, in functie de momentul in care instanta de judecata a pronuntat hotararea definitiva, nu are o justificare obiectiva si rezonabila, in acest sens pronuntandu-se chiar Curtea Constitutionala prin Decizia nr.1354/_, prin Decizia nr. 414/2010 si prin Decizia nr. 599/2009.
II. Referitor la admiterea de către Curtea Constituțională prin Decizia nr. 1358/2010 a excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 5 al. (1) teza întâi lit. a) din Legea nr. 221/2009, publicata în M.O. nr._.11.2010, recurenta-reclamantă consideră că instanța de judecată, în această situație creată, va trebui să analizeze și să dispună cu privire la cererea de despăgubiri morale solicitate (petitul 2 din cererea de chemare În judecată), ținând cont că:
a) Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale nu are efect retroactiv și, în consecință, nu produce efecte asupra prezentei cauze sub aspectul nulități temeiului legal de acordare a despăgubirilor morale.
b) După publicarea deciziei de neconstituționalitate în data de 15.11.2010, în data de 25.11.2010 a intrat în vigoare Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluționării proceselor, care a modificat și completat Legea nr.221/2009, dar, implicit, a păstrat neschimbate prevederile art.5 al.1 lit.a din prima teză în varianta de dinainte de pronunțarea Deciziei Curții Constituționale mai sus menționate.
În sustinerea acestei concluzii privind faptul că instanța de judecată trebuie să se raporteze în analizarea acordării despagubirilor morale solicitate la forma Legii nr. 221/2009 dinainte de data de emiterii și publicării în Monitorul Oficial a Deciziei nr. 1358/2010 a Curtii Constituționale, se supun atenției instanței de judecată următoarele argumente:
1) dispozițiile art. 147 alin. (4) din Constituție și art. 11 al. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale prevăd că deciziile instanței de contencios constituțional își produc efectele "numai pentru viitor", deci nu și cu privire la actele emise anterior acestora. Cu alte cuvinte, aceste acte nu sunt lovite de nulitate.
2) la momentul introducerii cererii de chemare în judecată, dispozițiile art. 5 al. (1) teza Întâi lit. a) din Legea nr. 221/2009, pe care se întemeia petitul 2, nu fuseseră inca declarate neconstituționale, iar dispozițiile sale se prezumau a fi în concordanță cu Constituția. În baza dispozitiilor acestui articol declarat ulterior neconstitutional au fost pronuntate și acordate de către instantele de judecată despăgubiri morale, recurenta enumerând Decizia nr. 9096/06.11.2009 ramasă definitivă și irevocabilă, prin Decizia nr. 156A din 19.05.2010 dată în Dosarul nr._ ramasă definitivă și irevocabilă prin Decizia nr. 2174 din 10.03.2011 a lCCJ. Prin urmare, toate persoanele care au depus cereri de chemare în judecată anterior Deciziei nr. 1358/2010 de admitere a neconstitutionalitatii dispozitiilor art. 5 al. (1) teza întâi lit. a) din Legea nr. 221/2009 se afla într-o situatie juridică identică, și anume au dobandit vocatia la măsuri reparatorii sub forma de daune morale. În concluzie, neacordarea daunelor morale pe motivul admiterii ulterioare cererii de chemare în judecată a exceptiilor de neconstitutionalitate a temeiului juridic al acestora contravin principiilor constitutionale referitoare la neretroactivitatea legii și egalitatea în drepturi a cetatenilor, consacrate în art. 15 al. (2) si art. 16 al. (1) din Constitutie.
3) deciziile de admitere a excepțiilor de neconstituționalitate de către Curtea Constituțională reprezintă efectiv niște modificări legislative (au efectele acestora în sensul că abrogă și/sau modifică norme legislative) drept pentru care trebuie să se supună principiului neretroactivității legii civile consacrat atât de art. 15 al. (2)11 din Constituție cât și de art. 112 din Codul Civil. Cu alte cuvinte, Decizia nr. 1358/2010 de admitere a neconstitutionalitătii dispozitiilor art. 5 al. (1) teza întâi lit.a) din Legea nr. 221/2009 se aplică situatiilor născute numai după emiterea ei, exercitându-și actiunea asupra cererilor de chemare în judecată care se vor introduce ulterior intrării ei în vigoare (45 zile de la publicarea în M.O. cf. Art. 147 al. (1) din Constitutie), nu si situatiilor anterioare, trecute (facto praeterita), cu toate faptele care s-au produs și se produc în timp, datorită situatiei create la acel moment.
4) din momentul introducerii unei cereri de chemare în judecată (sub imperiul formei inițiale a legii), se naște în patrimoniul titularului un drept la despagubiri care, în conformitate cu principiul neretroactivitații legii civile, trebuie să continue să se judece sub imperiul acelei legi. Considerarea dispozitiilor art. 5 al. (1) teza întâi lit.. a) din Legea nr. 221/2009 anulate la momentul analizării petitului 2 din cererea de chemare în judecată, promovată în perioada în care dispozițiile anterior menționate se prezumau a fi constituționale, în opinia lor, are efectul unei modificări retroactive a cadrului legal civil existent la data cererii de chemare în judecată. În concluzie, aplicarea Deciziei nr.1358/2010 a Curții Constituționale nu poate afecta cauzele deduse judecății sub imperiul formei inițiale a legii înainte de emiterea deciziei anterior menționate, decât cu prețul pierderii încrederii în justiție și în stabilitatea dreptului.
