Legea 10/2001. Decizia nr. 340/2012. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 340/2012 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 27-02-2012 în dosarul nr. 340/2012
Dosar nr._
(_ )
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR.340
Ședința publică de la 27 februarie 2012
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE – D. A. B.
JUDECĂTOR - I. B.
JUDECĂTOR - DOINIȚA M.
GREFIER - L. C.
* * * * * * * * * *
Pe rol se află soluționarea recursurilor formulate de recurenta-reclamantă S. A. R., precum și de recurentul-pârât M. FINANȚELOR PUBLICE PRIN DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE A MUNICIPIULUI BUCUREȘTI, împotriva deciziei civile nr. 892 A din 28.10.2011, pronunțată de Tribunalul București - Secția a III a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul-pârât M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL și intimata chemată în garanție ..
Cauza are ca obiect – Legea nr.10/2001.
La apelul nominal făcut în ședința publică, nu au răspuns recurenta-reclamantă S. A. R., recurentul-pârât Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București, intimatul-pârât M. București prin Primarul General și intimata chemată în garanție ..
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier, care învederează lipsa părților și faptul că prin motivele de recurs s-a solicitat judecata în lipsă.
Curtea, având în vedere că s-a solicitat judecata în lipsă, constată cauza în stare de judecată și reține dosarul în pronunțare.
CURTEA
Asupra recursurilor civile de față, constată următoarele:
Prin cererea formulată la data de 05.11.2009, reclamanta S. A. R. a solicitat obligarea pârâților Ministerul Finanțelor Publice și M. București prin Primarul General la restituirea sumei de 1.017,7014 RON, reprezentând prețul achitat în baza contractului de vânzare – cumpărare nr.696/1996, actualizat în funcție de rata inflației, precum și la plata diferenței dintre această sumă actualizată și valoarea de piață a imobilului, cu obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată.
La data de 25.01.2010 acțiunea este precizată, în sensul că reclamanta solicită, în principal, plata sumei reprezentând valoarea de piață a imobilului și, în subsidiar, restituirea prețului actualizat și plata diferenței dintre această sumă actualizată și valoarea de piață a imobilului, cu cheltuieli de judecată.
Prin sentința civilă nr.6518/08.10.2010, Judecătoria Sectorului 5 București a respins excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de pârâtul M. București prin Primarul General; a admis excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de pârâtul M. București prin Primarul General și, pe cale de consecință, a respins astfel cererea precizată în contradictoriu cu acest pârât.
Prin aceeași sentință a fost respinsă ca neîntemeiată cererea precizată formulată în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanțelor Publice având ca obiect plata sumei reprezentând valoarea de piață stabilită conform standardelor internaționale, pentru apartamentul din litigiu, a fost admisă în parte cererea subsidiară și, astfel, pârâtul Ministerul Finanțelor Publice a fost obligat la plata către reclamantă a sumei de 1.017,70 RON, reprezentând prețul achitat în baza contractului de vânzare – cumpărare nr.696/1996, actualizată în funcție de indicele de inflație pentru perioada cuprinsă între 16.10.1996 și plata efectivă.
A fost respinsă ca neîntemeiată cererea de chemare în garanție formulată de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, în contradictoriu cu chemata în garanție ., având ca obiect plata comisionului de 1% perceput la încheierea contractului de vânzare – cumpărare.
Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut că la data de 16.10.1996, între Primăria Municipiului București, prin mandatar . și reclamanta S. A. R. a fost încheiat contractul de vânzare – cumpărare nr.696/_/16.10.1996 (fila nr.11) privind apartamentul nr.6, situat în București, ..7B, sector 1, pentru prețul de 10.177.014 ROL.
Prin decizia civilă nr.752/R/28.11.2006 a Curții de Apel București - Secția a IX-a Civilă și pentru Cauze privind Proprietatea Intelectuala (fila nr.23), s-a constatat nulitatea absolută a acestui contract și obligată reclamanta să lase în deplină proprietate și posesie imobilul.
În ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de pârâții Ministerul Finanțelor Publice și M. București, instanța a soluționat-o cu întâietate, în conformitate cu dispozițiile art.137 din Codul procedură civilă
Conform art.50 alin.2 și 21, coroborat cu art.50 alin.21 din Legea nr.10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr.1/2009, atât restituirea prețului actualizat plătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr.112/1995, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, cât și restituirea prețului de piață plătit în baza contractelor de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr.112/1995 și desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile se face de către Ministerul Finanțelor Publice din fondul extrabugetar constituit în temeiul art.13 alin.6 din Legea nr.112/1995.
