Succesiune. Decizia nr. 971/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 971/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 10-06-2014 în dosarul nr. 971/2014
Dosar nr._
(_ )
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI - SECȚIA A III-A CIVILĂ
ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ nr. 971
Ședința publică de la 10.06.2014
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE - I. S.
JUDECĂTOR - C. G.
JUDECĂTOR - M. H.
GREFIER - S. R.
Pe rol fiind soluționarea recursului promovat de recurentele reclamante I. A. și A. D. R. împotriva deciziei civile nr. 247A din 11.03.2013, pronunțate de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata pârâtă I. A..
Obiectul pricinii - succesiune.
La apelul nominal făcut în ședință publică, se prezintă avocat B. M., în calitate de reprezentant al intimatei pârâte I. A., în baza împuternicirii avocațiale nr._ din 15.04.2014 emise de Baroul București (fila 16), lipsind recurentele reclamante I. A. și A. D. R..
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care:
Intimata pârâtă, prin apărător, solicită proba cu înscrisuri, sens în care depune un set de acte de pe site-ul Tribunalului C. privind condamnarea recurentei reclamante A. D. R. la o pedeapsă privativă de libertate de 1 an și 9 luni pentru săvârșirea infracțiunii de complicitate la trafic de droguri, situație afirmată la termenul anterior.
Curtea încuviințează proba cu înscrisuri administrată la acest termen.
Reprezentantul intimatei pârâte, având cuvântul, arată că nu mai are alte cereri de formulat, probe de propus și administrat ori excepții de invocat.
Nemaifiind alte cereri de formulat, probe de propus și administrat ori excepții de invocat, Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea recursului.
Intimata pârâtă I. A., prin apărător, solicită respingerea recursului și menținerea ca legală și temeinică a hotărârii atacate.
Instanța de fond s-a pronunțat corect în ceea ce privește atribuirea apartamentului către intimata aceasta; recurenta reclamantă I. A. în prezent domiciliază în Spania, iar recurenta reclamantă A. D. R. timp de doi ani nu are nicio posibilitate de a folosi apartamentul în litigiu.
Își rezervă dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.
CURTEA
Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 26.11.2010 pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București sub nr._, reclamantele I. A. și A. D. R. au chemat în judecată pe pârâta I. A., solicitând instanței: 1. să constate că din masa succesorală a defunctei I. I., bunica reclamantelor, face parte și imobilul situat în București, . Beller nr. 23A, etaj 1, .; 2. să constate deschisă succesiunea de pe urma defunctului I. Z., tatăl reclamantelor, decedat la data de 09.02.2010 și să constate că masa succesorală se compune din imobilul situat în București, . Beller nr. 23A, etaj 1, . constate că moștenitorii defunctului sunt reclamantele, în calitate de fiice, și pârâta, în calitate de soție supraviețuitoare, să stabilească cotele ce li se cuvin; să dispună lichidarea stării de indiviziune asupra imobilului prin atribuirea acestuia în coproprietate reclamantelor.
Prin sentința civilă nr. 3255/24.02.2012 Judecătoria sectorului 1 București a admis cererea; a constatat că din masa succesorală rămasă de pe urma defunctei I. I., decedate la data de 11.09.1999, face parte și imobilul situat în București, . Beller nr. 23A, etaj 1, ., în suprafață de 68,81 m.p. (63,98 m.p. conform raportului de expertiză specialitatea construcții întocmit de expertul P. I. C.), cota indiviză de 22,96 % din părțile de folosință comună ale imobilului și 22,36 m.p. teren situat sub construcție; a constatat deschisă succesiunea de pe urma defunctului I. Z., decedat la data de 09.02.2010, cu ultimul domiciliu în București, . Beller nr. 23A, etaj 1, .; a constatat că au calitatea de moștenitoare ale defunctului I. Z. părțile din prezenta cauză, după cum urmează: pârâta I. A., în calitate de soție supraviețuitoare, având o cotă de 1/4 din moștenire, reclamanta I. A., în calitate de fiică, având o cotă de 3/8 din moștenire și reclamanta A. D. R., în calitate de fiică, având o