5) în situația dedusă judecății, raportată la considerentele de mai sus, reclamanta consideră că se aplică principiul de drept conform căruia legea aflată în vigoare la data formulării cererii este aplicabilă pe tot cursul procesului, în acest sens, se invocă urmatoarele dispoziții:
a. ale legiuitorului: i. Art. 1911 cod civil ce stipulează că "prescriptile începute la epoca publicării acestui codice se vor regula dupa legile cele vechi",
ii. Art. 102 din O.U.G. nr. 60/2001 ce stipulează că "procedurile de achiziție publică aflate în curs de desfăsurare la data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență se vor definitiva pe baza prevederilor legale În vigoare la data inițierii procedurilor respective"
iii. Art. 3 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, stipulează că "Actele și faptele juridice incheiate ori, după caz, săvârșite sau produse inainte de . Codului civil nu pot genera alte efecte juridice decât cele prevăzute de legea in vigoare la data încheierii sau, după caz, a săvârșirii ori producerii lor".
b) ale Jurisprudentei;
i. Decizia L11/2007 pronuntata . interesul legii de catre I.C.C.J. în Secțiile Unite, ce stipulează că nu este posibil ca unui raport juridic să i se aplice o dispoziție legală care Încă nu există atunci când el s-a născut
ii. Decizia nr. 830/2008 a Curții Constituționale, ce stipulează în esență că ori de câte ori se modifică o stare legală anterioară cu privire la anumite raporturi, toate efectele susceptibile de a se produce din raportul anterior nu mai pot fi modificate ca urmare a adoptării noii reglementării și trebuie să respecte suveranitatea legii anterioare.
6) În alte cazuri având acelasi temei juridic cu prezenta speță:
a. Curtea de Apel Bucuresti - Sectia a VII-a Civilă, prin Decizia civilă nr. 8/2011, emisă în Dosarul nr._, a atribuit daune morale reclamantului în cauză.
b. Curtea de Apel Bucuresti - Sectia a VII-a Civilă, prin Decizia civilă m. 2887/R din 10.05.2011,decizie irevocabilă, emisă în Dosarul nr._/3/2009, a atribuit daune morale reclamantului în cauză în suma de 100.000 eur.
c. Curtea de Apel Bucuresti - Sectia a IV-a Civilă, prin Decizia civilă nr. 442 din 15.04.2011, irevocabilă, emisă în Dosarul nr._/3/2010, a atribuit daune morale reclamantului în cauză în suma de 20.000 eur.
d. Curtea de Apel Bucuresti - Sectia a VII-a Civilă, prin Decizia civilă nr. 8 din 21.01.2011, emisă în Dosarul nr._, a atribuit daune morale reclamantului în cauză în suma de 2.000 eur.
7) Într-o altă situație similară cu cazul dedus judecății, respectiv anularea sau continuarea acțiunii promovate în baza unei norme declarate ulterior neconstituționale, atât legiuitorul cât și jurisprudenta (Curtea Constituțională și Curtea de Apel București) s-au pronuntat în sensul că procedura declanșată în baza normei legale declarate neconstitutionale să se deruleze în continuare. Este cazul judecării contestațiilor la deciziile luate de C.N.S..în baza Legii nr.187/1999, anterior declarării acesteia ca neconstituțională de către Curtea Constituțională prin Decizia nr. 51/2008.
8) în acest moment există hotărâri definitive și irevocabile obținute în baza Legii nr. 221/1999, în forma sa intițială (o hotărâre irevocabilă este Decizia nr. 9096/2009, pronunțată în temeiul Legii nr. 221/2009, prin care S. R. a fost obligat la plata unor daune de 1.500.000 lei);
9) se încalcă principiul egalității stabilite de art. 1 al. (3), art. 4 al. (2), și art. 16 din Constituția României, de art. 14 din Convenția C.E.D.O., de art. 1 din Protocolul nr. 12 la Convenția C.E.D.O. precum si de art. 6 si al. (5) din Preambul din Tratatul privind Uniunea Europeana (Versiunea Consolidata), prin crearea unor situatii juridice discriminatorii între persoanele care au obtinut hotărâri definitive și irevocabile (Decizia nr. 9096/06.11.2009 pronunțată în temeiul dispozițiilor art. 5 al. (1) teza întâi lit. a) din Legea nr. 221/2009, în forma sa inițială, de asemenea, Decizia nr. 156A din 19.05.2010 data in Dosarul nr._ rămasa irevocabila prin Decizia nr. 2174/2011 a I.C.C.J., Decizia nr. 491R din 29.04.2011 rămasă definitivă și irevocabilă pronunțată În Dosarul nr._ de către Curtea de Apel București, Decizia nr. 2887/R din 10.05.2011 rămasă definitivă și irevocabilă pronunțată în Dosarul nr./3_/3/2009 de către Curtea de Apel București, Decizia nr. 442 din 15.04.2011 rămasă definitivă și irevocabilă pronunțată în Dosarul nr._/3/2010 de către Curtea de Apel București) si celelalte persoane care au introdus si ele o cerere anterior emiterii deciziei de neconstitutionalitate a acestor dispozitii, dar nu au obtinut încă o hotărâre sau hotărârea obtinută nu este definitivă si irevocabilă si nu din culpa lor ci a altor autoritati ale statului (C.N.S.A.S. în cazul recurentei) care a tergiversat nelegal de mult în a transmite instanței dosarul persoanei în cauza.