În aceste condiții, a fost respinsă excepția invocată de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, a fost admisă excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de M. București și a fost respinsă cererea formulată în contradictoriu cu acest din urmă pârât ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.
A fost obligat Ministerul Finanțelor Publice la plata către reclamantă a sumei reprezentând prețul actualizat în funcție de indicele de inflație pentru perioada cuprinsă între 16.10.1996 și plata efectivă, în virtutea obligației legale pe care această instituție o are în temeiul Legii nr.10/2001.
Instanța a înlăturat apărarea pârâtului, în sensul inaplicării art.50 din Legea nr.10/2001, întrucât, din coroborarea alineatelor 2 și 21 ale acestuia, rezultă că legiuitorul a avut în vedere două ipoteze, anume restituirea către cumpărători a prețului actualizat în funcție de indicele de inflație și restituirea prețului de piață.
În primul caz, contractele au fost încheiate cu eludarea dispozițiilor Legii nr.112/1995, astfel că instanța a constatat nulitatea lor și, întrucât se folosește de fiecare dată sintagma „desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile”, rezultă că a doua ipoteză privește cu necesitate admiterea unor acțiuni în revendicare prin compararea de titluri, operațiune în urma cărora contractele încheiate de foștii chiriași rămân fără eficiență juridică.
Tocmai de aceea au fost respinse ca neîntemeiate capătul principal de cerere și al doilea capăt subsidiar, având ca obiect plata prețului de piață, respectiv a diferenței până la valoarea de piață, întrucât contractul încheiat de reclamantă cu Primăria Municipiului București a fost constatat nul de către instanța de judecată, astfel că, în conformitate cu dispozițiile legale mai sus analizate, aceasta are dreptul doar la restituirea prețului actualizat.
În ceea ce privește cererea de chemare în garanție formulată de Ministerul Finanțelor Publice împotriva ., aceasta a fost respinsă ca neîntemeiată, deoarece obligația legală de plată privește întreg prețul stabilit prin contract, fără nicio derogare, așadar inclusiv comisionul încasat de unitatea specializată în vânzarea locuințelor.
Soluția a fost menținută de Tribunalul București - Secția a III-a Civilă care, prin decizia civilă nr.892 A/28.10.2011 a respins ca nefondate apelurile reclamantei și al pârâtului Ministerul Finanțelor Publice.
La rândul său, instanța de apel a avut în vedere următoarele considerente:
Referitor la apelul declarat de reclamantă prin care se susține că aceasta nu se încadrează în ipoteza prevăzută de Legea nr.10/2001, aceea de încheiere a contractului cu eludarea dispozițiilor Legii nr.112/1995, instanța de judecată plecând greșit de la această premisă doar prin raportare la decizia Curții de Apel, tribunalul a constatat că este neîntemeiat.
Astfel, contrar celor arătate de apelanta – reclamantă, instanța nu mai putea să repună în discuție buna sau reaua – credință a reclamantei la încheierea contractului de vânzare – cumpărare, acest aspect fiind analizat în mod irevocabil printr-o hotărâre judecătorească cu putere de lucru judecat.
Susținerile apelantei – reclamante potrivit cărora nu se poate reține incidența puterii lucrului judecat a deciziei Curții de Apel, întrucât prezenta cauză are un alt obiect, altă cauză și se desfășoară între alte părți, nu au fost primite, deoarece instanța nu a făcut trimitere la excepția autorității de lucru judecat ce presupune, într-adevăr, tripla identitate de elemente, prevăzută de art.1201 din Codul civil, ci la efectul pozitiv al lucrului judecat, care se impune într-un al doilea proces care are legătură cu chestiunea litigioasă dezlegată anterior, fără posibilitatea de a mai fi contrazis.