cotă de 3/8 din moștenire; a constatat că masa succesorală rămasă de pe urma defunctului I. Z. este compusă din: imobilul situat în București, . Beller nr. 23A, etaj 1, ., în suprafață de 68,81 m.p. (63,98 m.p. conform raportului de expertiză specialitatea construcții întocmit de expertul P. I. C.), cota indiviză de 22,96 % din părțile de folosință comună ale imobilului și 22,36 m.p. teren situat sub construcție; a dispus sistarea stării de indiviziune față de pârâtă cu privire la: imobilul situat în București, . Beller nr. 23A, etaj 1, ., în suprafață de 68,81 m.p. (63,98 m.p. conform raportului de expertiză specialitatea construcții întocmit de expertul P. I. C.), cota indiviză de 22,96 % din părțile de folosință comună ale imobilului și 22,36 m.p. teren situat sub construcție prin atribuirea către reclamante în deplină proprietate și posesie a imobilului situat în București, . Beller nr. 23A, etaj 1, ., în suprafață de 68,81 m.p. (63,98 m.p. conform raportului de expertiză specialitatea construcții întocmit de expertul P. I. C.), compus din două camere, sas, bucătărie, două holuri, și debara, astfel cum a fost identificat în raportul de expertiză menționat, cota indiviză de 22,96 % din părțile de folosință comună ale imobilului și 22,36 m.p. teren situat sub construcție; a obligat reclamantele, în solidar, să plătească pârâtei suma de_,5 lei cu titlu de sultă, în termen de maxim 4 luni de la data rămânerii irevocabile a hotărârii; a obligat pârâta la plata către reclamante a sumei de 400 lei cu titlul de cheltuieli de judecată – onorariu expert; a compensat creanțele reciproce ale reclamantelor și ale pârâtei până la concurența sumei de 400 lei și, în consecință, a obligat reclamantele, în solidar, să plătească pârâtei suma de_,5 lei în termen de maxim 4 luni de la data rămânerii irevocabile a hotărârii.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că, potrivit certificatului de deces aflat la dosar, la data de 11.09.1999 a decedat numita I. I.. Prin certificatul de moștenitor nr. 17 din data de 17.11.2006 emis de B.N.P. M. A. A. s-a stabilit că de pe urma defunctei I. I. a rămas ca unic moștenitor numitul I. Z., tatăl reclamantelor, iar masa succesorală s-a compus din: cota indiviză de 1/5 (6/30) din dreptul de proprietate asupra terenului în suprafață totală de 28.100 m.p. situat în comuna Călugăreni, ., județul G., din care suprafața de 26.400 m.p. situată în extravilan și suprafață de 1700 m.p. situată în intravilan.
La data de 22.05.1997 s-a încheiat între Primăria Municipiului București, prin mandatar S.C. Herăstrău Nord S.A., în calitate de vânzător, și I. I., în calitate de cumpărător, contractul de vânzare cumpărare cu plata în rate nr. 4271/_ având ca obiect imobilul situat în București, . Beller nr. 23A, etaj 1, . în suprafață de 68,81 m.p. (63,98 m.p. conform raportului de expertiză specialitatea construcții întocmit în cauză de expertul P. I. C.), cota indiviză de 22,96 % din părțile de folosință comună ale imobilului și 22,36 m.p. teren situat sub construcție.
Instanța a reținut că dreptul de proprietate asupra imobilului apartament, asupra cotei indivize de 22,96 % din părțile de folosință comună ale imobilului și asupra terenului situat sub construcție în suprafață de 22,36 m.p. s-a transferat în patrimoniul defunctei I. I. la momentul încheierii contractului. Astfel, nu are nicio relevanță că plata prețului s-a făcut în rate, câtă vreme părțile nu au amânat transferul dreptului de proprietate, art. 1294 alin. 1 cod civil (în vigoare la acel moment) fiind pe deplin aplicabil.
Ca atare, instanța a reținut că, la momentul decesului său, numita I. I. deținea în patrimoniu și dreptul de proprietate asupra imobilului apartament indicat mai sus, asupra cotei indivize de 22,96 % din părțile de folosință comună ale imobilului construcție și asupra terenului situat sub construcție în suprafață de 22,36 m.p.
Instanța a reținut că prevederile art. 673 ind. 7 Cod procedură civilă sunt aplicabile și în ipoteza din prezenta cauză, când succesiunea de pe urma defunctei I. I. a fost dezbătută la B.N.P. M. A. A., fiind emis certificatul de moștenitor nr. 17 din data de 17.11.2006.