10) raportând toate hotărârile instantelor mai sus menționate, cu precădere deciziile Curtii Constitutionale privind faptul respectării suveranitătii legii în forma sa de la data actiunii (promovarea cererii de chemare în judecată) la principiul de drept "ubi eadem est ratio, eadem solutio esse debet ("unde se aplică acelasi rationament. se aplică aceeati solutie") rezultă neîndoielnic că, în analizarea petitului 2 din cererea lor de chemare în judecată, instanța de judecată are obligația legală să se raporteze la forma Legii nr.221/2009 existentă la data investirii instanței de judecată (09.03.2010).
11) în conditiile în care S. R. in motivarea exceptiei de neconstituitonalitate precizeaza ca dispozitiile art. 5 al. (1) teza întâi Iit. a) din Legea nr. 221/2009 contravin dispozitiilor constitutionale ale art. 138 alin. (5) potrivit carora "Nici o cheltuiala bugetara nu poate fi aprobata fara stabilirea sursei de finantare", ale art. 111 alin. (1) privind informarea Parlamentului de catre Guvern si celelalte organe ale administratiei publice, ale art. 148 alin.(2) privind integrarea în Uniunea Europeana si ale art. 16 alin. (1) si (2) privind egalitatea în drepturi, Curtea Constitutionala depasind cadrul juridic trasat de catre autorul exceptiei decide ca dispozitiile supuse controlului de constitutionalitate contravin prevederilor art. 1 alin. (3) si (5) din Constitutie (autorul exceptiei de neconstitutionalitate in motivarea exceptiei nu a invocat o incalcare a acestei prevederi din Constitutie).
12) Legea 47/1992 privind functionarea Curtii Constitutionale, la art. 2 al. (2) precizeaza ca sunt neconstitutionale prevederile actelor care încalca dispozitiile sau principiile Constitutiei, ori se va observa în motivarea deciziei de admitere a neconstitutionalitatii Curtea invoca o asa zisa incalcarea a dispozitiilor Legii nr. 24/2000, privind normele de tehnica legislativa pentru elaborarea actelor normative, în adoptarea de catre Parlamentul Romaniei a Legii nr.221/2009, în conditiile în care, chiar în cuprinsul Deciziei de neconstitutionalitate se precizeaza ca "Potrivit fisei proiectului de lege, acesta a fost însotit de expunerea de motive si de avizul favorabil al Consiliului Legislativ.", emis conform dispozitiilor art. 9 si 10 din Legea nr. 24/2000, invocata a fi încalcata de catre Curtea Constitutionala.
13) Curtea Constitutionala, tot în motivarea deciziei de neconstitutionalitate, precizeaza ca "lipsa de claritate si previzibilitatea dispozitiilor ari. 5 alin. (1) lit. a) referitoare la acordarea despagubirilor din Legea nr. 221/2009 a condus la aplicarea incoerenta a acestora, instantele de judecata acordand despagubiri in valoare de pana la 600.000 eur, ceea ce reprezinta o aplicare excesiva si nerezonabila", cu toate ca in motivarea Deciziei nr. 1354/2010 referitoare la exceptia de neconstitutionalitate a dispozitiilor O.U.G. nr. 62/2010 pentru modificarea si completarea Legii nr. 221/2009, referitor la limitele valorii despagubirilor acordate in baza legii mai sus mentionate, respinge limitarile cuantumului despagubirilor acordate introduse de catre Guvern prin O.U.G. nr. 62/2010, nu pe motivul mai sus invocat ci pe faptul, asa cum sustine si ei în prezenta cauza, ca "se creaza premisele unei discriminari între persoane, care desi se gasesc în situatii obiectiv indentice, beneficiaza de un tratament juridic diferit, ceea ce contravine prevederilor ari. 16 alin. (1) din Legea fundamentala".