Or, prin decizia civilă nr.752/28.11.2006 a Curții de Apel București, prin care s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare – cumpărare nr.696/16.10.1996 încheiat de reclamantă, în baza Legii nr.112/1995, s-a stabilit în mod definitiv și irevocabil, cu putere de lucru judecat, în sensul efectului pozitiv al acesteia, că reclamanta a fost de rea – credință la data încheierii contractului de vânzare – cumpărare, că imobilul cumpărat nu intra în sfera de aplicare a Legii nr.112/1995, contractul fiind încheiat cu eludarea dispozițiilor acestui act normativ, aspecte dezlegate anterior, fără posibilitatea de a se statua diferit, sau măcar de a mai pune în discuție reaua – credință a apelantei – reclamante sau respectarea Legii nr.112/1995. Prezumția de lucru judecat presupune așadar, că ceea ce s-a stabilit irevocabil în raporturile juridice dintre părți corespunde realității, iar reclamanta care a pierdut procesul anterior, când s-a desființat contractul de vânzare – cumpărare, nu mai poate repune în discuție, în acest litigiu, dreptul său vizând buna sa credință la încheierea contractului de vânzare - cumpărare.
Așa fiind, toate argumentele apelantei – reclamante referitoare la buna – credință a acesteia, la încheierea contractului de vânzare – cumpărare, sunt de prisos a fi analizate, în condițiile în care există o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, reglementarea puterii de lucru judecat în forma prezumției fiind menită să asigure, din nevoia de ordine și stabilitate juridică, evitarea contrazicerilor între considerentele hotărârilor judecătorești.
Apelanta – reclamantă tinde să lipsească de efectele lucrului judecat o hotărâre judecătorească anterioară, prin care s-a stabilit irevocabil că reclamanta a fost de rea-credință la încheierea contractului de vânzare – cumpărare în baza Legii nr.112/1995 și că imobilul cumpărat nici nu putea fi vândut în baza acestei legi, neintrând în sfera de aplicare a actului normativ în discuție, actul fiind lovit de nulitate absolută. Însă, principiul puterii lucrului judecat corespunde necesității de stabilitate juridică și ordine socială, fiind interzisă readucerea în fața instanțelor a chestiunii litigioase deja rezolvate și nu aduce atingere dreptului la un proces echitabil prevăzut de art.6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, deoarece dreptul de acces la justiție nu este unul absolut, el poate cunoaște limitări, decurgând din aplicarea altor principii.
Referitor la cel de al doilea motiv de apel, prin care se arată că instanța nu a observat că reclamanta deținea un bun în sensul convenției, până la momentul desființării contractului de vânzare – cumpărare, când a fost deposedată de proprietatea asupra imobilului, fiind astfel îndreptățită la despăgubiri la valoarea venală, tribunalul a constatat că și acesta este neîntemeiat.
Chiar dacă apelanta – reclamantă s-a bucurat de dreptul de proprietate asupra imobilului pe o perioadă de 10 ani, până la desființarea contractului, aceasta nu înseamnă că este îndreptățită la acordarea de despăgubiri reprezentând valoarea de piață a imobilului ce a făcut obiectul contractului, atâta timp cât printr-o dispoziție legală specială s-au prevăzut în mod expres drepturile chiriașilor cumpărători pe care aceștia le pot realiza pe calea justiției în urma desființării contractelor de vânzare – cumpărare, condiționat, însă, de verificarea cerinței de respectare sau eludare a Legii nr.112/1995.
Deși apelanta – reclamantă a înțeles să invoce cauza R. împotriva României, tribunalul a reținut că în speță nu se poate face trimitere la hotărârea Curții Europene pronunțate în acest caz, situația de fapt fiind diferită, sub aspectul cauzelor deposedării chiriașului – cumpărător de bunul dobândit în baza Legii nr.112/1995, respectiv în urma admiterii acțiunii în revendicare și respingerii cererii de constatare a nulității absolute a contractului de vânzare – cumpărare, care a fost încheiat cu bună – credință și cu respectarea Legii nr.112/1995, situație care în mod evident nu se regăsește în acest litigiu, așa cum s-a arătat mai sus.
Cu privire la primul motiv din apelul declarat de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice prin care se critică hotărârea instanței de fond pe aspectul soluției date excepției lipsei calității procesuale pasive a acestuia, tribunalul a constatat că este neîntemeiat, întrucât calitatea procesuală a apelantului – pârât rezultă din prevederile art.50 și respectiv art.501 din Legea nr.10/2001, modificată și completată, prin care se derogă de la prevederile de drept comun, art.1337 și următoarele din Codul civil, în materia garanției pentru evicțiune.