Întrucât certificatul de moștenitor indicat a omis din masa succesorală rămasă de pe urma defunctei I. I. bunurile menționate mai sus, instanța a admis primul capăt al cererii reclamantelor.
În ceea ce privește capetele de cerere subsecvente, instanța a reținut că la data de 09.02.2010 a decedat numitul I. Z., lăsând ca moștenitori legali pe reclamante, în calitate de descendenți de gradul I și pe pârâtă, în calitate de soție supraviețuitoare. Părțile au acceptat succesiunea, în termenul de opțiune succesorală, în mod tacit, acceptare ce rezultă din înscrisuri coroborate cu răspunsurile părților la interogatoriu.
Articolul 1 din Legea nr. 319/1944, în vigoare la data deschiderii succesiunii, stabilește că soțul supraviețuitor moștenește din averea celuilalt soț, atunci când vine la moștenire în concurs cu descendenții defunctului, o cotă de 1/4.
Potrivit art. 669 Cod civil, în vigoare la data deschiderii succesiunii, descendenții de același grad succed în părți egale, astfel încât reclamantele, în calitate de fiice, au dreptul fiecare la o cotă de 3/8 din masa succesorală.
Cât privește modalitatea de partajare, expertul constructor a întocmit o variantă unică de lotizare care ține seama de caracteristicile construcției, folosința imobilului și cotele de proprietate ale părților.
La lichidarea stării de indiviziune față de pârâtă, instanța a avut în vedere criteriile menționate de art. 673 ind. 9 Cod procedură civilă, concluziile raportului de expertiză întocmit în cauză, potrivit cărora imobilul nu este comod partajabil în natură, întrucât nu asigură condițiile minimale impuse de Legea nr. 114/1996, cotele de proprietate ale părților (3/4, pentru reclamante și 1/4 pentru pârâtă), împrejurarea că reclamantele nu dețin în proprietate un alt imobil.
Instanța nu a reținut susținerile pârâtei în sensul că ar avea un drept de creanță decurgând din plata ratelor de preț conform contractul de vânzare cumpărare nr. 4271/_/22.05.1997. Astfel, în primul rând, pentru a putea constata acest aspect instanța trebuia să fie învestită cu o cerere reconvențională formulată de partea pârâtă. De asemenea, pârâta nu a făcut dovada - conform art. 1169 C. civil și art. 129 alin. 1 ultima teză Cod procedură civilă - faptului că ar fi suportat o parte din prețul imobilului. Astfel, nu s-au depus la dosarul cauzei chitanțe de plată, iar declarația martorului D. V. nu este elocventă în acest sens.
Împotriva acestei sentințe, la data de 20.04.2012 a declarat apel pârâta I. A., care a fost înregistrat pe rolul Tribunalului București - Secția V-a Civilă la data de 02.05.2012.
Prin decizia civilă nr. 247A/11.03.2013, Tribunalul București - Secția V-a Civilă a admis apelul; a schimbat în parte sentința civilă apelată, în sensul că a atribuit imobilul supus împărțelii către pârâtă, a obligat pârâta la plata către reclamante a câte 74.394,75 lei sultă către fiecare dintre acestea, în termen de 6 luni de la pronunțarea deciziei, a înlăturat dispoziția privind compensarea creanțelor reciproce; a menținut celelalte dispozițiile și a obligat intimatele la câte 9,15 lei cheltuieli de judecată în apel.
Pentru a decide astfel, instanța de apel a avut în vedere, în ceea ce privește critica apelantei referitoare la modalitatea de atribuire a imobilului, prevederile art. 673 ind. 9 din codul de procedură civilă de la 1865.
Sub acest aspect, tribunalul a constatat că instanța de fond nu a ținut seama de faptul că apelanta pârâtă, soția supraviețuitoare a defunctului, locuiește în imobil încă din anul 1994, aspect ce a rezultat din probatoriul administrat (recunoașterea sa la interogatoriu confirmată de depoziția martorului D. V.), că aceasta are domiciliul la adresa imobilului în litigiu și că își desfășoară activitatea în municipiul București, elemente de natură a justifica solicitarea sa de atribuire a bunului imobil în litigiu.
În ceea ce le privește pe intimatele reclamante, tribunalul a reținut, așa cum a rezultat din copiile cărților de identitate depuse la dosarul cauzei, că acestea nu domiciliază în București; dimpotrivă, au domiciliul în municipiul C. și, mai mult, acestea se află în prezent temporar în Spania.