14) Mai sustine Curtea Constitutionala în motivatia deciziei de neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 ca ,,în domeniul acordarii de despagubiri pentru daunele morale persoanelor persecutate din motive politice in perioada comunista - exista reglementari paralele, si anume pe de o parte Decretul-lege nr. 118/1990, republicat, si Ordonanta de Urgenta a Guvernului nr. 214/1999, aprobata cu modificari si completari prin Legea nr. 568/2001, cu modificarile si completarile ulterioare, iar, pe de alta parte Legea nr. 221/1009 privind condamnarile cu caracter politic si masurile administrative asimilate acestora, pronuntate in perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989" fapt ce contravine dispozitiilor art. 16 din Legea nr. 24/2000, privind normele de tehnica legislativa pentru elaborarea actelor normative, si implicit a dispozitiilor art. 1 al. (3) din Constitutie privind statul de drept, democratic si social, in care dreptatea este valoarea suprema, in conditiile in care care aceste dispozitii legale nu se suprapun asa cum sustine Curtea Constitutionala, avand in vedere ca dispozitiile Decretului-lege nr. 118/1990, privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurata cu începere de la 6 martie 1945, precum si celor deportate în strainatate ori constituite în prizonieri, reglementeaza acordarea unor indemnizatii conform art. 4 fie în suma de 200 lei/an de detentie, stramutare în alte localitati, deportare în strainatate sau prizonierat, fie în suma de 100 lei/an de intemare abuziva în spitale de psihiatrie sau de domiciliu obligatoriu iar nu daune morale, iar dispozitiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 reglementeaza acordarea de despagubiri pentru prejudiciul moral suferit, ținându-se cont de masurile reparatorii deja acordate in temeiul Decretului-lege nr. 118/1990. Dispozitiile declarate neconstitutionale au caracter de complinire si nu de suprapunere/paralelism. Ca o remarca amara, Curtea Constitutionala considera, încalcand competenta sa legala prin ., singura autoritate care poate decide acordarea sau nu de despagubiri pentru daunele morale conform art. 61 din Constitutie, ca suma de 200 lei/an de detentie sau stramutare si respectiv 100 lei/ an de intemare în spitale de psihiatrie sau de domiciliul fortat este suficient pentru acoperirea daunelor morale suferite de catre petenti (C.E.D.O. a acordat cu titlul de daune morale sume cu mult mai mari pentru retinere abuziva).
III. Având în vedere că prin Decizia nr.12 din 19.09.2011, emisă în Dosarul nr.14/2011 de către Î.C.C.J. si publicata in Monitorul Oficial nr. 789 din 07.11.2011, se admite recursul în interesul legii, formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Colegiul de conducere al Curții de Apel București și Colegiul de conducere al Curții de Apel G., se "Stabilește că, urmare a deciziilor Curtii Constitutionale nr.1358/2010 și nr.1360/201O, dispozitiile art.5 alin. 1/it. a teza I din Legea nr.221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsuri administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesolutionate definitiv la data publicării deciziilor instantei de contencios constitutional În Monitorul Oficial.
Obligatorie, potrivit art.3307 alin.4 din Codul de procedură civilă", recurenta-reclamantă face urmatoarele precizari:
Instanța de judecată, în această situație creată, trebuie să analizeze și să dispună cu privire la cererea de despăgubiri morale solicitate (petitul 2 din cererea de chemare în judecată), ținând cont că:
1) la data de 04.11.2011, data pronuntarii Sentintei Civile nr. 1912, atacate, Decizia nr. 12/2011 emisă în Dosarul nr. 14/2011 de către Î.C.C.J. nu era obligatorie conform dispozițiilor art. 3307 alin.4 din C.pr.civ. deoarece nu fusese înca publicată În Monitorul Oficial al României, Partea I (Decizia in cauza a fost publicata in data de 07.11.2011, la 3 zile de la data pronuntarii primei instante),
2) In luarea Deciziei nr. 12/2011, I.C.C.J. nu a analizat si nu s-a raportat si la situatia în care unor petenți, printre care si recurenta, ca urmare a recunoasterii, anterioare intrarii in vigoare a Legii nr.221/2009 de catre S. R. a calitatii lor de ,,luptator în rezistenta anticomunista" si a persecutiei lor pe motive politice la data intrarii in vigoare a Legii nr. 221/2009 in forma s-a intiala, li s-a nascut in patrimoniu un drept patrimonial care se subsumeaza notiunii de bun speranta legitima la despagubiri în sensul art. 1 din Protocolul Aditional nr. 1 la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a libertăților Fundamentale
Înalta Curte de Casatie si Justitie, în luarea Deciziei nr. 12/2011, s-a bazat si pe argumentul ca petentilor care nu au obtinut o hotarare definitiva privind acordarea de daune morale la data admiterii catre Curtea Constitutionala (Decizia nr. 1358/2010) a exceptiei de neconstitutionalitate a prevederilor art. 5 al. (1) teza 1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 nu li s-a nascut în patrimoniu un drept patrimonial care se subsumeaza noțiunii de bun", speranta legitima la despagubiri, în sensul art. 1 din Protocolul Aditional nr. 1 la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a libertăților Fundamentale.
Raportand aceasta situatie descrisa la faptul ca solicitarea sa are la baza atat Decizia nr. 1801/17.07.2008 privind acordarea calitătii de luptător în rezistenta anticomunistă, în temeiul OUG 214/1999, tatalui său G. G., cat si Decizia nr. 1802/17.07.2008 privind acordarea calitătii de luptător în rezistenta anticomunistă, în temeiul OUG 214/1999, mamei sale G. D., recurenta-reclamantă solicită să se constate ca Decizia nr. 12/2011 prin care s-a admis recursul în interesul legii ce face obiectul Dosarului nr. 14/2011 emisa de catre I.C.C.J. nu este aplicabila prezentei cauze,
Decizia nr.12/2011 data in Dosarul nr.14/2011 de Î.C.C.J. încălcând;
a. principiul echitatii in fata legii;
b. principiul egalitatii in drepturi
c. principiul "unde se aplică același raționament, se aplică aceeași soluție" ("ubi eadem est ratio, eadem solutio esse debet"), consacrate prin Convenția pentru apărarea Drepturilor Omului și a libertăților fundamentale (art. 6, art. 14 si art. 1 din Protocolul nr. 12) si prin Tratatul privind Uniunea Europeana (art. 6 si al.(5) din preambul) prin crearea unor situatii juridice discriminatorii intre persoanele care au obtinut o hotarare definitiva sau o hotarare definitiva si irevocabila prin care li s-au acordat daune morale inainte de data declararii ca neconstitutionale a prevederilor art. 5 al. (1) teza întâi lit. a) din Legea nr. 221/2009 și persoanele care au introdus o cerere sub imperiul legii vechi.