Contrar susținerilor apelantului pârât, în ce privește determinarea domeniului de aplicare a unei dispoziții, printr-o normă specială se poate deroga întotdeauna de la o normă generală, fără a se putea susține că aceasta din urmă este înlăturată, ci doar că norma generală reprezintă regula, iar norma specială constituie excepția, aceasta din urmă fiind de strictă interpretare și aplicare.
În cauză nu se analizează condițiile răspunderii civile contractuale, întrucât, obligația de plată a prețului de piață este stabilită în sarcina Ministerului Finanțelor Publice printr-o lege specială de reparație, pârâtul chemat în judecată fiind titularul obligației ce face obiectul raportului juridic dedus judecății în virtutea unei dispoziții legale, chiar dacă acesta nu a fost parte în contractele de vânzare-cumpărare.
Astfel, potrivit dispozițiilor art.501 proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr.112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilelor, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare. Valoarea despăgubirilor prevăzute la alin.(1) se stabilește prin expertiză. Conform dispozițiilor art.50 alin.3 din lege, restituirea prețului de piață se face de către M. Economiei și Finanțelor din fondul extrabugetar constituit în temeiul art.13 alin.6 din Legea nr.112/1995, cu modificările ulterioare.
Din cuprinsul Legii nr.1/2009, care a completat și modificat Legea nr.10/2001, tribunalul a constatat că legiuitorul a avut în vedere posibilitatea de desființare a contractelor de vânzare – cumpărare încheiate pe Legea nr.112/1995, fie ca urmare a unei acțiuni în anulare, fie ca urmare a unei acțiuni în revendicare, prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, așa cum se arată în mod expres în alin.21 introdus prin lege, la art.20.
Instanța a apreciat că prin sintagma „desființate” folosită de art.501 legiuitorul a înțeles să includă toate situațiile în care contractele de vânzare - cumpărare sunt lipsit de efecte juridice, iar pe de altă parte, prin acceptarea susținerilor apelantului s-ar crea o situație discriminatorie pentru cumpărătorii de bună - credință ale căror contracte de vânzare – cumpărare au rămas în ființă, însă au devenit ineficiente ca urmare a admiterii acțiunilor în revendicare, în raport de cumpărătorii de rea - credință, ale căror contracte au fost desființate (anulate) prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile.
Tribunalul a constatat că apelantul pârât a invocat aceleași critici și pe fondul cererii, așa încât nu se mai impune reluarea lor, susținându-se tot lipsa unei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile prin care să se fi desființat actul de vânzare - cumpărare nr.199/1997.
De asemenea, având în vedere prevederile legale de mai sus, si reținând că obligația de plată a valorii de piața a imobilului revine pârâtului Ministerului Finanțelor Publice, tribunalul a reținut că în mod corect a fost respinsă ca neîntemeiata cererea de chemare în garanție a S.C. H. N. S.A..
Conform prevederilor art.41 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr.112/1995 unitățile specializate, care evaluează și vând apartamentele care fac obiectul Legii nr.112/1995 au obligația să încaseze contravaloarea acestora de la cumpărător și să rețină comisionul de 1% potrivit art.13 lit.a din legea sus-menționata, iar suma rămasă să o vireze, în termen de 3 zile lucrătoare, în contul indicat.
Prin urmare, instanța a reținut că în virtutea prevederilor legale de mai sus, mandatul conferit S.C. H. N. S.A. este unul cu titlu oneros, iar comisionul de 1% prevăzut de art.13 lit. a din Legea nr.112/1995 reprezintă tocmai contravaloarea remunerației mandatarului pentru serviciul prestat către mandant.
Însă, potrivit art.1546 alin.1 din Codul civil, toate efectele legale active sau pasive ale actului încheiat de mandatar cu un terț se răsfrâng asupra mandantului, care devine personal creditorul, debitorul sau titularul dreptului real dobândit prin actul încheiat. Astfel, mandatarul este obligat să execute mandatul atâta timp cât este însărcinat, potrivit art.1539 din Codul civil, având totodată dreptul la plata remunerației corespunzătoare (art.1549 din Codul civil), fără a garanta însăși validitatea actului juridic încheiat în numele mandantului, față de terți.
Așadar, în caz de desființare a actului juridic încheiat de mandatar în numele mandantului, mandatarul nu poate fi obligat la restituirea remunerației primite, întrucât aceasta reprezintă echivalentul serviciului prestat de către acesta pentru mandant, neconfundându-se astfel cu prestațiile propriu-zise la care părțile s-au obligat.