Prin urmare, tribunalul a apreciat că, deși apelantei pârâte îi revine o cotă mai mică din bun față de aceea deținută de intimatele pârâte, aceasta este îndreptățită la atribuire, pentru motivele expuse în cele ce preced precum și în considerarea faptului că acest imobil este singura locuință pe care o deține, că ea reprezintă domiciliul său, în care a locuit și gospodărit o lungă perioadă de timp împreună cu soțul (în prezent decedat).
Tribunalul nu a reținut și nu a dat eficiență probatorie înscrisului - contract de individual de muncă depus de intimata A. D. R., având în vedere că acesta este incomplet și nu face dovada că aceasta ar avea loc de muncă în București. Astfel, din cuprinsul acestui înscris nu rezultă unde își desfășoară intimata activitatea. Mențiunea în sensul că activitatea se desfășoară în punctul de lucru „HOTEL” este lipsită de relevanță sub aspectul tezei probatorii în discuție, în absența unei precizări a locului situării acestuia, neputându-se prezuma, în absența oricărei alte probe, că acesta ar fi în municipiul București.
Împotriva acestei decizii, la data de 03.11.2013 au declarat recurs reclamantele I. A. și A. D. R., care a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel București - Secția a III-a Civilă și pentru cauze cu minori și de familie la data de 16.01.2014.
În motivarea cererii lor, recurentele reclamante au arătat că, având în vedere că imobilul nu este comod partajabil și că părțile nu s-au înțeles cu privire la atribuirea acestuia, au solicitat instanței de apel ca la sistarea stării de indiviziune și atribuirea în exclusivitate a imobilului să aibă în vedere următoarele aspecte: - reclamantele sunt rude de sânge ale bunicii lor, I. I., și ale tatălui lor, I. Z.: - în calitate de fiice dețin cota cea mai mare din imobil, respectiv ¾ din acesta; - reclamanta I. A. împreună cu mama sa și cei doi copii minori ai Rebecăi A. nu au o locuință, fiind nevoiți să locuiască cu chirie într-o singură cameră într-un imobil la Constanta, în condiții improprii unui trai decent; - reclamanta A. D. R. s-a întors în Romania pentru a-și crește copiii care în prezent au mare nevoie de afecțiunea sa (și care au suferit destul de pe urma plecării sale din țară), cu atât mai mult cu cât nu beneficiază nici de afecțiune din partea tatălui lor, care i-a părăsit. Cum în Constanta nu a găsit de lucru, s-a angajat în București ca și cameristă la S.C. Ave A.., unde prin bunăvoința patronilor beneficiază pe parcursul săptămânii de cazare pe o perioadă temporară în uscătoria hotelului. În timpul liber mai face curățenie la două familii pentru a-și suplimenta veniturile. Așa poate fi mai aproape de copiii săi care, chiar dacă nu sunt alături de ea în cursul săptămânii, beneficiază de prezența sa măcar în weekend. Acest fapt l-a demonstrat prin depunerea contractului de muncă aflat la dosarul cauzei; - nerezolvarea pe cale amiabilă a diferendului ivit se datorează pârâtei, care a refuzat cu obstinență să împartă bunul potrivit legii și conform cotelor legale la care sunt îndreptățite, invocând tot felul de motive care mai de care mai năstrușnice, mergând până acolo încât s-au trezit într-o zi că se prezintă o persoană interesată de locuință care le-a oferit un preț derizoriu pe acest apartament. În timpul cât au locuit temporar cu pârâta în imobil, aceasta a refuzat să le mai vorbească.
Recurentele reclamant au mai arătat că instanța de apel a luat act de faptul că soția supraviețuitoare locuiește în imobil încă din anul 1994. Deși intimata pârâtă a susținut pe parcursul derulării procesului că a conviețuit cu tatăl lor încă din anul 1994, că a achitat ea personal ratele la imobil, nu a depus la dosarul cauzei niciun înscris din care să rezulte acest lucru, nici măcar înscrisurile de care a făcut vorbire prin întâmpinare.
Mai mult, instanța de apel nu a luat în considerare dispozițiile instanței de fond, care nu a ținut cont de depoziția martorului mincinos D. V., proba preconstituită cu rea credință de către intimata pârâtă în scopul inducerii în eroare a instanței și obținerii unei părți mai mari din imobilul dedus judecații.