In aceasi ordine de idei, Decizia nr.12/2011 incalca si dispozitiile art. 16 din Constitutie, care stipuleaza ca "Cetatenii sunt egali în fata legii și a autoritatilor publice, fară privilegii și fără discriminări".
În drept, recursul a fost întemeiat pe prevederile Legii nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, pe Convenția pentru apărarea Drepturilor Omului și a libertăților fundamentale (art. 6, art. 14, art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1, art. 1 din Protocolul nr. 12), pe Tratatul privind Uniunea Europeana (art. 6 si al.(5) din Preambul) și toate celelalte prevederi legale invocate în cuprinsul prezentelor concluzii scrise.
Analizând actele și lucrările dosarului, prin prisma motivelor de recurs, Curtea constată că recursurile declarate în cauză sunt nefondate, pentru următoarele considerente:
În ceea ce privește recursul declarat de recurentul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice:
Recurentul-pârât critică soluția instanței de fond arătând că, măsura administrativă a dislocării și stabilirii domiciliului obligatoriu, la care au fost supuși părinții reclamantei în baza Deciziei MAI nr. 200/1951, are caracter politic de drept, potrivit dispozițiilor art. 3 lit. e) din Legea nr.221/2009, însă nu există interes în soluționarea acestui capăt de cerere.
Interesul, condiție esențială de exercițiu a acțiunii civile, reprezintă folosul practic pe care o parte îl urmărește prin promovarea cererii de chemare în judecată.
El poate să fie material, când se urmărește obținerea unui folos de ordin patrimonial, dar și moral, în situația în care se urmărește obținerea unei satisfacții de ordin nepatrimonial.
Dispozițiile art. 3 din Legea nr. 221/2009 enumeră în mod expres măsurile administrative cărora legiuitorul le-a conferit caracter politic, nu și persoanele care au suferit de pe urma acestor măsuri, motiv pentru care, simpla enumerare în textul legii nu este de natură a oferi reclamantului satisfacție de ordin moral.
În aceste condiții, Curtea apreciază că reclamanta justifică în cauză un interes legitim, personal, născut și actual, prin recunoașterea caracterului politic al măsurii administrative la care au fost supuși părinții săi.
Pentru aceste motive, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. 1 C.pr.civ. rap. la art. 304 pct. 9 C.pr.civ., Curtea va respinge recursul declarat de recurentul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, ca nefondat.
În ceea ce privește recursul declarat de recurenta-reclamantă Șutaru M.:
Curtea constată că soluția pronunțată de tribunal este legală și temeinică, nefiind incident cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C.pr.civ, având în vedere că prin decizia în interesul legii nr. 12/2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii, în dosarul nr. 14/2011, publicată în Monitorul Oficial nr. 789 din data de 7 noiembrie 2011, instanța supremă a stabilit că: „urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1.358/2010 și nr. 1.360/2010, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în Monitorul Oficial”.
În conformitate cu dispozițiile art. 3307 alin. 4 din Codul de procedură civilă, de la data publicării deciziei în interesul legii nr. 12/2011 în Monitorul Oficial, dezlegarea dată de instanța supremă problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instanță.
Curtea constată că prin decizia în interesul legii nr. 12/2011 instanța supremă a precizat faptul că toate considerentele expuse în motivarea deciziei sunt raportate nu numai la cadrul normativ intern, ci și la blocul de convenționalitate, reprezentat de textele Convenției europene a drepturilor omului și de jurisprudența instanței europene creată în aplicarea acestora, Înalta Curte de Casație și Justiție concluzionând că efectele deciziilor nr. 1.358/2010 și nr. 1.360/2010 ale Curții Constituționale trebuie să își găsească aplicabilitatea asupra raporturilor juridice aflate în curs de desfășurare.
Prin urmare, Curtea constată că, criticile susținute de recurenta-reclamantă în dezvoltarea motivelor de recurs, au primit o dezlegare prin decizia în interesul legii nr. 12/2011, obligatorie pentru instanță de la data publicării în Monitorul Oficial din 7 noiembrie 2011.
Astfel, la pct. I lit. a) din motivele de recurs se susține faptul că dispozitiile art. 5 al. (1) teza întâi Iit.a) din Legea nr. 221/2009 au fost declarate neconstitutionale dupa investirea instantei și se solicită să se constate că, prin faptul că părinților săi li s-a recunoscut calitatea de luptători în rezistența anticomunistă anterior intrarii in vigoare a Legii nr. 221/2009, prin Deciziile nr.1801/17.07.2008 și nr.1802/17.07.2008, emise în temeiul OUG 214/1999, are o speranță legitimă la obținerea despăgubirilor, în sensul art. 1 din Protocolul Aditional nr. 1 la CEDO.