Prin recursul formulat împotriva acestei din urmă hotărâri și întemeiat pe dispozițiile art.304 pct.9 din Codul de procedură civilă, reclamanta a susținut că în prezenta cauză sunt incidente dispozițiile art.1336 din Codul civil, iar prin cererea introdusă a solicitat instanței doar să constate faptul că răspunderea civilă pentru evicțiune este angajată de drept.
Ambele instanțe au trecut cu ușurință peste argumentul neincidenței puterii de lucru judecat a deciziei civile nr.752/R/2006, deși în cazul de față este vorba despre alte părți, litigiul având un alt obiect și întemeindu-se pe o altă cauză. Prin urmare, chiar dacă prin decizia civilă nr.752/R/2006 s-a reținut cu titlu definitiv și irevocabil că cumpărătorul a fost de rea-credință la momentul încheierii contractului de vânzare – cumpărare, datorită neincidenței puterii de lucru judecat instanțele învestite cu soluționarea prezentei acțiuni trebuia să analizeze buna-credință necesară din perspectiva condițiilor angajării răspunderii pentru evicțiune a vânzătorului.
Observând părțile, obiectele și cauzele celor două litigii, se remarcă faptul că se poate discuta despre o bună-credință diferențiată, graduală, în primul caz buna-credință a terțului achizitor trebuie să fie perfectă pentru a putea fi opusă vechiului proprietar naționalizat, iar în cel de-al doilea caz, privitor la returnarea valorii imobilului de către vânzătorul de rea-credință, în cadrul mecanismului garanției pentru evicțiune, buna-credință a cumpărătorului trebuie analizată și estimată diferit în litigiul cu vânzătorul, în funcție de posibilitățile sale reale de a cunoaște realitatea în momentul cumpărării, conform Legii nr.112/1995; în litigiul de față, gradualitatea bunei-credințe este alta și trebuie apreciată în concret, întrucât angajarea răspunderii vânzătorului contra evicțiunii se raportează la relația contractuală dintre părți.
Reclamanta nu a avut în mod real posibilitatea de a cunoaște adevărata realitate juridică a imobilului, iar vânzătorul nu a avertizat-o, deși avea posibilitatea, singurele indicii pe care le avea în momentul cumpărării erau că statul în calitate de vânzător ar fi avut titlu: imobilul era nominalizat în lista anexă a Decretului nr.92/1950; prerogativele care configurează dreptul de proprietate fuseseră exercitate de către stat timp de 47 de ani; aceste prerogative au continuat să-și producă efectele ca atare și ulterior transformărilor survenite în plan politic și juridic în perioada 1989 – 1991; nu a existat nicio hotărâre judecătorească anterioară contrară aparenței de legalitate; nu există nicio prevedere în contractul de vânzare – cumpărare din care să reiasă că s-ar fi cunoscut că se tratează cu un neproprietar.
Pe cale de consecință, considerând că este respectată condiția bunei-credințe se poate astfel atrage răspunderea pentru evicțiune a vânzătorului M. București prin Primarul General.
Soluția este greșită, susține recurenta, și sub aspectul neacordării despăgubirilor pentru imobilul pierdut la prețul de piață, în contextul în care reclamanta a dispus de un bun în sensul jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului și s-a bucurat de protecția conferită de art.1 din Primul Protocol adițional.
Este neîndoios că rambursarea prețului plătit actualizat cu indicele de inflație nu ar acoperi prejudiciul încercat prin privarea de proprietate, reclamanta neavând o altă cale care să îi permită să compenseze diferența între prețul de cumpărare actualizat și valoarea imobilului din discuție.
În condițiile în care instanța nu a sesizat că reclamanta a avut un bun în sensul Convenției Europene a Drepturilor Omului, pierderea reclamantei raportându-se la valoarea de circulație a bunului și nu doar la prețul plătit de aceasta, rezultă că prima instanță a pronunțat o hotărâre netemeinică și nelegală prin restituirea doar a prețului plătit actualizat.