La luarea acestei decizii, instanța a avut în vedere faptul că recurentele reclamante locuiesc la C. și că se află în prezent temporar în Spania, refuzând să ia în considerare contractul individual de muncă al recurentei reclamante A. R.. Dacă instanța considera că înscrisul respectiv nu este îndestulător pentru a dovedi raporturile sale de muncă, în virtutea rolului său activ putea dispune comunicarea unei adeverințe care să confirme acest fapt. Simplul motiv că în contractul individual de muncă nu se specifică adresa locului de muncă nu este de natură a anula acest înscris depus în probațiune. Nu poate fi concludentă cauzei declarația unui martor mincinos, iar un contract de muncă care atestă raporturile sale de muncă nu.
Instanța a motivat prin decizia recurată că imobilul supus partajării este singura locuință de care beneficiază intimata apelanta I. A., dar nu a analizat toate înscrisurile de la dosar, din care se poate observa ca recurentele reclamante nu pot beneficia nici măcar de o astfel de locuință, că intimata pârâtă nu le-a încuviințat ocuparea măcar a unei camere din imobilul tatălui lor, știind situația în care se aflau.
Instanța nu a avut în vedere faptul că recurentele reclamante dețin cota cea mai mare din imobil și că aceasta ar putea să își procure o locuință cu sulta pe care ar primi-o, dat fiind că este singură, fără obligații și fără copii.
Nu în ultimul rând, recurentele reclamante au învederat faptul că intimata pârâtă nu a respectat decizia Tribunalului București, care a dispus obligarea acesteia la plata către acestea a câte 74.394,75 lei, cu titlu de sultă, în termen de 6 luni de la data pronunțării deciziei, respectiv până la data de 25.08.2013.
În dovedirea cererii lor, recurentele reclamante au depus adeverința nr. 287/05.11.2013 emisă de S.C. Ave A.., precum și, în fotocopie, adresa nr. 276 din 08.02.2012 emisă de Primăria Mîrsa și certificatul de naștere nr. 353/28.01.2004 eliberat de Primăria Municipiului C..
Examinând decizia civilă recurată prin prisma criticilor formulate și în conformitate cu prevederile art. 304 Cod procedură civilă, Curtea reține următoarele:
I. Sub un prim aspect, se reține că recursul prezintă câteva atribute importante, care sunt de natură să îi confere întreaga sa fizionomie, astfel cum a fost ea concepută de către legiuitor.
În mod incontestabil, primul și cel mai important atribut al recursului este acela de a constitui o cale extraordinară de atac. Această calificare a recursului este oferită chiar de Codul de procedură civilă, prin situarea sa topografică în Capitolul I din Titlul V, consacrat căilor extraordinare de atac, al Cărții II. Corespunzând exigențelor firești ale unei căi extraordinare de atac, recursul a fost pus la dispoziția părților numai pentru motive expres și limitativ prevăzute de lege, enumerate în cuprinsul art. 304 Cod procedură civilă și care, în principiu, vizează numai nelegalitatea hotărârii atacate, controlul judiciar putându-se exercita astfel doar asupra problemelor de drept discutate în speță. Legiuitorul a avut în vedere împrejurarea că părțile au avut la dispoziție o judecată în fond în fața primei instanțe și o rejudecare a fondului, atât în fapt, cât și în drept, în apel.
Un alt atribut important al recursului care interesează din perspectiva prezentei cauze este acela de a constitui o cale de atac nedevolutivă. Dacă specific etapei apelului este devoluțiunea care, în limitele fixate de apelant prin motivele de apel, înseamnă o analiză a sentinței atât sub aspectul nelegalității, cât și al netemeiniciei, putându-se stabili, pe baza probatoriului administrat, o altă situație de fapt decât cea reținută de prima instanță, și la care să se aplice dispozițiile legale incidente, în recurs se realizează un control asupra hotărârii atacate, fără posibilitatea de a se administra, ca regulă, probe noi și fără a fi antrenată o rejudecare în fond a pricinii, în ansamblul ei.
Având în vedere aceste elemente caracteristice ale căii de atac în discuție, instanța învestită cu soluționarea recursului nu poate analiza legalitatea hotărârii atacate decât prin prisma motivelor prevăzute de art. 304 Cod procedură civilă, fără a putea verifica alte aspecte în afara celor enumerate de textul de lege respectiv.