Curtea va respinge criticile formulate la pct. I lit. a) din motivele de recurs, constatând că, prin decizia în interesul legii nr. 12/2011 obligatorie de la data de 7 noiembrie 2011, instanța supremă a arătat că: „. Legii nr. 221/2009 a dat naștere unor raporturi juridice în conținutul cărora intră drepturi de creanță în favoarea anumitor categorii de persoane. Aceste drepturi de creanță sunt însă condiționale, pentru că ele depind, în existența lor juridică, de verificarea de către instanță a calității de creditor și de stabilirea întinderii lor de către același organ jurisdicțional”.
„Nu este vorba așadar, în ipoteza dată de recursul în interesul legii, de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanță, hotărârea pronunțată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituționalitate nu exista o astfel de statuare, cel puțin definitivă, din partea instanței de judecată, nu se poate spune că partea beneficia de un bun care să intre sub protecția art. 1 din Protocolul nr. 1”.
Instanța supremă a arătat prin decizia în interesul legii că „în absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul înaintea apariției deciziei Curții Constituționale nu s-ar putea vorbi despre existența unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1”.
În concluzie, instanța supremă a decis că „există un bun susceptibil de protecția art. 1 din Protocolul nr. 1 numai în măsura în care la data pronunțării deciziei Curții Constituționale exista o hotărâre definitivă care să fi confirmat dreptul reclamantului”.
Or, aplicând aceste dezlegări cu caracter obligatoriu la speța de față, Curtea constată că la data pronunțării deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, reclamanta din prezenta cauză nu obținuse o hotărâre definitivă pronunțată în temeiul art. 5 alin. 1 lit. a) din Legea nr. 221/2009 care să constate dreptul de a obține acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin stabilirea domiciliului obligatoriu.
La pct. I lit. b) din motivele de recurs, recurenta-reclamantă critică decizia Curtii Constitutionale nr. 1358/2010 pe motiv că încalca principiile echitatii în fata legii, egalitatii în drepturi și principiul "ubi eadem est ratio, eadem solutia esse debet.
La pct. I lit. c) din motivele de recurs, recurenta-reclamantă critică decizia Curtii Constitutionale nr. 1358/2010 pe motiv că încalca dispozitiile art. 16 din Constitutie.
Curtea va respinge aceste critici, arătând că, potrivit art. 1 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, Curtea Constituțională este garantul supremației Constituției, este unica autoritate de jurisdicție constituțională în România. Curtea Constituțională este independentă față de orice altă autoritate publică și se supune numai Constituției și prezentei legi.
Curtea Constituțională asigură controlul constituționalității legilor, a tratatelor internaționale, a regulamentelor Parlamentului și a ordonanțelor Guvernului.
Potrivit dispozițiilor art. 31 din Legea nr. 47/1992, decizia prin care se constată neconstituționalitatea unei dispoziții dintr-o lege este definitivă și obligatorie, iar potrivit art. 147 alin. 4 din Constituție, de la data publicării în Monitorul Oficial deciziile Curții Constituționale sunt general obligatorii.
La pct. II. a) și b) din motivele de recurs, recurenta-reclamantă arată că la soluționarea petitului privind acordarea de despăgubiri morale, instanța trebuia să aibă în vedere faptul că decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale nu are efect retroactiv și faptul că după publicarea sa a intrat în vigoare Legea nr. 202/2010 care păstrat neschimbate prevederile art.5 al.1 lit. a din Legea nr. 221/2009.
Curtea va respinge aceste critici, constatând că, prin decizia în interesul legii nr. 12/2011 obligatorie de la data de 7 noiembrie 2011, instanța supremă a reținut, referitor la efectele deciziilor Curții Constituționale asupra procedurilor jurisdicționale aflate în curs de desfășurare, că „Nu se poate spune că, fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu avem de-a face cu un act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum”.
În ceea ce privește critica de la pct. b), Curtea reține că prin decizia în interesul legii Înalta Curte de Casație și Justiție a arătat că „din punctul de vedere al dreptului intern, se concluzionează că judecata nu se poate întemeia pe o dispoziție legală inexistentă din punct de vedere juridic, ca urmare a declarării ei ca fiind neconstituțională”.
La pct. II pct. 1-5 din motivele de recurs, recurenta invocă greșita aplicare de către instanța de fond a dispozițiilor art. 147 alin. (4) din Constituție și art. 11 al. (3) din Legea nr. 47/1992, principiul constitutional al neretroactivitatea legii consacrate de art. 15 al. (2) din Constitutie și de art. 1 din Codul Civil; susține că cererea de chemare în judecată trebuia să fie soluționată în baza formei inițiale a legii; susține aplicarea principiului de drept conform căruia legea aflată în vigoare la data formulării cererii este aplicabilă pe tot cursul procesului.
Curtea va respinge aceste critici, constatând că și aceste argumente de nelegalitate au primit o dezlegare prin decizia în interesul legii nr. 12/2011 obligatorie de la data de 7 noiembrie 2011.