Prin soluția pronunțată, instanța de apel a comis o vădită discriminare între situația reclamantei, a chiriașului cumpărător în care i-a fost constatată nulitatea absolută a contractului de vânzare – cumpărare și care nu ar mai putea pretinde valoarea de piață a imobilului și situația chiriașului cumpărător al cărui contract de vânzare – cumpărare nu a fost constatat ca fiind nul, ci evins, prin lipsirea de efecte juridice prin admiterea acțiunii în revendicare, posibilitate în care este foarte posibil să fi existat numeroși cumpărători pe Legea nr.112/1995 care să fi cumpărat chiar cu vădită rea-credință și cu toate acestea să primească prețul la valoarea de circulație.
Această discriminare este contrară legislației internaționale, încălcând art.6 alin.1, art.14 privind interzicerea discriminării și art.53 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art.19 pct.3 din Pactul Internațional cu privire la Drepturile Sociale și Politice, art.1 din Protocolul nr.1 la Convenție, art.1 alin.1 și 2 din Protocolul nr.12 la Convenție și art.16 din Constituția României.
La rândul său, pârâtul Ministerul Finanțelor Publice a criticat decizia recurată prin prisma dispoziției art.304 pct.9 din Codul de procedură civilă.
Astfel, s-a susținut că soluția dată de instanța de apel în ceea ce privește apelul pârâtului este nelegal, consecință a interpretării greșite a dispozițiilor art.1337, art.1341 și următoarele din Codul civil, dispoziții potrivit cărora răspunderea pentru evicțiune totală sau parțială prin fapta unui terț aparține vânzătorului, respectiv Primăriei Municipiului București și nu Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice.
În mod greșit Ministerul Finanțelor Publice a fost obligat la restituirea întregului preț, inclusiv a comisionului de 1% din preț, deși pârâtul nu a fost parte la încheierea contractului de vânzare – cumpărare, mandatarul statului în încheierea acestor contracte în condițiile Legii nr.112/1995 fiind Primăria Municipiului București.
Recursurile sunt nefondate.
În mod corect, instanțele de fond au aplicat și interpretat dispozițiile art.501 din Legea nr.1/2009 care a modificat și completat Legea nr.10/2001.
Potrivit principiului specialia generalibus derogant, prin această normă cu caracter special, prin care legiuitorul a urmărit acordarea unor despăgubiri persoanelor care au pierdut beneficiul bunului lor în ipoteza prevăzută, se derogă de la dispozițiile dreptului comun în materia răspunderii pentru evicțiune.
Astfel, în mod corect ambele instanțe au îndepărtat dispozițiile dreptului comun, respectiv dispozițiile art.1337 – 1341 din Codul civil, care reglementează răspunderea vânzătorului pentru evicțiune totală sau parțială prin fapta unui terț, raportul juridic dedus judecății fiind guvernat de o normă specială, prin raportare la care excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice a fost privită ca nefondată.
În acest context, devine inutilă cercetarea bunei-credințe în raporturile juridice de natură contractuală dintre părți, respectiv dintre vânzătorul Municipiului București și recurenta - reclamantă în calitate de cumpărător, returnarea valorii imobilului urmând a fi guvernată de legea specială, temei juridic distinct de dispoziția art.1337 și următoarele din Codul civil invocată de recurenta – reclamantă.
Potrivit acesteia, în condițiile art.50, cererile sau acțiunile în justiție având ca obiect restituirea prețului de piață al imobilelor, privind contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr.112/1995, cu modificările ulterioare, care au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, sunt scutite de taxele de timbru.
Restituirea prețului prevăzut la alin.(2) și (2^1) se face de către M. Economiei și Finanțelor din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. 6 din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.
Conform Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 221/2008, activitatea și structurile specializate pe domeniul economic au fost preluate de la M. Economiei și Finanțelor de către M. Economiei, iar activitatea și structurile specializate pe domeniul finanțelor au fost preluate de la M. Economiei și Finanțelor de către Ministerul Finanțelor Publice.
Dispoziția art. 501 din Legea nr.1/2009 reglementează următoarea ipoteză:
Proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilelor, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare.
Valoarea despăgubirilor prevăzute la alin.(1) se stabilește prin expertiză.
Prin urmare, instanța de apel, la stabilirea despăgubirilor care se cuvin recurentei pentru bunul său de care a fost evinsă, era obligată să respecte dispozițiile legale în materie care, prin caracterul lor previzibil și accesibil, asigură cerința proporționalității între dreptul de proprietate al recurentei și interesele de ordin public.