De aceea, simpla nemulțumire a părții de hotărârea pronunțată nu este suficientă, recurentul fiind obligat să își sprijine recursul pe cel puțin unul din motivele prevăzute de lege.
Pe cale de consecință, instanța de recurs trebuie să analizeze în prealabil încadrarea criticilor formulate de parte împotriva hotărârii pronunțate în apel într-unul din cazurile expres și limitativ enunțate de lege, în speță fiind în discuție cel prevăzut de art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă.
II. 1. Cel de-al nouălea motiv de recurs se referă la pronunțarea unei hotărâri lipsite de temei legal sau date cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii.
Ipoteza a doua - încălcarea sau aplicarea greșită a legii - are în vedere situațiile în care instanța recurge la textele de lege aplicabile speței, dar fie le încalcă, în litera sau spiritul lor, fie le aplică greșit, interpretarea pe care le-o dă fiind prea întinsă sau prea restrânsă, ori cu totul eronată. Întrucât textul de lege nu face nicio distincție, motivul de recurs vizează atât încălcarea legii de drept substanțial, cât și a celei de drept procesual, însă pentru acele situații care nu pot fi încadrate în celelalte motive de recurs.
Prin concept, motivul de recurs nu include deci și cazurile în care greșeala de raționament a instanței ar fi săvârșită în legătură cu premisa minoră a silogismului judiciar, și anume reținerea situației de fapt, ca urmare a aprecierii probelor administrate în cauză. Textul de lege are în vedere numai cea de-a doua etapă a activității jurisdicționale care conduce la pronunțarea soluției, respectiv confruntarea faptelor la condițiile de aplicare a regulii de drept.
Raportând aceste considerații teoretice la motivele de recurs invocate în prezenta cauză, Curtea nu va analiza acele critici care vizează faptul că instanța de apel a reținut în mod greșit că intimata pârâtă a locuit în imobil din anul 1994, deși aceasta nu a depus niciun înscris, iar martorul D. M. a făcut declarații mincinoase, respectiv că instanța nu a interpretat corect contractul de muncă depus de recurenta reclamantă A. D. R.. Este de menționat și faptul că, potrivit art. 129 alin. 51 Cod procedură civilă: „Părțile nu pot invoca în căile de atac omisiunea instanței de a ordona din oficiu probe pe care ele nu le-au propus și administrat în condițiile legii”.
2. Referitor la înțelesul sintagmei „încălcarea sau aplicarea greșită a legii” folosite de art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă trebuie să se țină seama și că există texte de lege care conferă judecătorului o putere de apreciere, dându-i posibilitatea de a lua sau de a nu lua o anumită măsură. În asemenea situații, măsurile nu pot fi însă dispuse în mod discreționar, ci trebuie să fie justificate de motive pertinente și suficiente. Depășirea acestei limite, întrucât nu realizează un bilanț rezonabil al elementelor pertinente ale cauzei în procesul decizional, care este impus întotdeauna, expres sau implicit, de normele juridice incidente, constituie o încălcare a legii și, ca atare, este supusă controlului instanței de recurs. Aceasta înseamnă că, în realitate, instanțele de fond beneficiază în aceste cazuri numai de o anumită marjă de apreciere.
În categoria textelor de lege ce implică a apreciere a judecătorului în cadrul demersului de aplicare a lor în concret se include și art. 6739 Cod procedură civilă, potrivit căruia: „La formarea și atribuirea loturilor, instanța va ține seama, după caz, și de acordul părților, mărimea cotei-părți ce se cuvine fiecăreia ori masa bunurilor de împărțit, natura bunurilor, domiciliul și ocupația părților, faptul că unii dintre coproprietari, înainte de a se cere împărțeala, au făcut construcții, îmbunătățiri cu acordul coproprietarilor sau altele asemenea”, având în vedere că, potrivit unei jurisprudențe constante și literaturii de specialitate, acesta nu instituie o ierarhie a criteriilor de atribuire de la primul enumerat la ultimul, ci respectivele criterii sunt alternative, iar nu în cascadă.