Astfel, prin decizia în interesul legii nr. 12/2011 instanța supremă a arătat că: „Prin deciziile nr. 1.358 din 21 octombrie 2010 și nr. 1.360 din 21 octombrie 2010 (publicate în Monitorul Oficial al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010) Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 5 alin. 1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, reținând, în esență, că norma criticată creează situații de incoerență și instabilitate, că în domeniul acordării de despăgubiri pentru prejudiciile morale există reglementări paralele și că textul de lege, astfel cum este redactat, este prea vag, încălcând regulile referitoare la precizia și claritatea normei juridice”.
„Fiind în prezența lipsirii de efecte a unui act care contravine legii fundamentale, se pune problema modalității în care se produce, în timp, această lipsire de efecte, adică a felului în care se repercutează efectele deciziei Curții Constituționale asupra ordinii juridice, astfel cum este ea surprinsă la momentul adoptării deciziei”.
Referitor la problema analizată, în care este vorba de situații juridice în curs de constituire (facta pendentia) în temeiul Legii nr. 221/2009 instanța supremă a arătat că – „având în vedere că dreptul la acțiune pentru a obține reparația prevăzută de lege este supus evaluării jurisdicționale - acestea sunt sub incidența efectelor deciziilor Curții Constituționale, care sunt de imediată și generală aplicare.
Nu se poate spune că, fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu avem de-a face cu un act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum”.
În ceea ce privește încălcarea dreptului la un proces echitabil, garantat de art. 6 alin. 1 din CEDO, prin decizia în interesul legii nr. 12/2011 instanța supremă a arătat că „instanța europeană, în cadrul controlului pe care îl exercită asupra respectării dispozițiilor art. 6 paragraful 1 de către autoritățile naționale ale statelor contractante, apreciază conținutul dreptului disputat prin raportare atât la dispozițiile Convenției europene a drepturilor omului, cât și la cele ale normelor naționale de drept, prin luarea în considerare a caracterului autonom, statuându-se că art. 6 paragraful 1
Or, problema analizată în cadrul prezentului recurs în interesul legii vizează tocmai o asemenea situație, în care dreptul pretins nu mai are niciun fundament în legislația internă, și, pe de altă parte, nu este incidentă nici noțiunea autonomă de
Instanța supremă a analizat dacă lipsirea de fundament legal a dreptului prin intervenția Curții Constituționale s-a făcut în cadrul unui mecanism care aduce atingere procedurii echitabile, statuând prin intermediul deciziei date în interesul legii faptul că „prin intervenția instanței de contencios constituțional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate.
De aceea, nu se poate susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal și constituțional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.
Dreptul de acces la tribunal și protecția oferită de art. 6 paragraful 1 din Convenția europeană a drepturilor omului nu înseamnă recunoașterea unui drept care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă”.
În ceea ce privește criticile invocate la pct. II pct. 6-10 din motivele de recurs, privind încălcarea principiului egalității și a dispozițiilor art. 1 al. (3), art. 4 al. (2), art. 16 din Constituția României, art. 14 din Convenția CEDO, art. 1 din Protocolul nr. 12 la Convenția CEDO, art. 6 din Preambul din Tratatul privind Uniunea Europeana (Versiunea Consolidata), și crearea unor situatii juridice discriminatorii între reclamantă și persoanele care au obtinut hotărâri definitive și irevocabile în temeiul dispozițiilor art. 5 al. (1) teza întâi lit. a) din Legea nr. 221/2009, în forma sa inițială, Curtea le va respinge, constatând că și aceste argumente au primit o dezlegare prin decizia în interesul legii nr. 12/2011 obligatorie de la data de 7 noiembrie 2011.
Astfel, prin decizia în interesul legii nr. 12/2011 instanța supremă a arătat că „Chiar dacă dreptul la nediscriminare poate intra în discuție fără o încălcare a celorlalte drepturi garantate de Convenția europeană a drepturilor omului, prezentând astfel o anumită autonomie, nu s-ar putea susține că are a se aplica dacă faptele litigiului nu intră măcar al uneia dintre
Astfel cum s-a arătat anterior, prin pronunțarea deciziilor Curții Constituționale, ca urmare a sesizării acesteia cu excepția de neconstituționalitate, nu s-a adus atingere dreptului la un proces echitabil și nici dreptului la un bun decât în măsura în care partea beneficia deja de o hotărâre definitivă, intrată în puterea lucrului judecat, care îi confirma dreptul la despăgubiri morale.
În același timp trebuie observat că principiul nediscriminării cunoaște limitări deduse din existența unor motive obiective și rezonabile.
Situația de dezavantaj sau de discriminare în care s-ar găsi unele persoane (cele ale căror cereri nu fuseseră soluționate de o manieră definitivă la momentul pronunțării deciziilor Curții Constituționale) are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituționalitate, și rezonabilă, păstrând raportul de proporționalitate dintre mijloacele folosite și scopul urmărit (acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate, care a condus instanțele la acordarea de despăgubiri de sute de mii de euro, într-o aplicare excesivă și nerezonabilă a textului de lege lipsit de criterii de cuantificare - conform considerentelor deciziei Curții Constituționale)”.