Pentru a reține incidența în cauză a ipotezei normei de mai sus, instanțele s-au raportat la cerința ca actul de vânzare – cumpărare să fie încheiat cu respectarea prevederilor Legii nr.112/1995 și, atâta timp cât există o hotărâre care cu caracter definitiv și irevocabil statuează asupra nerespectării cerințelor acestui act normativ, respectiv decizia civilă nr.752/R/28.11.2006 pronunțată de Curtea de Apel București – Secția a IX-a Civilă, nu se mai impunea reluarea analizei acestei cerințe.
S-a stabilit, astfel, cu autoritate de lucru judecat că, în ceea ce privește actele de vânzare – cumpărare încheiate între persoanele fizice și stat, acestea sunt lovite de nulitate absolută, întrucât cauza convențiilor este ilicită, vânzarea încheindu-se în mod fraudulos față de împrejurarea că Primăria Capitalei nu a fost niciodată un proprietar real al imobilului, cumpărătorul având obligația de a verifica regimul juridic al bunului imobil, cauza contractelor fiind imorală pentru a-i împiedica pe adevărații proprietari să-și redobândească bunul, astfel că au fost nesocotite dispozițiile Legii nr.112/1995 și ale art.1 alin.6 din HG nr.20/1996, modificată prin HG nr.11/1997.
Reținând această situație, în mod corect instanțele au stabilit că reclamanta este îndreptățită la restituirea prețului actualizat plătit de către Ministerul Finanțelor Publice din fondul extrabugetar constituit în temeiul art.13 alin.6 din Legea nr.112/1995, această despăgubire reprezentând o despăgubire justă și legitimă prin raportare la condițiile în care recurenta a pierdut posesia bunului său, condiții la care am făcut referire în cele ce preced.
Instanța de apel a respectat cerințele art.129 din codul de procedură civilă și a răspuns motivelor de apel analizând în mod corect implicațiile jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului relativ la speța dedusă judecății, în concret ale cauzei R. împotriva României invocată de reclamantă. Consecință a acestei analize, Tribunalul a constatat că în cauza pendinte nu există nicio ingerință în dreptul de proprietate al recurentei – reclamante căreia i-a fost acordată o despăgubire pentru desființarea titlului său, despăgubire stabilită în conformitate cu normele interne în vigoare și care nu sunt în contradicție cu dispozițiile art.1 din Protocolul adițional la Convenție.
Critica relativă la existența în cauză a unei discriminări întemeiată pe normele de drept comunitar și constituțional nu poate fi cercetată de către instanța de recurs, fiind invocată omissio medio cu nerespectarea cerințelor art.294 și ale art.316 din Codul de procedură civilă.
În mod corect au fost interpretate de către instanțele precedente și dispozițiile art.1539 – 1546 din Codul civil și, pe cale de consecință, corect a fost soluționată și critica formulată de către apelantul – pârât relativă la obligarea sa la restituirea întregului preț, inclusiv a comisionului de 1% din preț.
Normele metodologice de aplicare a Legii nr.112/1995 au fost interpretate coroborat cu dispozițiile art.501 din Legea nr.1/2009, cât și cu cele ale dreptului comun și astfel, corect s-a reținut că . a încheiat actul de vânzare – cumpărare în calitate de mandatar căruia i se cuvine comisionul de 1% în temeiul art.13 lit. a din Legea nr.112/1995, obligația de plată a valorii de piață a imobilului revenind Ministerului Finanțelor Publice.
În temeiul dispozițiilor art.312 din Codul de procedură civilă va respinge recursurile ca nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondate recursurile formulate de recurenta – reclamantă S. A. R., precum și de recurentul – pârât M. FINANȚELOR PUBLICE prin DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE A MUNICIPIULUI BUCUREȘTI, împotriva deciziei civile nr.892 A/28.10.2011, pronunțată de Tribunalul București - Secția a III-a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul – pârât M. BUCUREȘTI prin PRIMARUL GENERAL și intimata – chemată în garanție ..
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședință publică, azi 27.02.2012.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
D. A. B. I. B. DOINIȚA M.
GREFIER
L. C.
Red.D.M.
Tehdact.R.L.
2 ex./13.03.2012
TB-S.3 – I.L.M.; S.P.
Jud.S.5 – I.N.
| ← Succesiune. Decizia nr. 357/2012. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Revendicare imobiliară. Decizia nr. 96/2013. Curtea de Apel... → |
|---|