În aceste condiții, se constată că, dând prioritate împrejurării că apartamentul în litigiu constituie domiciliul intimatei pârâte, în care a locuit și gospodărit o lungă perioadă de timp împreună cu soțul (în prezent decedat) în detrimentul cotelor mai mari din bun pe care recurentele reclamante le dețin, instanța de apel și-a folosit puterea de apreciere de o manieră rațională, argumentele folosite în susținerea soluției fiind pertinente și suficiente.
Curtea mai reține că, într-adevăr, faptul că un copartajant locuiește într-o altă localitate decât cea în care imobilul este situat nu constituie un argument în defavoarea atribuirii lui către acesta, atribuirea facilitând-i mutarea în acea localitate. Aceeași este însă situația și în privința împrejurării că un copartajant nu este rudă cu defunctul, câtă vreme este chemat de lege la moștenire. Chiar dacă intenția unui copărtaș de a vinde bunul după atribuire poate fi avută în vedere ca un criteriu de atribuire în favoarea celeilalte părți - deoarece din perspectiva patrimoniului copărtașului respectiv nu există nicio diferență în funcție de persoana care dobândește bunul și care trebuie să îi plătească suma de bani corespunzătoare cotei sale părți, respectiv celălalt coproprietar sau un terț -, în cauză intimata pârâtă și-a manifestat disponibilitatea ca bunul să iasă din patrimoniul propriu în schimbul unei sume de bani numai ca ultimă soluție, dacă nu va avea posibilitatea de a plăti sulta (răspunsul la întrebarea nr. 7 din interogatoriu), deci nu ca expresie a unui interes mai scăzut față de acesta. De asemenea, toate părțile în litigiu sunt în situația de a nu avea altă locuință în proprietate și deci în speță un asemenea criteriu de preferință nu poate fi folosit. Pe de altă parte, nu prezintă relevanță juridică moralitatea uneia din părți, originea conflictului dintre acestea, precum și identitatea persoanelor care le sprijină financiar.
3. Dispozițiile art. 67311 alin. 1 Cod procedură civilă, ce prevăd că „În cazul în care niciunul dintre coproprietari nu cere atribuirea bunului (...), instanța, prin încheiere, va dispune vânzarea bunului (...)”, impun concluzia că bunul nu poate fi atribuit unei copartajant care nu solicită acest lucru.
Pe de altă parte, această intenție de dobândire a bunului, ce constituie rațiunea avută în vedere de către legiuitor, nu trebuie să îmbrace forma cererii reconvenționale, ci doar să fie expresă (în cauză, exprimată prin răspunsurile la întrebările nr. 7 și 9 din interogatoriu) sau chiar tacită, dar neîndoielnică.
4. În fine, pentru ipoteza în care bunul este atribuit direct prin hotărârea asupra fondului procesului (art. 67310 alin. 4 Cod procedură civilă), iar nu printr-o încheiere de atribuire provizorie (art. 67310 alin. 1 Cod procedură civilă), nu există o dispoziție similară celei din art. 67310 alin. 3 Cod procedură civilă, privind posibilitatea instanței de a atribui bunul altui coproprietar, dacă cel căruia i s-a atribuit nu depune în termenul stabilit sumele cuvenite celorlalți. Mai mult decât atât, nici recurentele reclamante nu au respectat termenul stabilit de prima instanța, care le atribuise imobilul în litigiu și, ca atare, pentru egalitate de tratament, o asemenea consecință a neachitării sumei datorate cu titlu de sultă nu poate să se repercuteze numai asupra intimatei pârâte.
Față de aceste considerente, reținând că o parte din motivele de recurs sunt neîntemeiate și cealaltă parte nu pot fi încadrate în dispozițiile art. 304 Cod procedură civilă, Curtea urmează ca, în temeiul art. 312 Cod procedură civilă, să respingă recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de recurentele reclamante I. A. și A. D. R. împotriva deciziei civile nr. 247A/11.03.2013 pronunțate de Tribunalul București - Secția V-a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata pârâtă I. A., ca nefondat.
Ia act că intimata pârâtă nu a solicitat cheltuieli de judecată.
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședință publică, azi, 10.06.2014.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
I. S. C. G. M. H.
GREFIER
S. R.
Red. C.G.
Tehored. C.S./CG
Ex. 2/23.07.2014
T.B. Secția a V-a Civilă - E. F.
- E. P. J.
Jud. sector 1 București - A. T. E.
| ← Pretenţii. Decizia nr. 756/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Legea 10/2001. Decizia nr. 64/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