În același timp, instanța supremă a statuat că „nu poate fi vorba de o încălcare a principiului nediscriminării nici din perspectiva art. 1 din Protocolul nr. 12 adițional la Convenția europeană a drepturilor omului” care garantează dreptul la nediscriminare în privința tuturor drepturilor și libertăților recunoscute persoanelor în legislația internă a statului, deoarece „drepturile pretinse nu mai au o astfel de recunoaștere în legislația internă a statului, iar lipsirea lor de temei legal s-a datorat, așa cum s-a arătat anterior, nu intervenției intempestive a legiuitorului, ci controlului de constituționalitate”.
La pct. II pct. 11-14 din motivele de recurs, recurenta-reclamantă critică argumentele aduse de S. R. in motivarea exceptiei de neconstituitonalitate a dispozitiilor art. 5 al. (1) teza întâi Iit. a) din Legea nr. 221/2009 și considerentele reținute de Curtea Constituțională pentru a pronunța decizia de neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.
Curtea va respinge aceste critic, cu aceleași motivare ca aceea pentru care a respins și criticile de la pct. pct. I lit. c) din motivele de recurs.
La pct. III din motivele de recurs, recurenta-reclamantă critică decizia nr.12/2011, arătând că încalcă principiul echitatii in fata legii; principiul egalitatii in drepturi și principiul "unde se aplică același raționament, se aplică aceeași soluție" (ubi eadem est ratio, eadem solutio esse debet) și susținând că la data pronunțării sentinței recurate nu fusese publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I.
Curtea va respinge aceste critici, arătând că potrivit dispozițiilor art. 3307 alin. 4 din Codul de procedură civilă, dezlegările date prin deciziile asupra recursului în interesul legii sunt obligatorii pentru instanță de la data publicării în Monitorul Oficial; prin urmare decizia în interesul legii nr. 12/2011 este obligatorie pentru instanța de recurs de la data publicării ei în Monitorul Oficial; iar împotriva acestei decizii în interesul legii reclamanta nu are nicio cale de atac.
Pe lângă prevederile Legii nr.221/2009, recurenta-reclamantă a invocat și textele convenționale, cu privire la care Curtea constată că nu sunt incidente în cauză.
Astfel, analizând criticile invocate prin motivele de recurs și din perspectiva dreptului comunitar, Curtea constată, din examinarea Expunerii de Motive a Legii nr. 221/2009, (www.cdep./proiecte/...) - că, la secțiunea a 5-a a Expunerii de Motive („Efectele proiectului de act normativ asupra legislației în vigoare”) emitentul acestui act stabilește, la pct. 2 („Compatibilitatea proiectului de act normativ cu legislația comunitară în materie”) că „Nu este cazul”, la pct. 3 („Decizii ale Curții Europene de Justiție și alte documente”) că „Nu este cazul”, la pct. 4 („Evaluarea conformității”) că „Nu este cazul”, iar la pct. din Secțiunea a 5-a („Alte acte normative și/sau documente internaționale din care decurg angajamente”) că „Nu este cazul”.
De aici, Curtea constată că la baza elaborării Legii nr. 221/2009 nu a stat vreun act comunitar cu caracter obligatoriu emis în această materie de instituțiile Comunității Europene, ci a fost voința legiuitorului de a emite o reglementare referitoare la reabilitarea celor condamnați din motive politice în perioada de referință a legii și acordarea acestora de indemnizații pentru daunele morale cauzate de regimul comunist din perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989.
În cauza Grimaldi (Grimaldi c. Fonds des Maladies Professionnelles, C-322/88) o instanță belgiană a adresat CEJ o întrebare legată de forța juridică a recomandărilor. Curtea de Justiție a arătat că instanțele naționale sunt „obligate să țină cont de recomandările pertinente atunci când soluționează litigiile supuse judecății lor, mai ales atunci când contribuie la interpretarea măsurilor naționale adoptate pentru implementarea lor sau când sunt destinate să completeze prevederi comunitare obligatorii”.
Or, Legea nr. 221/2009 nu a fost adoptată în scopul implementării în legislația națională a vreunui act comunitar cu caracter obligatoriu emis în această materie de instituțiile Comunității Europene, după cum rezultă din cele arătate în cele ce preced, și nici nu sunt destinate să completeze vreo prevedere comunitară cu caracter obligatoriu.
Pentru aceste considerente, în temeiul dispozițiilor art. 3307 alin. 4 din Codul de procedură civilă, raportat la art. 312 alin. 1 C.pr.civ., Curtea va respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondate, recursurile formulate de recurenta – reclamantă Șutaru (G.) M. și de recurentul – pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice împotriva sentinței civile nr.1912/04.11.2011 pronunțată de Tribunalul București Secția a IV-a Civilă în dosarul nr._ .
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 24.10.2012.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
C. M. S. Z. D. C. F.
GREFIER
D. L.
Red.dact.jud.MSC
Tehnored. MȘ/ 2 ex.
13.11.2012
Jud. fond – L. E. F.
| ← Revendicare imobiliară. Decizia nr. 96/2013. Curtea de Apel... | Anulare act. Decizia nr. 54/2016. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
